ECATERINA TEODOROIU,

SIMBOL AL LUPTEI FEMEILOR DIN ROMÂNIA

PENTRU APĂRAREA GLIEI STRĂBUNE

Numele Ecaterinei Teodoroiu a depășit granițele țării.

A încerca însă realizarea unui portret cuprinzător al eroinei Ecaterina
Teodoroiu mi se pare o mare cutezanță. Despre faptele ei mărețe s-au scris
nenumărate lucrări. Poeții, dramaturgii, scenariștii și artiștii plastici au făurit
opere care au intrat în tezaurul culturii românești. Cum a ajuns fiica harnicului
gospodar din Vădeni să îmbrace haina de soldat, să pună mâna pe armă și să
lupte împotriva cotropitorilor, să primească în mai puțin de un an de zile tresa de
sublocotenent, să devină un destoinic comandant de pluton, un instructor cu
alese calități pedagogico-ostășești, să fie stimulată de șefi în bogata ierarhie
militară și iubită de soldați, sunt desigur lucruri care interesează pe cititori.

În toamna anului 1916, flăcările nemiloase ale marelui incendiu provocat

de izbucnirea primului război mondial, cuprinseseră în vâlvătaia lor și teritoriul
țării noastre. În acele zile, când erau amenințate cu cotropirea și meleagurile de
dincoace de munți, zeci de mii de feciori au lăsat coarnele plugului și au pus
mâna pe arme, făcând cu piepturile lor o stavilă de netrecut. În trecătorile
Carpaților, pe Valea Cernei, în defileul Jiului, la Turnu-Roșu sau pe creste
Coziei, în pasurile Predeal și Bratocea, au fost scrise adevărate pagini de epopee,
care au încununat lupta poporului român cu răsunătoarele victorii din vara
anului 1917 în Triunghiul Eroic de la Mărășești, Mărăști și Oituz. În clipele de
grele încercări pentru țara noastră, Ecaterina Teodoroiu s-a aflat, ca și alte tinere
din orașele și satele României, în rândurile acelora care au sărit cu însuflețire să
dea o mână de ajutor medicilor și corpului sanitar auxiliar.
Lucrând ca sanitară voluntară, la spitalul din Târgu-Jiu, încă din primele
zile ale războiului, a vegheat zi și noapte la căpătâiul răniților, i-a îngrijit cu
multă căldură și devotament. În dorința de a fi cât mai utilă medicilor, a însoțit
adesea ambulanțele care se deplasau în defileul Jiului până în spatele liniei
frontului pentru a lua răniții de la punctele de prim-ajutor.
Devotamentul nețărmurit și dragostea de țară, de locurile natale amenințate
cu invazia armatelor prusace, i-au dat Ecaterinei încredere și putere de muncă,
curaj pentru a înfrânge greutățile războiului. Tirul artileriei inamicului sau
răpăiala mitralierelor nu o mai speriau atunci când mergea în căutarea celor
răniți. Și-a călit curajul la școala suferințelor războiului ca oricare ostaș din
unitățile și subunitățile armatei. Din prima zi s-a considerat angajată în lupta
pentru apărarea gliei străbune și a făcut totul pentru a-și onora cu cinste și
demnitate acest angajament.
Pe când se afla în posesia uniformei de cercetașă și a semnului Crucii Roșii
pe braț, căci lucra la spitalul orășenesc din Târgu-Jiu, nu întrezărea faptul că în
curând va purta haina de soldat, să poarte pe umerii ei tineri mantaua unuia
dintre bravii generali ai Armatei Române, a aceluia care a fost comandantul
trupelor de la Cerna și Jiu și primul general erou al țării noastre în acest război.
Întâmplarea se impune a fi relatată pe scurt.
Într-una din diminețile ploioase și răcoroase ale primelor zile din luna
octombrie 1916, pe șoseaua ce șerpuiește de-a lungul Văii Jiului, către Petroșani,
printre zecile de căruțe, camioane și tunuri care mărșăluiau în defileu, și-a făcut
apariția mașina generalului Ion Dragalina. Oprind în dreptul unui grup de răniți,
aduși la marginea șoselei pentru a fi transportați cu autosanitarele la spitalul din
Târgu-Jiu, generalul a coborât. Cu gria care-l caracteriza, a înfiripat o discuție cu
cei pe ale căror fețe se putea citi suferința fizică. Nu mică i-a fost mirarea când,
alături de cei doi sanitari, a zărito tânără îmbrăcată cu o bluză subțire de cercetaș
și cu mâinile aproape înghețate de frig.
„-Dar dumneata cine ești, domnișoară? Și cum te-ai încumetat să vii până
aici? …”a întrebat generalul Ion Dragalina.
„- Sunt infirmiera voluntară Ecaterina Teodoroiu, domnule general!...
Până vin ambulanțele de la Târgu-Jiu, am grijă de răniți”, a adăugat pentru a fi
cât mai explicită.
