FERICIRILE

Domnul nostru Iisus Hristos S-a suit in munte si ii invata pe ucenicii Sai zicand:

1) "FERICITI CEI SARACI CU DUHUL, CA A LOR ESTE IMPARATIA

CERURILOR."
Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi
dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile
pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor
vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu
bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu
se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta,
cat mai sus, pe scara desavarsirii.
Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care,
prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata
viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.

2) "FERICITI CEI CE PLANG, CA ACEIA SE VOR MANGAIA."

Plansul, ca si rasul, poate avea diferite cauze. Aici este vorba numai de cei ce plang din
pricina ca se intristeaza si le pare rau pentru pacatele savarsite cu care au mahnit pe Dumnezeu si
pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vamesul, sau talharul cel rastignit de-a dreapta
Mantuitorului.
Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si
frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea cainta, adica
pe cei rataciti sa-i intoarca la calea cea dreapta, iar pe cei ce traiesc fara randuiala sa-i faca sa-si
indrepte viata.
Celor ce plang din aceste pricini binecuvantate, Mantuitorul le fagaduieste mangaierea
harica, adica, pentru viata de acum, iertarea greselilor, scaparea de chinuri si de pacate, iar pentru
viata viitoare, imparatia cerurilor, adica bucuria.

3) "FERICITI CEI BLANZI, CA ACEIA VOR MOSTENI PAMANTUL."

Blandetea este cel dintai rod al bunatatii si iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpanita si
linistita a sufletului, insotitacu silinta de a nu supara pe nimeni si a nu se supara de nimic. Cel
bland nu murmura niciodata impotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor. Omul bland da cuvenita
cinste si ascultare mai-marilor sai: nu batjocoreste, nu graieste de rau si nu osandeste pe semenii
sai, ci se arata pe sine totdeauna smerit. Iar cand se intampla ceva potrivnic dorintelor lui, nu se
lasa prada maniei si, mai presus de toate, nu se razbuna pentru jigniri.

Cea mai inalta treapta a blandetii este iubirea fata de cei ce ne prilejuiesc necazuri si
suparari si care se arata prin iertare si impacare (Matei 5, 23-24). Culmea blandetii sta deci in
purtarea pe care ne-o porunceste Mantuitorul, prin cuvintele: Binecuvantati pe cei ce va
blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc
(Matei 5, 44).Singura manie ingaduita si folositoare este aceea indreptata impotriva pacatelor si a
patimilor si mai ales impotriva diavolului ispititor, in care nu a ramas nimic bun.
Ce a fagaduit Dumnezeu celor blanzi?Dumnezeu a fagaduit celor blanzi ca vor mosteni
pamantul. intr-adevar, este firesc ca aceia care se poarta cu blandete sa fie scutiti de multe
suparari, necazuri si tulburari pe care le pricinuieste lipsa acestei virtuti, sa capete chiar iubirea
celor din jur, o buna inraurire asupra semenilor si, in orice caz, sa stinga mania si ura indreptata
impotriva lor. Rasplata ii vine celui bland chiar din practicarea blandetii. Fiind impacat cu
Dumnezeu, cu semenii si cu sine, omul bland se bucura de o stare de liniste si siguranta deplina.
Astfel trebuie intelese cuvintele Mantuitorului: Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu
inima si veti gasi odihna sufletelor voastre (Matei 11, 29). Rasplata deplina, insa, va fi data
celor blanzi in viata viitoare.

