MARCEL PROCA

Bârladul şi Marele Război

 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PROCA, MARCEL
Bârladul şi Marele Război / Marcel Proca. – Bârlad : Sfera, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-573-694-8

94

© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului.

 MARCEL PROCA

Bârladul şi Marele Război

Editura SFERA
Bârlad – 2017
 Mamei mele, Maria,
şi tuturor celor care m-au sprijinit
în acest demers istoriografic
 „Se mai îndreaptă însă asupra noastră ochiul de
ură al străinului, care vrea să ştie cum suferim de rana pe
care a făcut-o, şi acestui străin, la urmă, trebuie să-i
răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi,
oricum am fi, suntem hotărâţi să mergem până la capăt,
în credinţa că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume,
dacă s-a vorbit de dreptate şi ideal, nu se poate, cu niciun
chip, ca, şi înaintea celei mai sălbatice forţe organizate,
să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în
care nu este un fir de ţărână care să nu fie acoperit de cel
mai nobil sânge”.
Nicolae Iorga
(fragment din celebrul discurs rostit, la 14 decembrie 1916,
în Parlamentul României aflat în refugiu la Iaşi)
 CUPRINS

PREFAȚĂ ........................................................................................................ 11
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI ............................................................................ 15

PARTEA I

BÂRLADUL – REPERE ÎN TIMP

Bârladul şi monarhia ......................................................................................... 25

Bârladul monumentelor dispărute ..................................................................... 56

PARTEA a II-a

BÂRLADUL ÎN CONTEXTUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Reflectarea participării României la Marele Război în istoriografie şi în

imagini de arhivă. Studiu de caz – oraşul Bârlad ............................................. 67
Retragerea şi refugiul în Moldova ................................................................... 79
Viaţa cotidiană. Jertfele din spatele frontului (1916 -1917) ............................. 89
Bârlad – capitală militară ................................................................................ 119
Prezenţa Marelui Cartier Regal şi a suveranilor României la Zorleni ............ 154
Regina Maria – factor politic într-un război al bărbaţilor? ............................ 170
O scrisoare a prinţului George Valentin Bibescu din Războiul cel Mare ...... 177
Structuri mentale şi cotidiene: cabarete, demimondene şi spionaj ................. 184

PARTEA a III-a

AMINTIRI DIN RĂZBOI ALE SUBLOCOTENENTULUI

GHEORGHE SILION

În anticamera războiului.................................................................................. 205

Primii fiori ai războiului.................................................................................. 219
Prizonier în lagărele germane ...................................................................... 232

ÎNCHEIERE ................................................................................................. 255

REPERE BIBLIOGRAFICE ....................................................................... 256
ABREVIERI ................................................................................................. 264
ANEXE ........................................................................................................... 265

9
 PREFAȚĂ

Memorialistica Primului Război Mondial se întregește an de an cu lucrări

mai substanțiale sau mai puțin consistente, însă fiecare aduce un plus de
cunoaștere, o aprofundare, o percepție proprie, fie și de nișă, asupra unor aspecte
petrecute în arealul unui conflict care a început în Balcani în 1914, s-a extins pe
trei continente și a durat patru ani până să se încheie.
România nu face excepție și, în ultimii ani, în contextul aniversării
Centenarului Războiului de Întregire (1916–1919), editurile s-au axat atât pe
reeditarea unor volume apărute în perioada interbelică și semnate de diverse
personalități politice, economice, militare sau martori cu talent literar, cât și pe
noi apariții, fie ele editări sau traduceri.
Volumul de față este expresia unui atașament al autorului, Marcel Proca,
față de orașul său natal. Un oraș care a dat României doi șefi de stat, Alexandru
Ioan Cuza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, ambii intrați în mentalul colectiv prin
acțiuni politice, reforme, laude și critici.
Un prim capitol arată cititorilor o istorie a Bârladului vizitat de domnitori,
regi, premieri și alte fețe simandicoase ale epocii. Au trecut prin urbe domnitorii
Mihail Sturdza, Grigore Alexandru Ghica, caimacamul Nicolae Vogoride și
Alexandru Ioan Cuza, urmați de capetele încoronate Carol I, Ferdinand I, Carol
al II-lea și Mihai I, iar de la fiecare au rămas diverse întâmplări consemnate de
contemporani și povestite urmașilor.
Poate un destin favorabil, poate o întâmplare, a făcut ca moșia Slobozia-
Zorleni, atestată de la 1522, să fie prima proprietate particulară cumpărată de
regele Carol I în România (1886). Peste 12 ani, în 1898, monarhul ctitorește
biserica Sf. Gheorghe din Zorleni, dar lasă proprietatea nepotului Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, fratele prințului moștenitor Ferdinand. După Primul
Război Mondial moșia a revenit principesei Elisabeta, fiica regelui Ferdinand și
soția regelui George al Greciei, apoi a fost cumpărată de Ministerul Agriculturii
și Domeniilor (1930).
Viața cotidiană în prima parte a secolului XX a fost influențată major de
unitățile militare (mai multe arme, comandanți renumiți, manevre, parăzi, fanfare
etc.), vizitele unor personalități marcante ale vremii (aristocrați, ierarhi, lideri
politici sau militari), manifestările dedicate Zilei Naționale sau alte evenimente
(inspecții, vizite oficiale, primul zbor aviatic deasupra orașului Bârlad). Evident,

11
erau și probleme, cea mai stringentă fiind pericolul inundațiilor care făceau,
constant, ravagii. În pofida realității, abia după revărsarea apelor din 1932,
soldate cu victime și pagube, autoritățile centrale au inițiat proiecte de amenajări
hidrotehnice în zonă.
Al doilea capitol ne introduce încet, dar sigur, în atmosfera Războiului de
Întregire, mai întâi la nivel național, apoi se restrânge, ca un reflux, spre Moldova,
în care Bârladul devine extrem de vizibil. Orașul apare în memoriile unor
importanți factori de decizie, între care Regina Maria, generalul francez
H. M. Berthelot, diplomatul rus A. A. Mossolov, omul politic I. G. Duca,
deputatul Th. Emandi ș.a., care staționează sau doar trec pe aici. Chiar dacă
pentru scurt timp (decembrie 1916 – martie 1917) Bârladul a deținut supremația
orașelor din România fiind, fără dubiu, capitala militară a țării. O dată cu această
onorantă poziție au venit și o droaie de probleme: apropierea frontului, instalarea
de comandamente militare române și ruse (cel mai important fiind Marele Cartier
General român), refugiații civili, tifosul, aprovizionarea, care au fost gestionate
destul de bine de administrația locală. Deși războiul nu este plăcut, vedem că nu
toată lumea era conectată la realitățile extrem de pertinente. Chiar și pe timp de
război, în condiții vitrege pentru foarte mulți, la Bârlad existau cabarete,
demimondene și spionaj. Toate aceste mentalități singulare și colective sunt pline
de substanță și abordate de autor în contextul epocii.
Partea a treia prezintă o inedită memorialistică a unui tânăr ofițer originar
din Bârlad care participă la campania anului 1916, dar apoi are neșansa să cadă
prizonier. Scrise după zeci de ani, amintirile sublocotenentului Gheorghe Silion
pun în valoare, chiar dacă secvențial, Războiul de Întregire văzut de la nivelul
militarului din linia întâi. Este mobilizat la Regimentul 10 Vânători din Tulcea,
ajunge în zona Capitalei, este trimis să participe la manevra de la Flămânda și
revine pentru a lua partea la bătălia de la Neajlov-Argeș. Este rănit și luat
prizonier (22/23 noiembrie 1916), dus în Germania, unde „vizitează” mai multe
lagăre și revine în țară la jumătatea anului 1918. Deși reduse ca întindere,
memoriile lui Silion sunt profunde, lipsite de subiectivitate și aduc noi elemente
asupra prizonieratului îndurat de militarii români în Germania.
Lucrarea beneficiază de informații noi, puse în cercetare de diferite arhive
și biblioteci care, împreună cu lucrările consultate, se îmbină în mod armonios.
Se remarcă aparatul critic extrem de profund (peste 850 de note), vasta
bibliografie, îmbinarea textului cu fotografii și rigurozitatea demersului științific.
Marcel Proca a utilizat toate tipurile de surse (arhivistice, edite, memorii, presă,
foto etc.), pe care a ridicat o solidă construcție literară. În acest fel a adăugat o
importantă contribuție la istoria orașului Bârlad în perioada Războiului de
Întregire, parte a istoriografiei naționale. Scrisă într-un stil plăcut și cursiv,

12
aceasta poate fi citită de istorici și pasionați de trecutul orașului, dar nu trebuie
evitată de oamenii politici locali, care ar putea să urmeze exemplul unor
predecesori.
Volumul reprezintă o solidă monografie dedicată orașului în care Marcel
Proca s-a născut, a crescut, a învățat și își îmbină viața profesională cu cea
personală. Totodată, lucrarea este una de referință, un model în privința
metodologiei, a calității științifice și a cercetării izvorâte din pasiune, care nu va
putea fi evitată de viitoarele subiecte de cercetare privind istoria Bârladului.

Alin SPÂNU

13
14
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Apropierea Centenarului Marii Unirii reclamă întreprinderea unor

eforturi susținute în vederea marcării unui secol de la momentul fast al unirii
tuturor teritoriilor locuite de români într-un singur stat.
Lucrarea conţine o selecţie din articolele publicate majoritar în anul
2017, puţin cunoscute unui spectru mai larg de cititori, într-o serie de reviste –
„Elanul” (ciclul Bârladul în contextul Primului Război Mondial), „Academia
Bârlădeană”, „Coordonate metodico-ştiinţifice”, „Cercetări istorice. Revista
profesorilor de istorie din judeţul Vaslui”, „Scriptor”, „Viaţa noastră”, „Din
lumea colecţionarilor. Info – hobby”1. De asemenea, am inclus şi comunicări
prezentate la reuniuni ştiinţifice, nepublicate în volum şi nici în reviste. Studiile
sunt redate în forma în care au apărut în revistele menţionate, cu minime inserţii
ulterioare. Deşi, inerent, anumite informaţii şi formulări se repetă, am preferat să
nu le eludăm pentru a păstra logica argumentaţiei şi intenţiei, din acel moment,
de a contura o anumită imagine istorică.
Studiul Bârladul şi monarhia – repere în timp2, deşi nu a fost publicat în
2017, l-am considerat util atât datorită contextului istoric determinat de decesul
Regelui Mihai I cât şi de faptul că el este puţin cunoscut, putând reprezenta
pentru bârlădeni şi un motiv de reală mândrie, dacă avem în vedere că relevă
legăturile dintre monarhie cu urbea moldavă şi aprecierile onorante pe care
suveranul României, regele Carol I, le-a făcut la adresa locuitorilor acestui oraş
în decursul timpului. De asemenea, am preferat să introducem în partea I şi
informaţii prezentând oraşul la cumpăna secolelor XIX-XX, pentru o mai bună
înţelegere a contextului istoric, restructurând informaţii din cărţile publicate
anterior. Totodată fragmentele, publicate de noi, din memorialistica de război a
sublocotenentului Gheorghe Silion vin să completeze tabloul contribuţiei
Bârladului şi a bârlădenilor la Războiul de Întregire, dar şi al programului de
cercetare şi publicare personal de pe parcursul acestui an.

1
Marcel Proca, Bârladul – capitală militară, în „Din lumea colecţionarilor. Info – hobby”,
DLCLIV, an IV, nr. 11/2017, pg.1-2.
2
În fapt o reluare a unui mai vechi articol, într-o manieră revizuită şi adăugită. Vezi în acest sens
Marcel Proca, Monarhia și Bârladul, în „Analele Universității «Dunărea de Jos» din Galați”,
Seria 19, Istorie, Tom XII, 2013, pg. 77 – 92; idem, în „Academia Bârlădeană”, Anul XXII, nr.
4 (61), Trimestrul IV, 2015, pg. 18 – 23.

15
 Volumul de faţă vine să răspundă unui gol istoriografic privind Bârladul
acelor ani de război şi constituie, din acest punct de vedere, o premieră pentru
istoriografia bârlădeană, incluzând de cele mai multe ori informaţii inedite, rodul
muncii de cercetare din arhive dar şi al identificării unui volum surprinzător de
mare de fotografii realizate de Batalionul de specialităţi al Armatei Române, la
Bârlad, în decembrie 1916. De asemenea, prin această lucrare am dorit să
prezentăm una din cele mai importante pagini din istoria acestui oraş, când aici
au staţionat ori au trecut importante personalităţi militare române şi străine. În
acelaşi timp, am considerat necesar să investigăm implicaţiile militare şi politice
ale prezenţei la Bârlad a celor mai importante structuri militare româneşti şi
străine: Marele Cartier General al Armatei Române, Cartierul Regal, Înaltul
Comandament rusesc pentru trupele aflate în România etc.; dar şi elemente de
viaţă cotidiană specifice Bârladului pe parcursul unei perioade de grea restrişte
din istoria naţională – cea a retragerii şi refugiului în Moldova (1916 – 1918).
Lucrarea nu are un caracter omogen şi nici nu putea să aibă în condiţiile
diversităţii subiectelor abordate. Intenţionăm, de altfel, să revenim asupra
subiectului printr-un alt studiu care să investigheze mai profund direcţiile de
cercetare enunţate doar prin acest demers istoriografic. Tematica este diversă,
cuprizând elemente de istorie militară, viaţă cotidiană, culturală şi memorialistică
de război. În tratarea subiectului au intervenit motivații obiective, determinate
de necesitatea realizării unui program de cercetare a situaţiei din oraşul Bârlad pe
parcursul Războiului de Întregire dar şi subiective, legate de originea autorului
precum şi de un program de cercetare personal, focusat pe istoria locală, care se
cerea și se cere a fi continuat.
Proiectul de față s-a născut şi ca urmare a reluării unei mai vechi intenţii
de a realiza o analiză a impactului diferitelor conflicte asupra spaţiului urban şi
care ar fi urmat să se intituleze Hinterlandul urban în perioade de conflict. Studiu
de caz: Bârladul care, din varii motive, nu s-a materializat decât prin apariţia
unei cărţi în 2013: Societatea românească şi Bârladul în ani de război.
Consideraţii: politice, militare şi cotidiene, dedicate participării bârlădenilor la
cel de Al Doilea Război Balcanic.
În alt plan, am dorit să valorificăm prin această modalitate mai vechile
preocupări privind evoluţia urbanistică a localităţii şi dinamicei vieţii cotidiene.
Dorind o lărgire a câmpului de informare, ca şi a unghiurilor de vedere, revenim
cu acest demers pentru a examina o perioadă din istoria oraşului pe care nu am
reuşit să o atingem în proiectele editoriale anterioare3, atât din cauza lipsei de

3
Marcel Proca, Oraşul Bârlad. Evoluţia urbanistică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2009; idem, File de monografie
Şcoala Nr. 1 „Iorgu Radu”, Editura Sfera, Bârlad, 2009; Mirela Proca, Marcel Proca, Viața

16
informaţii cât şi a focalizării cercetării pe alte segmente de interes. Totodată,
lucrarea vine să completeze în mod fericit proiectul4, coordonat de noi, ,,România
la întâlnirea cu Centenarul. Bârladul în Marele Război”, derulat în ultima parte a
anului 2017.
O strategie frecvent folosită de către analiştii fenomenelor istorice la
începutul demersului lor constă, invariabil, în a deplânge lacunele ori
imperfecţiunile ce caracterizează istoriografia subiectului explorat. Utilizat din
raţiuni de legitimitate sau de simplă captatio benevolentiae – când deficienţele
nu sunt, totuşi, reale – procedeul pare a fi devenit locul de trecere pentru orice
nouă întreprindere în domeniu.
Invocarea acestor neajunsuri în problema cercetată nu are nimic retoric.
În decursul timpului au apărut numeroase lucrări referitoare la istoria oraşului
Bârlad, oferind un câmp larg de cercetare istoricilor, existând în acest sens o
bibliografie vastă, dar, din păcate, având caracter general ori abordând doar
anumite subiecte legate de participarea bârlădenilor la conflict.
Din perspectiva subiectului abordat, de un anumit folos au fost lucrările
ce abordează tematica istoriei şi a culturii locale: Ioan (Iacov) Antonovici,
Documente bârlădene5; Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului6,
cele trei volume Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneu7; Monografia
Municipiului Bârlad8; C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă9,
cele ale regretatului profesor Traian Nicola dedicate istoriei învăţământului

cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Sfera,
Bârlad, 2011; Marcel Proca, Societatea românească şi Bârladul în ani de război. Consideraţii:
politice, militare şi cotidiene, Editura Sfera, Bârlad, 2013.
4
Proiect educativ judeţean ce are drept scop principal celebrarea Centenarului prin diverse
manifestări şi sublinierea rolului şi importanţei urbei noastre în realizarea României Mari, plecând
de la ideea de a promova, în rândul elevilor şi comunităţii locale, cunoaşterea istoriei naţionale în
conexiune directă cu cea locală.
5
Ioan (Iacov) Antonovici, Documente bârlădene, vol. I-IV, Bârlad, 1911-1912 şi V, Diverse,
Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926. Desigur, printre acestea putem aminti și alte lucrări mai
puțin cunoscute: Monografia judeţului Tutova, Bârlad, 1943 de Al. Crăciun, Monografia
judeţului Tutova, Bârlad, 1937 de D. Balan; Monografia oraşului Bârlad, Bârlad, 1940 de Lucia
Revalet.
6
Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, vol. I-III, ed. a III-a revăzută şi adăugită,
Editura Pim, Iaşi, 2015.
7
Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneu, sub redacţia lui Romulus Boteanu, vol. I-III,
Bucureşti, 1980, 1982, 1984 (vol. IV, în mss.), în continuare B.O.A..
8
Monografia Municipiului Bârlad, Bârlad, 1974 de E. Răureanu şi V. Cîrcotă. Din păcate, multe
din lucrările apărute după cel de Al Doilea Război Mondial, de regulă, realizate în grabă nu oferă
decât informaţii parţiale prelucrate conform cerinţelor comuniste: Judeţul Vaslui. File de
monografie, Iaşi, 1973, de A. Zugravu.
9
C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, ed. a 2-a, Editura Vitruviu, Bucureşti,
2008.

17
bârlădean10 şi personalităţilor zonei11, Elena Monu12, Ion N. Oprea13, cele
coordonate de Dr. Nicolae Botezatu14 etc., ce prezintă un mozaic de informaţii
despre această localitate atât sub aspect istoric, cât şi cultural.
Referitor la participarea bârlădenilor la prima conflagraţie mondială,
lucrări de referinţă sunt: contribuţiile semnate de cunoscuta autoare Oltea
Răşcanu-Gramaticu15, istoricul militar C. Chiper16, V. Costan17, Gh. Clapa18,
Gh. Georgescu19, Felicia Negre20, E. Nicola21, N. Mastacan22, Nicolae

10
Traian Nicola, Liceul „Gh. Roşca Codreanu” Bârlad. Monografie, Iaşi, 1971; idem, Colegiul
Naţional ,,Gh. Roşca Codreanu” – 150 de ani, 1996, Bârlad, 1996.
11
Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, vol. 1-6, 1999-
2004; idem, Valori spirituale vasluiene. Biobibliografii, vol. I-II, Muzeul Judeţean „Ştefan cel
Mare” Vaslui, 2001.
12
Elena Monu, Familia Costache. Istorie şi genealogie, Editura Sfera, Bârlad, 2011; idem,
Familia Kostaki. Studii, memorii, documente, Editura Sfera, Bârlad, 2013.
13
Ion. N. Oprea, Bârladul în presa vremurilor. De la revista „Păreri” la „Steagul roșu” -1932-
1942, Editura Pim, Iași, 2007; idem, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei
bârlădene (1870-2008), Editura Pim, Iași, 2008; idem, Lumânărică. Sfântul de la Tutova și pacea
în care a trăit, Editura Pim, Iași, 2009; idem, Scurte medalioane, Editura Pim, Iași, 2010; idem,
Bârlad. Istorie, cultură, amintiri, Editura Pim, Iași, 2010; idem, Ioan Antonovici depozitarul.
Opere, vol. I-II, Editura Pim, Iaşi, 2011; idem, George Felix Taşcă şi Neamul Tăşculeştilor,
Editura Pim, Iași, 2011; idem, Academia bârladeană şi Vasile Voiculescu, Cu postfaţă de prof.
Cornelia Sechi, Iaşi, Editura Pim, Iaşi, 2012.
14
Pagini medicale bărlădene. Tradiţii publicistice medicale bârlădene, Editura Cutia Pandorei,
Vaslui, 2003; Personalităţi medicale din Ţara de Jos a Moldovei, Editura Sfera, Bârlad, 2005.
15
Oltea Răşcanu-Gramaticu, Personalităţi bârlădene. Dicţionar, Editura Pim, Iaşi, 2012;
Bârladul şi gloria militară, Editura Pim, Iaşi, 2013, pg. 320-351; idem, Bârlădeni în Războiul de
Reîntregire a Neamului (1916-1918), în „Acta Musei Tutovensis”, IX-X, 2014, pg. 271-279;
idem, Istoria Bârladului, vol. II, pg. 182-221.
16
Constantin Chiper, Personalităţi militare bârlădene, Primăria Municipiului Bârlad, 2001; C.
Chiper, Cronica militară a judeţului Vaslui, Editura PIM, Iaşi, 2012; Colonel (rtg.) Constantin
Chiper, Magistrat pensionar Nicolae Mihai, Maior (rtg.) Mircea Fitcal, Omagiu eroilor judeţului
Vaslui, Editura Sfera, Bârlad, 2016.
17
Col. V. Costan, Istoricul garnizoanei Bârlad, în mss.
18
Gh. Clapa, Bârlădenii în războiul pentru întregirea neamului, în B.O.A., vol. I, 1980, pg. 131-
138.
19
Gh. Georgescu, Gălăţenii şi bârlădenii în războiul pentru întregirea neamului, Galaţi, 1924.
20
Felicia şi Valentin Negre, Din letopiseţul granitic al Mausoleului de la Mărăşeşti, în B.O.A.,
vol. III, 1984, p. 196-203.
21
E. Nicola, Un glorios regiment bârlădean: 12 Infanterie „Cantemir”, în B.O.A., pg. 208-216.
22
N. Mastacan, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – Itinerar epopeic, Contribuţia unor fii ai Bârladului,
în B.O.A., pg. 177-184.

