Sfânta Tradiție

Prin cuvântul „tradiție” se înțelege acțiunea de transmitere, de predare din

gură în gură a învățăturii și în același timp obiectul acțiuni de transmitere ce poate
fi concretizat în obiceiuri și tradiții morale. Noțiunea de Tradiție dumnezeiască are
o sferă mai extinsă cuprinzând în ea însăși Sfânta Scriptură care a circulat la
început pe cale orală.
În acest sens Sfânta Tradiție este dialogul Bisericii cu Hristos. În acest dialog,
conținutul Scripturii primit prin credință de la Sfinții Apostoli trebuie păzit și
înțeles în formele lui nealterate.
Sfânta Scriptură trebuie cunoscută și trăită într-o mare adâncime. Aceasta o
poate face Tradiția deoarece păstrează caracterul autentic al Scripturii, prin faptul
că menține explicarea adevărată a ei în dimensiunea apostolică. Sf. Ap. Pavel:
„Deci, dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin
cuvânt, fie prin epistola noastră.” (Rom 6, 17)
Biserica stăruia de la început în învățătura Apostolilor și nu numai că relata
fapte, dar le și explica în comun: „Și stăruiau în învățătura Apostolilor și în
împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42)
Tradiția are două sensuri:
1. Totalitatea modalităților de trăire a lui Hristos în viață în forma Bisericii;
2. Transmiterea acestor modalități din generație în generație.
Apostolii au predat și Biserica a primit la rândul ei prin succesorii lor,
episcopii, nu numai o învățătură, ci și lucrarea Sfântului Duh. Tradiția este, astfel,
viața Duhului Sfânt în Biserică.
Numai prin Tradiție, Sfânta Scriptură devine mereu vie și actuală. În acest
sens, ea completează Scriptura. Fără Tradiție nu se poate pătrunde în întregime
conținutul Scripturii. Toate cântările bisericești sunt pline de texte scripturistice și
toate actele liturgice și sacramentale simbolizează și arată în mod eficient
momente din Sfânta Scriptură și din Revelație. Imnele și actele liturgice dau
Scripturii o tâlcuire dogmatică și spirituală adâncă.
Sf. Vasile cel Mare a accentuat faptul că fără explicarea liturgică și fără
aplicarea ei în toate tainele și în Liturghie, Sfânta Scriptură se usucă, se
desfigurează, dar transmiterea prin tradiție a lui Hristos dă posibilitatea unei
adânciri continue a Sfintei Scripturi, prin Sfintele Taine, prin viața cultică și
spirituală a creștinilor, pentru că este o adâncire a comuniunii în viața cu și în
Hristos.
 În persoana Duhului Sfânt și prin lucrarea Sa se pună în evidență legătura
dintre Tradiția apostolică și Sfânta Scriptură și faptul că Biserica e mediul
duhovnicesc în care se înțelege adevărul revelat.
Transmiterea acestei tradiții nu privește numai ierarhia, ci e o realitate ce are
în vedere clerul și popoul. Astfel, Enciclica patriarhilor ortodocși de la 1848 a
arătat că „la noi Biserica și poporul păzesc Tradiția”.
Tradiție are astfel rolul de a pune generațiile succesive ale poporului în
legătură cu Hristos, prin faptul că este atât invocarea Duhului Sfânt, cât și
primirea Lui.
Termenul de la care începe Tradiția poate fi fixat înainte de era creștină, dacă
este cuprinsă în ea și Sfânta Scriptură, și urcă până la tradiția premozaică. În sens
strict, termenul de plecare al Tradiției trebuie fixat în momentul nașterii tradiției
creștine.
Nu numai Scriptura, ci chiar și tradițiile orale primite de la Sfinții Apostoli
sunt păstrare în Sfânta Tradiție, ce descoperă înțelesul și însemnătatea lor
adevărate și necesare pentru Biserică.
Origen arată necesitatea și responsabilitatea de a înțelege adevărata tradiție:
„Nu trebuie să rămânem în necunoaștere, ci trebuie să fim atenți și să nu primim
toate apocrifele care circulă din mână în mână sub numele sfinților, dar nu
trebuie să înlăturăm fără discernământ tot ceea ce ar putea fi folositor pentru
lămurirea Scripturilor noastre”.
Unii teologi ortodocși au avut tendința să subordoneze Sfânta Tradiție
Scripturii, însă acestea în realitate sunt de importanță egală.
Sfânta Tradiție a asigurat peste veacuri Bisericii statornicia ei în adevărurile
de credință. Astfel, Tradiția n-a avut un caracter mecanic de transmitere, ci unul
duhovnicesc și spiritual. Vladimir Lossky spune: „Tradiția are un caracter
pnevmatologic; ea este viața Bisericii în Duhul Sfânt. Această viață a Bisericii
constituie făgașul de păstrare și exprimare a Tradiției după râul sapă și determină
albia sa”.
În Sfânta Tradiție pot fi deosebite două aspecte: statornic (în care Biserica
recunoaște fondul tradiției apostolice luate de la ea) și dinamic (în care
prelucrează și dezvoltă, potrivit trebuințelor ei, aspectul statornic).