4)"FERICITI CEI CE FLAMANZESC SI INSETEAZA DE DREPTATE, CA

ACEIA SE VOR SATURA."
Cuvantul dreptate are aici intelesul din Vechiul Testament, insemnand cucernicie, ca
la Sfantul Ioan Gura de Aur, virtutea in general, ca la Sfantul Chiril al Alexandriei, toata
virtutea cum spunea Zigaben; cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adica sfintenia,
dreapta credinta si dreapta purtare.
Cei flamanzi si insetati de dreptate sunt deci toti cei ce doresc cu ardoare sa infaptuiasca
si sa se infaptuiasca binele. Aceasta dorinta este tot atat de fireasca si continua ca si foamea si
setea trupeasca. Au dat dovada de aceasta puternica dorinta indeosebi sfintii si martirii care
pentru Hristos au parasit familie, avere, voie proprie si s-au nevoit cu trairea unei vieti de inalta
spiritualitate.
A fi flamand si insetat de dreptate mai inseamna si a dori si a ne stradui din toate
puterile pentru infaptuirea dreptatii ca virtute sociala, atat pentru noi, cat si pentru semenii nostri.
Iar cand, din pricina smereniei, saraciei, neindemanarii noastre sau a puterii parasului, suntem
nedreptatiti in aceasta viata, sa nu ne descurajam, ci sa avem nadejde tare ca vom primi dreptatea
noastra, daca nu chiar in viata aceasta, ca femeia staruitoare din parabola judecatorului nedrept
(Luca 18, 2-7), desigur in viata viitoare. Simtul dreptatii este atat de inradacinat in fiinta omului,
incat cu drept cuvant este asemanat cu nevoia trupeasca de hrana si apa, fara de care omul nu
poate trai.

5)"FERICITI CEI MILOSTIVI, CA ACEIA SE VOR MILUI."

Dac eti milostiv, Dumnezeu te miluiete. Dac eti bun cu alii, i alii vor fi buni cu
tine. Dac mila ta se manifest n fapte, vei fi binecuvntat. i chiar dac cineva te va critica
vreodat, nu va putea s nu recunoasc c eti milostiv, iar cnd vei fi n nevoie, s tii c se va

gsi cineva s te miluiasc. Dupa cum ne purtam cu fiii lui Dumnezeu, tot astfel se va purta si
Dumnezeu cu noi. Mila pentru mila. Dar multa milostivire dumnezeiasca este cu mult mai mare
decat milostivirea oamenilor. "Acestia vor primi insutit" le-a spus Domnul celor milostivi.
Milostivirea este o virtute indoita: personala si sociala. Suntem milostivi si fata de noi insine,
atunci cand nu uitam de sufletul nostru si mantuirea lui. Egoismul, razbunarea si cruzimea sunt
vrajmasii milostivirii.
Care sunt faptele milosteniei trupesti?
Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:
1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin
munca proprie.
2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;
3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru
acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele
mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara
cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare,
intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca
si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a
celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna
increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand
acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente,
priveghere si altele.
6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale,
facand aceasta cu bucurie;
7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele
trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.
Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului
pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de
mangaiere pentru cei ramasi in viata. Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile
fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).

Care sunt faptele milosteniei sufletesti?

Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:
1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii,
dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al
prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.
Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: Fratii mei, daca
vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la
ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate (Iacov 5, 1920).
2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat
la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste
sunt in primejdie.
4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19;
Col. 4, 3).
5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a
nenorocirilor de tot felul;
6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5,
44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci de
saptezeci de ori cate sapte, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

6) "FERICITI CEI CURATI CU INIMA, CA ACEIA VOR VEDEA PE

DUMNEZEU."
Cei curati cu inima sunt mai intai cei nevinovati si lipsiti de viclesug, ca Natanael (Ioan
1, 47) si ca pruncii (Matei 18, 3-4); apoi cei care, prin nevointe si rugaciuni neintrerupte,
izbutesc sa-si smulga radacinile pacatului, adica sa-si goleasca inima de poftele si gandurile rele,
de iubirea celor pamantesti, si sa o umple cu dorul dupa lumina dumnezeiasca si desavarsire.
Acestia ajung sa-L vada pe Dumnezeu chiar din aceasta viata, aflandu-L pretutindeni, si
mai ales in fapturile Sale, precum este Scris: Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii,
intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara, cuvant de
aparare (Rom. 1, 20).
Pe unii ca acestia, Biserica ii numeste vazatori de Dumnezeu. Dar vederea lui
Dumnezeu in aceasta viata este nedeplina, precum zice Sfantul Apostol Pavel: vedem acum ca
prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata (I Cor. 13, 12). De curatenia inimii este