18
Mitulescu23, M. Iosefina Negrescu-Teianu24, M. Olteanu, C. Savopol25,
R. Ş. Palade26, M. Tacu27, Constantin Ucrain28, etc. Din memorialistica primului
război mondial în care sunt cuprinse referiri şi la situaţia din oraş putem aminti
în primul rând Jurnalul29 şi memoriile30 reginei Maria, lucrarea Memorii şi
corespondenţă31 a generalului Henri Berthelot, memoriile lui A. A. Mossolov32
– ministrul plenipotenţiar al Imperiului ţarist, ale ofiţerului francez Marcel
Fontaine33, ale militarului şi istoricului Radu R. Rosetti34, ale şefului serviciului
P.T.T. al monarhului – Eugeniu Buchman35 şi cele ale omului politic I. G. Duca36.
În conturarea unei imagini cât mai complete pot fi utile şi amintirile
diferitelor personalităţi ce au locuit, staţionat temporar ori tranzitat Bârladul în
perioada amintită, inserate în diferite lucrări. Putem aminti în acest sens pe cele

23
Nicolae Mitulescu, Ei au luptat pentru patrie. Figuri de veterani bârlădeni, vol. I-II, Editura
Sfera, Bârlad, 2002.
24
M. Iosefina Negrescu-Teianu, Icarii bârlădeni între primul şi al doilea război mondial, în
B.O.A., pg. 248-253.
25
M. Olteanu, C. Savopol, Şarja morţii. Suprema jertfă a Regimentului 2 Roşiori (Prunaru – 15
noiembrie 1916), în B.O.A, pg. 185-191.
26
R. Ş. Palade, Emil Gh. Palade, participant la Primul Război Mondial – corespondenţă de
război, în B.O.A., pg. 217-222.
27
M. Tacu, Pe aici nu se trece! Moartea eroică a a lt. Corneliu Popeea în bătălia de la Cireşoaia-
Oituz, în B.O.A., pg. 204-205.
28
General de brigadă (r), dr., Constantin Ucrain, Bârlad. Personalităţi militare, Editura Pro
Transilvania, Bucureşti, 2005.
29
Maria, Regina României, Jurnal de război (1916-1917), vol. I, Ediţie îngrijită şi prefaţată de
Lucian Boia, Editura Humanitas, București, 2014.
30
Idem, Povestea vieţii mele, vol. III, Tipo Moldova, Iaşi, 2012.
31
General Henri Berthelot, Memorii şi corespondenţă 1916-1919, Ediţie de Glenn E. Torrey,
Traducere de Mona Iosif, Editura Militară, Bucureşti, 2012.
32
A. A. Mossolov, Misiunea mea în România. Curtea Imperială a Rusiei şi Curtea Regală a
României în timpul războiului (Memorii), Ediţie pregătită pentru tipar, prefaţată şi adnotată de
Marin C. Stănescu, Casa de editură Silex, Bucureşti, 1997.
33
Marcel Fontaine, Jurnal de front. Misiune în România. Noiembrie 1916 – aprilie 1918,
Introducere de Daniel Cain. Traducere din franceză şi postfaţă de Micaela Ghiţescu, Editura
Humanitas, București, 2016.
34
General Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de
Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997.
35
Eugeniu A. Buhman, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României 1898-1940. Ediţie de
Cristian Scarlat, Editura Sigma, Bucureşti, 2006.
36
I.G. Duca, Amintiri politice, vol. II, Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981; idem, Memorii, vol.
III, Războiul (1916 – 1917), partea I (1916 – 1917), ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura
Machiavelli, Bucureşti, 1994.

19
scrise de: generalul R. Scărişoreanu37, Pamfil Şeicaru38, Nichifor Crainic39,
Vasile Bianu40, J. D. Scale41, Yvonne Blondel42, Maria Cantacuzino-Enescu43 şi
Matila Ghyka44. Un alt segment îl reprezintă cel al lucrărilor şi articolelor ce au
ca subiect personalităţi politice45, militare46 ori culturale47 (membri ai Academiei
Bârlădene ori apropiaţi acesteia) ce s-au aflat în Moldova în perioada grea a
refugiului.
Mai puţin cunoscută dar nu mai puţin interesantă este cartea, având
caracter memorialistic, Din anii de durere. Pagini trăite48, aparţinând fiicei lui
Nicu Gane, Elena Emandi, soţia fostului primar al Bârladului, Theodor Emandi,
ce descrie situaţia din oraşele moldave în perioada la care ne referim. Şi romanul
lui Mihail Sadoveanu, Strada Lăpuşneanu surprinde atmosfera din oraş, în

37
General R. Scărişoreanu, Fragmente din războiul 1916-1918. Istorisiri documentare, Ediţia a
II-a, Tiparul Cavaleriei, 1934, pg. 136-137.
38
Pamfil Şeicaru, Acum 40 de ani. Academia Bârlădeană (1916) (1), în „Academia Bârlădeană”,
Anul XXX, 4 (57), Trim. IV, 2014, pg. 6-8; vezi şi Pamfil Șeicaru, Scrieri din exil, vol. I, Figuri
din lumea literară, Ediție îngrijită și prefațată de I. Oprișan, Editura Saeculum I. O., București,
2002, pg. 527-547.
39
Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, (I), Ediție Nedic Lemnaru, Casa Editorială
„Gândirea”, Bucureşti, 1991.
40
Vasile Bianu, Însemnări din răsboiul României Mari, vol. I, De la mobilizare până la Pacea
din Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1926.
41
Gh. Clapa, Bârlădenii în războiul pentru întregirea neamului, pg. 134-135; http://www.
historia.ro/exclusiv_web/general/articol/haosul-stapanea-tot-frontul-romanesc-primul-razboi.
42
Yvonne Blondel, Jurnal de război. 1916-1917. Frontul de sud al României, Institutul Cultural
Român, Bucureşti, 2005.
43
Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, Ediţia a 2-a,
Traducere din limba franceză de Elena Bulai, Editura Aristarc, Oneşti, 2005.
44
Matila Ghyka, Curcubeie, Prefaţă de Patrick Leigh Fermor, Traducere de Georgeta Filitti,
Editura Polirom, Iaşi, 2014.
45
Paul al României, Carol al II-lea. Rege al României, Editura Holding Reporter, Bucureşti,
1991; Hannah Pakula, Ultima romantică. Viaţa Reginei Maria a României, Editura Lider,
Bucureşti, 2003; Lilly Marcou, Carol al II-lea al României. Regele trădat, Prefaţă de Acad. Dan
Berindei, Traducere şi note de Elena Zamfirescu, Editura Corint, Bucureşti, 2015; Acad. Paul
Cernovodeanu, Ferdinand I cel leal, regele tuturor românilor, Editura Andreas Print, Bucureşti,
2016; Ioan Scurtu, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2016; Ion Bulei, Regina Maria.
Puterea amintirii, Meteor Publishing, București, 2016; idem, „Bunul nostru rege: Ferdinand”,
Meteor Publishing, București, 2017; Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I „Întregitorul” (1914-
1927), Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Paideea, Bucureşti, 2017.
46
Constantin I. Stan, Generalul Henri M. Berthelot şi românii, Editura Paideea, Bucureşti, 2008;
Pete Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008;
idem, Maresalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura
Militară, 2016; Dan Botez, Constantin Prezan. Mareşalul datoriei, Scrisul Românesc, Craiova,
2014.
47
Mihail Diaconescu, Gib.I. Mihăescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1973; Mircea Coloşenco, Ion
Barbu-Dan Barbilian. Biografie documentară (1864-1925), Editura Minerva, Bucureşti, 1989;
Gheorghe Postelnicu, Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu, Editura Euro Press, Bucureşti, 2012.
48
Elena Th. Emandi, Din anii de durere. Pagini trăite, Bârlad, 1919.

20
condiţiile în care autorul a fost, el însuşi, detaşat la Marele Cartier General în
decembrie 1916.
În ultimii ani, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la Războiul de Întregire,
un întreg program editorial49 a venit să completeze bogata istoriografie din
domeniu oferindu-ne informaţii preţioase, chiar dacă lacunare, despre epoca la
care ne referim.
De asemenea, au fost utilizate informaţiile găsite în fondurile Arhivelor
Militare Române,
Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Serviciului Judeţean al Arhivelor
Naţionale Iaşi, Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Vaslui, Muzeului
Militar Naţional „Regele Ferdinand I” – Bucureşti, Bibliotecii Naţionale a
României, Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”- Iaşi, Bibliotecii
Municipale „Stroe S. Belloescu” – Bârlad, Muzeului ,,Vasile Pârvan” – Bârlad;
presa locală, memorialistică, mărturiile orale, colecţiile particulare şi personale,
pagini web şi o serie de lucrări inedite aflate în manuscris50 precum cea a unui
bârlădean participant la prima conflagraţie mondială, din care am publicat şi
reprodus aici câteva fragmente.
Vasta bază documentară arhivistică şi bibliografică a înlăturat,
considerăm noi, parţial, deficienţele prezentate anterior, constituind o sursă
suficientă de informaţii pentru a suscita interesul cititorului avizat ori iubitor de
istorie.
Considerăm demersul nostru drept un început pentru a contura o imagine
a societăţii bârlădene din anii Războiului de Întregire şi mai ales a unei urbe

49
Alin Spânu, Serviciul de Informaţii al României în Războiul de Întregire Naţională (1916-
1920), Editura Militară, Bucureşti, 2012; idem, Spioni, spioane şi dandanale în România neutră
(1914-1916), Editura Militară, Bucureşti, 2016; Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală
românească în anii Primului Război Mondial, Ediţia a III-a Editura Humanitas, Bucureşti, 2014;
idem, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2014; idem, În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiune, frontiere, minorităţi, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2017; Ioan Bolovan, Primul Război Mondial și realitățile demografice din
Transilvania. Familie, moralitate, și raporturi de gen, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2015; Filip-Lucian Iorga, Un cântec de lebădă. Vlăstarele boiereşti în Primul Război Mondial,
Editura Corint, Bucureşti, 2016; Alin Ciupală, Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război
Mondial, Editura Polirom, Iaşi, 2017; Niculae Polizu-Micşuneşti, Niculaie Filipescu. Însemnări
(1914-1916), Studiu introductiv, note, index şi bibliografie de Doru Dumitrescu, Editura Corint
Books, Bucureşti, 2017; Ion Agrigoroaiei (coord.), Orașul Iași. „Capitala rezistenței până la
capăt (1916-1917)”, Editura Junimea, Iași, 2016; idem, Opinie publică şi stare de spirit în
vremea Războiului de Întregire şi a Marii Uniri, ediţia a II-a revizuită, Editura Fundaţiei
Academice Axis, Iaşi, 2016; idem, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – 100 de ani. Reflecţii în presa
vremii, Iaşi, Editura Alfa, 2017; General – maior (r) dr Mihail E. Ionescu (coord.), Românii în
„Marele Război”. Anul 1916. Documente, impresii, mărturii, Editura Militară, Bucureşti, 2017.
50
Monografia Municipiului Bârlad, Bârlad, 1968, în mss.

21
moldave ce a jucat, fie şi pentru un scurt interval de timp, atât rolul unei
CAPITALE MILITARE51 cât şi al unui factor de influenţă politică. Dar
începutul trebuie făcut, o dată şi o dată, eventual calăuzindu-ne după cuvintele
regretatului Georges Duby din prefaţa la Istoria vieţii private: ,,Ne vedem siliţi
să străpungem ici-colo mărăcinişul, să jalonăm terenul; aidoma arheologilor care,
pe o suprafaţă neexplorată, ale cărei bogăţii le cunosc, dar mult prea vastă pentru
a fi cercetată sistematic pe toată întinderea ei, se mulţumesc să sape doar câteva
tranşee de reperaj, putem doar sonda teritoriul, fără a nutri iluzia de a scoate la
iveală ansambluri întregi. Constrânşi să bâjbâim, ne-am resemnat, de la bun
început, să oferim cititorilor nu un bilanţ, ci un eventual program de cercetare”52.
Lucrarea se adresează bârlădenilor şi tuturor românilor pasionați de
istorie și de sacrificiile pe care strămoșii lor au înțeles să le facă pentru idealul
național. Ne manifestăm speranţa că studiile incluse în volum vor interesa un cerc
mai larg de cititori, fie ei profesionişti, fie dornici de a lua contact cu diverse
aspecte şi episoade legate de participarea României la Marele Război.

51
Deşi formularea poate părea forţată specialiştilor, considerăm că ea exprimă mai corect
realităţile istorice, Bârladul, prin rolul semnificativ jucat în România acelei perioade, depăşind
calitatea unui simplu centru militar.
52
Philippe Aries şi Georges Duby, Istoria vieţii private, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti,
1994, p. 6.

22
 PARTEA I

BÂRLADUL – REPERE ÎN TIMP

 BÂRLADUL ȘI MONARHIA

„De la început, mi-am impus această regulă de

conştiinţă: să fac abstracţie de mine însumi, să nu ţin
socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să
nu văd decât România, să nu cuget decât la ea; să nu
exist decât pentru ea. Nu se domneşte asupra unui
popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta
constă onestitatea unui rege”.

Regele Ferdinand I

Dincolo de manifestările cotidiene existau în spațiul urban bârlădean 1 şi

evenimente având caracter spectacular şi care trezeau temporar din amorţire
provincialul târg moldav. Situat la intersecţia unor importante artere de
comunicaţie, oraşul a fost tranzitat în decursul vremii de mai marii epocii,
inclusiv de personalităţi politice şi cultural-artistice care determinau reacţii pe
măsură din partea oficialităţilor şi a populaţiei, rămânând repere în mentalul
colectiv al urbei.
Cele mai cunoscute şi cu cele mai detaliate relatări se referă, desigur, la
conducătorii statului: domnitori precum Mihail Sturdza şi Grigore Ghica2,

1
Pentru considerații generale vezi Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit.
2
,,După ce domnitorul Gr. Ghica îşi luase firmanul de aşezare în scaunul Moldovei şi trecuse prin
oraş de la Galaţi şi Tecuci, se anunţase sosirea sa în oraş. La bariera Tecuci i se pregătise un
frumos arc de triumf, împodobit numai cu flori artificiale sau, cum se zicea pe atunci, flori de
târg. Sosirea sa a avut loc cam pe la ora patru seara; era un timp ploios. Se formase o călărime
de vreo două sute de flăcăi din toate clasele societăţii: ţărani, negustori şi boieri, toţi îmbrăcaţi în
costume naţionale. Această călărirme a ieşit înaintea domnitorului la hanul lui Epure. Domnitorul
era într-un cupeu, tras de poştalioane, excortat de o sută de călăreţi înainte şi de o sută în urmă.
Ajuns la arcul de triumf, cortegiul se opreşte, aerul răsună de urale, domnitorul se scoboară din
cupeu, însoţit de un aghiotant, amândoi îmbrăcaţi în uniformă rusească, îşi scoate şapca din cap,
se întoarce şi priveşte mulţimea, făcând în toate părţile închinăciuni, şi cu glas tare şi cam
tremurător zice: „Oameni buni liniştiţi, a trecut potopul! Cu ajutorul lui Dumnezeu voi cârmui
ţara cu înţelepciune şi voi aduce bine la toată suflarea omenească”.
După ce a terminat cuvântarea către popor, domnitorul cu aghiotantul său s-a suit în
cupeu, având înaintea şi în urma cupeului câte o sută de călăreţi, urmând apoi la rând trăsurile
boiereşti, a apucat pe strada Principală şi a intrat în curtea caselor lui Alecu Sturza, unde trebuia
să fie găzduit. Seara, după ospăţ, a adunat pe toţi boierii din oraş, pe cei mai însemnaţi neguţători

25
caimacamul Vogoride, domnitorul Al. I. Cuza3 şi, ulterior, domnitorul Carol I,
regele Ferdinand și regina Maria, Carol al II-lea și, nu în ultimul rând, regele
Mihai I.

şi un număr de fruntaşi ţărani şi au ţinut cu ei un mare sfat. A doua zi, în zori de ziuă, a plecat
spre Vaslui şi de-acolo spre Iaşi.
În urma Tratatului de la Paris, domnitorul, care părăsise ţara din cauza ocupaţiei ruseşti
şi austriece, se reîntoarce a doua oară în scaunul Moldovei. De astă dată domnitorul pleacă de la
Iaşi la Bârlad, era în timpul verii. Primirea s-a făcut la bariera Iaşi, unde era arcul de triumf. A
fost condus în alai până la casa lui Alecu Sturza, unde era găzduit. După ce s-au făcut recepţiile
şi prezentările obişnuite, s-a suit în cupeu urmat de un şir de trăsuri şi a venit drept la Şcoala Nr.
1 de băieţi.
Ion Popescu, care era directorul şcolii, concentrase pe toţi băieţii în sala dinspre râul
Bârlad şi le recomandă băieţilor să fie cuminţi şi să strige ura, când va apare domnitorul. Apare
domnitorul, un om mic la stat, bine făcut, cu o căutătură binevoitoare. În câteva cuvinte spune
elevilor scopul învăţăturii şi le recomandă silinţă şi ascultare. Cere lui Popescu să-i prezinte o
carte de citire şi, după câteva momente, i se prezintă cartea ce se citea pe atunci. El o ia în mâini,
se uită pe prima pagină, trece la a doua, la a treia, până ce ajunge la ultima, fixând câte un moment
ochii la fiecare, încât ţi se părea că vrea să se convingă de conţinutul ei. Pe urmă o închide, o dă
lui Popescu şi zice: „e bună”. Pe urmă se uită din nou la copii, îi priveşte cu drag, parcă nu-i venea
să se mai ducă, apoi pleacă capul, face o mişcare cam silită, zicând: ,,voi sunteţi viitorul şi
fericirea ţării! vă las sănătoşi”! A plecat !
După ce a vizitat mai multe părţi ale oraşului, între care şi podul de lemn de peste
Bârlad, s-a reîntors la locuinţa lui Alecu Sturza şi a doua zi a părăsit oraşul.
Potrivit Tratatului de la Paris de la 1856, domnitorul Grigore Ghica s-a retras din domnie
şi, până la alegerea domnitorului de Adunarea Ţării, conform convenţiei din 1853, se numeşte
caimacan Vogoride, un nepot al lui Conache de la Ţigăneşti. În jurul, anului 1857, Vogoride trece
prin oraş. La bariera Iaşi i se pregătise un arc, unde îl aştepta o mulţime de lume. În sfârşit soseşte.
Se dă jos din cupeu. Era îmbrăcat în costum militar turcesc cu obişnuitul fes roş. Pe fes, pe
mânerul săbiei şi pe bumbii de la tunică era semiluna, marca Imperiului otoman. La un mic discurs
ce i se adresează de către unul din boierii prezenţi, el îi răspunde câteva cuvinte, într-o românească
stricată, în vârful limbei, cam cum vorbesc chelnerii greci de pe la cafenelele greceşti. Se suie în
cupeu, urmat de un lung şir de caleşti şi se opreşte la casele lui Alecu Sturza unde era găzduit şi
cu care era în legătură de înrudire, după cucoana Smărăndiţa, soţia lui cuconu Alecu, căci ea se
cobora din familia Conache”. I. Antonovici, op. cit., pg. 244-245.
3
,,Până la unirea definitivă a Principatelor, trecerea domnitorului Cuza de la o capitală la alta se
făcea prin acest oraş. Acest domnitor avea un dispreţ pentru alaiuri, le refuza şi nici nu se mai
încerca să i le facă. Îmi amintesc de o împrejurare. Se anunţase sosirea domnitorului în oraş şi i
se preparase un arc de triumf la bariera Iaşi, unde era o mulţime de lume: oficiali şi notabilităţi
ale oraşului. Cupeul domnitorului se opreşte ceva mai sus de Grădina Publică, cam la cantonul
cu două rânduri a judeţului, unde îl aştepta un escadron de jandarmi călări. Noi, care eram lângă
arcul de triumf şi priveam în sus, vedeam cum călăraşii se reîntorc înapoi şi cupeul domnitorului
în loc să vină spre noi, apucă spre drumul ce trece pe lângă clădirile lui Nastea şi călăraşii, care
sosiseră, ne spune că aşa a poruncit domnitorul. Ne-am întors toţi cu impresia că am căscat gura.
Locul unde se găzduia domnitorul Cuza erau casele Costăchescu, ce vin mai sus de piaţa
ocolului de vite. Acest personaj era aghiotant al domnitorului şi prefect al judeţului. După ce
Costache Costăchescu a demisionat din aceste demnităţi şi prefect al judeţului a urmat Iordache
Lambrino, ce era cumnat cu domnitorul, căci ţineau în căsătorie două surori, găzduirea
domnitorului se făcea la casa lui Lambrino, ce vine pe Strada Speranţa, la o mică depărtare de
Podul-Roş. De multe ori domnitorul, la ducere spre Bucureşti şi la reîntoarcere spre Iaşi, se oprea

26
 Relatările contemporane ce surprind astfel de momente din viaţa
cotidiană a oraşului au nu numai valoare istorică, ci şi una literară, făcându-ne să
putem călători imaginativ în Bârladul acelor vremi, surprins cu un farmec şi
pitoresc aparte:
„La anul 1859, ianuarie, soseşte la Bârlad Domnitorul Mihail Sturza
venind din ducatul „Baden – Baden”, cu dorinţa de a fi reales Domnitor al Ţării,
lucrând contra fiului său, Grigore M. Sturza, carele, de asemenea, îşi pusese
candidatura în Adunarea Ţării de pe atunci – consemnează preotul Carp Ion:
răspândindu-se prin oraş vestea cum că soseşte fostul domnitor Mihail Sturza,
toată lumea însemnată, boieri şi cucoane, negustori şi negustorese, au căutat să-i
iasă în întâmpinare; în acel timp era o petrecere la Crâng şi anume la via
cuconului Neculai Alexă, Frumuzache Fendulea, Gheorghieş Dragu Mamii,
Constantin Jemnariu, Dumitrache Păruş, Manolache Barbu zis Brişcu, Hagi
Lazăr, Ion Velea şi alţi negustori fruntaşi, în frunte cu sfinţiile lor economul Iorgu
Chiru şi catihetul Neculai Păun au ieşit întru întâmpinarea musafirului la Sărăria
oraşului, în partea de jos.
Sosind domnul Mihail Sturza, negustorii mai sus notaţi, dimpreună cu
preotul Iorgu Chiru şi catihetul Neculai Păun au scos caii de la trăsura de poştă
în care era Domnitorul fost şi s-au înhămat ei şi aşa l-au condus în gazdă la conu
Alecu Sturza. Ceilalţi, obosiţi de petrecerea de o săptămână ce o făcuseră în via
de la Crâng, încântaţi fiind de mirosul şi dulceaţa vinului şi a muzicilor cele mai
vestite de pe atunci, s-au retras fiecare pe la casele lor,
Domnul Mihail Sturza a stat în gazdă la conu Alecu Sturza 3 zile vizitat
fiind de aristocraţia oraşului, în mod de nedescris. La plecare, candidatul la
domnie Mihail Sturza a fost condus ca şi la venire. Adică de negustorii de mai
sus care fiind odihniţi după petrecerile pe care le făcuseră mai înainte la Crâng,
iarăşi s-au înhămat la trăsura Domnitorului şi au mers până în dreptul Grădinii
publice.
Domnul Mihail Sturza, drept mulţumire, le-a oferit prin comandierul său,
un fişic în care erau 100 de galbeni. Încântaţi de acest dar, ei iarăşi s-au întors în
via de la Crâng şi au petrecut alte trei zile şi trei nopţi.
În timpul petrecerii reluate, domnul Constantin Jemnariu, vestitul mucalit
din oraşul Bârlad din timpul acela, fără să fie observat de nimeni, se îmbracă cu
giubeaua de mătase a părintelui Iorgu Chiru, puse patrafirul lui după gât, luă

la moşia Banca, proprietate a cumnatului său, mai ales când era să stea o noapte, ca să se
repauzeze; trecerea prin oraş era absolut necunoscută”. I. Antonovici, op.cit., p. 247. Vezi şi
Marcel Proca, Al. I. Cuza şi Bârladul, în „Coordonate metodico-ştiinţifice”, Publicaţie judeţeană
de comunicare didactică, Casa Corpului Didactic, Anul V, nr. 1, 2015, pg. 19-20; Ibidem, în
„Meridianul cultural românesc”, An I, Nr. 1, ianuarie-martie 2015, pg. 132-133.