„- Îmi place devotamentul dumitale! Dar în bluza asta nu îți este frig? Nu
ai vreo haină să te îmbraci?...” s-a interesat grijuliu generalul, căruia pentru
sufletul său generos, ostașii îi spuneau “tătucul“ Dragalina.
„- N-am domnule general. Dar nu mi-e frig… și apoi până s-or întoarce
autosanitarele nu mai e mult….”
Plin de admirație, generalul și-a dezbrăcat mantaua cu reverele de postav
roșu și epoleții strălucitori și, așezând-o cu grijă pe umerii Ecaterinei, i-a spus
părintește:
„- Copila mea, fapta ta e vrednică de uniform ape care o porți, însă ‚țara
are nevoie mai mult ca oricând de oameni sănătoși, așa că ai grijă să nu te
îmbolnăvești!”
Fratele cel mai mic, Nicolae, cu care-și petrecuse anii copilăriei, era
încorporat la Regimentul 18 Gorj, ale cărui subunități se aflau încleștate cu
inamicul la gura defileului Jiu, la ieșirea spre Transilvania. Într-una din zile
așternu pe hârtie câteva rânduri pentru Nicolae. „Departe peste zare, peste munți
vă știu pe voi că luptați pentru dezrobirea fraților noștri. Eu sunt fată și n-am
voie să încerc tăria armelor, dar sufletul meu e cu voi în primele rânduri.”
După câteva zile răspunzând parcă unei chemări lăuntrice, Ecaterina își spuse în
sinea ei: „Ce-ar fi dacă m-aș duce să-l văd pe Nicolae? Drumul îl cunosc… și
apoi nu este nici prea departe”. Afecțiunea pentru fratele ei a făcut-o să
depășească multe rețineri. Având aprobarea șefului spitalului, porni la drum spre
linia frontului cu una din autosanitarele care mergeau după răniți. De la locul
unde mașina n-a mai putut pătrunde, a parcurs defileul Jiului cu căruța.
Obișnuită cu soldații, nu i-a fost prea greu să găsească călăuza de care avea
nevoie, pentru a ajunge la subunitatea fratelui ei. Către orele prânzului,
Ecaterina ajunse pe dealul Petrosu, unde se afla în refacere Compania a 8-a, din
care făcea parte Nicolae.
Bucuria revederii și îmbrățișările celor doi frați i-au impresionat până la
lacrimi pe cei din jur.
„- Nu ți-a fost greu să vii până aici, domnișoară?”, se interesă locotenentul
Barbu Bălăcescu, unul dintre ofițeri, surprins de strania prezență a unei fete în
primele linii ale frontului.
„- Deloc, domnule locotenent. Dragostea pentru fratele meu m-a făcut să
trec peste greutăți.”
„- Fratele dumitale este un erou, zise ofițerul. E mândria companiei
noastre. Nu este incursiune la inamic la care să nu participe…Nu este atac la
care să nu fie cel dintâi. E un viteaz fără pereche și pentru aceasta trebuie să fii
mândră.”
„- Mai am doi frați, domnule locotenent, se destăinui Ecaterina. Unul e
sublocotenent în regimentul 7 Călărași, iar altul este locotenent în regimentul 5
Vânători…”
„- Am aflat de la Nicolae, știu că au fost niște bravi. Niciodată patria nu-i
va uita.”
Speriată de cuvântul „au fost”, rostit cu jumătate de glas, îl privi atentă pe
Nicolae, apoi în întrebă nerăbdătoare:
„- Cum, au fost?! Adică nu mai sunt?...”
Înțelegând din privirile fratelui său răspunsul, începu să plângă. Îl îmbrățișă
cuprinsă de durere. La rândul său, Nicolae o sărută pe frunte, o mângâie pe păr
și îi șopti:
„- Soră Cătălină, așa-i războiul,… n-au fost singurii care s-au jertfit
pentru țară.”
Impresionat, locotenentul se adresă în cele din urmă Ecaterinei:
„- Nu există pierdere mai mare ca aceasta. Vă înțeleg durerea. Trebuie să
știți că poporul român, armata noastră se mândresc cu eroi ca frații
dumneavoastră.”
Ecaterina reuși să-și contenească plânsul. Ridicându-și privirea spre
locotenentul Barbu Bălăcescu, își exprimă gândurile ce se înfiripaseră în mintea
ei înfierbântată de durere.
„- Știți ce, domnule locotenent, aș vrea să rămân aici, să lupt alături de
fratele meu, să fiu aproape de el, să îngrijesc de răniți așa cum am făcut și la
spitalul din Târgu-Jiu.”
Neașteptata hotărâre îl surprinse pe ofițer:
„- Asta nu, domnișoară. Nu avem dreptul. Aici moartea te pândește la
fiecare pas. Tot la spital e mai bine.”
„- Știu, dar nu mă tem de moarte, așa cum nu s-au temut nici frații mei.”