strans legata virtutea castitatii. De aceea, Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca prin curatenia inimii
trebuie sa intelegem lipsa oricarui pacat in genere si indeosebi a pacatului desfrinarii
Curatenia inimii este conditia cea mai insemnata pe care o cere Mantuitorul la
indeplinirea oricarei fapte. Prin aceasta El arata insemnatatea partii launtrice a faptei, adica a
intentiei, a gandului care-i sta la temelie, lucru de care nu se tinea destul seama in Vechiul
Testament. Mantuitorul face din aceasta schimbare a adancului sufletului omenesc lucrul cel mai
ales prin care morala crestina intrece si desavarseste morala Vechiului Testament.
In Vechiul Testament se oprea, de pilda, omorul; dar in Noul Testament se cauta a se
inlatura si izvorul lui, adica mania din inima omului, caci asa cum spune Mantuitorul: Din
inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule
(Matei 15, 19). Poftele si gandurile rele sunt semintele din care cresc pacatele si care, deci,
trebuie inlaturate. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: Ati auzit ca s-a zis celor de demult:
sa nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va fi de osanda. Eu insa va spun voua ca oricine se manie
pe fratele sau vrednic va fi de osanda (Matei 5, 21-22).
Curatenia inimii este astfel cea mai inalta treapta a desavarsirii, a sfinteniei. De aceea ea
va fi rasplatita cu cea mai mare fericire, care este privirea lui Dumnezeu.

7) "FERICITI FACATORII DE PACE, CA ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR

CHEMA."
Profetii Vechiului Testament au descris imparatia mesianica a lui Hristos ca pe o
imparatie a pacii si a dreptatii, iar ingerii au cantat in noaptea Nasterii Domnului: Slava intru cei
de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire (Luca 2, 14).
Aceasta pace intre oameni si popoare, dupa care nazuieste orice societate, izvoraste, dupa
invatatura crestina, din pacea omului cu Dumnezeu si din pacea cu sine insusi, de care se bucura
numai cei ce savarsesc binele. Despre aceasta pace deplina vorbeste Mantuitorul cand spune
Ucenicilor Sai: Pace va las voua, pacea Mea o dau voua (Ioan 14, 27).
Facatori de pace sunt deci, dupa invatatura sfintei noastre Biserici, in primul rand cei ce
savarsesc Domnului, zilnic, jertfa cea fara de Sange, rugaciuni si posturi pentru ca peste toti
oamenii sa se reverse pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte (Filip. 4, 7).
Facatoare de pace, solie a pacii si infratirii este in primul rand Biserica, deoarece ea
propovaduieste totdeauna pacea, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele.
Facatori de pace sunt de asemenea toti cei care nu numai ca iarta pe cei care cauta invrajbire, dar
prin mijlociri intelepte si potrivite si prin pilda vietii lor inlatura neintelegerile si certurile dintre
oameni si ii impaca, facandu-i din vrajmasi, prieteni.
Facatori de pace sunt socotiti apoi si cei ce stabilesc armonie intre vointa trupului lor si
vointa, aducand acea impacare a omului cu sine insusi. Facatori de pace sunt, in sfarsit, toti cei
care prin sfaturile, stradaniile si faptele lor impiedica razboaiele intre oameni. Facatorii de pace
indeplinesc o lucrare asemanatoare celei savarsite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa

impace pe omul pacatos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le fagaduieste numele haric de fii
ai lui Dumnezeu, insotit, fireste, de fericirea vrednica de acest nume.

8) "FERICITI CEI PRIGONITI PENTRU DREPTATE, CA A LOR ESTE

IMPARATIA CERURILOR."
Sa fii prigonit pentru dreptate inseamna a te asemana lui Hristos si apostolilor. In Biserica
Ortodoxa s-au aratat multi mucenici, care au suferit pentru dreptate si care s-au salasluit in
imparatia cereasca a lui Hristos. Sfantul Apostol Petru spune: "Caci este mai bine, daca asa este
voia lui Dumnezeu, sa patimiti facand cele bune, decat facand cele rele!" (I Petru III, 17).