27
bastonul de protopop în mână şi se aruncă în râmnicul cu peşte. De unde, în cele
din urmă, ieşi plin de murdărie şi de apă. Cu potcapul în mână, plin cu peşte viu,
ducându-se în casă, în mijlocul celor ce petreceau şi care, văzându-l, au făcut, vă
închipuiţi, mare şi îndelung haz. Numai părintele Iorgu Chiru plângea de necaz,
din cauza giubelei şi a potcapului care arătau aşa cum s-a spus.
Ca să pună capăt supărării preotului, cei de faţă i-au dat cu cea mai mare
mulţumire 50 de galbeni din fişicul de 100 primiţi de la fostul domnitor Mihail
Sturza. Această veste răspândindu-se prin oraş a făcut ca multă vreme lumea să
nu mai vorbească decât de petrecerea de la Crâng, rămânând proverbială până în
ziua de azi.”4
Zile de fast şi sărbătoare, aceste momente scoteau urbea din monotonia
obişnuită şi rupeau ritmul vieţii cotidiene. Cu prilejul primei călătorii prin
Moldova, domnitorul Carol I, venind de la Iaşi prin Vaslui, poposeşte la 25
august/6 septembrie 1866 la Bârlad, prilej cu care sunt consemnate următoarele:
,,Soarele arzător chinuieşte mult pe călător pe drumul prăfuit până la Bârlad.
Bârladul e un oraş frumuşel, capitala districtului Tutova; primirea aici ca
pretutindeni e nespus de călduroasă, se vizitează biserica, şcoala şi spitalul, şi la
două se urmează drumul printr-un ţinut frumos, păduros, spre Tecuci...”. Acesta
este primul contact al monarhului cu urbea noastră şi nu cel din anul următor,
pomenit de I. Antonovici, în atât de utila sa lucrare, Documente bârlădene. De la
acesta toţi scriitorii ulteriori preocupați de istoria locală, şi nu numai, au preluat
informaţia, omiţând ori neluând în considerare scurta vizită din primul an de
domnie.5
În 9 ianuarie 1867, când oraşul Bârlad a avut onoarea de a-l primi din nou
pe domnitorul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, cu prilejul alegerilor de
deputați, autorităţile locale au decis ca să fie găzduit la reşedinţa Greceanu,
actualul sediu al Protoieriei. La masa festivă a luat parte şi o serie de personalități
locale şi anume: Manolache Kostaki Epureanu şi Scarlat Vârnav – devenit
ulterior călugărul Sofronie. Cei doi se cunoşteau foarte bine pentru că studiaseră
împreună la Paris şi militaseră pentru unire. În perioada la care facem referire
erau contracandidaţi la alegerile pentru Camera deputaţilor. Manolache Kostaki
Epureanu a profitat de acest prilej pentru a-şi tachina insistent adversarul politic,
amintindu-i de tinereţea tumultoasă când jucau cancan la Paris în tovărăşia
demimondenelor grizete. Savurosul şi spumantul schimb de replici, potrivit

4
Ion N. Oprea, Campanie electorală. Fostul domnitor Mihai Sturza, la Bârlad, în ,,Academia
Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009, p. 16; idem, Ioan Antonovici depozitarul. Opere,
Editura Pim, Iaşi, 2011, vol. I, pg. 205-206.
5
Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), vol. II, Erc Press, București, 2011,
p. 31.

28
relatărilor contemporanilor, a înviorat atmosfera spre deliciul asistenţei, poate cu
excepţia lui Carol I, mai riguros din fire.6

Casa Greceanu – în prezent Protopopiatul Bârlad

Merită subliniat că prima proprietate particulară a domnitorului Carol I

de Hohenzollern-Sigmaringen a fost moşia Slobozia – Zorleni7, din judeţul
Tutova, cumpărată din fonduri proprii.8 Ferma regală s-a dorit o unitate

6
,,În 1867, Vodă Carol, când au venit pentru prima oară în oraşul Bârlad, au tras în casele lui
Iancu Greceanu, astăzi aparţinând avocatului M. Cristescu-Vasiliu (azi Protopopiatul Bârlad n.
ns.). La recepţia ce s-a făcut lui vodă, am luat şi eu parte ca notabil şi fruntaş al comerţului, oprit
fiind apoi la Masa Domnească, ce s-a dat în seara zilei aceleia”. Iacov Antonovici, op. cit., p. 277;
C. D. Zeletin, op. cit., p. 534. Pentru consideraţii privind familia Greceanu şi casa unde a fost
primit domnitorul vezi: Elena Monu, Casa Greceanu – Actualul sediu al Protopopiatului Bârlad,
în „Păstorul Tutovei”, serie nouă, Nr. 2, 2009, pg. 26-28.
7
Comuna, formată din patru sate – Simila, Zorleni, Dealu Mare şi Popeni –, se află la 9 kilometri
de Bârlad pe drumul naţional spre Murgeni, pe colinele Tutovei. La începutul secolului al XX-
lea comuna număra în jur de 2.000 de locuitori.
8
Zorlenii au fost în vechime pământ domnesc, după cum reiese din cele 377 documente vechi
din arhivele Casei Regale, parte consemnate de N. Iorga în „Studii şi Documente”, vol. IV. Prima
atestare este din anul 1522, din vremea lui Ştefăniţă-Vodă, întărită şi de alte hrisoave şi înscrisuri
domneşti din vremea următorilor domni moldoveni: Aron Vodă, Ieremia Movilă, Vasile Voievod,
Istrati Dabija Voievod, Alexandru Vodă, până la Aga Alecu Calimachi, care întregeşte definitiv
moşia Slobozia – Zorleni, la 1818, şi se întăreşte, înfiinţând şi clădind la Zorleni: palat cu parc
mare împrejur, şcoala, velniţe, sălaşe de ţigani, eleşteu de peşte, livada de duzi, vie, grădina de
pomi roditori etc. În anul 1853 moşia Slobozia – Zorleni aparţine hatmanului Alecu Ruşeţ
Rosnovanu, care a primit-o de la Calimachi ca zestre, când s-a căsătorit cu fiica acestuia,
Roxanda. Însă dezastru. După încetarea din viaţă a hatmanului, curajoasa Roxanda se va bate-n

29
eficientă, un exemplu pentru localnici, o şcoală pentru progresul culturilor
agricole, fiind dotată cu tot ce era considerat modern în materie de tehnică
agricolă (prășitori, semănători, legătorii, pluguri etc.), ordine, disciplină și
organizare.9
Aici, în anul 1898, cu sprijinul Casei Regale și din iniţiativa regelui Carol
I, a luat ființă Orfelinatul agricol „Ferdinand” pe moșia regală 10. Construcția
clădirii11 a început din 1897, când Principele Ferdinand era grav bolnav și se
dorea obținerea grației divine pentru facilitarea însănătoșirii acestuia. În actul de
constituire, regele îşi arăta recunoştinţa pentru „scăparea zilelor scumpului nostru
nepot”, care fusese bolnav de febră tifoidă. Aşezământul putea găzdui până la 30
de băieţi aleşi din „clasele muncitoare”, cu predilecţie fii de plugari, soldaţi,
ofiţeri inferiori şi veterani de război, pentru a fi pregătiţi la viaţa agricolă prin

procese timp de mai mult de jumătate de veac pentru apărarea moşiei, râvnită-n anumite părţi ale
ei de vecini hulpavi, pe urma datoriilor catastrofale lăsate la moartea sa de risipitorul hatman,
jucător pătimaş, şi prins şi de alte patimi mai rele încă… Ca într-un roman balzacian, hătmăneasa
va pierde totul, şi în aprilie 1886 moşia Slobozia – Zorleni cu trupurile sale va fi cumpărată de
către M.S. Regele Carol I de la bancherii Pierre şi Victor Monge şi Francois Liet, la preţul de lei
1.355.750. Noul Domn, pentru a domni în România cu titlu de Rege, a avut la un moment dat
obligaţia de a se împământeni în noua sa ţară. http://guguianu.ro/?p=305. Suprafața moșiei
măsura 4012 fălci din care: 1600 în șesul Bârladului, 900 fălci în platoul Copăcelu, 400 fălci în
platoul Mamina, 750 de fălci reprezentau pădurea Bujoreni. Liviu Gîndu, Irina Buzamăt, Zorleni.
Monografie geografică, Editura Sfera, Bârlad, 2009, p. 95.
9
Gheorghe Gherghe, Sidonia-Elena Diaconu, Prima carte pentru Zorleni, Editura Sfera, Bârlad,
2009, p. 12; la reforma agrară din 1921 pe pământul fermei regale din Zorleni au fost
împroprietăriți țărani din mai multe sate: Zorleni, Banca, Popeni, Ghermănești, Stoișești, Fedești,
Horga. Țăranii din Zorleni au primit 2623 ha, din care 1880 ha din moșia regală și 743 din moșia
Naumeasa. După reforma agrară, moșia regală a rămas cu 1864 ha. Această suprafață în 1931 a
intrat în patrimonial Ministerului Agriculturii, care a organizat o fermă model. După Al Doilea
Război Mondial, în 1948, pe această suprafață s-a înființat Întreprinderea agricolă de stat Zorleni.
Ibidem, p. 108.
10
„Albina”, anul I, nr. 16, 18 ianuarie 1898.
11
Orfelinatul a fost aşezat în conacul familiei Conachi-Roznoveanu. Clădire din piatră şi
cărămidă, ridicată la începutul secolului al XIX-lea (Alecu Calimah, datat 1830), avea ziduri
groase de până la doi metri, cu planşee şi grinzi din stejar (clădirea a fost demolată după Al Doilea
Război Mondial). La parter, în corpul central, funcţionau sălile de clasă, atelierele, biblioteca,
infirmeria şi cabinetul directorului. La etaj au fost amenajate patru dormitoare, dispuse două câte
două şi despărţite de camera învăţătorului şi respectiv a conductorului agricol. Spălătoria era
alimentată cu apă curentă, pompată din puţul săpat la subsol. În corpurile laterale, pe un singur
nivel, se aflau într-o parte locuinţa directorului şi în cealaltă bucătăria şi sala de mese. Grigore
Patriciu, profesor din Bârlad, în monografia orfelinatului, publicată în 1911, afirmă că edificiul
aminteşte de măreţele localuri de şcoli americane cu săli spaţioase şi curate. În faţa orfelinatului
se întindeau grădina cu pomi şi stupina sistematică, iar pe malul râului Bârlad, grădina de
zarzavat. În primii ani ai secolului al XX-lea, în curtea orfelinatului au fost ridicate două imobile
pentru a servi ca locuinţă învăţătorului şi conductorului agricol. Ștefan Petrescu, Orfelinatul
Agricol Ferdinand (1898-1948) – „Școala Regelui” de la Zorleni, p. 2. https://independent.
academia.edu/

30
practică şi prin dobândirea cunoştinţelor necesare unui ţăran bun gospodar”.12 La
dispoziţia orfelinatului au fost puse 25 ha teren arabil, fără a se plăti impozite.
Acesta primea, la anumite intervale de timp, ajutoare financiare alături de: Cercul
Ofiţerilor, Congregaţiunea Templului Carol, Societatea Regală Română de
Geografie, Teatrul din Bucureşti.13

Zorleni, vedere generală, început de secol XX (colecţia C. Suciu).

Întreaga activitate se desfăşura după regulamentul de organizare elaborat

în anul 1889 şi revizuit în 1903 şi 190614. Din acest regulament se remarcă faptul
că ,,din munca orfanilor se va opri anual 5 % pentru cheltuieli de hrană şi
echipament, restul de 95% se va împărţi anual în părţi egale, numai pentru orfanii
care au împlinit vârsta de 17 ani. Zestrea orfanului nu i se va da în bani ci în
natură (casă, vite, instrumente agricole) când se va statornici pe pământul

12
„Albina”, 18 ianuarie 1898.
13
5.000 lei era subvenţia primită de Teatrul din Bucureşti.
Din 1911 Casa Regală s-a implicat în organizarea și întreținerea schitului Bujoreni, prin
Administraţia moşiei Zorleni. De asemenea, pentru oficierea slujbelor bisericești trimitea o dată
pe lună și la marile sărbători preotul paroh din Zorleni.
http://www.biserici.org/index.php?menu=BI&code=478
14
Regulament pentru întocmirea și organizarea Orfelinatului Agricol „Ferdinand”, de pe moșia
regală Zorleni-Tutova, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906.

31
moştenit sau pe moşia Slobozia – Zorleni”.15 În caz contrar, autoritățile doreau
ca acești copii să termine ciclul primar de învățământ și apoi să intre la diferite
meșteșuguri.
În acest fel, regele contribuia direct la dezvoltarea reţelei de şcoli
elementare de agricultură care aveau ca scop formarea profesională a micilor
proprietari de pământ. În al doilea rând, regele întindea o mână de ajutor
familiilor sărace din mediul rural, oferind copiilor şansa de a se împlini spiritual
şi material prin educaţie şi muncă.
Inaugurarea a avut loc la data de 18 octombrie 1898, în prezența
„Ministrului de finanțe, domnul George Palade16, viitorul Episcop de Huși Iacov
Antonovici, administratorul domeniului privat al M. S. Regelui, domnul Basset17,
și directorul Orfelinatului, Mihai Lupescu” și a multor oficialități locale18.
Vestea înfiinţării acestui aşezământ s-a bucurat de o primire călduroasă în presă,

15
Ibidem, p. 10; vezi și Ionel Duma, Zorleni 400- File de monografie, în „Păreri Tutovene”, 25
martie 1994.
16
Gheorghe D. Pallade (20 ianuarie 1857, Bârlad – 27 mai 1903, Bârlad). Licenţiat al Facultăţii
de drept din Bucureşti (1880), este un timp magistrat, apoi practică avocatura; profesor de
economie politică şi drept la Școala liberă de Științe de Stat. Se remarcă în plan publicistic prin
colaborări la ziarul „Românul” și „Gazeta Poporului” (al cărui director a fost până în 1895, când
a devenit ministru). Intră în politică, în cadrele Partidului Naţional Liberal (1884), fiind ales ca
deputat, în trei legislaturi (1884, 1888, 1891). A îndeplinit de mai multe ori funcții de ministru în
guvernele liberale formate de către Dimitrie A. Sturdza: ministrul agriculturii, industriei,
comerțului și domeniilor (4 octombrie 1895 – 21 noiembrie 1896), ministrul justiției (12 ianuarie
– 1 octombrie 1898), ministru de finanțe (1 octombrie 1898 – 30 martie 1899 și 14 februarie 1901
– 9 ianuarie 1902) și ministru de interne (18 iulie – 22 noiembrie 1902). Moare în Bârlad, la 27
mai 1903, în Grădina Publică, în vârstă de numai 46 ani, la banchetul oferit lui de către
municipalitatea bârlădeană cu ocazia inaugurării statuii sale, acolo. Pentru detalii privind viaţa şi
cariera sa se poate consulta: Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne și guvernanți 1866-1916, Editura
Silex, București, 1994, p. 224; Oltea Răşcanu Gramaticu, Personalităţi...., vol. II, literele L-Z,
pg. 137-138.
17
Louis Basset (1846-1932) originar din Elveţia, a studiat filologia la Universitatea din
Neuchâtel. În 1869, el a fost numit secretar particular şi administrator al bunurilor personale ale
regelui Carol I. Îl regăsim până în 1927 şi secretar al regelui Ferdinand I.
18
Gh. Vasiliu, Bârladul de altădată, S. C. Editura Sherpa SRL, Târgu Mureș, 2011, p. 29; Mihai
Lupescu, după anii de apostolat la Broșteni 1884-1898, unde învățase I. Creangă, unde fusese
judecător renumitul Arthur Gorovei după ce suplinise ca profesor un an la Bârlad (1889-1890) și
devenit membru de onoare al Academiei în 1940, se stabilește la Bârlad, ca director al
Orfelinatului agricol din Zorleni 1898-1920. După 22 de ani, în vara anului 1920, problemele de
sănătate i-au afectat activitatea. În ziua de 3 octombrie 1920 orfanii au pregătit o serbare pentru
a aduce un omagiu bătrânului dascăl, iar Regele i-a conferit Coroana României în grad de ofiţer.
Ștefan Petrescu, op. cit., p. 6. Prof. Mihai Luca, Bârladul și Fălticenii. Contribuții remarcabile
în folcloristica românească. Note de studiu, în „Academia Bârlădeană”, Nr. 16, trim. III, 2004,
p. 1. Printre învățătorii de aici s-au numărat Nicolae Stoleru (erou de război din prima conflagrație
mondială n. ns.), Theodor Popovici (mobilizat şi trimis pe front, unde a fost capturat de germani,
petrecând o perioadă de timp într-un lagăr de prizonieri) și Simion T. Kirileanu (scriitor și
folclorist).

32
exceptând poziţia ostilă a ziarului „Adevărul”. Constantin Mille, ironizând
„ziarele palatiste”, care elogiau darul regelui către naţiune, scrie că „poporul nu
mai are nevoie de pomană”19. Tot în 1898, regele Carol a zidit biserica Sfântul
Gheorghe din satul Zorleni. În acest sat, la 1814, boierul Roznoveanu a înfiinţat
o şcoală, iar câteva decenii mai târziu, regele Carol a clădit un local nou, unde
predau doi învăţători şi învăţau aproximativ 100 de băieţi şi fete.20

Elevi ai Orfelinatului Agricol „Ferdinand” – anii ’40 (colecţia familiei Bizim).

Regele Carol I se mândrea cu ctitoria sa. Drept dovadă stă și vizita din
primăvara anului 1902 a principilor Ferdinand şi Maria, la iniţiativa
monarhului21. Demn de remarcat, în contextul pătrunderii ideii monarhice în
mentalul colectiv este gestul librarului bârlădean N. A. Petroff, care a bătut o
medalie, în 20 de mii de bucăţi, având pe o parte figurile MM. LL. Regelui şi
Reginei, iar pe cealaltă parte o dedicaţie glorioasei armatei române.22 Cu prilejul

19
„Adevărul”, 7 ianuarie 1898.
20
Ștefan Petrescu, op.cit., p. 6. https://independent.academia.edu/
21
Orfelinatul a fost vizitat şi de alte personalităţi ale vremii. Alexandru Vlahuţă şi alte
personalităţi de marcă găseau de bon ton să viziteze orfelinatul dacă se aflau în trecere prin zonă.
Lupescu comentează vizita cu ironie: „m-a întrebat dacă regele a fost pe la orfelinat căci când au
fost în audienţă la Palat avea aparenţa că ştie totul din orfelinat”. Vizita lui „a fost de mântuială
ca să-şi mântuie urechea”. Ibidem.
22
A fost realizată, în 1902, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la războiul de independență, având
un caracter singular în epocă. Pentru această faptă a fost recompensat cu o scrisoare de mulțumire

33
Expoziției generale române, din 1906, Pavilionul Domeniile Coroanei (sau
Domeniul Coroanei) cuprindea exponate realizate pe diferitele moșii regale,
inclusiv de la Moșia Regală „Zorleni” (Zorleni, Tutova) și Orfelinatul Agricol
„Ferdinand” (Zorleni, Tutova).23 Tot în 1906, ca o recunoaștere a activității și
succesului de care se bucura, sub bagheta distinsului profesor Eugen Bulbuc,
Societatea corală Armonia24 a fost invitată să susțină un concert la Arenele
Romane din București (cu prilejul sărbătoririi a 40 de ani de la urcarea pe tron a
prințului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen), în prezența membrilor Casei
Regale. Drept semn al aprecierii monarhului, prestația lui Eugen Bulbuc și a
corului pe care îl conducea a fost răsplătită cu Medalia de aur, Diploma de onoare
și Placheta de colaborator al sărbătoririi.25
În testamentul regelui se specificau următoarele: „Moşia mea Slobozia –
Zorleni , din judeţul Tutova, cumpărată din moştenirea mea părintească, am
26

destinat-o, printr-un act deosebit, iubitului meu nepot, Principele Carol de

Hohenzollern (fratele lui Ferdinand n. ns.); Orfelinatul agricol „Ferdinand” va
rămânea neatins pe moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României”- primind și
un legat de 500 000 lei.27 De asemenea, săracii din Bârlad, Botoșani, Brăila,
Galați și Focșani primeau câte 8.000 lei.
Până în 1921, întinderea moşiei era de 6940 ha. Prin aplicarea reformei
agrare din 1921 a fost expropriată o suprafaţă de 5076 ha, din care au fost
împroprietăriţi ţărani din satele: Zorleni, Popeni, Banca, Ghermăneşti, Stoieneşti,
Horga şi Fedeşti.28 După criza dinastică, regele Ferdinand o va lăsa moștenire
fiicei sale Elisabeta, regina Greciei29. Situația proprietății se va modifica prin
Decretul nr. 2023/1930 privind promulgarea Legii nr. 140/1930 pentru

și o comandă din aceste medalii. I. Antonovici şi Gr. Creţu, Cercetări despre Tipografiile,
Xilografiile, Librăriile şi Legătoriile de cărţi din Bârlad, Bucureşti, Imprimeria statului, 1907,
p.111-112; era confecţionată din aluminiu, având 40 mm diametru şi înscris pe contur, pe două
rânduri, inscripţia: GLORIOASEI ARMARE ROMÂNE, JUBILEUL DE 25 DE ANI A
RAZBOIULUI INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI 1. Se pare că această medalie a fost prima din
ţară dedicată acestui eveniment istoric. N. Mitulescu, Documente bârlădene fixate în metal,
Editura Sfera, Bârlad, 2005, p. 13.
23
http://www.ideiurbane.ro/pavilioanele-expozitiei-generale-romane-din-1906-2/
24
Fondată în 1901de Eugen Bulbuc împreună cu Clotilda Averescu, soția viitorului mareșal Al.
Averescu, aflată împreună cu soțul ei la Bârlad. C. D. Zeletin, op. cit., pg. 541-542.
25
Profesor de muzică la Liceul „Gh. Roșca – Codreanu”, ulterior și la Liceul de fete „Iorgu Radu”,
conducător al corului de la Biserica Domneasca. Traian Nicola, Valori spirituale tutovene..., p.
369.
26
Ca productivitate se situa pe locul trei între domeniile coroanei după moșia Moșneasca și
Broșteni.
27
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/testamentul-regelui-carol-i
28
Ionel Duma, Comuna Zorleni. File de istorie, Editura Sfera, Bârlad, 2014, p. 108.
29
http://cultural.bzi.ro/inedit-testa mentul-regelui-ferdinand-i-7858

34
autorizarea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor de a cumpăra de la Majestatea
Sa Regina Elisabeta, moşia Slobozia – Zorleni din jud. Tutova. Din 1931 aici a
fost organizată o fermă model care, în 1948, a constituit baza organizării
Întreprinderii Agricole de Stat Zorleni. Tot în 1948 prin Decretul Nr. 983 din 26
mai 1948 – 137, 00 ha, cu întreg inventarul necesar exploatării, aflate în
proprietatea Casei Regale au fost naționalizate.30

Orfelinatul Agricol „Ferdinand” şi una din anexe – anii ’40

(colecţia familiei Bizim).