„- Cred, dar în primele linii cartușul e necruțător. Pentru dumneata e mai
bine dincolo de bătaia tunurilor.”
 Cuvintele ofițerului și rugămințile fratelui de a se reîntoarce acasă nu au
avut darul să-i schimbe hotărârea. Durerea o făcuse neînduplecată. „Oricât de
greu va fi, voi sta în primele rânduri, voi lupta să-mi răzbun frățiorii, voi sta
acolo unde își jertfesc viața cei care-și iubesc țara.” Din acea zi, a rămas lângă
fratele ei, drumul vieții luând un alt sens, cel hărăzit marilor luptători crescuți
din brazda pământului eroic al țării. A rămas fără a avea aprobare în acest sens,
dar nimeni și nimic n-a putut-o împiedica să-și urmeze fratele pe câmpul de
luptă. Despre aceste fapte avea să arate într-un raport, adresat Marelui Stat
Major, căpitanul Liviu Teișanu din Regimentul 18 Gorj: „Pe domnișoara
Teodoroiu Ecaterina am întâlnit-o de câteva ori de la începerea războiului,
ținându-se după unitatea fratelui ei ce se găsea în Compania a 8-a a
Regimentului 18 Gorj. I s-a interzis de a mai călca în zona brancardierilor.
Totuși, Ecaterina Teodoroiu a cerut cu insistență să i se admită să rămână pe
front, în dorința de a ajuta pe fratele ei și pe toți ceilalți din unitatea sa. Cu
toate greutățile luptei, și mai ales ale primelor retrageri, Ecaterina Teodoroiu a
persistat, a rămas pe lângă Compania a 8-a, iar pentru a nu i se mai face
observații, a îmbrăcat o uniformă militară, și-a pus o raniță și o capelă, și-a
luat o armă găsită pe câmp, pe care n-a părăsit-o nici când a fost rănită de
obuz, aducând-o la spital… Rămânându-i singurul frate, cel din Compania a 8-
a din Regimentul 18 Gorj, s-a hotărât să lupte ca soldat, lângă el, spre a
îmbărbăta pe ostași să-și elibereze țara. Într-adevăr, în ziua de 16 octombrie
1916, dimineața, tocmai pe timpul loviturii puternice ce am dat cu divizia
noastră, distrugând Divizia 11 bavareză, trecând să observ mersul luptei la
Secția a 2-1 Mitraliere din compania ce comandam, am întâlnit pe domnișoara
Ecaterina Teodoroiu cu fratele ei, care tocmai o învăța cum să încarce arma,
cum să ochească și să pună baioneta. De aici înainte, Teodoroiu Ecaterina a
luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic
pentru soldații cu care a îndurat toate greutățile și de care nu s-a despărțit nici
un moment, chiar când compania pornea la atac cu baioneta”.
Ecaterina Teodoroiu a căpătat acest drept, de a purta uniformă și armă, în
mod excepțional, numai cu prețul pierderii celui de-al treilea frate aflat pe front.
Un raport scris chiar de către Ecaterina Teodoroiu în iarna anului 1917 și păstrat
la Muzeul Militar Național confirmă acest lucru:
„La decretarea mobilizării din anul 1916 am fost întrebuințată ca
cercetașă la îngrijirea răniților în Târgu-Jiu… Cu ocazia celei de-a doua
invazii a nemților la Târgu-Jiu, am aflat că tata, care era sublocotenent de
rezervă în Regimentul 18 Gorj a fost făcut prizonier, iar doi frați ai mei, unul
sublocotenent în rezervă în Regimentul 7 Călărași și celălalt locotenent în
Regimentul 5 Vânători erau amândoi morți pe câmpul de onoare. În ziua de 19
octombrie, pierd pe ultimul meu frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în
lupta de la Porcenii de Gorj. Atunci m-am dus la domnul colonel Jipa,
comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i voie să lupt în regimentul acesta.
Cu începere de la 20 octombrie am luat parte la lupte în tranșee alături de
soldații Regimentului 18 Gorj.”
La intervenția comandantului acestui regiment care cunoștea bine motivele
cererii, colonelul Obogeanu, comandantul Brigăzii 22 Infanterie, a aprobat ca
tânăra să fie încadrată ca soldat voluntar la Batalionul 2, Compania a 8-a, din
care a făcut parte și fratele ei, caporalul erou Nicolae Teodoroiu. Din primele
zile când, oficial, comandantul companiei, locotenentul Gheorghe Gheorghițoiu
a repartizat-o la grupa a doua din plutonul unu, Ecaterina a dovedit că poate
îndeplini sarcinile ostășești ca toți ceilalți tineri din pluton. A executat serviciul
de santinelă stând nopți întregi de veghe fără să fie de acord a fi înlocuită.
Evidențiind-o, locotenentul Gheorghe Gheorghițoiu arăta: „a stat în avanposturi
toată noaptea fără a voi schimbarea, spunând că soldații sunt obosiți”.
