Cateheză despre rugăciune

1. Pregătirea aperceptivă – Comuniunea cu Dumnezeu este vitală. Ea se

realizează prin cult. Acesta are două dimensiuni: intern și extern, și corespunde
structurii psiho-fizice a omului. Cultul intern este concentrat în cele trei virtuți
teologice: credința, nădejdea și dragostea, iar cultul extern se manifestă în două
moduri: public (sfintele slujbe) și particular (rugăciunea).
2. Anunțarea temei – Astăzi vom vorbi despre aspectele generale ce țin de
cultul particular, adică despre rugăciune.
3. Tratarea
 definiție și etimologie: cea mai cunoscută definiție este cea formulată de Evagrie
Monahul-Ponticul: „Rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu”. Etimologic,
termenul vine din limba latină (rogatio-onis), având trei sensuri: propunere, cerere
și întrebare.
 temeiuri scripturistice: Modelul Suprem și în privința rugăciunii ni-l dă
Mântuitorul Iisus Hristos, Care S-a rugat îndeosebi în locuri retrase (Ghetsimani),
dar și în locuri publice (Betania). De asemenea, Mântuitorul a îndemnat la
rugăciune pe Apostoli în noaptea vinderii Sale, a învățat pe ucenici „Tatăl nostru”.
Sfinții Apostoli au practicat rugăciunea și au îndemnat la rugăciune, ca de exemplu
la alegerea lui Matia. Sf. Petru, înainte de a o învia pe Tavita, se roagă, iar Sf. Pavel
îndeamnă stăruitor: „Rugați-vă neîncetat”.
 temeiuri patristice: sunt nenumărate. Prezentăm câteva crâmpeie. Sf. Macarie
cel Mare: „Lucrul cel mai de căpetenie este stăruința, la vreme, în rugăciune”. Sf.
Ioan Gură de Aur: „Dacă voiți să aflați cunoștința voii lui Dumnezeu, aceasta se
poate numai prin rugăciunea necurmată”. Evagrie Ponticul: „Precum cel mai de
preț dintre toate simțurile este vederea, așa cea mai dumnezeiască dintre toate
virtuțile este rugăciunea.”
 Felurile rugăciunii: de laudă, de mulțumire, de cerere.
 Însușirile rugăciunii: să izvorască din inimă curată și să fie făcută cu atenție, cu
dragoste față de Dumnezeu și de aproapele; să nu conțină cereri care să contravină
moralei creștine și bunului simț; să fie numai pe linia voii lui Dumnezeu.
 Foloasele rugăciunii: comuniunea cu Dumnezeu și dobândirea asemănării cu El;
luminarea minții, bucuria inimii, întărirea voinței. O dată cu Sfinții Părinți, care
mărturisesc despre foloasele duhovnicești ale rugăciunii, medicii creștini susțin
rolul terapeutic general el ei. Rugăciunea produce în suflet calm, liniște interioară,
armonie între activitatea nervoasă și cea morală, o putere mai mare de a suporta
încercările vieții, sărăcia, boala, calomnia și moartea.
4. Recapitularea – se încearcă o definiție personală a rugăciunii; se expune, pe
scurt, un moment de trăire și de împlinire a rugăciunii, din experiența
duhovnicească proprie.
5. Asocierea – cu postul și cu milostenia.
6. Generalizarea – „Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu, întărirea
păcii, mama lacrimilor, punte care trece peste ispite, scăpare de întristări,
fărâmarea războaielor, lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuții, cauza
darurilor, propășire tainică, dovada nădejdii, luminarea minții, secure pentru
deznădejde, comoara celor ce iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propășirii,
descoperirea stării, arătătorul viitorului, hrana sufletului, pecetea slavei.” (Sf. Ioan
Scărarul)
Aplicarea – Să încercăm a răspunde la câteva întrebări: Când ne rugăm? Unde?
Cum? Pentru cine? Și altele, după caz.