Aflat în toamna anului 1875 la Tecuci, pentru a urmări manevrele militare

din acel an, Carol I a donat Spitalului „Elena Beldiman” suma de 2000 lei trecut
pe listă la nr. 165. Vasile Geriescu, trimisul prefectului judeţului Tutova la Tecuci
cu Lista de ofrande pentru spitalul „Bârladu” va scrie mai târziu: „Pe contra
pagină, la nr. 165, se arată iscălitura autografă a Înălţimii Sale, domnitorul
României primită de subsemnatul în casele domnului I. Anastasiu în urbea
Tecuciu în dziua de 22 octombrie 1875, în adinsu chematu din Bârladu prin
telegrama domnului Iordachi Giurgea, prefectul judeţului Tutova”.31

30
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/averea-confiscata-a-regelui-mihai-32678.html
31
Viorica Zgutta, Carol I pe meleaguri vasluiene,
http://www.monumentul.ro/pdfs/Viorica%20Zgutta%2008.pdf

35
 Mai târziu, alţi membri ai Casei Regale au făcut donaţii spitalului din
Bârlad. Între aceștia se remarcă regina Maria, care, la 23 mai 1916, dăruia o sumă
importantă de bani. Alături de ea semnează şi cele două principese, Elisabeta şi
Mărioara. Urmează cu donaţii în Lista de ofrande, într-o ordine aleatorie și cu
date diferite, aşa cum fiecare și-a găsit loc pe pagină, Alexandru Constantinescu
(1859-1926), ministrul agriculturii, dr. Constantin Angelescu (1869-1948),
ministrul instrucțiunii, Dumitru Radu Ioaniţescu (1885-1970), ministrul Muncii,
Sănătății și Ocrotirilor Sociale, dr. Ion Costinescu (1872-1951), Victor Slăvescu
(1891-1977), Ion Inculeţ (1884-1940), Ion Manolescu Strunga (1891-1950) și
alții.32

Carte poştală cu Orfelinatul Agricol „Ferdinand”.

În acest imobil a funcţionat Marele Cartier Regal (1916-1917)

În 1875, la 1 noiembrie, Alteţa Sa Serenisimă Carol I răspunde la urările

de bună venire ale primarului bârlădean: „De mult doream a vizita districtul şi
oraşul Bârlad, unde n-am fost de şapte ani. Cu cea mai mare plăcere dar am venit
astăzi în mijlocul domniilor voastre şi vă mulţumesc pentru urările bine simţite
ce ne exprimaţi în numele oraşului şi pentru primirea frumoasă cu care mă

32
Ibidem.

36
întâmpinaţi şi astăzi”.33 Carol I vizitează cu acest prilej şcolile şi spitalele de pe
raza oraşului Bârlad.
Viaţa cotidiană a fost determinată și influențată și de existența garnizoanei
oraşului Bârlad, cunoscând dincolo de elementele obișnuite şi alte aspecte mai
interesante și spectaculare. Spre exemplu, ne putem referi la diferitele manevre
militare desfășurate pe raza orașului. Astfel, în baza Decretului din 28 august
1882, o parte din armata permanentă şi din cea teritorială a fost concentrată între
Focşani şi Bârlad, pentru instrucţie şi manevre, în perioada 20 septembrie –
4 octombrie 1882. Cu această ocazie oraşul a primit vizita M. S. regelui Carol I,
care și-a stabilit aici cartierul general, a reginei Elisabeta, a episcopului Calinic
Dima al Huşilor, a reprezentanţilor armatelor străine ce au participat ca
observatori la manevre.
În 25 septembrie 1882, aflat la Bârlad cu prilejul acestor manevre militare,
regale, Carol I în toastul ținut spunea:
„Țara întreagă priveşte cu dragoste şi încredere armata care are onorul de
a fi paza şi scutul patriei şi care trebuie să pună toată silinţa spre a răsplăti, prin
râvnă şi o muncă neîntreruptă, marile sacrificii care naţiunea îşi impune pentru
ea prin luptele glorioase pe câmpiile Bulgariei, România a dobândit un loc de
onoare între statele militare. Sfânta datorie a armatei este de a păstra neatins acest
însemnat rezultat şi a fi totdeauna zeloasă de renumele său. Nimeni nu ştie ce
viitorul ascunde în sânul său, noi însă știm că trebuie să ne pregătim, să ne întărim
și să ne rezemăm numai pe propria noastră putere. Sunt, dar fericit de a vede cu
ocaziunea acestor manevre, o mare parte a armatei concentrată din toate
unghiurile ţării şi a constata avântul și progresul instituţiilor noastre militare.
Mulţumesc ţării şi armatei, care împreună au contribuit a împlini dorinţa
mea, cea mai vie și ridic acest pahar pentru fericirea şi tăria României, care, sunt
convins nu se va căi niciodată de toate sacrificiile care le face pentru armata sa.
Să trăiască România ! Să trăiască armata !”
Pe 2 octombrie acelaşi an soseşte la Tecuci, venind de la Sinaia, regina
Elisabeta care este întâmpinată de Carol I, cei doi plecând la Bârlad. A doua zi
familia regală asistă la serviciul divin, vizitează spitalul „Elena Beldiman” şi
Şcoala profesională de fete. Pe 4 octombrie regele vizitează Liceul „Codreanu”,
Şcoala Normală, Şcoala de meserii, Şcoala de băieţi nr. 3 şi Şcoala primară nr.
234, iar pe 5 octombrie Prefectura, Cancelaria şi magazia Regimentului 12

33
Treizeci de ani de domnie a regelui Carol I. Cuvântări şi acte, vol. I, 1866-1880, Bucureşti,
1897.
34
O sumară descriere a acestei vizite o avem şi datorită memoriilor unui institutor din acele
vremuri: ,,Cu ocazia manevrelor din toamna anului 1882, ce au avut loc în împrejurimile orașului
nostru, M. S. Regele, având cartierul pe tot timpul manevrelor în oraș, a binevoit să viziteze

37
Dorobanţi şi Primăria Bârladului. Are loc apoi festivitatea de trecere în revistă a
trupelor.35
Manevrele au fost executate cu scenariul unui inamic, care înainta dinspre
Bârlad şi a trecut Siretul. El este respins peste Siret până în apropiere de Bârlad,
unde manevra s-a suspendat în ziua de 3 octombrie din cauza timpului
nefavorabil. La 5 octombrie, regele şi regina, însoţiţi de ofiţerii misiunilor
străine, au primit defilarea trupelor pe câmpia de la Simila de lângă Bârlad.36
În onoarea tuturor acestor oaspeţi, la 15 octombrie 1882 s-a dat un
spectacol muzical, urmat de un banchet în grădina şi sala „Renaşterea” (în fapt
după descrierile contemporanilor o simplă baracă37), având bineînţeles şi o latură
culinară.38 A luat parte, de asemenea, principesa Elena Bibescu, care a stat lângă
regină, și Calinic Dima Ploieşteanul (1834-1887), episcopul Hușilor și vicar al
Mitropoliei Moldovei. Slujba religioasă care a precedat festinul s-a ţinut, în
prezenţa cuplului regal, la biserica Sfântul Ilie39, al cărui cor a fost dirijat de

școlile, între care și școala unde funcționam eu, întovărășit la această vizită, pe lângă alți
demnitari, și de ministrul de Instrucțiune publică, Gheorghe Chițu.
M. S. Regele a vizitat și a pus întrebări din diferite obiecte din program la toate clasele,
dar în special la elevii din clasa a IV-a unde funcționam eu în calitate de institutor. Întrebările ce
au fost puse de M. S. Regele au fost asupra istoriei patriei: domnia lui Mihai Viteazul, din
geografie, Țările Române și din imperiul Austro-Ungar. Răspunsurile sigure, clare și precise ale
elevilor a mulțumit pe M. S. Regele și domnul ministru al instrucțiunii publice, care, acesta din
urmă, adresându-se către mine mi-a zis „Vei fi decorat din ordinul M. S. Regelui.”
Domnul ministru al Instrucțiunii publice cu ordinul No. 1831 din 24 februarie 1884 îmi
înaintează brevetul No. 1458, prin care M. S. Regele îmi conferă Ordinul Coroana României în
grad de cavaler”. Memoriu scris şi subscris de Ioan Vasiliu. Institutor onorific, în Iacov
Antonovici, op. cit., pg. 227-228.
35
Viorica Zgutta, în loc. cit.
36
Colonel (r) dr. Cornel Carp, Lt.col. dr. Petrişor Florea, Vasilica Manea, dr. Cornel Ţucă
(coord.), Istoricul Regimentului 4 „Argeş” 1877–1946, Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor
Militare Istorice Piteşti, Primăria Municipiului Piteşti, f. a., p. 25.
37
Bârlădenii continuau să îi zică acestei hardughii „țarcul grecului”, deoarece servise la început
vânzării de coloniale de către grecul Manzavinatos. Scena din această sală avea să se construiască
mai târziu, în 1894. C. D. Zeletin, op. cit., p. 482.
38
Col. V. Costan, op.cit.
39
Aici funcţiona ca preot Iacob Antonovici. Acesta a fost succesiv: dascăl (1880), preot (1881-
1892), preot paroh (1892-1918). Între anii 1881-1918 (cu excepţia anilor de studii de la Bucureşti)
a predat ca profesor de filosofie şi religie la diferite şcoli bârlădene: Şcoala Normală, Liceul
„Gh.Roşca Codreanu”, Şcoala secundară de fete „Nicolae Roşca Codreanu” (la care a fost şi
director) precum şi la Externatul de fete.
Datorită calităţilor sale duhovniceşti şi misionare a îndeplinit funcţiile de protoiereu de Tutova
(1900-1902) ,membru (1897-1900) şi preşedinte (1906-1909) al Consistoriului Eparhial Huşi,
apoi membru al Consistoriului Superior (1909-1918) după care a fost hirotonisit sub numele de
Iacov Bârlădeanul. Din 1923 episcop al Hușilor până la moarte. Pentru detalii vezi Costel Pascaru,
Iacov Antonovici. Viața și opera, Editura Sfera, Bârlad, 2016; Marcel Proca, Iacov Antonovici în
actualitate, în „Elanul”, Nr. 177, noiembrie 2016, pg. 14-15.

38
Lascăr Hârjescu, profesorul de muzică vocală al Școlii Normale. Şi cum scrie cu
fineţea sa caracteristică domnul C. D. Zeletin: ,,Puţinele descrieri din presă ale
interiorului barăcii nu redau, totuşi, acea demnitate care, cu siguranţă, o făcea
vrednică să-l primească pe regele ţării. În privinţa exteriorului, baraca nu era
decât o baracă....”. În orice caz rămâne plăcut impresionat: „Elisabeta cântă cu
Elena Bibescu. Ploaia încetează”.40
În cadrul acestui banchet organizat la încheierea vizitei regale, Carol
I a subliniat atmosfera plină de dragoste a bârlădenilor: „În tot timpul şederii
noastre în urbea Bârlad, am fost întâmpinaţi de atâtea semne de dragoste din
partea tuturor cetăţenilor şi am găsit o primire aşa de călduroasă, că zilele
petrecute în mijlocul domniilor voastre vor rămâne neşterse în inimile noastre.
Mulţumind Bârladului pentru devotamentul ce ne-a arătat şi pentru patriotismul
de care a dat dovezi atât de mari prin larga ospitalitate dată la 23.000 ostaşi, ridic
acest pahar pentru fericirea şi dezvoltarea oraşului şi a judeţului şi în sănătatea
cetăţenilor”.41
Regina Elisabeta cunoștea și ea Bârladul, îi era însă familiar mai mult
datorită câtorva prietene bârlădence, unele dintre ele petrecându-și adevărate
stagii în saloanele ei artistice de la București ori de la Sinaia. O amintim întâi de
toate pe Elena Bibescu, pe sora ei, Ecaterina Esarcu, pe fiica acesteia, Maria
Magdalena Esarcu și pe Natalia Palladi-Susanu. Corespondentă asiduă, regina le
scria prietenelor ei la Bârlad ori la Epureni sau i se scria din Bârlad ori din
Epureni.42
Şapte ani mai târziu, la 11 octombrie 1889, Carol I şi Ferdinand ajung la
Bârlad pentru a inspecta moşia de la Zorleni, prilej cu care au fost vizitate şi
câteva obiective din oraş. La primirea festivă, în alocuţiunea sa, Carol I afirma:
„Totdeauna Bârladul mi-a dat dovezi temeinice de iubire şi devotament.
Strălucita primire ce mi-a făcut astăzi mie şi moştenitorului prezumtiv al
coroanei, e o nouă chezăşie a simţămintelor sale către tron şi dinastie. Închin dar
acest pahar în sănătatea cetăţenilor şi pentru prosperitatea oraşului Bârlad şi a
judeţului Tutova”.
Ziua următoare, regele, însoţit de Principele moștenitor, a vizitat cazarma
Regimentului 12 Dorobanţi, Şcoala publică de băieţi nr. 2, Externatul secundar
de fete, Şcoala primară de fete, Şcoala Normală, Pensionatul particular Drouhet,
Gimnaziul real şi moşia Slobozia- Zorleni.43

40
C. D. Zeletin, op.cit., p. 534.
41
Viorica Zgutta, op. cit., p. 4.
42
C. D. Zeletin, op.cit., p. 535.
43
Viorica Zgutta, op. cit.

39
 Bârladul în anii ‘20

Militarii garnizoanei Bârlad au contribuit activ la viaţa comunităţii în care

îşi făceau misiunea. Sărbătorile laice sau creştineşti erau prilejuri pentru
desfăşurarea unor ceremonialuri militare la nivelul oraşului cu parade, spectacole
de promenadă44, retrageri cu torţe ce reprezentau pentru bârlădeni un adevărat
spectacol a străzii şi o binevenită ieşire din cotidian. Oraşul se însufleţea,
mulţimile se adunau alături de toţi gură-cască, pentru a gusta ceva din aerul de
sărbătoare ce plutea deasupra oraşului. Doamnele şi domniţele şi nu numai se
arătau impresionate de uniformele şi ţinuta ofiţerilor, de mustăţile lor falnice şi
de întreaga desfășurare a unităţilor militare din garnizoană. Cum să te poţi opri
din a admira uniformele celor din Regimentul 2 Roşiori: „Soldaţii purtau cizme
negre lucitoare înalte, pantaloni albi cu găetane negre pe pulpe, veston roşu
încheiat cu nasturi strălucitori de alamă în care erau prinse brandenburguri negre,
căciuli de iepure cu capace şi pompoane albe. Mândri în şiruri de câte patru,
ţinând în mâna dreaptă suliţa, având în steguleţe în două culori-alb şi roşu-
rezemată în scara şeii”45. Totodată, se organizau concursuri sportive, activităţi

44
Marin Sîlea, Istoria muzicilor militare, Editura Militară, Bucureşti, 2006, p. 49; Vezi şi E.
Nicola, Un glorios regiment bârlădean: 12 Infanterie „Cantemir”, în B.O.A., vol. III, pg. 212.
45
Pompiliu Voiculeţ – Lemeny, Primele amintiri, în B. O. A., vol. I, p. 716.

40
cultural – artistice cu un pronunţat caracter educativ. Ei au sprijinit material unele
societăţi de binefacere, cum a fost cea a Doamnelor Române Bârlădene46.
Orice trecere prin urbe a unor personalităţi, mai mult ori mai puţin
marcante, avea drept consecinţă organizarea unor primiri festive, oraşul
îmbrăcând haine de sărbătoare. Din păcate, aceştia plecau şi Bârladul se întorcea
la imaginea sa reală, anostă, colbuită sau înnoroiată, după cum dictau vremea şi
celelalte racile. Pe 20 noiembrie 1889 Bârladul este vizitat de primul ministru,
de atunci, G. Gr. Cantacuzino. Ei şi ce? par a spune bătrânii clătinând uşor din
cap. Dar tinerimea se bucură: ,,Nenumăraţii privitori adunaţi pe ambele trotuare
au salutat cu urale zgomotoase. Toate străzile sunt frumos pavoazate cu drapele
tricolore şi ghirlande de verdeaţă, iar din mai multe balcoane doamnele aruncă
flori”.47

Escadron din Regimentul 4 Roşiori. În stânga Regina Maria – comandantul

onorific al unităţii (carte poştală – colecţia S. Găbureac).

În Vechiul Regat sărbătoarea naţională era fixată la 10 mai, în amintirea

zilei când Principele Carol, viitorul rege Carol I al României, a sosit pe pământ
românesc. Nu era singura sărbătoare oficială, dintre cele laice, pentru că existau
şi altele, mai vechi – ca 24 ianuarie – sau mai noi, apărute odată cu România
modernă care tocmai se năştea şi se dezvolta. Toate aceste sărbători oficiale erau

46
Col. V. Costan, op. cit.
47
„Bârladul”, 20 noiembrie 1889.

41
marcate prin slujbe religioase, semn că primul gând era îndreptat către
Dumnezeu, cu mulţumire şi rugă pentru cei care nu mai erau. Abia apoi veneau
gesturile oamenilor politici, defilările şi alte momente.
La asemenea evenimente solemne erau invitate oficialităţile locale,
personalităţi ale oraşului şi mai ales tinerii din şcoli, cu scopul declarat de a le
insufla sentimente patriotice văzând direct oameni care reprezentau societatea.
Primăria şi Consiliul Comunal organizau ceremonia oficială, iar diverse
asociaţii, fundaţii, asigurau partea de spectacol şi distracţie care predomina în
cele două, trei zile de sărbătoare. Faptul ca în această zi a ţării era primăvară, ba
mai mult, în luna florilor, sporea sentimentul de sărbătoare înlesnind participarea
oamenilor într-o proporţie semnificativă încât totul se transforma într-o petrecere
populară de proporţii. Dimineaţa începea defilarea regimentelor din oraş, în
uniforme de sărbătoare, prin faţa tribunelor, în decorul festiv, în preajma
reperelor istoriei glorioase a înaintaşilor. Partea oficială a manifestării cuprindea
desigur cuvântări ale personalităţilor marcante din oraş, dar succesul era asigurat
în principal de măiestria şi strălucirea armatei, greul ducându-l fanfarele, căci
muzica militară răsuna peste tot. Dimensiunile acestei manifestaţii îngăduiau
prezenţa masivă a bârlădenilor la plimbare, la picnic, sau alte feluri de spectacole
desfăşurate în locul predilect de petrecere, Grădina publică.
Spre a ilustra impactul reprezentat de monarhie asupra societății
bârlădene, reproducem o apariție din presă. Ziarul „Paloda”, din 9 și respectiv 11
mai 1894, preciza, spre exemplu, următoarele: „Informațiuni. Programul serbării
zilei de 10 mai:
I La ora 10 și jumătate dimineață se va celebra la Biserica Catedrală un Te
Deum de către părintele protoiereu al județului, înconjurat de cler, în
asistența domnului prefect de județ și a autorităților civile și militare.
II Sergenții de oraș vor fi așezați pe străzi între Catedrală și străzile principale.
III Elevii Școlii Normale, ai Liceului și ai Gimnaziului cu drapelele lor, vor
asista la ceremonie în piața bisericească, aranjați de profesori în înțelegere
cu comandantul paradei.
IV După terminarea serviciului divin defilarea și felicitările se vor primi la
palatul Prefecturii.
V Toate magazinele din oraș, în semn de respect pentru această mare
sărbătoare, până la orele 13 din zi să fie închise.
VI De la orele 3 până la 6 p. m. muzica Primăriei execută diferite arii în
Grădina Publică a orașului.
VII La ora 8 seara muzica Regimentului va face o retragere cu torțe pe străzi
după care, la ora 10, va cânta în centrul orașului, lângă Podul de piatră.
Făcut astăzi 6, Mai 1895, în cabinetul Prefecturii judeţului Tutova.

42
 Prefect, Şutzu
Comandantul Garnizoanei, Lt.- Col. Diculescu.
Primar, N. C. Budu”.48

Şi serialul continuă... se publică desfăşurarea Zilei Naţionale la Bârlad:

„Ziua de 10 Mai s-a serbat în orașul nostru în toată splendoarea. Străzile:
Principală, Ştefan cel Mare şi strada Speranța până la Palatul administrativ sunt
decorate cu steaguri tricolore. Pe la orele 10 s-a oficiat un Te Deum la biserica
catedrală Domnească de Protoiereul judeţului, înconjurat de clerul oraşului, la
care au luat parte toate autoritățile civile şi militare, garnizoana din orașul nostru,
elevii școlilor primare şi secundare şi un public numeros. După terminarea
serviciului divin, Grigore Șuțu, prefectul județului, a primit felicitări în sala de
recepție a Palatului Administrativ, din partea autorităților pentru M. S. Regele,
mulțumindu-le pentru aceasta și încredințându-le că va fi interpretul fidel către
guvernul M. S. pentru aceste felicitări. Seara, orașul a fost splendid iluminat când
armata, cu muzica în frunte, a executat retragerea cu torțe prin cele mai
importante străzi. Focuri bengale și rachete au fost aruncate din balconul clubului
conservator, a cărui inaugurare s-a făcut chiar în această seară”49 .
Nu exista televiziune şi documentare de arhivă, dar presa o suplineşte în
această perioadă cu succes, prezentându-ne peste ani evenimentele aproape
fotografic, cu toate etapele lor. Manevrele militare regale constituiau nu numai
un bun prilej de verificare a capacităţii de luptă a armatei şi de acumulare de
experienţă pentru eventuale viitoare confruntări armate, ci şi un bun prilej de a
consolida legăturile dintre oştire şi suveran şi, desigur, între suveran şi populaţia
din zonele de desfăşurare a acestor manevre. Relatările în media vremii despre
aceste ample desfăşurări de forţe şi mijloace ne pot oferi o imagine a interesului
pe care îl suscitau la nivel naţional şi local. Desfăşurate, de regulă, primăvara şi
toamna, marile manevre ale armatei române constituiau un eveniment deosebit
pentru toate părţile angrenate.
Un asemenea episod este consemnat în revista „România Militară” 50,
publicaţie editată de Statul Major General al Armatei României:

48
„Paloda”, 9 mai 1895.
49
„Paloda”, 11 mai 1895.
50
„România Militară”, octombrie 1894, p. 309. Apud Mircea Tănase, Manevrele militare regale
din toamna anului 1894 în judeţul Vaslui, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, tom XXXV, 2014,
Editura Pim, Iaşi, 2015, pg. 217-221.