Nopțile de veghe au alternat cu zile întregi de luptă, cu insuccese și victorii,
cu zeci de kilometri de marș, cu situații critice și neprevăzute. La 4 noiembrie
1916, ostașii Companiei a 8-a, cu rândurile rărite, au fost nevoiți să se replieze
spre sud, pentru a ocupa noi poziții de apărare pe comunicația Peșteana – Târgu-
Jiu. În condițiile terenului în mare parte acoperit de păduri, surprizele din partea
inamicului nu au întârziat să se arate. Chiar înainte de a ajunge la locul ordonat,
ostașii s-au trezit aproape încercuiți de o subunitate germană care se infiltrase în
dispozitivul român destrămat. Încrezător în forțele de care dispunea,
comandantul subunității inamice a cerut ostașilor români să depună armele. În
momentele de șovăială care pusese stăpânire pe micul efectiv al Companiei a 8-
a, în mintea Ecaterinei a încolțit o idee care, pusă în aplicare, a dat roade.
Lăsându-i pe nemți să se apropie, a profitat de un moment de neatenție al
acestora, „a pus arma la ochi – după cum se arăta în jurnalul de operații al
regimentului – și trăgând cu o îndemânare fără seamăn, a ucis câțiva inși”.
Deruta care a cuprins efectivul inamic a fost folosită de ostașii români pentru a
riposta cum se cuvine. Lupta nu a fost ușoară, însă situația critică a fost depășită.
Cea mai mare parte din efectivul companiei a fost salvată, însă, printre puținii
prizonieri capturați de inamic în urma acestei acțiuni, s-a numărat și soldatul
voluntar, Ecaterina Teodoroiu. În noua ipostază pe care viața de campanie i-o
hărăzise, nu și-a pierdut speranța și cumpătul. Soluția găsită pentru a scăpa din
prizonierat este relatată cu ocazia unui raport înaintat în primăvara anului 1917
de Ecaterina Teodoroiu unuia dintre comandanții ei ierarhici, generalului
Broșteanu, și din care redăm următorul pasaj: „În urma unei surprinderi din
partea inamicului și a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puțin după
aceea, fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni
un revolver din sân, am împușcat santinela și fiind aproape noapte am fugit. Cu
mine au mai fugit și alți ostași de-ai noștri. În timp ce fugeam, însă, inamicul a
tras focuri, două gloanțe nimerindu-mă ușor la piciorul drept. Trei zile mai pe
urmă, spărturi de obuz m-au rănit grav la cap”.
 Scăpată din prizonierat și rănită, Ecaterina și-a regăsit subunitatea chiar în
aceeași noapte, însoțind-o în luptele de la Bărbătești unde, așa cum arăta raportul
ei, a fost din nou lovită.
La Bărbătești, comandantul companiei sale, grav rănit, nu a mai putut
conduce subunitatea, iar Ecaterina i-a încurajat pe ostași și a luat parte la lupte
alături de ei. Plutonierul major Copaciu din Regimentul 73/79 Infanterie, căruia
Ecaterina îi acordase prim-ajutor când a fost rănit, relata: „Comanda luptei de la
Bărbătești, la 6 noiembrie 1916, o avea un domn maior ajutat de un plutonier
din Regimentul 41 Infanterie și de domnișoara din Târgu-Jiu care îmbărbăta
soldații la luptă cu arma în mână. În timpul retragerii am fost trântit la pământ
de un obuz, fără a fi rănit și de unde am fost ridicat de domnișoara Teodoroiu”.
În luptele din zona Filiași, mereu în primele rânduri, Ecaterina a dat un nou
tribut de sânge. De astă dată, fiind rănită la ambele picioare de schijele unui
proiectil de artilerie grea, a fost evacuată la un spital din Craiova, apoi la
București, iar de aici la Iași. În spitalele în care a fost internată a suportat cu
stoicism intervențiile chirurgicale la care a fost supusă, bucurându-se totodată nu
numai de îngrijirea atentă a medicilor, ci și de prețuirea și admirația acestora, a
ostașilor răniți, a tuturor acelora care aflau de faptele ei de arme.