9) "FERICITI VETI FI VOI CAND VA VOR OCARI SI VA VOR PRIGONI SI

VOR ZICE TOT CUVANTUL RAU IMPOTRIVA VOASTRA, MINTIND PENTRU
MINE."
Aici Hristos vorbeste despre patimirea pentru El a celor ce-L urmau. Ei vor fi batjocoriti,
defaimati si chinuiti. Dar ei trebuie sa rabde toate cu credinta neclintita si nadejde in El, caci va
veni ca Cel din urma Biruitor si Drept Judecator. El va desparti atunci pentru vesnicie dreptii de
pacatosi.
Prin aceste cuvinte, Mantuitorul fericeste pe cei care vor avea de suferit defaimari,
prigoane si chiar moarte, din pricina credintei in El si a raspandirii Evangheliei crestine in lume.
Pentru credinta in Dumnezeu si pentru nadejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane
proorocii Vechiului Testament. De pilda, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab si Izabela, fiindca
i-a mustrat ca se inchinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost taiat cu fierastraul,
din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din tara, pentru ca a
mustrat pe cei nedrepti. Aceleasi suferinte au indurat multi altii pentru credinta lor cea dreapta
(Matei 23, 35; Evr. 11, 32-40).
De aceea, Mantuitorul Iisus Hristos a indemnat pe Ucenicii Sai: Nu va temeti de cei ce
ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curand de acela care poate si trupul si
sufletul sa le piarda in gheena. Au nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu
va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. La voi insa si perii capului, toti, sunt numarati.
Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile (Matei 10, 28-31).

Urmatori Mantuitorului, apostolii si martirii au dobandit cununa muceniciei, jertfindu-si

viata pentru raspandirea credintei crestine. Calendarul crestin cinsteste amintirea a mii si mii de
martiri care si-au dat viata de buna voie si chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea si ziua
mortii lor a fost totdeauna pomenita de Biserica, nu ca zi de durere si de infrangere, ci,
dimpotriva, ca zi de bucurie si de biruinta.
Pentru aceasta, crestinii sunt indemnati sa se bucure de orice incercare a credintei, ca Sfantul
Apostol Petru, care spune: intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va,

pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare. De sunteti ocarati pentru
numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu Se odihneste peste voi
(I Petru 4, 13-14).

CONCLUZIE

"BUCURATI-VA SI VA VESELITI, CA PLATA VOASTRA MULTA ESTE IN

CERURI!"
Bucurati-va in lacrimi, bucurati-va in patimire, bucurati-va in moarte, caci cei mai buni
din neamul omenesc, care au strabatut aceasta cale spinoasa ca si voi, va asteapta acum in lumea
cealalta, unde domneste Hristos, si unde nu este durere, nici intristare, nici suferinta, ci viata si
bucurie vesnica.

Considerente finale
Dupa ce am staruit asupra fiecareia dintre cele noua Fericiri si am lamurit intelesul lor, sa
vedem si legatura dintre ele:
Intre virtutile celor noua Fericiri este o stransa legatura. Sfintii Parinti socotesc cele noua
Fericiri ca pe o scara a desavarsirii. Iata in cateva cuvinte cum se leaga una de alta: Prima
hotarare de a intra pe drumul mantuirii o ia credinciosul numai dupa ce cunoaste saracia
duhovniceasca, prin smerenie. Aceasta cunoastere produce o dispozitie de tristete, care, din
pricina slabiciunii si a pacatelor, da nastere caintei, plansului. Cel ce-si plange greselile isi poate
pastra lesne blandetea, pentru ca supararea vine numai de la parerea ca esti mai bun decat altii.
Mai departe, credinciosii plini de cainta si blanzi nazuiesc sa introduca binele si in afara,
si astfel ei devin flamanzi si insetosati de dreptate. Ei cer binele mai intai de la ei insisi, devenind
milostivi. Cei milostivi inlatura din inima lor iubirea de sine, pofta trupului, pofta ochilor si
trufia vietii (I Ioan 2, 16), realizand curatia inimii, adica scoaterea raului din inima.
Cel cu inima curata este un purtator al pacii, pretutindeni. Impotriva unor astfel de
ravnitori pentru o viata imbunatatita se ridica pizma si rautatea multora. Ne mai impacandu-se cu
felul de viata al celor cu care traiau altadata laolalta, cei doritori de o viata mai buna se despart
de ei, din care pricina acestia ii prigonesc. Cand ravna pentru Dumnezeu sporeste si buna
inraurire se intinde, creste impotriva lor si ura celor rai, care ii supun prigoanelor aratate de
Mantuitorul in ultima fericire.