43
 „CRONICA INTERIOARĂ

M.S. Regele la marile manevre ale corpurilor 3 şi 4 de armată. – După

cum era hotărât, manevrele corpurilor 3 şi 4 de armată au avut loc în regiunea
cuprinsă între Bârlad şi Vaslui, urmând operaţiunile între ideile speciale fiecărei
zi, după cum se vede mai la vale. M. S. Regele, însoţit de A. S. Principele ereditar
de Saxa-Meiningen, de A. S. R. Principele Alfred de Coburg şi de D. general
Poenaru, ministru de răsboi, a asistat la aceste manevre. A. S. R. Principele
Ferdinand, comandant al batalionului 1 de vânători, a însoţit batalionul său tot
timpul. Manevrele s-au terminat la 27 Septembre cu revista şi defilarea celor două
corpuri de armată şi divisiei de cavalerie. Au fost în front peste 35.000 oameni
(53 batalioane, 32 escadroane şi 26 baterii). Trupele erau aşezate pe două linii,
infanteria în linia I-a, artileria şi cavaleria în linia 2-a. Defilarea s-a executat
pentru infanterie în coloană de batalion pe front de companie, cavaleria pe front
de escadroane şi artilerie pe front de baterii. Regimentele divisiei de cavalerie au
defilat în trap, iar după aceasta cele 32 escadroane în linie au executat o şarjă,
oprindu-se la 100 de paşi în faţa M. Sale. M. S. Regele după defilare întruni în
cerc toţi ofiţerii generali şi superiori şi făcu critica manevrei. M. S. binevoi a
arăta înalta sa mulţumire d-lui Ministru de Răsboi, d-lui şef al marelui Stat-Major
şi d-lor comandanţi de corpuri de armată pentru silinţele ce au pus spre reuşita
acestor manevre. M.S. a spus că a ales regiunea dintre Vaslui-Bârlad tocmai din
cauză că terenul e accidentat, pentru că atât infanteria, cât şi artileria şi cavaleria
trebue să treacă pe ori unde.”51

Presa locală a descris şi ea buna impresie lăsată locuitorilor Bârladului de

manevrele militare, din 23-28 septembrie 1894, desfăşurate în zona Bârlad –
Crasna, la care au participat regele Carol I şi principele Ferdinand. Deşi oraşul a
găzduit timp de 5 zile 20.000 de militari „nici o nemulţumire nu avem a
înregistra”, se scria într-un ziar local „nici cel mai mic incident, căci, spunem cu
mândrie că, de la general şi până la soldat, s-a observat o perfectă ordine, o
delicateţe ce indică o distinsă cultură”.
Desfăşurarea acestor manevre, pe lângă aspectul spectacular al parăzilor,
recepțiilor, banchetelor, balurilor, spectacolului uniformelor ofiţerilor de diferite
grade şi arme, producea înviorarea comerţului local şi înflăcăra imaginaţia
tinerelor domnişoare ce începeau să viseze la o posibilă partidă. Dincolo de
acestea mai erau şi alte părţi pozitive pentru locuitori. Înainte de începerea
manevrelor în zona Bârladului a sosit un batalion de geniu care „a pus în bună

51
Ibidem, p. 218.

44
stare podurile, fântânile ce începuseră să sece şi alte lucruri care puteau să
împiedice executarea regulată a planului de manevre”52.
O asemenea desfăşurare de forţe şi, mai ales, prezenţa majestăţii sale
Regele, nu puteau să nu intre în atenţia opiniei publice bârlădene şi a presei, care
va aloca pagini substanţiale evenimentului, din care vom face doar spicuiri pentru
a avea o radiografie a evenimentului în epocă: „…Zilele de 20, 21 şi 29 vor
rămâne memorabile în amintirea concetăţenilor noştri, în aceste zile peste 20.000
de oameni au fost aşezaţi în corturi în partea nordică a oraşului nostru, parte ce
prezintă o întinsă câmpie, înconjurată la est şi vest de dealuri şi udată de râul
Bârlad.
Joi 22 curent, orele 9 şi jumătate dimineaţa, trenul regal sosise în gara
noastră, aducând pe principele Ferdinand cu toată suita sa şi batalionul I de
vânători. Oraşul era frumos decorat. Lumea compusă din bărbaţi, femei şi copii,
începuse să se adune pe stradă încă de la ora 8 dimineaţă. Prefectul judeţului, dl.
G. Emandi, a dat dispoziţii ca la recepţia principelui, ce a avut în salonul gării,
destul de bine şi cu gust decorat să se vadă o deplină ordine. […]
Toate trupele au fost scoase în ordine în stradă. Principele, după marşul
de o oră făcut pe Bulevardul Elisabeta şi pe străzile Traian şi Principală, ce lega
Gara cu Grădina Publică, soseşte cu batalionul său. Trecerea marţială făcută în
faţa trupelor a atins sublimul. Muzica şi uralele, ce izbucneau din piepturile a
20.000 de oameni făceau să răsune văile. […] După dejun, porni spre Zorleni,
proprietatea casei regale, unde şi-a aşezat cartierul Princiar.
Seara, toţi generalii şi coloneii din regimente fiind poftiţi la Zorleni au
luat cina împreună cu Alteţa Sa Principele Ferdinand. A doua zi a trecut prin oraş
M. S. Regele, însoţit de principii de Saxa Meiningen şi Coburg”.53
Şi acum, în discursul său onorant, regele aminteşte de istoria românilor,
dar şi de respectul pe care-l poartă locuitorilor din această zonă a ţării: „Cu un
simţământ de mândrie am străbătut în aceste zile de manevră, vechile câmpuri de
luptă pe care marele Domn al Moldovei a câştigat cea mai strălucită izbândă, care
a hotărât viitorul ţării şi a avut chiar o înrâurire asupra evenimentelor din Europa.
Numele lui Ştefan-Vodă şi vitejia ostaşilor săi găseau atunci un puternic răsunet
în toată lumea creştinească şi faptele sale războinice au rămas pururea ca vrednică
pildă pentru neamul românesc. Ele au împlântat întrânsul virtuţile militare şi,
după 400 de ani, urmaşii vitejilor din trecut au dobândit prin sângele lor mărirea
şi neatârnarea României. Salut dar cu deosebită bucurie, în aceste locuri istorice,
o mare parte a armatei mele, sigur fiind că ea întotdeauna va fi pătrunsă de înalta

52
Col. V. Costan, op. cit..
53
„Paloda”, 29 septembrie 1894. Reporterul face o eroare – familia ducală de „Saxa-Meiningen”
nu avea adăugat și „Coburg” la titlul de familie. Ei erau doar înrudiți cu „Saxa-Coburg”.

45
sa datorie. Ridic paharul meu în onoarea Corpurilor III și IV, care şi-au atras în
timpul manevrelor via mea mulţumire. Sper că veţi păstra de aceste zile pline de
învăţătură o amintire tot așa de adâncă, precum este bucuria ce o resimt de a mă
găsi în mijlocul Dvoastră.
Să trăiască armata! […]”.54

Regele Ferdinand I asistând la o paradă militară în Bârlad, 6/19

decembrie55 1916 în Piaţa Domnească. De la stânga la dreapta: colonelul
Eracle Nicoleanu56, generalul Şişkievici, generalul Henri Berthelot,
generalul Al. M. Beleaev, principele Carol, regele Ferdinand I.

54
Viorica Zgutta, op. cit.
55
Pe 19, care pentru ruşi este 6 decembrie, a fost Sfântul Nicolae, ziua onomastică a împăratului.
Cu această ocazie, s-a ţinut o slujbă la biserica ortodoxă, au avut loc o paradă şi un dejun de gală.
S-au rostit toasturi şi niciodată românii şi ruşii n-au fost atât de buni prieteni.” General Henri
Berthelot, op. cit., 2012, p. 124.
56
La adresa: http://www.culture.gouv.fr/public/mistral/ (în continuare CGF).

46
 La 15 mai 1898 îl regăsim pe principele moștenitor Ferdinand la Bârlad,
fotografiindu-se cu un grup de „călărași” în Grădina Publică.57 Alături de el se
află locotenent-colonelul58 Alexandru Averescu59 și ofițerii Regimentului 4
Roșiori (aflat pe atunci în garnizoana Bârlad), pe care acesta l-a comandat între
anii 1898-1899. Principele era comandantul onorific al regimentului (din 1896)
și o va avea ca succesoare în funcție pe principesa Maria, chiar în același an.
Contactul cu suveranii României se realiza şi cu prilejul şi altor tipuri de
manifestări. La 9 mai 1902 are loc la Bucureşti un ceremonial militar, prilej cu
care, în prezenţa regelui Carol I, drapelul vechi al Regimentul 2 Roșiori este
înlocuit cu unul nou împodobit cu decoraţiile „Steaua României”, „Virtutea
Militară” şi „Trecerea Dunării”.60 Şi, Regimentul nr. 12 „Cantemir” Bârlad,
împlinind 25 de ani de existenţă, conform hotărârii Marelui Stat Major, a primit
un nou drapel de luptă. Pentru aceasta, vineri, 10 mai 1902, o delegaţie condusă
de colonelul George Teişanu a participat la festivitatea înmânării noilor drapele
alături de cele ale altor 39 de unităţi militare. În alocuţiunea ţinută cu acest prilej,
Majestatea Sa Regele Carol I arăta: „Steagul este pentru ostaş cel mai sfânt odor
înaintea căruia trebuie să ne închinăm cu dragoste şi veneraţie, ca cea mai înaltă
expresie a cinstei şi renumelui; în cazuri de primejdie însă el va fi călăuzitorul
nostru conducându-ne la izbândă.”61
Garda drapelului a ajuns în noaptea de 13 mai, ora 2.30, la Bârlad, fiind
primită triumfal de cadrele regimentului, o companie de onoare, autorităţi civile
şi un numeros public. Drapelul a fost prezentat efectivelor unităţii la data de 21
mai, de către comandantul regimentului, colonelul George Teişanu, care a ţinut
o emoţionantă cuvântare:

„Camarazi,
Primind acest drapel am asigurat pe Majestatea Sa Regele că Regimentul
„Cantemir” Nr. 12, de la soldaţi şi până la mine, este gata să moară pentru a-l

57
Fotografia se află în fondurile Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand” – Bucureşti, fiind
realizată de fotograful oficial al Curţii Regale M. Wandelmann cu prilejul unui periplu al
viitorului monarh aflat în drum spre Slănic. http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?tit=Fotografie--
Wandelmann-M--Principele-Ferdinand-al-Romaniei-la-Barlad-la-15-mai-1898-cu-un-grup-de-
ofiteri-calarasi&k=A7FF5D5206064C43852FA3C0599BB789
58
Este înaintat la acest grad la 18 aprilie 1898.
59
Petre Otu, Alexandru Averescu văzut de Alexandru Socec, în volumul Mareşalii României,
coordonatori: general de brigadă Nicu Apostu, căpitan Didi Miler, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 1999, pg. 38-45.
60
A.M.R., fond R. 2 Roşiori, Dosar 958, f. 31.
61
Constantin Chiper, Cronică militară..., p. 54.

47
apăra şi că în timpuri de grea cumpănă acest steag nu va cădea în mâinile
vrăjmaşilor, decât atunci când nici unul din noi nu nu vom mai fi în viaţă.”62

Reveniri ale membrilor Casei Regale se înregistrează și în perioada

ulterioară. Astfel moștenitorul coroanei inspectează, în ianuarie 1904,
Regimentul 2 Roșiori.63 Regimentul 12 „Cantemir” a reprezentat o altă unitate
militară bârlădeană ce a fost trecută în revistă, la 25 mai 1911.64
Este interesant de menționat că una din unitățile militare, care s-au aflat
temporar în garnizoana Bârlad, a fost Regimentul 4 Roșiori (1898-?, 1905-
octombrie 190765). Comandanți onorifici ai acestuia au fost principele Ferdinand
(1895-1896) și principesa (mai apoi regina) Maria66 (1896 – ), ambii având rangul
de colonel.
Unul din cele mai spectaculoase evenimente a fost primul zbor aviatic
deasupra oraşului, efectuat de un fost elev al Liceului „Gh. Roşca – Codreanu”,
Gh. Negrescu67, căruia i s-a făcut o primire triumfală la 27 mai 1912. Foştii lui
profesori au organizat un banchet la Restaurantul Manzavinatos şi i-au oferit un
ceas de aur.68 A doua zi i-a făcut o demonstraţie de zbor regelui Carol I sosit la

62
Ibidem.
63
Ibidem, p. 99.
64
Ibidem, p. 95.
65
Ibidem, p. 98.
66
La începutul anului 1895, tânăra soție a Princepelui Ferdinand a fost inclusă în efectivele
regimentului. Urma astfel exemplul altor regine și princepese din casele regale ale Europei. În
conformitate cu uzanțele caselor regale și într-o încercare de a asigura o implicare mai mare a
principesei de coroană în activitățile statului, Regele Carol I decide, în 1896, ca viitoarei regine
să i se acorde calitatea de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori. Contribuia la aceasta și
interesul pe care l-a arătat pentru problemele țării. Maria va fi foarte mândră de aceasta numire,
purtând uniforma și conducând regimentul la manifestările oficiale.
Faptul că era o foarte bună călăreață a constituit un atu, regimentul fiind unul de
cavalerie. Puțină lume se aștepta ca regina să se implice în acțiunile regimentului, titlul său fiind
onorific, dar după cum istoria arată, aceasta avea un birou permanent în regiment și participa,
inclusiv, la exercițiile de manevră ale unității. Regimentul 4 Roșiori a fost denumit ulterior, din
noiembrie 1915, Regimentul 4 Roșiori „Regina Maria”, militarii acestei unități având pe epoleți
inițiala suveranei. Soldaţii purtau cizme negre lucitoare înalte, pantaloni albi cu găetane negre pe
pulpe, veston roşu încheiat cu nasturi strălucitori de alamă în care erau prinse brandenburguri
negre, căciuli de iepure cu capace şi pompoane albe. http://www.rador.ro/2016/07/18/la-18-iulie-
1938-se-stingea-din-viata-regina-maria-a-romaniei/
67
Pentru detalii despre viaţa şi activitatea sa, a se consulta: Valeriu Avram, General aviator
inginer Gheorghe Negrescu – viaţa şi opera – , Editura Thalia, Vaslui, 2004; idem, General
aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursor al politicii aeriene româneşti, Editura Vremea,
Bucureşti, 2016.
68
„A doua zi (28 mai 1912 n. ns.) era anunțată vizita, la Bârlad, a regelui Carol I care, în ajun,
inaugurase la Iași statuia lui Vodă Cuza.
Am mutat avionul în zbor pe câmpul de la sudul orașului, lângă cazărmi, unde întreaga
garnizoană urma să fie trecută în revistă de rege.

48
Bârlad (ultima vizită a acestuia în urbe) de la Iaşi, unde, cu o zi înainte, asistase
la dezvelirea statuii lui Al. I. Cuza, din Piaţa Unirii.
Dacă venirea aviatorului Gh. Negrescu a reprezentat o plăcută surpriză,
cea a regelui era cunoscută şi minuţios planificată după cum o atestă
,,PROGRAMA recepţiunii Majestătii Sale Regelui în ziua de 28 Mai 1912 la
Bârlad: I. La ora 10 jum. Majestatea Sa Regele va sosi în automobil la biserica
Catedrală, unde se va oficia un Te Deum de protoereul judeţului, înconjurat de
întreg clerul oraşului, şi cor; II. La ora 11 a. m. Majestatea Sa Regele va traversa
oraşul pentru a merge la căzărmi, unde va inspecta trupele; III. La ora 12
Majestatea Sa Regele va primi la palatul Administrativ în sala de recepţiune; pe
reprezentanţii naţiunei, autorităţile locale şi cetăţenii judeţului şi ai oraşului, cari
vor binevoi a se aşeza în modul următor: În dreapta intrării: 1) D-nii Senatori şi
Deputaţi. 2) Comandantul garnizoanei. 3) Primarul cu Consiliul Comunal. 4)
Clerul. 5) Preşedintele Consiliului judeţean şi membrii Consiliului. 6)
Preşedintele tribunalului cu membrii tribunalului, Judele instructor, procurorul,
Judecătorii de ocol şi toţi stagiarii. 7) Decanul cu întreg baroul avocaţilor, 8)
Administratorul financiar cu şefii de secţie. 9) Corpul medical şi veterinar al
oraşului şi judeţului. 10) Camera de comerţ. 11) Preşedintele comitetului
Comunităţii Israelite. 12) Banca Naţională şi reprezentanţii celorlalte bănci.
La stânga: Viceconsulul Austro-Ungariei. Foştii demnitari şi foştii
reprezentanţi ai judeţului şi oraşului, rugaţi a se aşeza după poziţunile ce au
ocupat. Corpul didactic secundar, normal, şi primar. Domni şi doamne care
doresc a saluta pe Majestatea Sa Regele. De la Palatul Administrativ Majestatea
Sa Regele va porni la gara Bârlad, iar la ora 2.00 va avea loc plecarea trenului
Regal din Bârlad. Elevii şi elevele şcoalelor vor fi aşezaţi pe bulevardul Gării,
şcoalele de băieţi ocupând partea dreaptă, iar cele de fete partea stângă a
bulevardului.

Fiind cu avionul în flancul trupelor, revista a început cu avionul meu, regele oprindu-se
întâi la mine; i-am dat raportul, am executat un zbor în jurul câmpului, după care a început revista
trupelor terestre.” Gh. Negrescu, Amintirile unui pionier al aerului, în B.O.A., vol. III, p. 270;
Pentru informaţii privind personalitatea aviatorului şi evenimentul în sine, vezi: Constantin
Chiper, Personalităţi militare..., p. 38; Radu Coroamă, Piese din patrimoniul cultural naţional
referitoare la viaţa şi activitatea generalului vasluian Gheorghe Negrescu, în ,,Acta Moldaviae
Meridionalis”, XV – XX, vol. II, 1993-1998, p. 122; Traian Nicola, Valori spirituale tutovene,
vol. V, literele M – P, 2003, p. 270. Un alt fost bârlădean pomeneşte de un miting aviatic în 1911,
dar nefiind susţinută de nici o altă sursă din cele cercetate ne permitem să ne exprimăm îndoiala,
fiind posibilă o eroare de memorie. ,,Pe acelaşi câmp (al iarmarocului n. ns.) am fost dus de părinţi
la primul miting de aviaţie ce a avut loc la Bârlad, prin 1911 (???), cu aeroplane felurite…”.
Pompiliu Voiculeţ – Lemeny, Primele amintiri, p. 716; Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit.,
p. 103 .

49
 Prefectul jud. Tutova V. Călinescu”69.
O descriere a parăzii o avem şi datorită unor amintiri inedite ale unui
contemporan: „Convoiul oficial s-a format apoi din faţa Şcolii Normale cu
Regele, un ministru şi prefectul judeţului într-o maşină care mergea încet către
Palatul Administrativ (astăzi Teatrul „V. I. Popa” n. ns.) – urmat de alte maşini
oficiale şi trăsuri cu cai frumoşi; iar în frunte moş Stroe S. Belloescu, moşneguţ
alături de bătrânica lui într-o trăsurică de două persoane trasă de un cal mic (ponei
n. a.) nu tocmai gras şi mânat de el mergea la pas, parcă în măreţia simplităţii,
mai mândru decât toţi cei ce compuneau solemnitatea”.70
Cu tot acest program extrem de condensat, regele Carol I ar fi vizitat în
această zi şi domeniul de la Zorleni și Bujoreni. Pe parcursul Te Deum-ului,
organizat la Biserica Domnească în onoarea sa, în strană i-au stat alături preoții
Pallady și I. Antonovici. Acesta din urmă i-a adus la cunoștință regelui că este
autorul unui material71 despre mânăstirea Măgarul, Notiţe istorice şi tradiţionale
despre Schitul Măgariu din judeţul Tutova, apărut la Bârlad în 1911, oferindu-l
la recepția de la Palatul Administrativ.72
La întoarcerea unităţii sale în România, după campania din Bulgaria
(1913), caporalul Dumitru Iacob, din Regimentul 12 „Cantemir”, relatează
despre entuziasmul trupelor la întâlnirea cu familia regală: „Alături se afla
vaporul „Ştefan cel Mare”. Pe punte se afla familia regală: Domnitorul Carol,
Principele Ferdinand, Principesa Maria şi Principesa Elisabeta. Ne urau suveranii
sănătate şi bun venit, muzica intona Imnul Regal. La rândul nostru împreună cu
ofiţerii strigam Ura! de răsuna vaporul. Principele Ferdinand om înalt şi
roşcovan, Principele Carol norit73 şi subţire, fuma ţigări, amândoi în haine verzi.
Iar Principesa Maria părea că este o zână cu haine albe şi cu flori roşii la
pălărie. Nu se mai oprea dând din mână în care ţinea o năframă albă, ne ura bun
venit şi bine ne-am întors sănătoşi. Pe lângă dânşii mai erau o mulţime de ofiţeri
şi aghiotanţi. După aceea vaporul regal după ce a făcut un ocol s-a îndreptat spre
Zimnicea pentru a vizita lazaretele de bolnavi ce erau instalate acolo.”74
O delegaţie a Regimentului 12 „Cantemir” a participat şi la funeraliile
regelui Carol I (14-19 septembrie 1914) şi la solemnitatea înscăunării regelui
Ferdinand I. De asemenea, ostaşii unităţii militare au depus jurământ de credinţă
noului suveran, în curtea cazărmii, la 23 septembrie 1914.75 Desigur că mult mai
69
I. Antonovici, op. cit., pg. 297-298.
70
Gh. Silion, în mss.
71
În fapt o prezentare sumară a schitului din pădurea Bujorenilor (moşia Slobozia- Zorleni).
72
http://www.manastireabujoreni.ro/?page_id=26
73
Cu părul alb.
74
Marcel Proca, Societatea românească...., pg. 88-89.
75
Oltea Răşcanu-Gramaticu, Istoria Bârladului, vol. II, p. 18.

50
substanţială a fost prezenţa suveranilor României în perioada Primului Război
Mondial, când Cartierul Regal a staţionat la Zorleni (noiembrie 1916 – martie
1917).
În miticul urban bârlădean s-a încetățenit în perioada de după 1866 ideea
monarhiei. Astfel strada principală purta denumirea de Regală și din 1930
porțiunea până la Poștă de Bulevardul Carol al II-lea, Bulevardul Manolache
Costache Epureanu s-a numit Bulevardul Principele Ferdinand iar Bulevardul
Primăverii – Bulevardul Elisabeta. Înainte de 1948 a existat Școala Normală
„Principele Ferdinand”, o cazarmă „Principele Ferdinand” și un parc Carol al II-
lea.
Cu ocazia inundațiilor76 din iunie 1932, pe lângă alte oficialități, urbea a
beneficiat și de vizita regelui Carol al II-lea (la începutul lunii iulie, pe data de 4

76
După ce în decursul perioadei medievale a fost adesea disputat de armate diverse, cu distrugeri
masive, oraşul Bârlad a fost afectat în timp şi de diferite calamităţi naturale: cutremure (1802,
1813, 1814, 1838, 1864, 1934, 1940), inundaţii (1805, 1817, 1825, 1865, 1932, 1934, 1969),
frecvente incendii (cele mai importante fiind cele din 1826 și 1851; existând și o hartă – Partea
arsă a târgului Bârlad), furtuni, molime etc.
Târgul era străbătut de râul Bârlad şi de o Cacaină (Pârâul Valea Seacă) ce se plimba
prin urbe, pe străzi sinuoase şi întortocheate, inundând cu apele lui murdare după câte o aversă
curţile, pivniţele, casele oamenilor şi întreţinând numeroase gârle şi zone mlăştinoase. Că
Bârladul a fost din punct de vedere arhitectonic un târg de provincie uitat parcă de lume, o spun
şi alte mărturii. Pictorul N. N. Tonitza îl descrie plastic astfel: „o hudiţă, încadrată de case
mărunte, care se termină în fund cu o punte de lemn ce trecea peste gârliţa târgului”. Amenajările
rudimentare ale cursului acestor ape a permis revărsări periodice, cu importante distrugeri
materiale, îndeosebi primăvara, la topirea zăpezilor. În Bârladul modern se distrugeau semănături
şi pomi fructiferi, se înecau vite şi se şubrezeau locuinţele nevoiaşilor sub furia năvalnică a apelor,
ridicate cel mai adesea din paiantă. Albia râului Bârlad avea până în anul 1934 un cu totul alt
traseu, pătrunzând în perimetrul aşezării prin partea nord-estică şi făcând un cot care cuprindea
în zona interioară întregul cartier Podeni. În urma inundaţiilor catastrofale din 1932 şi prevenirea
altora s-a luat hotărârea efectuării unor lucrări hidrotehnice pentru modificarea cursului şi de
realizare a unei albii în afara zonei locuibile, prin partea estică a localităţii, reluate în anii 1950 şi
1970. Totodată o altă consecinţă a fost modificarea schiţei de sistematizare, înfiinţarea şi
dezvoltarea de noi cartiere Deal, Ţuguieta, Parc, Siret şi Cotul-Negru.
Dintre cei care s-au remarcat în procesul de amenajare a râului Bârlad a fost și omul
politic V. Georgescu-Bârlad. În calitate de preşedinte al Comisiei interimare a oraşului Bârlad a
inițiat înființarea Cartierului Deal unde au fost strămutați sinistrații din primăvara anului 1932, s-
a preocupat de strângerea de bani pentru ajutorarea familiilor afectate de inundații și a realizat
lucrări de regularizare a albiei râului Bârlad, pe o lungime de 2 km, pentru evitarea unor noi
inundații.
Chiar după schimbarea cursului râului Bârlad şi scoaterea lui în afara localităţii, precum
şi înlăturarea altor gârliţe mărunte, zonele mlăştinoase s-au păstrat până în a doua jumătate a
secolului XX, când procesul de urbanizare şi sistematizare a luat amploare procedându-se la
drenarea şi secarea lor pentru a permite construirea pe suprafaţa rezultată a unor obiective cu
caracter civil şi industrial. Merită menţionat că dincolo de aceste eforturi urbanistico-edilitare,
pânza freatică de suprafaţă se menţine în zona cartierului Podeni, Munteni şi Gară, iar cei mai în
vârstă încă mai pomenesc de cele două inundaţii succesive din anul 1969 (17 martie şi 15 iulie),

51
aflându-se la Iași) pentru a constata dimensiunile dezastrului. Atunci ploile au
ţinut săptămâni întregi, iar efectul lor s-a întins pe suprafeţe uriaşe din Moldova,
apele invadând sate şi oraşe, provocând însemnate distrugeri și pierderi de vieți
omenești.77
O ploaie torențială din iunie 1932 a provocat, mai ales, inundații
catastrofale. Iată cum e relatată catastrofa în numărul din 7 iulie 1932 al revistei
„Realitatea ilustrată“: ”Moldova și Dobrogea au trecut prin momente de groază.
Ploile căzute au provocat revărsarea apelor și regiunile din Nordul și Estul
Moldovei au înregistrat cele mai mari inundații și cel mai sinistru dezastru de o
sută de ani încoace. Iașul a fost complet izolat. Bârladul a fost dărmat pe trei
sferturi, numeroase sate au fost rase de pe suprafața pământului, iar puhoaiele
mai poartă și azi cadavre omenești, de animale și case întregi, care plutesc la vale
și din care se mai aud țipetele supraviețuitorilor”.78
Revista „Documente răzășești” precizează, la capitolul Diverse urmă-
toarele: „M. S. Regele Carol II la Bârlad. La un scurt interval de timp, regele
vizitează de două ori orașul nostru, pentru a vedea pustiirea făcută de valurile
furioase a unui minuscul pârâu, ce din nenonorocire își are drumul croit tocmai
prin centrul târgului; precum și al doilea prăpăd ce l-au cășunat apele Bârladului,
care și-a desăvârșit opera de distrugere începută în primăvară. Pe drumurile
acestea bătute de atâția mari voievozi din vechime, continuând o bună tradiție,
vine Regele României având alături pe Regalul Său Copil – Voievodul Mihai, să
aline suferința și să insufle nădejdi atâtor nenorociți loviți de soartă. Femeia
disperată de pierderea celor doi copii, care, cu privirea rătăcită au căzut în
genunchi înaintea Suveranului, lacrimile și doleanțele întregii mulțimi,
zugrăveau îndestul tragedia acestui oraș. Regele a împărțit personal mai multe
sute de mii la sinistrați.79 Și gestul prințului moștenitor, care auzind pe o sărmană
bătrână că are șapte copii, a scos grăbit din buzunar o sumă de bani și a dat-o cu
vădită satisfacție că face un bine. Dragostea și recunoștința pe care au arătat-o
bârlădenii Suveranului cu acest prilej, ne îndeamnă să tipărim această însemnare,
ca să se știe”.80

când apa acoperise casele până aproape de turea în zona Gura Leului. Vezi şi Gheorghe Clapa,
Caracteristicele şi înfăţişarea râului Bârlad, în „Bârladul”, nr. 116 din 2006, p. 13.
77
http://curierul-iasi.ro/tragedia-inundatiilor-din-1932-749
78
„Realitatea ilustrată”, numerele din 7 și 14 iulie 1932;
https://deieri-deazi.blogspot.ro/2014/04/cu-barca-calare-saupe-jos-la-inundatii.html
79
O parte din aceștia au fost adăpostiți în imobilul Spitalului israelit (1898-1934).
80
Documente răzășești. Revistă regională de acte vechi, mărturii tradiționale și relicve istorice,
Ediție anastatică (1932-1934), Editura Sfera, Bârlad, 2015, p. 32.

52
 Imagini de la inundaţiile din 1969

O modă traversează însă secolele: conducătorii României inspectează

zonele calamitate și promit soluții pentru prevenirea viitoarelor inundații. A
promis efectuarea de lucrări pentru evitarea repetării inundațiilor. Lucrări care nu
au fost făcute pe deplin (poate și din cauza vremurilor care au urmat) decât abia
peste 40 de ani când s-a investit în amenajări care să ferească orașul de tragedii
similare. Ca urmare a inundațiilor din 1969 s-au realizat o nouă serie de amenajări
hidrografice, precum: construirea digurilor de protecție, adâncirea şi regulari-
zarea albiei râului Bârlad.
După 1989, istoria Bârladului marchează și alte opriri ale familiei regale
în urbea moldavă. Prima se înregistrează în data de 5 mai 199781 când regele
Mihai I aflat într-un circuit prin țară face o scurtă vizită la Palatul Comunal,
continuată prin o întâlnire cu oficialitățile locale. Urmează treceri ale cuplului
princiar în 5 noiembrie 2006, 3 iunie 200982 şi 12-13 septembrie 201783. Trebuie
menționat și faptul că familia principelui Radu de România are rădăcini
bârlădene, tatăl şi mama sa fiind înmormântaţi la cimitirul Eternitatea din Bârlad.
,,Istoria e mereu contemporană”, spunea cunoscutul filosof italian Benedetto
Croce. A căzut comunismul, a căzut şi 23 august. Post-revoluţia nu a mai adus ca
simbol 10 mai (teama de conotaţii cu monarhia a fost evidentă). A adus o altă
dată, 1 Decembrie – simbolul unităţii de neam şi destin istoric unitar. Toţi au
acceptat. E un reper fundamental în drumul României spre modernitate. Dar
într-o societate care se revendică mai putin din simboluri şi mai preocupată de un

81
http://estnews.ro/2017/12/15/exclusiv-fotografii-unicat-de-la-singura-vizita-regelui-mihai-la-
barlad-dupa-90-amintiri-din-culisele-evenimentului/
82
http://www.romaniaregala.ro/jurnal/barlad-falciu-si-murgeni/
83
http://www.vremeanoua.ro/familia-regala-la-barlad-la-capataiul-mamei-principelui-radu-
duda-foto-video

53
prezent într-o continuă tranziţie. E şi un alt început, dar într-o istorie încărcată de
începuturi, în care, mereu şi mereu, lucrurile se iau de la capăt. Relativismul nu
este al istoricului, ci al vieţii istorice a popoarelor.

Articol din revista „Albina”, în care se anunţa

înfiinţarea Orfelinatului Agricol „Ferdinand”.

54
Stand cu produse ale Orfelinatului Agricol „Ferdinand” – 1938 (MVP).

Anexe ce au apaţinut fostului Domeniu al coroanei Slobozia-Zorleni

(foto G. Penciu).

55
 BÂRLADUL MONUMENTELOR DISPĂRUTE

„Monumentele şi statuile sunt zestre nepereche

a neamului. Monumentele au glasul lor, ştiu grăi
poveşti, asemeni marilor bătrâni ce refac, ca nimeni
alţii, icoana vremii lor. Mărturia lor e fagure de
înţelepciune, frumuseţe şi durată. Fiecare silabă a
acestei rostiri e istorie, viaţă, timp, idei, caractere,
omenie, creaţie, slavă, meşteşug, artă, fierbinte
memorie, numele transformat în renume.”
(Pop Simion)

Cinstirea memoriei celor care și-au jertfit viața pentru România,

protejarea mormintelor lor din țară sau străinătate sunt inerent în obligația
statului și ale fiecărui cetățean, fiind în primul rând o datorie morală și mai apoi,
inerent, una cetățenească.84
Grozăvia dezastrului provocat de Primul Război Mondial a sensibilizat
opinia publică mondială, comemorarea celor cazuți pe altarul interesului național
(circa 300.000 de soldați români morți) fiind reglementată juridic. Astfel, în
România, la 12 septembrie 1919 a fost înființată Societatea „Mormintele eroilor
căzuți în război”, sub înalta ocrotire a Reginei Maria și prezidată de Patriarh. În
1927, prin „Legea asupra regimului juridic al mormintelor de război din
România”, instituția și-a schimbat denumirea în Societatea „Cultul Eroilor”, în
1940 devenind Așezământul Național Regina Maria pentru Cultul Eroilor.
Printr-o muncă tenace și entuziastă, Societatea „Cultul Eroilor” a reușit să
amenajeze o multitudine de cimitire și monumente în majoritatea localităților din
țară.
În 1948, această organizație a fost desființată, cultul eroilor rezumându-se
la „eroii sovietici și luptătorii antinaziști”, chiar și Mormântul Eroului
Necunoscut fiind strămutat, în 1959, din Parcul Carol la Mărășești. În 1975,
regimul mormintelor și operelor comemorative de război a cunoscut o nouă
reglementare, rămasă valabilă pâna în perioada post-decembristă. Din 1995 ziua
de înălţare a fost decretată prin lege, ca Ziua Eroilor, o sărbătoare naţională ce îşi

84
Vezi şi Marcel Proca, Cultul Eroilor – o pledoarie pentru trecut și istorie, în „Monitorul de
Vaslui”, 13 mai 2010, p. 8.

56
propune o celebrare morală faţă de românii care şi-au jertfit viaţa pentru patrie
pe parcursul diferitelor conflicte. Actuala Asociație Națională „Cultul Eroilor”
este continuatoarea nobilelor tradiții de comemorare a eroilor neamului,
reînființată prin hotărârea judecătorească 664/19 noiembrie 1991, sub patronajul
Ministerului Apărării Naționale și al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
De asemenea trebuie să subliniem că locuitorii oraşului Bârlad au ştiut
întotdeauna să-şi respecte fiii, pe cei care au căzut la datorie atunci când patria
le-a cerut-o ridicând în decursul timpului mai multe monumente și din care nu a
mai rămas decât o vagă amintire, precum urmează:

Monumentul Eroilor Războiului de Independenţă (1877-1878)

A fost ridicat în anul 1907, fiind amplasat (Imag. 1) în faţa Şcolii Normale
„Principele Ferdinand”, la iniţiativa şi prin contribuţia profesorului de pedagogie
Grigore Patriciu. După demolarea în 1965/1967, a ultimelor rămăşiţe ale acestei
clădiri emblematice pentru urbea noastră, nu a mai rămas nimic din vechiul
ansamblu arhitectonic.

Imag. 1 (colecţia S. Găbureac)

57
 Monumentul Eroilor după campania din Bulgaria (1913)

La 22 iunie 1914, ora 9 dimineaţa, la movila Prodana, de lângă cazărmi,

a avut loc inaugurarea unui monument constând dintr-un stâlp de piatră, bine
lustruit şi cu numele ostaşilor tutoveni morţi în campania din 1913. Cu această
ocazie s-a tipărit, pe cheltuiala lui Lupu Costache, o broşură de 16 pagini pentru
a fi împărţită în dar tuturor ostaşilor din garnizoana Bârlad. Broşura conţinea un
material educativ întocmit de profesorul Gheorghe Alexandrescu de la Liceul
„Gh. Roșca Codreanu”, intitulat „Cuvântare pentru aniversarea mobilizării”85.
De asemenea, viitorul episcop al Hușilor, Iacov Antonovici a ţinut o
rugăciune la rugămintea primarului, aflat în funcție atunci, Coroiu N.
Simionescu86 (membru marcant al organizaţiei locale a P.N.L. – primar în
perioada 1914–1915)87.

85
V. Costan, op. cit.
86
„Rugăciune alcătuită de preotul I. Antonovici pentru Monumentul Eroilor din 1913, ridicat şi
inaugurat la Bârlad, la 22 Iunie 1914.
Domnului să ne rugăm,
Doamne, Dumnezeule Atotputernice şi a toate Proniatorule, Ceia ce ai întocmit cu o aşa
măsură şi cu o aşa înţelepciune pre toate făpturile Tale din lume, încât noi ne minunăm nu numai
de a lor frumuseţă, dar şi de scopul sau rânduirea fiecărui lucru zidit de tine. Cela ce ai pus în
sufletul omului simţul datoriei şi al recunoştinţii şi cu îmbelşugare ai revărsat asupra lui toate
bunătăţile şi binefacerile Tale. Cela ce ai primit şi cu cereasca Ta binecuvântare ai răsplătit
Altarele ridicate de strămoşii noştri, drept mulţămită pentru biruinţele ce li-ai hărăzit asupra
vrăjmaşilor Legii, Moşiei şi Neamului nostru Românesc. Şi acum, cu firească umilinţă căzând
înaintea Ta, Te rugăm să priveşti cu ochiul Tău cel plin de îndurare şi asupra momentului acestuia,
ridicat pentru veşnica pomenire de părinteasca Ta binecuvântare, ce a fost şi în trecutul an asupra
slujitorului Tău devotat şi cumpănit, Măria Sa Regele nostru Carol I, şi asupra Poporului Român.
Şi fă, o Doamne, ca acest Monument pururea să amintească ostaşilor noştri şi nouă
tuturor celor de faţă şi viitori, ale Tale binefaceri, — însuflețându-ne dragoste unul către
altul şi îmbărbătându-ne în vremea nevoiei la fapte măreţe şi vitejești: spre a păstra cu
scumpătate moşia ce o stăpânim, şi a neredobândi şi părţile acele ce sunt răpite de la ţara
noastră, de lăcomia şi de slava cea deşartă omenească. Şi ne învrednicește ca, servindu-i
întotdeauna cu statornică credință și urmând întru toate poruncilor Tale, să-ți înălţăm neâncetat
mulțumire şi mărire, Ţie unuia Dumnezeu, celui în Treime, Tatăl, Fiul şi Sf, Duh,— acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
NOTĂ: Rugăciunea aceasta am alcătuit-o, din trebuiț-a ce am simțit-o atunci când, cu
adresa Nr. 8042, din 20 Iunie 1914, am fost invitat de domnul Primar al oraşului Bârlad, N.
Simionescu, ca să oficiez la inaugurarea monumentului, în termenii următori: „Cucernice Părinte,
un comitet de inițiativă a hotărât să se ridice un modest Monument de pioasă aimintire pentru
Patrie, în campania anului 1913. În acest scop am onoare a mă adresa Cucerniciei-Voastre,
rugându-vă să binevoiţi a oficia serviciul religios, pentru pomenirea celor morţi şi inaugurarea
Monumentului, care va avea loc Duminică, 22 Iunie, ora 9 dimineaţa, pe platoul de la Cazarma
Regimentului 12 „Cantemir”.” Iacov Antonovici, În slujba bisericii și a școalei (1880-1923),
Atelierele Zanet Corlăteanu, Huși, 1926, pg. 221-222.
87
Sergiu–Marian D. Găbureac, Bârladul odinioară şi în zilele noastre, (album), Biblioteca
Bucureştilor, Bucureşti, 2008, p. 128.

58
Dovadă a spiritului epocii și a modului în care era considerat necesar să fie
comemorată şi cultivată memoria eroilor este și această propunere inedită
susținută de același membru marcant al comunității locale, după cum aflăm din
următorul discurs apărut în presa locală:
„Prea Sfinţitul Iacov şi Catedrala Eroilor din Bârlad (4 August 1919).
În ziua de 4 August a. c. a avut loc în Sala Palatului Administrativ o
întrunire a fruntaşilor oraşului nostru, convocată de P. S. S. Arhiereul Iacov
Antonovici-Bârlădeanul, care, primind locul de preşedinte al întrunirii, a arătat
în cuvinte frumoase că scopul convocării este a se lua iniţiativa ridicării în oraşul
Bârlad a unei mari catedrale care să fie în acelaş timp o lucrare monumentală
demnă de admiraţia urmaşilor. La ideia ridicării unei asemenea catedrale se poate
uni ideia de a ridica un monument în amintirea eroilor, din judeţul Tutova, morţi
în războiul pentru întregirea neamului. În acest mod noua catedrală, supranumită
a eroilor, va vorbi generaţiilor viitoare de vitejia celor care s-au jertfit penru ţară
şi neam, al căror nume va fi înscris cu litere de aur într-un loc ales al catedralei
şi pomenit în toate rugăciunile. Catedrala va vorbi totodată urmaşilor de pietatea
noastră şi de gustul frumosului care va rezulta din opera de artă care va fi
catedrala din Bârlad.
Cuvintele calde ale P. S. S, au găsit cel mai puternic ecou în numeroasa
asistenţă.
După P. S. S. au luat pe rând cuvântul şi au vorbit în sensul arătat mai
sus, d-nii Grigore D. Vasiliu, G. Alexandrescu profesor, Dr. Teodor Cerchez, S.
S. Preotul Ghia şi Dr. I. Boian.
Procedându-se la alegerea unui comitet a fost proclamat preşedinte de
onoare P. S. S. Arhiereul Iacov A. Bârlădeanul”.
S-a ales un comitet activ compus din a foştii, actualii şi viitorii senatori,
deputaţi, prefecţi şi primari ai judeţului Tutova şi oraşului Bârlad, care va putea
coopta membri în comitet şi alte persoane care vor găsi cu cale.
În momentul ridicării ședinței s-au și subscris aproape 8000 lei.
Ședința a fost ridicată în mijlocul celei mai calde însuflețiri” 88.

Să nu uităm:

Poarta Regimentului 12 „Cantemir” era străjuită de o sculptură masivă

care înfăţişa un dorobanţ, opera sculptorului Popoiu, membru al Academiei

88
Ibidem, pg. 250-251.
59
Bârlădene. De la acest sculptor – Popoiu a rămas şi un bust al lui G. Tutoveanu,
care se afla în holul casei poetului89.
Monumentul eroilor Regimentului 52 Infanterie (12 Dorobanţi) era
format dintr-o movilă de pământ placată cu marmură şi avea inscripţionate
numele cadrelor militare din această unitate, căzuţi la datorie, cu arma în mână,
în Primul Război Mondial. Monumentul se situa la circa 25 de metri, de intrarea
actualei unităţi militare90.

Monumentul Eroilor C.F.R.-işti căzuţi în timpul Primului Război Mondial

A fost ridicat din iniţiativa Ateneului C.F.R. şi prin contribuţia

personalului ceferist, dezvelit la 3 iunie 1924 (Imag. 2). Ca aspect, semăna cu cel
din Tecuci având un soclu piramidal, iar în partea superioară un vultur de bronz.
Din păcate, a fost demolat în cel de al VII-lea deceniu al secolului XX, odată cu
începerea lucrărilor de construcţie a noii clădiri a gării. Câteva fragmente se mai
păstrează în fondurile Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad.

Imag. 2 (colecţia Sergiu Găbureac)

89
George D., Dumitru Stoica, Mielu Moldoveanu, Lulu Macarovici, Strada Mare a oraşului
Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în B.O.A., vol. III, p. 301.
90
Gh. Clapa (text), în Gh. Vasiliu, Bârladul de altădată, (album), Editura Sherpa, Târgu Mureş,
2001, p. 5

60
 Monumentul Regimentului 2 Roşiori Bârlad, dispărut după 23 August
1944

Pe acesta (Imag. 3) era înscris: „MONUMENTUL EROILOR DIN

REGIMENTUL 2 ROȘIORI morți în războiul din anul 1916-1920 pentru
Întregirea Neamului Românesc. Ca pildă generațiilor viitoare”.