Curând comportarea ei eroică, curajul dovedit în luptele de la Podul Jiu,
Bărbătești și Filiași au fost aduse la cunoștința tuturor militarilor din Armata
Română. Încă din zilele când se afla în spitalul din Iași, i s-a conferit gradul de
sublocotenent și medalia „Virtutea Militară”. Era recunoștința țării pentru prima
tânără trecută în corpul ofițerilor combatanți. Înaltul decret nr.191 din 10 martie
1917, specifică faptul că medalia se acordă: „Domnișoarei Ecaterina
Teodoroiu, pentru vitejia și devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă. S-a
distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16
octombrie 1916”. După însănătoșire, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu a fost
repartizat la Regimentul 43 Infanterie, contopit cu Regimentul 59 Infanterie din
Divizia 11 Infanterie, unitate aflată în primăvara anului 1917 în refacere în
comuna Dumitrești-Gălăței. A încercat sentimentul deplinei mulțumiri fiind
repartizată la Compania a 7-a unde l-a reîntâlnit pe sublocotenentul de rezervă
Gh. Mănoiu, învățătorul din comuna Bălești, județul Gorj, pentru care nutrea o
afecțiune deosebită încă din anii când urma împreună cu sora acestuia clasele
superioare ale liceului. Ultima oară îl întâlnise la spitalul din Iași, rănit. Acolo îi
ceruse sfaturi, îndrumări. Acum erau condamnați de plutoane în aceeași
companie. Alături de el, Ecaterinei i-a fost mult mai ușor să înfrunte greutățile
funcției pe care o avea. El a învățat-o cum să mânuiască armamentul nou din
dotare și mai ales cum să conducă plutonul în luptă. Dornică să-și completeze
cunoștințele și pentru a dovedi că-și merită gradul pe care-l purta, Ecaterina nu a
precupețit nici un minut. În perioada regimentului, în scopul perfecționării
deprinderilor de luptă ale ofițerilor, în spiritul noilor prevederi regulamentare.
Comandantul Regimentului 43/59 Infanterie arăta: „Ecaterina Teodoroiu a luat
parte la toate clasele de instrucție cu plutonul său, a făcut aceleași școli ca și
ofițerii, asistând la toate conferințele și la aplicarea noilor metode de lupta”.
Mereu în mijlocul ostașilor din plutonul pe care-l comanda, sublocotenentul
Ecaterina Teodoroiu trăia din plin viața acestora cu bucuriile și necazurile ei.
Puținele cunoștințe militare teoretice și le-a completat în munca cu oamenii, pe
care-i iubea și cărora le-a insuflat încredere în victorie. „În timpul refacerii –
nota în anii de după război sublocotenentul Gh. Mănoiu – eroina Ecaterina
Teodoroiu a luat parte activă la instrucția trupei, cerută de noile metode de
luptă…. În multe rânduri când am avut comanda companiei sau am fost detașat
pentru anumite servicii m-a înlocuit la comandă”. Prin conștiinciozitatea ei, prin
seriozitatea cu care rezolva sarcinile date și-a atras stima soldaților, respectul
ofițerilor din regiment și divizie, aprecierea șefilor ei ierarhici. Locotenentul Gh.
Rădulescu, fostul ei comandant de companie din această perioadă, consemnează:
„În cea de-a doua perioadă a războiului, când a fost în fruntea unui pluton din
compania ce comandam, am putut să mă conving direct că faima ce căpătase
era pe deplin justificată. Profundul sentiment patriotic de care era însuflețită
energia neobosită de care dădea dovadă inspirau soldaților o nemărginită
încredere. În acțiunile desfășurate împotriva tifosului se situase întotdeauna
printre cei mai destoinici. Nici pe tărâm militar nu voia să rămână în urmă.
Conștientă de misiunea ce-i revene în noua calitate de comandant de pluton, cu
simțul răspunderii față de viețile ostașilor ce-i fuseseră încredințați și pentru că
nu avea o pregătire prealabilă, Ecaterina Teodoroiu a căutat să fie în
apropierea unui ofițer cu care să se poată consulta. Cel mai indicat era
sublocotenentul Mănoiu, învățător înainte de război, iar acum ofițer de
nădejde, pe care-l cunoscuse în spital, fiind și el rănit în prima parte a
războiului. Sublocotenentul Mănoiu era comandant al unui pluton în Compania
a 7-a a Regimentului 43/59 Infanterie. Îmi erau deci amândoi subordonați.
Tocmai de aceea m-am putut apropia mai mult de ei și i-am putut înțelege mai
bine. Între cei doi tineri se stabiliseră raporturi militare camaraderești, pe
baza cărora s-a înfiripat o afecțiune sufletească, o prietenie adevărată, care-i
ajuta să învingă mai ușor greutățile care-i oțelea și mai mult în hotărârea de a
lupta până la sacrificiu pentru alungarea dușmanului de pe pământul
strămoșesc”. Deși tifosul exantematic secera mii de vieți omenești acest fapt nu
a speriat-o pe Ecaterina. Rezistentă la îmbolnăvire, a luptat cu putere împotriva
„morții albe”, cum era denumită epidemia ce bântuia în Moldova. Dotată cu
mult spirit organizatoric și umanitar, a vegheat pentru respectarea întocmai a
dispozițiilor de profilaxie elaborate de serviciile sanitare ale armatei, luând toate
măsurile necesare pentru dezinfectarea cantonamentelor trupei, pentru păstrarea
igienei. Nemulțumită de calitatea mâncării soldaților, de felul cum era pregătită,
a făcut demersuri susținute pentru îmbunătățirea acesteia și pentru obținerea
cantităților de alimente necesare. În baza nenumăratelor ei rapoarte a primit
câteva mii de țigări pe care le-a împărțit personal ostașilor regimentului. Pentru
bunul trai al ostașilor își sacrifica lunar cea mai mare parte din solda ei de ofițer.
