ROMÂNIA ÎN MARELE RĂZBOI

CONTEXT ISTORIC

Primul Război Mondial a izbucnit în vara anului 1914, pretextul său fiind asasinarea arhiducelui
Franz Ferdinand (moștenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar) la Sarajevo. Confruntarea
militară la care au participat 33 de state de pe cinci continente, pe parcursul a 52 de luni, a fost
fără precedent în istoria omenirii, ca amploare, arie de desfășurare și durată. 

Cele două mari alianțe politico-militare care s-au confruntat au fost Antanta sau Tripla
Înțelegere (Franța, Imperiul Britanic, Imperiul Rus) și Tripla Alianță sau Puterile Centrale
(Germania, Austro-Ungaria), fiecare cu aliații săi.

În octombrie 1883, România a aderat la Tripla Alianță printr-un tratat bilateral cu Austro-
Ungaria. Tratatul prevedea ca aliații sa-si acorde sprijin unul celuilalt în cazul unui atac din
partea Rusiei (deși aceasta nu era menționată în mod explicit) și au promis să nu se alăture unei
alte alianțe îndreptate împotriva unuia dintre ei. Germania a aderat la acord în aceeași zi, printr-
un act separat.

Odată cu trecerea timpului, în alianța României cu Puterile Centrale au apărut numeroase fisuri.
Războaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al alianței României cu Austro-Ungaria.
În al Doilea Razboi Balcanic, acțiunile României nu au primit sprijinul scontat din partea
Imperiului Habsburgic, care avea ca obiectiv principal atragerea Bulgariei în Tripla Alianță. În
același timp, s-a produs o ,,încălzire” a relației oficiale dintre România și Franța dupa ce aceasta
a susținut și aprobat acțiunile României și a aprobat termenii tratatului de la București. Criza
balcanică din 1912-1913 a desăvârșit alienarea României față de Austro-Ungaria și Tripla
Alianță. În primăvara anului 1914, apropierea dintre România și Antanta (Marea Britanie,
Franța si Rusia) era un fapt real.

ARMATA ROMÂNĂ. MOBILIZARE ȘI SUFERINȚĂ

Forțele mobilizate de către România în anul intrării sale în razboi (1916) au reprezentat, din
punct de vedere numeric, 15% din populația țării.

Starea Armatei României în anii premergători declanșării războiului era una precară, fapt care
avea să aibă repercusiuni grave în viitor, având în vedere că ea avea menirea de a materializa
deciziile factorului politic. Pregătirea și dotarea armatei a fost unul dintre domeniile care au
suportat cele mai semnificative reduceri bugetare în această perioadă.
Sub impactul lecției severe primite în campania la sudul Dunarii în 1913 și a izbucnirii în anul
următor a Marelui Razboi, reforma armatei romane a intrat într-o cursă contracronometru
pentru recuperarea întârzierilor și pentru întărirea capacității de luptă.

Conditiile erau mult mai dure, deoarece, la „1 ianuarie 1914, armata se gasea in cea mai mare
lipsa de tot ce-i era neaparat trebuincios pentru a intra in campanie”. De asemenea, efectivul
mobilizabil nu atingea cifra de 500 000 de oameni, rezervele nu erau organizate, iar în privința
armamentului, munițiilor și echipamentului existau mari deficite.

Acest lucru a avut repercusiuni grave în campania din anul 1916, care s-a soldat cu o înfrangere
militară de proporții.

Astfel, sute de mii de români au luat calea fronturilor Primului Război Mondial, însufleţiţi de
curaj şi de dorinţa de a-şi salva patria, scriau autorii celor mai preţioase mărturii din anii
războiului. Unul dintre aceștia a fost medicul chirurg Vasile Bianu, ce redactează multe din
durele scene ale frontului românesc în volumul „Însemnări din războiul României Mari”.
Autorul reda atmosfera de sărbătoare care precedea plecarea soldaţilor pe front. „În drumul de
la Buzău la Galaţi, care acum a fost îndoit de lung decât în timp normal, am avut plăcerea să văd
cu cât avânt şi entuziasm alergau soldaţii noştri din toate părţile spre locurile de concentrare,
pentru a lupta şi pentru a-şi da viaţa ca să desrobească pe fraţii lor subjugaţi şi care de doi ani
sângerau în lupte crâncene pentru asupritorii lor. Prin toate gările se vedeau trenuri lângă
trenuri, lungi de câte 50 până la 60 de vagoane, iar vagoanele erau acoperite peste tot de soldaţi,
care nemaiavând loc nici înăuntru, nici pe sus, se aţineau pe scările şi capetele vagoanelor,
atârnând ca ciorchinele de struguri. Plecarea trenurilor, precum şi sosirea lor erau însoţite cu
urale şi cântece care străbăteau văzduhul în mare depărtare. Ai fi crezut că toţi aceşti eroi ai
neamului se duc la nuntă, aşa erau de veseli şi de sprinteni în mişcări. Toţi strigau din toată
inima: Să trăiască România Mare. Niciodată nu voi uita această privelişte măreaţă şi înălţătoare
de suflet”, scria medicul.