Imag. 3

Monumentul a fost dezvelit la 6 mai 1920, în spațiul din fața cazărmii, cu

prilejul manifestărilor împlinirii a 50 de ani de la înființarea unității. La festivitate
au participat comandantul Diviziei a 2-a Cavalerie, generalul Constantinidi și
comandantul Brigăzii 5 Roșiori, generalul Sinescu. Cu acest prilej comandantul
Regimentului 2 Roșiori, colonelul Aurel Marinescu a rostit o emoționantă
cuvântare: „Pătrunşi de o adâncă recunoştinţă faţă de camarazii căzuţi în
război, ofiţerii şi trupa Regimentului 2 Roşiori desvelesc azi acest modest
monument pentru a slăvi memoria eroilor care acum nu mai sunt în rândurile
noastre. Numele iubiţilor noştri camarazi pierduţi pentru vecie stă azi săpat cu
litere de aur pe acest monument, de veşnică pomenire, rămânând pentru

61
posteritate ca cel mai scump suvenir pentru bravii noştri camarazi ce au pierit
în acest război, în Carpaţi, la Dunăre, la Nistru şi la Tisa. Aceştia sunt eroii
noştri, în frunte cu bravul lor comandant, colonelul Gheorghe Naumescu,
rănit în câmpiile Dunării, în şarja de cavalerie de la Prunaru şi mort apoi în
captivitate în Bulgaria; ei au înscris pagina cea mai glorioasă din istoria
acestui regiment, care dispreţuind moartea s-au aruncat în luptă ca flăcăii la
nuntă”.91
În oraşul Bârlad a luat fiinţă, în anul 1922, Cercul Militar „General
Gheorghe Naumescu”, al cărui preşedinte a fost ales lt.-col. Emanoil Boteanu,
prieten şi camarad de arme cu defunctul. În cinstea aceluiaşi erou, promoţia 1926
a Şcolii militare de Cavalerie i-a purtat numele92. Din 1923, la Bârlad Ziua
Eroilor se sărbătorea în Ziua de Înălţare a Domnului Iisus Hristos. Pentru
cinstirea eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, conducerea garnizoanei Bârlad
a amenajat o „Cameră a Eroilor”, un început de muzeu, ce însera în vitrine diferite
obiecte care aveau să amintească jertfa eroilor. Tot cu această ocazie s-a deschis
o Carte a Eroilor Regimentului 12 Infanterie „Cantemir” Bârlad şi a dublurii sale,
Regimentul 52 Infanterie.93 Emoţionante sunt impresiile unui ofiţer, care vizitase
incinta acestei unităţi militare bârlădene, în anul 1928: „...Am văzut, mai ales, la
regimentul meu din Bârlad, adevăratul cult al celor morţi pentru patrie. În cea
mai bună sală a Regimentului s-a făcut un altar. Camera e plină de icoane, de
chipuri de Voevozi şi de mucenici ostaşi. Pe altar este cartea de aur a eroilor.
Peste 4000! Aici arde neîntrerupt o candelă. În fiecare zi intră o companie, în
ţinută de sărbătoare, stă în genunchi, ascultă un cuvânt cald despre marii lor
înaintaşi care, ţinându-şi jurământul, s-au jertfit pentru ţară. Apoi se ascultă un
cor frumos cu imnul eroilor. Oamenii pleacă de aici cu sufletul curat, cu inima
plină de simţiri nobile, de iubire pentru trecut şi de înţelegere pentru viitor...”94.

91
A.M.R., fond Regimentul 2 Roşiori, Registrul istoric, nr. 958, f. 258-259; Apud, Oltea
Răşcanu-Gramaticu, Bârlădeni..., în loc. cit., p. 278; idem, Bârladul şi gloria militară, pg. 180-
181.
92
Oltea Răşcanu Gramaticu, Personalităţi bârlădene..., vol. II, pg. 90-91; idem, Bârladul şi
gloria militară, pg. 443-444.
93
C. Chiper, Cronica militară...., p. 66; Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., în loc. cit.
94
„Neamul românesc pentru popor”, Bucureşti, XVI, nr.13 din 1 septembrie 1928, p. 214; Apud
Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., în loc. cit., p. 278.

62
 Monumentul Eroilor, profesori şi foşti elevi, din Războiul de
Întregire

Monumentul a fost ridicat în faţa Şcolii de Arte şi meserii (Imag. 4). A

fost demolat în deceniul al VII-lea al secolului trecut, în locul său ridicându-se
sala de sport din zona cunoscută sub numele de strada „Cetinei”.

Imag. 4 (MVP)

Statuia Eroului caporal Constantin Muşat din Bârlad

În anul 1919, Ministerul de Război a recomandat autorităților militare ca

imaginea caporalului erou Mușat să fie reprodusă în metal. Cunoscutul sculptor
Ioan C. Dimitriu-Bârlad, inspirat de jertfa eroică a caporalului-grenadier
Constantin Muşat, a executat trei monumente reprezentative, statui în bronz de o
mare expresivitate artistică, ce au fost montate în oraşele Buşteni, Bârlad, Brăila.
La Bârlad, monumentul a fost dezvelit în data de 9 mai 1927, în faţa
comandamentului Regimentului 12 Infanterie „Cantemir” – prin contribuţia
Societatăţii „Cultul Eroilor”. Statuia este turnată în bronz și are o înălțime de
2,10 metri, fiind așezată pe un soclu din beton armat, înalt de trei metri. Acest
monument îl reprezintă pe caporalul Mușat, într-o ipostază istorică, aruncând
grenada cu mâna ce-i rămăsese teafără. Monumentul poartă denumirea de
„Ultima grenadă a caporalului Mușat”. Dintre cele trei monumente enumerate
63
mai există astăzi doar cele din Bârlad şi Buşteni. În semn de recunoştinţă faţă de
eroul de la Mărăşeşti, căpitanul Grigore Ignat, bârlădenii au acordat numele său
unei străzi din municipiul Bârlad şi fostei Şcoli Gimnaziale Nr. 7, în faţa căreia
a fost montat pe un soclu un bust în praf de piatră, opera sculptorului Dorinel
Filiche (15 septembrie 2007)95.
Statuia, ronde-bosse, îl reprezintă pe erou în poziţie de atac, cu grenada
în mâna dreapta. Este turnată în bronz, dimensiuni: 250 x 100 cm, semnată, şi
datată, dreapta jos: „Bârlad, 1927”.
Pe soclul de formă paralelipipedică, în
trei trepte, dimensiuni: 350x250x150 cm, se
află o placă de marmură având următoarea
inscripţie: „Caporalul Constantin Muşat, 1890
– 1917, căzut la datorie apărând cu preţul vieţii
sale pământul scump al Patriei, în ziua de 14
august 1917, pe frontul de pe Valea Oituzului.
Dincolo de zgomotul asurzitor al diferitelor
tipuri de arme, se auzea repetitiv, cu scop de
îmbărbătare şi îndemn la rezistenţă, vocea
caporalului grenadier Muşat: Grenade, băieți,
dați grenade!”96. Monumentul oferă privito-
rului prilejul de a medita la spiritul de sacrificiu
al soldatului erou, întruchiparea calităţilor
militare ale poporului român şi a spiritului său de sacrificiu. Facem această
apreciere fără a încerca să apelăm la bunăvoinţa cititorului şi la utilizarea
limbajului de lemn97, dintr-o perioadă de tristă amintire.
Un popor şi inclusiv un oraş precum Bârladul, cu un trecut încărcat de
spiritualitate şi cultură, nu-şi poate refuza sau uita istoria, pentru că are ce
mărturisi, şi fiecare dintre noi trebuie să cunoaştem oraşul în care trăim în toate
particularităţile sale, particularităţi care de fapt îi oferă unicitate.

95
Oltea Răşcanu Gramaticu, Bârladul şi gloria militară, pg. 427-428. Actualmente în vechiul
local funcţionează Clubul elevilor „Spiru Haret”.
96
Florian Tuca, Cristache Gheorghe, Altarele eroilor neamului, Bucuresti, 1994.
97
Vezi în acest sens, lucrarea, deja devenită clasică în domeniu, a lui Françoise Thom, Limba de
lemn, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005. Se mai pot consulta cu titlu informativ: Rodica Zafiu,
capitolul Limba de lemn, în Limbaj și politică, Editura Universității din București, București,
2007; Ilie Rad (coordonator): Limba de lemn în presă, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.

64
 PARTEA a II-a

BÂRLADUL ÎN CONTEXTUL
PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
 REFLECTAREA PARTICIPĂRII ROMÂNIEI
LA MARELE RĂZBOI ÎN ISTORIOGRAFIE
ŞI IMAGINI DE ARHIVĂ.
STUDIU DE CAZ: ORAŞUL BÂRLAD

Participării României la Primul Război Mondial i-a fost consacrat un

volum impresionant de studii istoriografice care au vizat cu precădere
prezentarea unor aspecte de istorie militară, economică, socială, sanitară sau de
istoria relaţiilor internaţionale1, avându-se mai puţin în vedere reconstituirea unor
aspecte de istorie cotidiană a războiului şi a societăţii civile2.
Este indiscutabilă utilitatea parcurgerii unor culegeri de documente3 şi
lucrări, precum cele întocmite de locotenent-colonel Al. Ioaniţiu4, medicul
general de divizie dr. I. N. Antoniu5, general G. A. Dabija6, Constantin Kiriţescu7,
Ion Cupşa8, colonel dr. Gheorghe Romanescu, colonel dr. Vasile Alexandrescu,
Ion Ardeleanu, colonel dr. Victor Atanasiu, căpitan Vladimir Zodian, Dumitru
Preda, Vasile Netea, colonel dr. Vasile Alexandrescu, colonel dr. Vasile Mocanu,
locotenent-colonel Costică Prodan, colonel dr. Gheorghe Tudor, Anastasie

1
Dumitru Preda, România şi Antanta. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliţie
1916-1917, Institutul European, Iaşi, 1998; Constantin I. Stan, Aliaţi şi adversari. Relaţiile
româno–ruse 1916-1920, Editura Paideea, Bucureşti, 2006; Ion Agrigoroaiei, România în
relaţiile internaţionale, 1916-1918, Casa Editorială Demiurg Plus, Iaşi, 2008.
2
Ion Agrigoroaiei, Iaşii în anii 1916-1918, Editura Anteros, Iaşi, 1998.
3
Istoria Statului Major General Român. Documente. 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti,
1994; Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916-1920, coordonator: general
de corp de armată Dumitru Cioflină, responsabil de volum lt. col. Eftimie Ardeleanu, Editura
Machiavelli, București, 1996; Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Documente militare, Editura Militară,
Bucureşti, 1997.
4
Lt. colonel Alexandru Ioaniţiu, Războiul României (1916-1918), vol. II, Tipografia Geniului,
Bucureşti, 1929.
5
Medic general de divizie dr. I. N. Antoniu, Organizarea şi funcţionarea serviciului sanitar
militar, Tipografia Marelui Stat Major, Bucureşti, 1922.
6
General G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial (1916-1918), vol. I-IV, Tipografia
„Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1936.
7
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I-II, ediţie îngrijită de
Mircea N. Popa şi Lucia Popa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
8
Colonel Ion Cupşa, Armata română în campaniile din anii 1916, 1917, Editura Militară,
Bucureşti, 1967.

67
Iordache, Mircea Iosa9, colonel Ion
Giurcă10, Petre Otu11, general locote-
nent (r) dr. Traian Dafinescu, colonel
Ioan Boaţă12, general-maior Ioniţă
Botoş, general-maior (r) Matei A.
Obrogeanu13, Călin Marinescu14,
Marin Ghinoiu şi Adrian Stroea15
care ne pot ajuta să reconstituim
aspecte privind organizarea trupelor
şi a operaţiunilor militare desfăşurate
pe frontul românesc. Nu mai puţin
utilă este memorialistica epocii16 ce
Imag. 1

9
Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa ş.a, România în Primul Război Mondial,
Editura Militară, Bucureşti, 1979; Colonel dr. Gheorghe Romanescu, colonel dr. Gheorghe
Tudor, colonel (r) Mihai Cucu, colonel Ioan Popescu, Istoria infanteriei române, vol. II, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Istoria militară a poporului român, vol. V, Evoluţia
organismului militar românesc de la cucerirea independenţei de stat până la înfăptuirea Marii
Uniri din 1918. România în anii Primului Război Mondial, coord. acad. Ştefan Pascu, general-
locotenent dr. Ilie Ceauşescu, prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu, Editura Militară, Bucureşti, 1988;
România în anii Primului Război Mondial, vol.I-II, Editura Militară, Bucureşti, 1987; Istoria
Românilor, Academia Română, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878-
1918), Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, coordonatori ai colectivului de elaborare: acad. Dan
Berindei, acad. Gheorghe Platon, prof. univ. Gheorghe Cliveti, prof. univ. Gheorghe Iacob,
Editura Enciclopedicã, București, 2015.
10
Col. dr. Ion Giurcă, 1917. Reorganizarea armatei române, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1999; Ion Giurcă, Maria Georgescu, Statul Major General Român (1859-
1950). Organizare şi atribuţii funcţionale, Editura Militară, Bucureşti, 2012.
11
Pete Otu, Mareşalul Constantin Prezan....; idem, Mareşalul Alexandru Averescu...
12
General locotenent (r) dr. Traian Dafinescu, colonel Ioan Boaţă, Istoria serviciilor logistice ale
armatei române, Editura Militară, Bucureşti, 1990.
13
General-maior Ioniţă Botoş, general-maior (r) Matei A. Obrogeanu, Intendenţa armatei române
de-a lungul timpurilor, Bucureşti, f.e., 1992.
14
Călin Marinescu, Istoricul poştei militare române 1859-2000, Editura Merido, Bucureşti, 2000;
idem, Cenzura poştală militară în România 1914-1940, Editura Merido, Bucureşti, 2004.
15
Adrian Stroea, Marin Ghinoiu, Generalul Constantin Christescu. Seniorul artileriei române
moderne, Editura Militară, Bucureşti, 2016.
16
Iorgu Iordan, Memorii, vol. I-II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976; General V. Rudeanu,
Memorii din timp de pace şi război, ediţie de Dumitru Preda şi Vasile Alexandrescu, Editura
Militară, Bucureşti, 1989; Alexandru Averescu, Notițe zilnice din război: 1916-1918 (războiul
nostru), vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1992; Carol II, Între datorie şi pasiune. Însemnări
zilnice, Vol. I (1904-1939), Ediţie îngrijită de: Marcel – Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion,
Editura Silex, Bucureşti, 1995; A. A. Mossolov, op. cit.; General Radu R. Rosetti, op. cit.; Toma
Dumitrescu, Războiul naţional (1916), Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi indice de Petre
Otu şi Maria Georgescu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999; C. I. Stan,
Generalul Traian Moşoiu, ostaşul şi omul politic (1868-1932), Editura Casei Corpului Didactic,
Buzău, 2003; Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit.; Blondel Yvonne, op. cit.; Eugeniu A. Buhman,

68
tratează atât elemente legate de viaţa de pe front, din spatele acestuia cât şi a
resorturilor politice17.
Centenarul Marelui Război a determinat un vast program editorial menit
să marcheze momentul, dar şi să aducă completări vastei bibliografii existente.
Este salutară, în acest context, apariţia albumului Iași. Capitală a României 1916-
1918, Editura DAR Developement Publishing, Bucureşti, 2017, avându-i drept
coordonatori pe Sorin Iftimi şi Aurica Ichim (Imag. 1) .
Deşi mai există albume ce prezintă aspecte din Primul Război Mondial,
dintre care le putem aminti, şi mă refer la cele mai recente, pe cel avându-i ca
autori pe Neculai Moghior şi Tiberiu Velter, Berthelot şi România, (album),
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, cel al lui Adrian-Silvan Ionescu,
Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc 1916-1919, apărut la
prestigioasa editură a Institutului Cultural Român în 2014 ori mai noile: Vivat
regina Maria!18, Ploieștii în Marele Război. 1916-1918 (semnat de Lucian
Vasile, Bucureşti, Editura A.E.D.U., 2017) şi De la Marele Răzbel la Marea
Unire (Editura Istoria Artei, 2017); acesta ni se pare cel mai complet şi mai bine
realizat de până acum.
Album bilingv româno-englez, referitor la oraşul Iaşi în anii Primului
Război Mondial a fost realizat la iniţiativa Primăriei Iaşi pentru a marca
Centenarul. Imaginile reunite în cadrul albumului reprezintă repere istorice, care
atestă rolul deosebit de important al Iaşiului în perioada participării României la
Războiul Întregirii Naţionale şi rolul acestuia în realizarea României Mari. Sunt
prezentate tematici diverse, cu titluri incitante: Oraşul Iaşi – „A doua capitală”,
Refugiul de la Iaşi – dezastrul şi regăsirea speranţei, Familia regală în „Oraşul
Unirii”, Armata română şi armata rusă în 1917, Viaţa cotidiană şi viaţa
culturală, Anul 1918. Premisele Marii Uniri, Memoria războiului – recurs la
identitate etc.

op. cit.; Elena Negrescu, Jurnal de război 1916-1918, Ediţie de Neculai Moghior, Editura
„Detectiv”, Bucureşti, 2006; Arabela Yarka, De pe o zi pe alta. Carnet intim 1913-1918, Editura
Compania, București, 2010; Zoe Cămărăşescu, Amintiri, Ediţia a 2-a, Editura Ponte, Constanţa,
2011; General Henri Berthelot, op. cit.; Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi,
Ediţia a III -a, Editura Polirom, Iaşi, 2014; Matila Ghyka, op. cit.; Maria, Regina României,
Povestea….; idem, Jurnal..., vol. I-III, 2014-2015; Marcel Fontaine, op. cit.; Contele de Saint-
Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, Traducere din franceză
de Ileana Sturdza, introducere şi note de Mihai Dim. Sturdza, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2016; Ioan R. Marinescu, Irina Nelson, Note de război, Editura
Junimea, Iaşi, 2016; Marian Moşneagu (ed.), General Gheorghe Garoescu, Jurnal de front, vise
de iubire 14 august 1916-28 septembrie 1918, Editura Militară, Bucureşti, 2017.
17
I.G. Duca, Amintiri...; idem, Memorii.
18
Diana Mandache, Vivat regina Maria! Un destin fabulos în reîntregirea României, Editura
Corint Books, Bucureşti, 2016.

69
 Lucrare monumentală, având 311 pg. (30x30 cm), structurată în 10
capitole, totalizează peste 509 (514 împreună cu alte fotografii inserate) de
imagini document, reprezentând: fotografii, documente, cărţi poştale, afişe,
pagini din ziarele epocii, hărţi, medalii de război etc. Important de subliniat este
faptul că se folosesc imagini în mare măsură inedite ori mai puţin cunoscute,
obţinute din sursă primară şi nu prin „calchierea” unor lucrări similare anterioare
ori prin mult mai facilul internet.
Proiectul a beneficiat de sprijinul unor numeroase instituţii în patrimoniul
cărora s-au păstrat mărturii documentare sau vizuale privitoare la oraşul Iaşi în
anii 1916-1918. Pe lângă imaginile şi documentele aflate în colecţiile Muzeului
de Istorie din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” din Iaşi, au fost
utilizate resursele Arhivelor Naţionale ale României, atât prin instituţia centrală
(ANIC), cât şi prin filiala de la Iaşi; Muzeului Naţional de Istorie a României,
Muzeului Naţional Militar „Regele Ferdinand”, Bibliotecii Centrale Universitare
„Mihai Eminescu” din Iaşi şi ale unor colecţionari particulari.
Interesant de menţionat, pentru noi bârlădenii în special, este faptul că
sunt şi imagini ce pot fi conexate cu Bârladul în perioada în care Marele Cartier
General a staţionat la Bârlad (noiembrie 1916 – martie 1917). Ne referim la trei
comunicate ale Marelui Cartier General al Armatei Române din ianuarie 191719
şi o fotografie reprezentându-l pe regele Ferdinand şi principele Carol în faţa
aceleiaşi instituţii supreme de comandă militară20 (Imag. 2).
Referindu-ne la aceasta din urmă, considerăm că trebuie să facem unele
precizări legate de datare şi localizare. Deşi în album este datată – 28 martie 1917
– face parte dintr-un lot de fotografii realizat de serviciul specializat al armatei
române în luna decembrie21 1916 la Bârlad. Este vorba de aproximativ 50 de
fotografii pe care le putem regăsi în arhivele româneşti22 şi chiar pe diferite site-
uri specializate ale Ministerului Culturii din Franţa23, Muzeului imperial de
război englez24 şi o varietate de pagini web româneşti25.

19
Foto: 1, 4, 5. Sorin Iftimi, Aurica Ichim, Iași. Capitală a României 1916-1918, Editura DAR
Developement Publishing, Bucureşti, 2017, pg. 180-182.
20
Foto 7. Ibidem, p. 183; Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Fototeca – fotografia
37417.
21
Faptul că nu a fost realizată la sfârşitul lunii martie o demonstrează şi echipamentul de iarnă
(căciuli, şube îmblănite şi mănuşi) al celor surprinşi de obiectivul fotografului: Regele Ferdinand,
principele Carol, generalul Leon Mavrocordat şi generalul Prezan.
22
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Bucureşti; Biblioteca Naţională a României
etc.
23
http://www.culture.gouv.fr
24
http://www.iwm.org.uk/
25
http://www.unstory.com/trupele-ruse-in-romania-in-ww1.html;
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/imagini-inedite-de-pe-frontul-romanesc-in-

70
 Imag. 2 În prim plan, regele Ferdinand I şi principele Carol. În plan secund,
generalul Constantin Prezan şi generalul Leon Mavrocordat26

Neajunsul acestora, deşi importanţa lor nu poate fi tăgăduită, este punerea

lor în circulaţie fără o riguroasă precizare a originii, datare şi localizare. Dacă pe
site-ul francez întâlnim cele mai multe asemenea imagini, publicate acum trei ani,
datate şi cu menţionarea faptului că au fost realizate de Serviciului Fotografic al
Armatei – Batalionul de specialităţi27, ele sunt în marea lor majoritate (42)
localizate în mod greşit la Buzău. Setul de fotografii a început să fie realizat în
perioada când Marele Cartier General se afla la Periş apoi la Buzău28 şi a
continuat pe tot parcursul lunii decembrie, când principala instituţie de comandă

primul-razboi-mondial; http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/bacau/; http://only-

romania.com/category/world-war-i-2/ etc.
https://turistiniasi.blogspot.ro/2017/07/romania-in-primul-razboi-mondial-acum.html
26
IWM.
27
vezi şi Adrian-Silvan Ionescu, Serviciul Fotografic al Armatei Române sau istoria în imagini
a războiului nostru, în op. cit., pg. 25–40.
28
Pentru prezenţa Marelui Cartier General la Buzău, vezi Constantin I. Stan, Marele Cartier
General la Buzău (noiembrie 1916), în revista „Străjer în calea furtunilor”. Magazin al fundației
„Mareșal Alexandru Averescu”. Cadran militar buzoian, Anul X, nr. 20, decembrie 2016, pg. 33-
34.