 La începutul verii anului 1917, pregătirile Armatei Române pentru
alungarea cotropitorilor de pe teritoriul național erau terminate. Inima
sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu vibra la gândul apropiatelor lupte, în
vârtejul cărora dorea să fie cu orice preț. O veste a avut darul s-o întristeze din
nou. Aflase că la cererea Societății de Cruce Roșie din Iași, conducerea armatei
intenționa să o transfere la Crucea Roșie. Fiind cu unitatea la Codăești, Ecaterina
scria cu regret: „Când mă gândesc că aș putea fi obligată să-mi părăsesc
plutonul meu și să las camarazii mei, să las soldații pe care –am instruit, i-am
povățuit, i-am format eu, să trec la vreo ambulanță ori în vreun spital, mi se
strânge inima. Soldații mei cărora le-am stârnit curajul cu exemplul meu, ce vor
simți ei, ce vor gândi ei, ce vor spune despre domnișoara sublocotenent, despre
sora lor de arme care, aici, înapoia frontului , le-a vorbit de nenumărate jertfe,
iar mâine, când va fi să intre plutonul în foc, ea se rupe de ei și rămâne înapoi.
Nu, aceasta nu se poate!”.
Hotărâtă mai mult ca oricând, Ecaterina Teodoroiu n-a acceptat sub nicio
formă propunerea ce i s-a făcut. A explicat tuturor comandanților că locul ei este
lângă plutonul pe care-l comanda. A cerut să plece pe front, să lupte alături de
soldații pe care îi instruise. La 4 august 1917, regimentul din care făcea parte a
început marșul lung și greu din inima Moldovei, până la Mărășești. Timp de
două săptămâni, mereu în fruntea plutonului, sublocotenentul Ecaterina
Teodoroiu a fost un exemplu demn de admirat. Cu ranița din spate, sacul de
merinde la șold cu cărtușeria plină a mărșăluit pe drumurile desfundate pe ploi
ale Moldovei, îmbărbătându-și ostașii atunci când oboseala își spunea cuvântul:
„Am văzut-o pe Ecaterina Teodoroiu – relația fostului ei comandant – când
regimentul trebuia să schimbe cantonamentul, urmând coasta Movilei din
Burcel. Mergea pe jos, lângă doi ofițeri călare, cu arma în bandulieră, cu tot
echipamentul greu al unui soldat, deși gradul ei o scutea de aceasta. La
invitațiile ofițerilor de a-i ceda un cal, ea respinse propunerea cu încăpățânare,
mărturisind dorința de a da dovada în adevăr trupească a bărbăției și că gradul
dobândit este înainte de toate meritat”. Despre calitățile ei morale și rezistența
fizică făcea referiri și generalul Brătășanu, comandantul brigăzii: „Ea insufla
soldaților o încredere oarbă în victorie. Îmbărbăta pe orice soldat care, din
cauza oboselii, rămânea în urmă. Prin câte o vorbă duioasă printr-o atenție cât
de mică, Ecaterina Teodoroiu servea de pildă în fața soldaților, care acum
vedeau în ea icoana întregită a cinstei, abnegației și devotamentului. Nu rareori
auzeam din gura soldaților jurăminte prin care declarau că o vor urma până la
moarte”.
Când Regimentul 43/59 a intrat pe poziție la Muncelu, n-a fost pas care să
calce mai ager prin noroaiele Zăbrăuțului și pe Dealul Secului, ca acela al
sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu și nici ostaș care să-și urmeze cu atâta
încredere comandantul ca cei din Plutonul 1, Compania a 7-a.
La 20 august, regimentul a intrat în dispozitiv pe frontul de la Mărășești.
Compania sa a ocupat poziții de luptă în zona Muncelu, pe malul Zăbrăuțului, la
vest de satul Fiționești. Din cauza terenului accidentat, linia frontului prezenta
în acest sector un mic intrând dispozitivul realizat de regimentul român. Pentru
acest motiv, porțiunea de teren ocupată de inamic era puternic apărată. Orice
încercare de lichidare a acestei „pungi de foc” s-a dovedit zadarnică. Printr-un
atac concentric, executat cu multă vigoare, linia frontului din sectorul Zăbrăuț-
Dealul Secului trebuia sa fie îndepărtată. Misiunea a fost încredințată companiile
5 și 7 di Regimentul 43/59 Infanterie. Plutonul 1 din Compania a 7-a, comandat
de sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu urma să asigure legătura între cele două
companii. Atacul a început în seara zilei de 22 august, la orele 21 și 15 minut. Și
aici, ca și la Podul de peste Jiu, la Bărbătești și Filiași, Ecaterina a constituit prin
atitudinea și comportarea sa, o înaltă pildă de curaj. Neînfricată s-a avântat în
luptă cu arma în mână, îmbărbătându-și soldații.