 Aspectul statornic este consemnat în 8 izvoare:

1. Simbolurile de credință (apostolic, niceo-constantinopolitan, atanasian);
2. Cele 85 canoane apostolice care cuprins rânduieli ale Sfinților Apostoli;
 3. Definițiile dogmatice ale celor 7 Sin. Ecumenice și ale celor 9 Sin.
Particulare;
4. Cărțile de slujbă dumnezeiască ce cuprind învățături de interes dogmatic;
5. Mărturisirile de credință ale martirilor;
6. Scrierile Sfinților Părinți;
7. Mărturiile ist. și arhe. care au un cuprins bogat pt. înv. și trăirea creștină;
8. Definițiile dogmatice împotriva ereziilor.
Aceste izvoare sunt neschimbate în elementul lor dumnezeiesc, dar Biserica
le adaptează la timpul prin care trece, în virtutea puterii ei de iconomie.

 Aspectul dinamic
Tradiția statornică n-a rămas statică, ci s-a arătat ca formă vie, ca expresie a
Duhului Sfânt în Biserică. Biserica a folosit Tradiția apostolică nu numai ca normă
de credință și de viață religioasă, ci și ca mijloc de interpretare a Scripturii.
Procesul dinamic de înțelegere a Scripturii nu s-a oprit la ultimul Apostol, nici
la sfârșitul epocii patristice, ci a devenit împreună cu Sfânta Scriptură creatoare de
tradiție nouă cu caracter bisericesc. Această Tradiție nouă ce are rădăcini în
Tradiția Apostolică se numește Tradiție cu caracter dinamic și constituie o
aprofundare a Tradiției permanente, accentuând unele părți ale ei și
comentându-le potrivit epocilor prin care a trecut.
Mărturisirile de credință sunt în acest sens exemple și călăuze pentru
dreapta credință. Tot datorită aspectului dinamic al Tradiției s-au dezvoltat și
slujbele religioase. În cultul Bisericii s-au lămurit multe învățături dogmatice:
preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea icoanelor, realitatea harului necreat, a
sfintelor moaște, a vieții după moarte.
Fericitul Augustin a spus despre Tradiția dinamică: „Ieri înțelegeai puțin,
astăzi înțelegi mai mult, mâine cu mult mai mult. Crește în tine lumina lui
Dumnezeu Cel de-a pururea desăvârșit”.
Din punct de vedere ortodox, orice adevăr de credință trebuie întemeiat pe
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Deosebirea dintre Tradiția cu caracter
permanent și cel dinamic constă în faptul că ultima nu are rolul să propună
adevăruri noi de credință, ci să contribuie la explicarea Revelației, dată pentru
totdeauna.
Învățăturile și practicile cu temeiul în Revelație și primite în întreaga Biserică
au valoare de dogme, principii morale și canoane. Biserica Ortodoxă dezvoltă
învățătura dogmatică pe temeiul celor două căi de transmitere a Revelației: Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție.