Căile de transmitere a revelației dumnezeiești

Sfânta Scriptură
Este una din formele în care se păstrează Revelația în toată eficiența ei. Ea
este expresia scrisă a revelației lui Dumnezeu care s-a împlinit în Iisus Hristos și
prezintă pe Hristos în forma dinamică și descrie modalitatea în care Dumnezeu a
pregătit mântuirea noastră în El. În cuvântul Sfintei Scripturi simțim că Hristos
continuă să lucreze în noi prin Duhul Sfânt, așa cum aflăm din cuvintele Sale: „Iată
Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt 28, 20)
În revelația dumnezeiască se poate vedea o dezvoltare (3 căi: naturală, pe
calea credinței și prin descoperirea slavei lui Dumnezeu), care se încheie cu
persoana Mântuitorului Iisus Hristos. În afară de El nu mai e posibilă nicio
Revelație.
Pe lângă cărțile canonice ale VT și NT au apărut și unele cărți apocrife. O altă
categorie este cea a cărților VT numite anaghinoscomena (bune de citit). Biserica
Apuseană prin Sinoadele de la Lipona și Cartagian au primit în canon toate cărțile.
Biserica Răsăriteană, prin Sinodul de la Laodiceea, a primit în canon doar cărțile
canonice.
Din punctul de vedere ortodox, există o relație reciprocă între Sfânta
Scriptură și Biserică. Ea există și este aplicată în Biserică și de către Biserică. Fără
Biserică n-ar fi fost Scriptura. În acest sens, canonul Scripturii se datorează
Bisericii și mărturiei ei.
Scriptura a fost scrisă în Biserică și Biserica a dat mărturie despre caracterul
ei autentic și originea ei apostolică. Scriptura ia naștere în sânul Bisericii, ca fixare
în scris a unei părți a tradiției apostolice, ce a apărut odată cu Biserica, ca aplicare
practică a Revelației.
Nu se poate spune care pe care o ține, ci ele se implică reciproc,
dinstingându-se doar teoretic. Sfânta Scriptură însă nu se naște odată cu Biserica,
ci ulterior, în Biserică. Biserica este cea care dă garanție pentru ea și o ocrotește,
dar în același timp se hrănește și din ea.
Tradiția arată că Biserica se mișcă în interiorul Sfintei Scripturi și al Tradiției.
Sfântul Duh, care a inspirat fixarea în scris a Revelației, continuă să împlinească
unirea oamenilor cu Hristos în Biserică.
Biserica are față de Sfânta Scriptură o întâietate de timp și de funcție, însă în
același timp Biserica trebuie mereu cercetată și interpretată în lumina Sfintei
Scripturi, ca să se înlăture zgura timpului și să rămână conformă cu Evanghelia.
 Biserica înțelege conținutul autentic al Revelației pentru că Duhul Sfânt
păstrează în ea evidența revelației depline arătată în Hristos. Sf. Irineu de Lyon
spune: „Unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt și acolo este și adevărul”.
Nu conștiința individuală interpretează Sfânta Scriptură, ci conștiința
Bisericii. Tertulian spune în De praescriptione haereticorum: „Sfânta Scriptură
este bunul Bisericii, iar ereticii nu au dreptul să o folosească”.
Biserica Ortodoxă n-a împiedicat citirea Sfintei Scripturi de credincioși, dar le-a
mijlocit nu numai citirea ei, ci și reprezentarea iconografică. Acestea dau
posibilitatea păstrării atmosferei duhovnicești a Bisericii, credincioșii având
puterea să pătrundă în adâncimea Sfintei Scripturi, să depășească litera și să se
întâlnească personal cu Dumnezeu.