„- Înainte băieți! … După mine, nu vă lăsați! La atac!...”
Unul dintre soldații plutonului, comandat de sublocotenentul Ecaterina
Teodoroiu, povestea mai târziu: „Compania a 6-a stătea rău (fusese puternic
contraatacată de inamic, după ce suportase un bombardament din artilerie –
n.n.). Atunci a pornit Plutonul 1 din Compania a 7-a cu domnișoara în frunte.
Domnișoara a pornit cea dintâi. Mitralierele ne băteau rău. Am început să dăm
înapoi și ne-am culcat la pământ. Doar dânsa a rămas în picioare strigându-ne:
«Înainte băieți! După mine!»... Și am pornit”. În acest iureș năvalnic, două
gloanțe pornite dintr-o mitralieră vrăjmașă i-au sfredelit trupul. Cu un ultim
efort, a mai putu șopti în ultimele clipe „Înainte! Înainte!” și s-a prăbușit la
pământ. Era al patrulea vlăstar al familiei Teodoroiu din Vădeni, județul Gorj,
care în timpul aceluiași război murea apărându-și țara. Se jertfise cu convingerea
că făcuse totul pentru a cinsti cu demnitate gradul de ofițer și încrederea ce i se
acordaseră
Câteva minute mai târziu, în bezna nopții ce învăluia Dealul Secului,
brațele obosite ale câtorva soldați transportau într-o foaie de cort corpul
neînsuflețit al eroinei, spre Valea Zăbrăuțului. Vestea care a întunecat sufletele
tuturor luptătorilor a fost transmisă din gură în gură, de-a lungul tranșeelor, în
adăposturi, în primele linii și în zona ambulanțelor. Peste tot se putea auzi: „A
murit domnișoara sublocotenent Ecaterina Teodoroiu! A murit Eroina de la Jiu!
A murit domnișoara sublocotenent ….”. În dimineața zilei de 23 august 1917,
între fagii verzi și puternici din Valea Pârâiașului, la locul numit „Poienele”, a
fost înmormântată alături de căpitanul Dumitru Morojan, un alt fiu al Gorjului,
care căzuse în luptă în ziua precedentă. Bubuitul îndepărtat al tunurilor a adus un
ultim salut tinerei care își jertfise viața pentru împlinirea unui măreț ideal,
eliberarea patriei, pentru care a trăit și a luptat ea, frații ei, Armata Română,
poporul întreg.
În ziua de 24 august 1917, prin ordinul de zi al Regimentului 43/59
Infanterie, fapta eroică a sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu era astfel
consemnată: „În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe Dealul Secului a căzut în
fruntea plutonului său, lovită în inima-i generoasă de două gloanțe, voluntara
Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pilda rară a unui cald entuziasm,
unit cu cea mai strălucitoare energie, aceea pe care au numit-o cu drept cuvânt
Eroina de la Jiu și-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deșartă
ambiție, numai din dragostea de a apăra pământul țării noastre, cotropit de
dușmani. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai
țării sale, pe care i-a întrecut prin puterea cu care își înfrângea slăbiciunea
femeiască, știind să dovedească vigoarea bărbăției de trup și suflet și calitățile
întregi ale unui ostaș îndrăzneț, neobosit și plin de entuziasm de a se face
folositor cu orice preț. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Tg.-
Jiu, aceea care a desfășurat o muncă energică împotriva morții albe, care a
secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornise din nou la luptă cu
un avânt renăscut. Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, pentru că
așa cerea inima ei, pentru că așa cerea sufletul ei, că i se împlinește dorința
vieții.
Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa în care se descoperea
spre a-și îndemna ostașii cu vorbele «Înainte băieți! Nu vă lăsați! Sunteți cu
mine!» are drept cinstire recunoștința veșnică a românilor. Pentru dragostea-i
de țară, pentru simțu-i rar al datoriei, pentru energia și avântul cu care și-a
îndeplinit ceea ce socotim misiunea ei până la jertfa supremă, o citez prin ordin
de zi pe regiment, dând-o ca pildă tuturor ostașilor.”
După exact patru ani, la 8 iunie 1921, se împlineau 100 de ani de la
mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu. Centenarul acestui
important eveniment a fost sărbătorit la Târgu-Jiu, ca și în alte orașe ale țării, cu
mult fast. În cadrul numeroaselor acțiuni organizate atunci, una a menținut
trează întreaga atenție a opiniei publice românești: deshumarea osemintelor
Ecaterinei Teodoroiu și aducerea lor pe meleagurile natale ale eroinei. Și-au dat
concursul oficialitățile civile și militare de la București, Târgu-Jiu, Focșani și
Mărășești.
