George Călinescu

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar,
scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare,
după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei
mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își
semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspîndită în perioada
interbelică. Pe 19 iunie 1899, se naște la București Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de
impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră.
Familia Călinescu, împreună cu ”femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este
transferat la Iași. Aici Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala ”Carol I”, de pe lîngă Liceul Internat. În
1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se
va numi Gheorghe Călinescu ( și se cuvine precizat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial,
utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atît în exprimarea orală, cît și în scris, a prenumelui
”George”). Se mută la București în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura
mediocrității. Primele două clase primare le face la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două la București, la Școala
Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, și își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe
Lazăr și pe cele universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere și Filozofie. Își ia licența în Litere în 1923. Teza
de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene
și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de
propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pîrvan. În 1926 se mută cu chirie într-
o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen
Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul
foarte amuzant al primei întîlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea
nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din
revista sa personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar,
dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie
astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața
românească, începînd cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine
profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră
Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori
români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945,
studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica
basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul
românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu,
Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii,
eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste
din perioada antebelică, interbelică și după aceea, pînă în anul morții, în 1965.Scrie romane de tip balzacian
(cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae
Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea decorului
caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de
călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului. Începînd
cu anii 1955-1956 și pînă la moarte (12 martie 1965), el va fi ”reabilitat” și se vor formula numai aprecieri
pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Își
retipărește aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de
asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat. În
noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la
adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd ”o operă fundamentală pentru cultura poporului român”
(potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).