Războiul însă aducea nenumărate drame şi tragedii românilor. În lunile următoare, au fost zile
în care sute de răniţi de pe front au ajuns în faţa medicului, iar cel mai adesea era nevoit să le
amputeze membrele zdrobite în lupte. „Pentru a-i scăpa viaţa, la care ţinea aşa de mult, a trebuit
să-i facem şi amputaţiunea în sus de genunchi, în treimea de mijloc a coapsei, aşa că acest erou
al neamului a rămas fără o mână şi fără un picior, de la rădăcina lor şi, culmea nenorocirii, îi
lipseau amândouă membrele din aceeaşi parte. Când a fost să îi tai piciorul m-a întrebat cu ce
are să se hrănească şi la asigurarea că statul îi va purta de grijă, îi va face mână şi picior în
asemănare cu cele pierdute, dându-i şi o frumoasă şi îndestulătoare pensie, şi-a făcut cruce şi,
zâmbind, a zis: Acum taie-le domnule colonel”, scria Vasiel Bianu.

În toamna târzie a anului 1916, românii din sudul şi estul ţării erau nevoiţi să se retragă din
calea armatelor germane. Autorul descria scenele cumplite ale pribegiei românilor: „Trenurile
erau îmbâcsite de călători, vagoanele arhipline, încărcate chiar şi pe acoperişurile lor de oameni
de toate vârstele; mulţi erau acăţaţi de scări; chiar şi pe maşină, pe botul ei, pe tender, în toate
colţurile pe unde se putea urca vedeai o mulţime de nenorociţi atârnând ca ciorchinele de
struguri. Convoiuri întregi de sute şi mii de fugari, zăpăciţi, traşi la faţă, mai mult neîmbrăcaţi,
vedeai pretutindenea. Trăsuri, căruţe trase de cai, cară cu boi, încărcate cu tot felul de obiecte şi
printre ele copii înghesuiţi, treceau mereu şi greoiu în şireaguri neîntrerupte pe şoselele
desfundate de ploaie care nu mai înceta, şi de urmele copitelor şi ale roţilor”, relata Vasile Bianu.
 Experiența Primului Război Mondial a lăsat urme nu doar în ceea ce privește situația
economică, politică și socială, ci și în viața artistică și literară. Traumele combatanților, ororile
săvârșite în timpul războiului, șocul provocat de acest eveniment nefast au fost foarte bine
transpuse de autorii români în operele lor, de multe ori ei înșiși fiind martorii direcți ai acestor
evenimente. Unele opere au fost chiar inspirate de experiența personală din timpul războiului a
autorilor.

George Topîrceanu (1886 - 1937), poet și publicist român, este și el mobilizat ca subofiţer de
artilerie în 1916. În urma înfrângerii suferite la Turtucaia, la sud de Dunăre în Bulgaria, una
dintre cele mai sângeroase bătălii purtare de români în Primul Război Mondial(împotriva
bulgarilor și turcilor), George Topârceanu a fost luat prizonier şi ţinut închis timp de doi ani. Pe
baza celor trăite în timpul războiului, scriitorul a publicat ”Amintiri din luptele de la Turtucaia” .
Iată câteva fragmente extrem de sugestive ce arată adevărata față a războiului:

„Mitralierele duşmane bat faţa Dunării, din mal până-n mal. Sub ropotul lor intermitent, şiruri
de bulbuci mărunţi apar pe luciu plesnind în aer, ca şi cum gloanţele ar veni de jos, din fundul
apei. Rând pe rând, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase,
care se tot strâng, se tot strâmtează, până ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din
vedere, ca un balonaş împuns cu acul...”

