1.

Lipsa păcatului
Păcatul este închiderea omului faţă de Dumnezeu şi în acelaşi timp faţă de semeni.
El implică şi o slăbire a caracterului personal al omului ,, prin păcat persoana umană se
scufundă în propria ei natură” În Hristos nu poate exista păcatul pentru că firea Lui
umană nu există ca o persoană despărţită de ipostasul Cuvântului, ci este îndumnezeită
prin Întrupare.
Umanitatea lui Hristos este deschisă pe de o parte Sfântului Duh şi semenilor, pe
de alta. Lipsa de păcat din sfera voinţei şi acţiunii corespunde lipsei de erori în planul
cunoaşterii. În cunoaştere se poate vorbi de un progress, dar nu unul moral (Teodor de
Mopsuestia), afirmaţie condamnată la Sinodul V Ecumenic.
Sfânta Scriptură mărturiseşte lipsa de păcat a Mântuitorului numindu-L „Sfânt”
Luca 1,35 şi Ioan 8.46: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat ?”. în Sfânta Scriptură se
arată slăbiciunile firii omeneşti ale lui Hristos dar nu este vorba de patimile reproşabile şi
păcătoase, ci doar de cele ireproşabile şi curate. Hristos a primit suferinţa din iubire
pentru oameni şi prin atotputernicia Sa S-a folosit de ea pentru mântuirea omului. Cu
toată mărimea suferinţei, Hristos nu se lasă doborât de ea, ci o învinge.