Evanghelia citită la sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ștefan ne descrie o pildă pe

care Iisus Hristos a rostit-o despre Sine, ca Fiu al Tatălui. Un stăpân avea o vie.
Stăpânul este Dumnezeu, via este umanitatea, creația întreagă peste care stăpânul a
pus slujitori să o îngrijească. Iar el a plecat departe. Asta înseamnă despărțirea
omului de Dumnezeu care s-a făcut la început când Adam a fost scos afară din Rai.
Și a trimis din când în când stăpânul slujitori ca să ia roadele care i se cuveneau
din via lui. A trimis din când în când Dumnezeu proroci, oameni credincioși în
poporul Lui. Dar oamenii ce au făcut cu acești trimiși ai stăpânului? Mântuitorul
spune că lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au
omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis stăpânul pe alți
slujitori, mai mulți decât cei dintâi. Și noi știm asta din Vechiul Testament. La
început a fost un proroc mare, un Noe, Avraam, un Isaac. După aceea a început să se
înmulțească prorocii. Când Saul era rege, s-a întâlnit cu 40 de proroci, erau deja
mulți cei care erau trimiși să spună despre Dumnezeu. Când Ilie spunea în sinea
lui: Doamne, am rămas singur și iată caută să îmi ia viața. Dumnezeu îi spune: nu
ești singur! Mai am încă mulți care sunt ascunși. Obadia, acel slujitor al lui
Ahab, când se întâlnește cu Ilie și îi spune: stăpâne, regele vrea să vii la el,
dar te rog să nu mă pedepsești pe mine, așa cum ai pedepsit pe ceilalți care au
venit înaintea mea ca să te invite la împărat. Știu că Dumnezeu este atotputernic
și eu am ascuns 50 de proroci într-o peșteră și 50 de proroci în altă peșteră, ca
să nu fie uciși de Ahab. Ceea ce însemna că și în timpul lui Ilie erau încă cu
zecile prorocii trimiși. Era un număr tot mai mare de oameni trimiși de Dumnezeu în
mijlocul poporului pe care regele căuta să-i omoare.