,,În acel moment, strigăte înfundate izbucnesc la dreapta mea, aproape, unde s-a iscat şi o scurtă
învălmăşeală. Doi soldaţi bulgari au lovit fără veste cu patul puştii în cap un ofiţer de-ai noştri şi
l-au doborât în şanţ, plin de sânge. Altuia, care a fost izbit afară din rânduri, nu se ştie pentru ce,
un bulgar îi împlântă de două ori baioneta în spate şi, a treia oară, când îl vede căzut, în burtă.
Omul se zvârcoleşte ca un vierme, ţintuit în ţărână; ca să-şi tragă îndărăt baioneta lungă înfiptă
până la gura ţevii, celalt s-ajută şi cu piciorul… Mai încolo, spre mijlocul coloanei, s-aud alte ţi
pete; şi, mai departe, altele. Până să ne dăm bine seama ceea ce se întâmplă, o voce puternică,
poruncitoare, dominând tot freamătul de glasuri şi de răcnete scrâşnite, strigă pe bulgăreşte o
comandă. Bulgarii intră în rândurile lor şi ordinea se restabileşte. Dar cei căzuţi nu se mai ridică.
Şi cine ştie câţi or fi căzut aşa, de-a lungul coloanei întregi…

“Toate însemnările câte le făcusem zi cu zi pe hârtie mi s-au pierdut. Multe amănunte s-au şters
din amintirea mea, unele mi-au rămas prea confuze şi poate că le-am uitat ordinea în care sau
petrecut, dar multe mi s-au întipărit pentru totdeauna în suflet, vii şi clare, parcă le-aş fi trăit ieri.
Mai târziu, oamenii de specialitate vor face desigur o expunere tehnică şi generală a luptelor de la
Turtucaia. Eu n-am vrut să dau decât o serie de icoane, schiţate în fugă, o povestire sumară şi
obiectivă a celor ce s-au petrecut numai în jurul meu şi la care am luat parte. Dar povestirea
acelor întâmplări crâncene a adus, fireşte, multă durere inimii tale de român, cititorule. D-apoi
mie! Poate că ar fi fost mai bine să le lăsăm, şi eu şi ceilalţi supravieţuitori, în întunericul uitării
grabnice cu care am fost obişnuiţi să trecem întotdeauna peste lumina prea brutală a realităţii.
Dar amintirea vie şi caustică a unei nenorociri nu trebuie lăsată uitării. Ea arde şi oţeleşte sufletul
unui bărbat. Iar eu n-am scris broşură pentru copiii de şcoală. Mă vei întreba, poate, care a fost
pricina înfrângerii noastre de la Turtucaia? Deşi sunt un profan în ale milităriei, totuşi, în
credinţa că mărturiile viitoare nu-mi vor aduce dezminţire, îţi răspund hotărât: Atât numărul şi
calitatea trupelor aflătoare acolo la începutul luptei – în mare parte miliţieni, dispensaţi revizuiţi
etc., regimente recrutate din Dobrogea sau Cadrilater, pline de turci şi de bulgari – cât şi faptul că
întăriturile nu erau încă terminate, probează că noi nu ne-am aşteptat la un atac repede şi violent
al bulgarilor în acest punct. În al doilea rând, trebuie să punem lipsa de… pregătire sufletească a
ţăranilor, neobişnuinţa trupelor şi a ofiţerilor cu focul – mai ales cu artileria modernă a
inamicului. Mi-aş îngădui încă o reflecţie timidă”, aşa încearcă să explice George Topârceanu
înfrângerea suferită de români la Turtucaia.

Camil Petrescu (1894 – 1957), scriitor și dramaturg, a fost trimis pe front la 16 august 1916,
participând la luptele care s-au desfăşurat în Transilvania, iar în noiembrie 1916 a fost rănit.
După ce şi-a revenit el a fost retrimis să lupte în prima linie, de această dată pe frontul din
Moldova. La 26 iulie 1917, Camil Petrescu a fost din nou rănit şi luat prizonier de nemţi şi băgat în
lagărul din Sapronyek - Ungaria, după care a fost transferat în lagărul Plan din Boiemia. El a fost
eliberat pe 10 aprilie 1918, când a revenit în România. În perioada în care Camil Petrescu a fost
ţinut prizonier, toate rudele sale, prietenii şi oficialităţile române l-au considerat mort pe scriitor.
Experienţa de pe front l-a lăsat pe Camil Petrescu fără auz la o ureche, problemă care l-a marcat
toată viaţa. „Surzenia m-a epuziat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi
ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc (...) Sunt exclus de la toate posibilităţii
vieţii. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie şi de atenţie cu care alţii pot
ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în şoaptă» eu rămîn vecinic absent“, a notat în
jurnalul său Camil Petrescu.

Iată și un fragment din romanul său ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” unde
pentru Camil Petrescu (Ștefan Gheorghidiu fiind personajul principal al romanului) aceste dure
evenimente sunt unele de autocunoaștere, de meditare profundă, astfel că, la un moment dat,
stăpânit de demoralizare, acesta se întreabă:”Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn? Sunt
dintr-un neam inferior? Ce aș fi făcut dacă aș fi fost la Verdun, sau dacă aș fi pe Somme, în
uraganul de obuze unde trag mii de tunuri odată? E aceasta inferioritate de rasă? Ei nu sunt din
carne și nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta?