Revelația naturală și supranaturală

Biserica Ortodoxă nu a făcut niciodată o separație între Revelația naturală și

cea supranaturală, ci a accentuat faptul că revelația naturală e cunoscută deplin
numai în lumina revelației supranaturale.
Revelația supranaturală stabilește mai precis direcția mișcării lui Dumnezeu
în lume prin revelația naturală.
Conținutul revelației naturale este cosmosul (lumea) și omul, însă ambii sunt
creați de Dumnezeu și păstrați în existență prin acte cu caracter supranatural.
Din punctul de vedere al cunoașterii, cosmosul și omul constituie după
învățătura creștină o revelație naturală. Există o legătură între om și lume. Lumea
este necesară omului pentru a se arăta ca chip al lui Dumnezeu. Ea este făcută
spre a fi umanizată. (Pr. Dumitru Stăniloae)
În structura omului există în același timp aspirația lui după Absolut, pe care
nu și-o poate potoli decât în legătură cu persoana dumnezeiască care este infinită.
Ființa umană nu se poate împlini ca persoană decât în relație cu o ființă supremă.
Lumea este, după expresia Pr. Stăniloae, mijlocul unui dialog între
Dumnezeu și om, datorită faptului că ea are o structură rațională și omul are
capacitatea de a înțelege această structură, care este tocmai pentru a sluji
persoana umană. Tot pr. Prof. spune că și persoana supremă – Dumnezeu –
coboară spre om pentru a-l ajuta să urce spre El.
Dogmele naturale susțin menținerea vieții într-un plan superior și îi deschid
omului perspectiva infinită în care el se odihnește și își găsește fericirea deplină,
așa cum arată Fericitul Augustin: „neliniștit este sufletul meu până nu se odihni
întru Tine”.
Dar credința care își are izvorul în descoperirea lui Dumnezeu prin natură,
poate fi supusă îndoielii. Pentru a împlini această credință, vine în ajutor revelația
supranaturală. Prin ea Dumnezeu intră din proprie inițiativă în comuniune cu
omul.
Omul își dă seama că tentațiile subiective și trecătoare oferite de natură nu
reprezintă starea firească a existenței, ci o stare de cădere. De aceea revelația
supranaturală întărește evidența unei destinații superioare a existenței, prin
faptul că o completează și o ajută să învingă această stare nefirească. Revelația
supranaturală confirmă și reface credința naturală și chiar natura, ea restabilind
astfel pe om și lume.
Sf. Maxim Mărturisitorul arată că pentru sfinți, adică pentru cei ce s-au
ridicat la vederea lui Dumnezeu, revelația naturală are aceeași valoare ca și
revelația supranaturală. Amândouă sunt un întreg care duc spre harul vieții
viitoare.
În istoria poporului Israel, se observă că revelația supranaturală a însoțit de
la început revelația naturală. Astfel lui Iov și prietenilor săi Dumnezeu le arată
lucrarea Sa din natură: „Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui
croncănesc la Dumnezeu de foame și zboară încolo și încoace după hrană?”.
Prorocul David spune sub inspirație divină: „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps 18, 1).
Mama fraților lui Macabei spune unuia dintre ei: „Rogu-te, fiule, ca, la cer și
la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din ce n-
au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut” (II
Mac 7, 28).
Unii au ajuns la o înțelegere spirituală mai adâncă despre Dumnezeu din
revelația naturală, și de aici au înțeles necesitatea faptului că Dumnezeu poate să
grăiască prin natură în conștiința omului. Ca exemplu sunt reprezentanții filosofiei
grecești care au ajuns la ideea monoteistă, fără să vadă însă în aceasta caracterul
personal al lui Dumnezeu.
Această realitate este arătată și de Sf. Ap. Pavel care afirmă atât posibilitatea
revelației naturale obiective a lui Dumnezeu în inima omului, cât și în natură:
„Căci, păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt
loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței
lor și prin judecățile lor, care îi învinuiesc sau îi apără” (Romani 2, 14-15)
Istoria mântuirii nu cuprinde numai acte supranaturale, ci și răspunsurile
omului la ele. Aceste răspunsuri sunt însă slăbite mult de păcat.
Nu se poate concepe un cuvânt al lui Dumnezeu care nu ar putea fi împlinit.
El exprimă puterea lui Dumnezeu. Chiar cuvântul profetic, care e cuvântul lui
Dumnezeu într-o gură umană, este lucrarea divină a unui eveniment în sânul
poporului lui Dumnezeu. Profeții au arătat că profetul e un om al lui Dumnezeu și
cuvintele sale au în mod real putere, și nu una magică.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt astfel întruparea voinței de mântuire a Lui,
adică ele coincid cu evenimentele naturale pe care Dumnezeu le împlinește în
ajutorul poporului Său. Natura este astfel însuflețită de cuvântul lui Dumnezeu.
Lumea este creată în perspectiva întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu
omul. Cuvântul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuși care-l cheamă pe om în
relație cu El.
 În Noul Testament, ca și în VT, revelația lui Dumnezeu și acțiunea Lui
mântuitoare sunt o comunicare a Lui cu privire la viața lumii. Accentul cade pe
minuni (în special moartea lui Hristos, Răstignirea și Învierea Lui).
Hristos este noua și definitiva împlinire a revelației lui Dumnezeu. El stă în
mijlocul întregii vestiri a Vechiului Testament, precum și în centrul întregii creații.
Ce este Dumnezeu în Vechiul Testament și ce face este cunoscut acum prin
ființa, viața și activitatea lui Hristos. Nu există numai o învățătură ce cuprinde
cuvinte despre Dumnezeu, ci Hristos arată prin acțiunea Sa că cine Îl vede pe El,
vede pe Dumnezeu. Prin cuvintele Sale, Hristos este printre noi și pentru noi
revelația deplină a lui Dumnezeu. Cine Îl vede pe El, Îl vede pe Tatăl. (Ioan 12, 45)
Legea Noului Testament reprezintă realitatea care-i păstrează pe oameni
într-o viață dinamică și care îi cheamă să se întoarcă la Împărăția lui Dumnezeu.
Sf. Pavel accentuează faptul că pe ochii credincioșilor VT există un voal care
micșorează realitatea revelației lui Dumnezeu: „Ci până astăzi, când se citește
Moise, stă un voal pe inima lor” care se desființează prin Hristos (II Cor 3, 13-15).
Sf. Ev. Ioan arată că revelația lui Hristos conduce către El ca Cel Care și prin
Care s-au făcut toate: „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce
s-a făcut” (Ioan 1, 3)
Apostolii nu fac decât să transmită cuvântul și Tainele instituite de Însuși
Hristos Domnul. Ei au primit puterea să vestească cuvântul lui Dumnezeu împlinit
în Persoana lui Iisus Hristos. În slujirea cuvântului, Hristos Însuși Se descoperă
continuând să acționeze prin puterea descoperită de Duhul Sfânt în cuvântul
Apostolilor.