Sâmbătă dimineața, la 4 iunie 1921, un afet de tun, tras de patru cai albi,
având pe el așezat un sicriu realizat de muncitorii Arsenalului Armatei din
București, din metalul obținut în urma topirii a două țevi de tun, unul românesc,
iar celălalt capturat de la inamic, însoțit de un escadron format din patruzeci de
călăreți îmbrăcați în ținută de paradă, au plecat din Focșani către Valea
Zăbrăuțului. Aici, sute de țărani îmbrăcați în costume de sărbătoare, sute de
tineri și copii așteptau cu buchete de flori proaspete în mâini. În timp ce corurile
din satele vrâncene intonau imnuri de slavă, osemintele au fost deshumate cu
multă pioșenie. Prin grija locotenentului de rezervă Gh. Rădulescu, fostul
comandant de companie al Ecaterinei Teodoroiu și al altor ofițeri, rămășițele
pământești au fost așezate pe afetul de tun, drapat cu tricolorul țării. Însoțit de
cei patruzeci de călăreți, de elevii și elevele câtorva școli, afetul de tun a parcurs
drumul până la Focșani. Scurtele opriri prin așezările Țării Vrancei au dat
posibilitatea sătenilor să aducă eroinei omagiul lor. La bariera orașului Focșani
dinspre Străoani, i s-au dat onorurile militare. Autoritățile orășenești și județene,
în frunte cu generalul Holban, comandantul Diviziei a 6-a Infanterie, ofițerii și
trupa câtorva regimente au ieșit în întâmpinare. Alături de aceștia, toate
instituțiile civile, așezămintele culturale și obștești, din Focșani și Mărășești,
liceele, gimnaziile, școlile normale de băieți și fete, au ținut să fie prezente cu
drapele tricolore, eșarfe și flori. În acordurile solemne ale unor lucrări simfonice
intonate de muzica militară, mii de cetățeni au parcurs străzile orașului până la
capela militară. Afetul de tun a fost încadrat de patru tinere fete îmbrăcate în alb
și de patru ofițeri echipați în uniforme de ceremonie. Înapoia acestora urmau
oficialitățile, ofițerii garnizoanei Focșani și cei veniți din București,
reprezentanții școlilor, instituțiilor și ai unităților militare. În capelă, sicriul a
fost așezat pe un postament îmbrăcat în alb și străjuit timp de o zi de faldurile
drapelului Regimentului 43/59 Infanterie, încadrat de decorații. Garda a fost
asigurată de foștii camarazi, veniți din toate colțurile țării pentru a fi și în aceste
clipe alături de cea cu care împărtășiseră greutățile zilelor de front.
Duminică, 7 iunie, de la orele 6 dimineața până la orele 13, suflarea
omenească din orașele Focșani și Mărășești, precum și din satele din
împrejurimi, a trecut prin fața catafalcului. În după-amiaza aceleiași zile,
străzile orașului au fost înțesate de lume până la gară. Martorii oculari povestesc
că la trecerea cortegiului, de pe bordurile trotuarelor, din balcoanele sau de la
ferestrele caselor s-au aruncat buchete de flori care au acoperit ca un covor uriaș
tot caldarâmul. În sunetele muzicilor militare, sicriul a fost ridicat de șase ofițeri
cu gradul de căpitan și dus apoi în vagonul împodobit cu drapele tricolore. Cu
câteva minute înainte de plecarea trenului, reprezentantul autorităților civile din
orașul Focșani spunea în emoționanta sa cuvântare: „Dacă n-ar fi un ordin
superior, nu ne-ați fi putut-o răpi, căci dacă prin naștere eroina este gorjancă,
prin moartea ei eroică ne aparține nouă, sângele ei amestecîndu-se cu pământul
județului nostru”.
În gările Râmnicu-Sărat, Buzău, Ploiești, unde trenul a oprit, au avut loc
emoționante manifestații. Luni, 8 iunie 1921, Capitala țării a dat onorurile
militare Eroinei de la Jiu. Cortegiul format din afetul unui tun, pe care a fost
așezat sicriul, două dintre tunurile capturate la Târgu-Jiu și Mărășești de ostașii
și ofițerii Regimentului 18 Gorj, oficialitățile orașului, invalizi de război, elevi și
studenți au străbătut principalele artere ale orașului într-o liniște solemnă. Seara,
după ce elevii Școlii de Ofițeri de Infanterie au defilat prin fața eroinei, vagonul
special, precum și un vagon platformă pe care se aflau cele două tunuri, au fost
atașate trenului care urma să o transporte la Târgu-Jiu. La 9 iunie 1921, mama și
surorile Ecaterinei, cu năframe cernite pe cap, împreună cu mii de localnici din
împrejurimi au primit în mijlocul lor pe aceea care a înălțat pe culmile gloriei
militare eroismul românesc. Clopotele bisericilor au sunat mai prelung ca
oricând, muzica militară a intonat imnul eroilor, iar corurile școlilor au cântat
imnuri de slavă. Trupul „Eroinei de la Jiu” a fost coborât în sarcofagul aflat în
piața din fața primăriei care și astăzi amintește trecătorilor de un simbol al luptei
tinerilor din România.
General Dr. Vasile Apostol