71
militară românească îşi mutase sediul la Bârlad. Specialiştii francezi29 care au
realizat mediatizarea lor pe internet, nefiind buni cunoscători ai realităţilor
istorice româneşti, nu au făcut necesara decelare între ultimele două locaţii.

Imag. 3 În prim plan, generalul Henri Berthelot purtând o convorbire

cu generalul rus M. Al. Beleaev30.

Că avem dreptate o putem demonstra cu uşurinţă, dat fiind faptul că

datarea lor e în perioada post ocupării Buzăului de Armata a 9-a germană (1/14
decembrie 1916) şi din studierea imaginilor de fundal în care se pot sesiza cu
uşurinţă clădirea Şcolii Normale „Principele Ferdinand” (Imag. 3), Piaţa
Domnească cu statuia lui Nicolae Roşca-Codreanu şi biserica Sf. Dumitru (Imag.
4), Spitalul „Bârlad şi Elena Beldiman” (Imag. 5).

29
În general, în momentul arhivării clişeelor nu s-a procedat la o stocare pe criterii riguroase, în
majoritatea cazurilor fiind extrem de dificilă identificarea locaţiilor ori a datelor imaginilor
fotografice.
30
CGF.

72
Vederi de epocă cu Piaţa Domnească (colecţia D. Pecheanu).

73
Imag. 4. În prim plan, regele Ferdinand I. În plan secund, de la dreapta la
stânga: principele Carol, generalul M. Al Beleaev, generalul Leon
Mavrocordat, generalul Henri Berthelot şi generalul Constantin Christescu
(CGF).

Spitalul „Bârlad şi Elena Beldiman”, anii ’20.

74
 Imag. 5. De la stânga la dreapta, regele Ferdinand I,
generalul M. Al Beleaev şi principele Carol (CGF).

De asemenea, multe din acestea se regăsesc în colecţiile Bibliotecii

Naţionale a României într-un album31 pus la dispoziţie publicului larg prin
serviciul digital32, aparţinând colonelului Eracle Nicoleanu, unde localizarea şi
datarea lor în perioada când Marele Cartier General a funcţionat la Bârlad devine
un fapt cert prin notaţiile de mână din josul paginii (Imag. 6).
Un caz aparte îl constituie o altă imagine extrem de cunoscută şi des
utilizată în ilustrarea unor diverse publicaţii, deoarece în această imagine apar
personalităţile militare cele mai importante de pe frontul românesc în decembrie
1916: Regele Ferdinand I, generalul Vladimir V. Zaharov, generalul M. Al.
Beleaev şi generalul H. Berthelot. Fotografia ce se regăseşte în Fototeca

31
Albumul conţine 34 de file pe care sunt lipite 34 de fotografii. Filele de carton sunt perforate
în partea dreaptă şi legate într-o copertă de carton de aceeaşi culoare cu o panglică tricoloră. Pe
coperta 1 este lipită o fotografie, cu dimensiunile 9 x 6,3 cm, reprezentând o şarjă de cavalerie a
unui grup de soldaţi români. Pe prima copertă este plasată ştampila roşie a Muzeului Al. Saint
Georges. Albumul este dedicat generalului, atunci colonel, Eracle Nicoleanu. Pe copertă, cu litere
aurii, este precizat creatorul acestor fotografii: Serviciul Fotografic al Armatei. Legendele
fotografiilor sunt scrise cu cerneală albă. Provine din fondurile fostului Muzeu Al. Saint Georges,
donaţia Maria general Er.[acle] Nicoleanu, 1945, Bucureşti.
32
La adresa http://digitool.bibnat.ro/R

75
Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, sub denumirea de Comanda-
mentul româno-rus33, nu este nicidecum realizată la Buzău ori Bârlad ci la Marele
Cartier Regal34 aflat atunci la Zorleni. Pe fundalul fotografiei se pot obseva
clădiri anexe ale Orfelinatului agricol „Principele Ferdinand” ce au servit drept
locuinţă35 pentru rege şi Principele Carol36 (Imag. 7).

Imag. 6 În prim plan, colonelul Eracle Nicoleanu într-un grup de ofiţeri

români şi francezi, Piaţa Domnească, 6/19 decembrie 1916 (BN).

33
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Fototeca – fotografia 2661E. Pe altă cartotecă
la descrierea imaginii apare: Marele Cartier româno-rus la Bârlad (fotografia 43337). În fapt,
denumirea corectă ar fi cea de Comandamentul Frontului Român. Glenn E. Torrey, România în
Primul Război Mondial, Meteor Publishing, București, 2014, p. 174.
34
Vezi în acest sens Marcel Proca, Bârladul în contextul Primului Război Mondial (II), în
„Elanul”, Nr. 180, februarie 2017, p.1, 8-13; idem, Prezenţa Marelui Cartier Regal la Zorleni în
timpul Primului Război Mondial (noiembrie 1916 – martie 1917), în revista „Viaţa noastră”, Nr.
35, iulie 2017, pg. 33-35.
35
Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 183.
36
Viitorul rege Carol al II-lea (1893-1953).

76
 Imag. 7. În prim plan regele Ferdinad I, generalul V. V. Zaharov, generalul
M. Al Beleaev şi generalul Henri Berthelot. În plan secund, de la dreapta la
stânga: prinţul Barbu Ştirbey, şi principele Carol. În lateral stânga, maiorul
Ioan Florescu şi colonelul Eracle Nicoleanu (CGF).

Tot în cadrul fondurilor documentare de aici se regăseşte un important şi

inedit Album sanitar ce prezintă imagini de la o serie de spitale care au funcţionat
în Bârlad şi împrejurimi: Spitalul de evacuare Nr. 2, Spitalul de evacuare
chirurgical Nr. 9, Secţia protezelor dentare Bârlad, Centrul spitalicesc din
barăcile Bârlad37 (Spitalul de contagioşi Nr. 1, o secţie de chirurgie şi triajul
local al Directoratului), Spitalul Nr. 6 şi al doamnei Cantacuzino – Tutova etc.
Un alt set de fotografii vine să completeze tabloul evenimentelor
petrecute în Bârlad în anii 1916-1918. Este vorba de fotografii ce prezintă vizite,
în anii 191738 şi 191839, ale monarhilor României la unităţile aviatice ce au
funcţionat pe aerodromul militar aflat lângă oraş în timpul Marelui Război şi o

37
Cu o capacitate de 1500 de paturi.
38
Fotografii aflate în colecţia Cristian Onel.
39
Diana Mandache, op. cit., ilustraţiile Nr. 152 şi 153.

77
vizită inedită (databilă în toamna anului 191740) a Reginei Maria la Spitalul
militar41 ce a funcţionat în imobilul Şcolii Normale.
Credem că punerea în circuitul ştiinţific a unor documente fotografice
impune o importantă muncă de cercetare, pentru a dispune de toate datele
necesare unei descrieri cât mai complete, şi evitarea, pe cât posibil, a utilizării
lor în mod aleatoriu. Imaginile identificate de noi au o relevanţă deosebită pentru
istoria naţională şi a Bârladului, în special, care se remarcă prin prezenţa aici, în
timpul Marelui Război, a supremei instituţii de comandă militară – Comanda-
mentul Frontului Român şi a unor importante personalităţi militare româneşti şi
străine.
Pentru marcarea centenarului considerăm că se impune editarea unui
album privitor la oraşul Bârlad în anii Marelui Război, care să reunească imagini
menite a ilustra importantul rol jucat în acea perioadă de grea restrişte a refugiului
în Moldova. Demersul nostru, fără a se constitui într-o pledoarie pro domo, îşi
doreşte sensibilizarea şi conştientizarea societăţii bârlădene faţă de trecutul eroic
al urbei, trecut de care trebuie să fie mândră şi pe care trebuie să îl respecte şi să
îl onoreze cum se cuvine.

(„Elanul”, Nr. 186, august 2017, pg. 1, 9-13; Comunicare

prezentată la Simpozionul internaţional Monumentul. Tradiţie şi
viitor, ediţia a XIX-a, 28 septembrie – 1 octombrie 2017,
Secţiunea Primul Război Mondial. Memoria Monumentelor)

40
În imagine se observă un răzor cultivat cu varză.
41
Biblioteca Naţională a României, la adresa http://digitool.bibnat.ro/R

78
RETRAGEREA ŞI REFUGIUL ÎN MOLDOVA
„An cu an, vremea aşterne din ce în ce mai des
valul uitării pe faptele războiului nostru pentru
întregirea neamului şi pe faptele bune şi pe cele rele şi
glorificând numai pe cei care au murit şi trecând cu
vederea pe cei vii, pregătim o aspră judecată asupra
generaţiei care a făcut războiul, de către generaţiile
viitoare. Mereu apar scrieri care cuprind dovezi de
ticăloşi care şi-au bătut joc şi de gradul lor, şi de
gradul altora, care au ucis ofiţeri pe nedrept, care şi-au
însuşit în interesul lor propriu izbânzi săvârşite de alţii,
care au socotit şi transformat războiul în câmp de
pradă şi de batjocură a eroismului, a camaraderie, a
sângelui vărsat de cei schingiuiţi de gloanţe şi de
obuze, folosindu-se de laşitatea celor vii şi de tăcerea
celor morţi.”
(General Ioan Atanasiu42)

La mai puţin de trei luni de la intrarea în război, România era într-o

situaţie dramatică. Lipsită de un sprijin real şi eficient al aliaţilor ruşi, armata
română era, din luna septembrie, într-o continuă retragere. La 23 noiembrie 1916
Bucureştiul este ocupat de armata germană, iar factorii de decizie politici se mută
la Iaşi iar cei militari la Bârlad.
Pentru armată problema centrală în acele zile era retragerea spre zona
Siretului care se făcea în condiţii extrem de grele, marile unităţi române fiind într-
o stare avansată de epuizare şi dezorganizare. Atât Prezan cât şi Averescu au
făcut eforturi să realizeze o repliere în ordine şi păstrând în limite rezonabile
capacitatea combativă a armatei, dar nereuşind să facă minuni.43 Din cauza
modului precipitat în care s-a realizat, a numeroaselor lipsuri şi boli, disciplina în
rândurile armatei române începuse să slăbească.
Ştefan Zeletin, cunoscut economist şi gânditor, în broşura sa Retragerea
descrie în culori dintre cele mai sumbre această retragere (de la Argeş spre nordul
Moldovei, a militarilor Regimentului 69 Infanterie, din care făcea şi el parte),

42
General Ioan Atanasiu, Răsboiul pentru întregirea neamului. Studiu critic, Tipografia
„Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, p. 3. Apud Alin Spânu, Serviciul...., p. 77.
43
Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan..., pg. 98-100.

79
botezată eufemistic de către militari, „pe aliniamente succesive”, militari răzleţiţi
de unităţile lor, slab echipaţi, flămânzi, nevoiţi să cerşească sau, în nu puţine
cazuri, să fure: „Când treceau trupele noastre printr-un sat nu mai rămâneau pe
drum decât ofiţerii; soldaţii năvăleau în case pe amândouă părţile. Unii cerşeau
pe din faţă, în vreme ce alţii furau pe din dos; la marginea de dincolo de sat ieşeau
iarăşi la drum, unii cu o bucată de mămăligă într-o mână, cu o ceapă, cu un
castravete murat sau o varză în cealaltă mână; alţii cu câte o găină, gâscă sau raţă
cu gâtul frânt şi vârâte în sacul de pesmeţi”.44
Octavian C. Tăslăoanu45 îşi intitulează această secvenţă a amintirilor sale
„Mizeria retragerii”, iar descrierile sale sunt apropiate de cele ale ale lui Ştefan
Zeletin. „În sfârşit, sosim frânţi de oboseală. Soldaţii jefuiesc ce găsesc. E un
spirit de distrugere satanic. Pivniţa de vin de la conacul moşiei cade pradă beţiei.
Vinul se cară cu cofele. Retragerea coloanelor – între care şi ruseşti – continuă
toată noaptea. Dormim pe furiş. A fost o zi grea, cum nu am avut parte nici în
Galiţia.”
Însemnările prezintă o situaţie asemănătoare şi în ziua următoare,
20 noiembrie/3 decembrie. „Plecăm, dimineaţa, la 6, spre Gălbenuş. După noi –
continua memorialistul –, s-aud bocete de femei care îşi plâng avutul prădat. Ne
ajunge un batalion de ruşi beţi turtă, cu armele cumpănite, din care trag mereu.
Frăţia dintre ruşi şi români o stabileşte beţia. Trec perechi-perechi, câte un rus şi
român, prinşi de după cap, vorbind şi chiuind fiecare în limba lui”.46
Dincolo de necesitatea de coexistenţă a trupelor române cu cele ruseşti,
mult mai numeroase, percepţia generală a românilor faţă de ajutorul puternicului
vecin şi aliat era una deloc favorabilă. De la simplul soldat şi până la factorii de
decizie, teama şi suspiciunea că ruşii urmăresc doar propriile interese, în
defavoarea României, îşi făcea din ce în ce mai clar simţită prezenţa. Tot mai des
asemenea sentimente erau exprimate într-o formă sau alta. Din rândurile
soldaților se putea auzi rostindu-se cu acea „adâncă siguranță a credințelor
țăranilor: Rușii au învoială tainică cu nemții. Ne-au vândut, tâlharii. Pe ruși să-i

44
Ştefan Zeletin, Retragerea, Editura Revistei Pagini Agrare şi Sociale, Bucureşti, 1926, p. 117.
45
Octavian C. Tăslăoanu (1 februarie 1876, Bilbor, Harghita – 23 octombrie 1942, Bucureşti),
licenţiat al Facultăţii de Litere în Bucureşti (1902) şi secretar la Consulatul României la
Budapesta (1902-1906). Este considerat unul din primii romancieri de război, el publicându-şi
experienţele de pe frontul galiţian înainte de intrarea României în război (Hora obuzelor, scene
şi icoane din război, Bucureşti, 1916). Alin Spânu, Spioni, spioane..., Nota 1, p.107. Pentru mai
multe detalii despre viaţa şi activitatea sa, vezi şi: Octavian C. Tăslăoanu, Spovedanii, Ediţie
îngrijită de Gelu Voican-Voiculescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976; idem, Din vârtejul
războiului, vol. I-III, Ediţie îngrijită de Gelu Voican-Voiculescu, Editura Rao, Bucureşti, 2001;
Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească, Editura Militară, Bucureşti, 1982, pg. 264-
266; Ilie Şandru, Pe urmele lui Octavian C. Tăslăoanu, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2012.
46
Apud, Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan..., pg. 100-101.

80
ai dușmani, dar nu prieteni, că te vând ca Iuda pe Christos. Aceasta a fost
concluzia soldaților pe urma bătăliei pierdute pe Argeș. Din tainicele adâncuri
ale conștiinței, ca o șoaptă a unei experiențe seculare venea această credință. Ce
învolburare de ură am simțit când ne-am dat seama de viclenia aliaților care ne
țineau o ironică tovărășie doar în retragere.
Pe lângă Focșani, un podgorean mi-a arătat în pivniță cum pluteau
hoiturile unor soldați ruși deasupra vinului care cursese din burțile uriașe, ciuruite
de gloanțe de carabină. Încercase, bietul român, să le dea vin dintr-o cofeică, atât
cât ar fi putut să bea, dar pofta lor era să distrugă. Fiecare trăgea un foc de
carabină ca să-și facă o gaură în bute și cu gura lipită, ca niște uriașe lipitori, beau
până ce cădeau jos amețiți. Vinul a continuat să curgă peste ei, umplând pivnița.
Alte unități de cazaci au coborât în pivniță, își umpleau gamelele și beau râzând
prostește la vederea hoiturilor celor înecați. Bietul podgorean își făcea mereu
semnul crucii, ca și când ar fi vrut să îndepărteze duhurile necurate...
Continua să defileze în mintea mea filmul retragerei, când am ajuns în
Bârlad”.47
Despre relaţiile cu „temuta Rusie” regina îşi exprima rezerva, la 27
noiembrie/10 decembrie 1916: „Cred că vom avea necazuri cu ruşii, nu mă
îndoiesc, acum suntem prea slăbiţi, cu armata pe jumătate nimicită şi ţara pe
jumătate furată, lipsiţi de toate bogăţiile noastre!”48
La rândul său, generalul Alexandru Averescu nota în jurnal la aceeaşi
dată: „Este o debandadă generală; a vedea puhoiul de fugari e şi dureros şi
revoltător Am pus baraje peste tot, pentru a opri pe fugari. Dezagregarea face
progrese văzând cu ochii. Cei care au pregătit războiul pot să se felicite”.49
Din o cu totul altă perspectivă asupra ravagiilor retragerii ne relatează
Marcel Fontaine, membru al Misiunii Militare Franceze. Contactul cu armata
română îi trezeşte stupefacţia. Primul soldat român pe care îl vede e mai mult o
biată fiinţă, o rămăşiţă a groaznicei retrageri, decât soldat şi căruia „aşa-zisa
uniformă, închipuită din zdrenţe de toate felurile, stă în picioare, prin nu se ştie
ce miracol”.50 Neclintit păzeşte podul, cu o puşcă veche, a cărei vechime o face
ridicolă…, într-un „jalnic spectacol al mizeriei în nemilosul şi sinistrul peisaj
înzăpezit”.51 Chiar şi următorii soldaţi pe care îi întâlneşte, deşi poartă „uniforme

47
Pamfil Şeicaru, în loc. cit., p. 7.
48
Maria, Regina României, Jurnal..., vol. I, p. 251.
49
Mareșal Alexandru Averescu, Notițe zilnice de războiu (1916-1918), Editura „Cultura
Națională”, București, f. a., p. 111. Din exprimarea caustică se poate întrevedea deja problema
răspunderilor, din care Averescu îşi va face capital politic după încheierea războiului. Pentru
această problematică vezi pe larg în Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu..., pg. 260-265.
50
Marcel Fontaine, op. cit., p. 47.
51
Ibidem.

81
adevărate”, îl şochează pentru că şi acestea sunt: „desperecheate de altminteri,
murdare, descusute, rupte, sfâşiate, din care lipseşte uneori câte o bucată întreagă
de stofă”. „Sunt încălţaţi cu un fel de sandale; picioarele le sunt înfăşurate în
cârpe, în chip de moletiere; poartă pantaloni strâmţi şi o manta de nedefinit, ca
un pardesiu cu câteva resturi de fireturi.” „Pe cap un soi de căciulă jegoasă, ceva
între chipiu şi caschetă de poliţist.” Toate acestea îi trezesc o mare şi legitimă
întrebare: Asta să fie oare armata română în ajutorul căreia am fost trimişi?... Este
oare posibil să se fi trimis asemenea zdrenţe omeneşti să înfrunte în luptă
formidabilele trupe germane?”52
Martor al evenimentelor, ministrul plenipotenţiar al Rusiei în România,
A. A. Mossolov, consemna în jurnalul său situaţia tragică în care se aflau ostaşii
români: „Era un spectacol trist. Cea mai mare parte a acestor foşti luptători erau
desculţi, îmbrăcaţi în zdrenţe cu măntăile rupte aruncate pe umeri peste cămăşile
murdare (…). Răniţii se târau în mod lamentabil cu braţele şi capetele
bandajate”.53 Colonelul Radu R. Rosetti, devenit general, notează şi el în
amintirile sale această diferenţă la 11 decembrie 1916: „Trec în jos trupe ruseşti
bine echipate şi hrănite, deseori cântând lungile şi domoalele lor melopei. Ţi se
frânge inima în schimb, văzând halul de slăbiciune a ostaşilor şi cailor noştri care
trec prin Vaslui”.54 Dar şi trupele ruseşti, ce participaseră la lupte, nu se prezentau
într-o stare mai bună faţă de începutul campaniei. Berthelot observă cu mirare
trecerea unui regiment prin Bârlad în decembrie 1916 „aflat într-o stare jalnică,
marş lent şi dezlânat, pe un cântec de jale”.55
În fața înaintării armatelor dușmane s-a produs, nu numai retragerea
autorităților centrale, a armatei, dar și a unei părți însemnate a populației, un
adevărat exod (aprox. 1.500.000 de oameni, civili şi soldaţi români, la care s-au
adăugat, încă aproape 1.000.000 de soldați ruși până în primăvara anului 191756)
către Moldova. Retragerea civililor în Moldova s-a făcut fără vreun plan sau
sprijin din partea autorităților. Populația a intrat în panică, iar în țară s-a instalat
haosul. Sute de mii de oameni au pornit în bejenie fără să știe unde vor ajunge și
ce vor face acolo. Singurul lor gând era să nu rămână în teritoriul ocupat de
inamic.57 În acele zile de toamnă, umede și reci, trenurile către Moldova erau
arhipline, iar drumurile aglomerate de căruțe și animale însoțite de femei, copii,
bătrâni care mergând pe jos prin ploaie, ninsoare și vânt, căutau să se ascundă de
52
Ibidem, pg. 48-49.
53
A. A. Mossolov, op. cit., p. 63-64.
54
General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 163.
55
Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 123.
56
Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. II., p. 7.
57
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. I, Editura.
Enciclopedică, București, 2001, p. 24.

82
invadatori, să-și salveze măcar viața și o parte din avutul lor purtat pe spate, pe
cai sau în căruțe.58 Ici și colo, „în mulțime, soldați răzlețiți din unități sfărâmate
au luat și ei drumul Moldovei”.59

Coloană de refugiaţi în apropiere de Râmnicu Vâlcea60

Medicul Vasile Bianu descrie cumplita aglomeraţie ce domnea pe Căile

Ferate la începutul lunii decembrie 1916: „De la halta Şiviţa, care se găseşte, cam
la 19 kilometri în sus de Galaţi, şi până la Bârlad, erau o mulţime de trenuri, de
câte 50-60 vagoane fiecare, şi un mare număr de locomotive, înşirate pe o linie,
care era considerată ca linie moartă. Trenurile şi locomotivele erau oprite pe
această linie pentru a descongestiona gările de pe celelalte linii şi pentru a le pune
la adăpost de vrăjmaş. În urma noastră au venit alte trenuri, oprindu-se cu acelaşi
scop. În unele trenuri erau adăpostite o mulţime de familii de refugiaţi, unii din
Dobrogea, alţii din Ialomiţa şi alţii din Oltenia, din judeţele Gorj şi Dolj. Aceste
familii au plecat în lume la năvălirea duşmanului şi au venit spre Moldova, care

58
Augustin Deac, I. Toaca, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor 1916-1918, Editura
Militară, București, 1978, p. XXXII.
59
Nichifor Crainic, op. cit., p. 108.
60
http://www.iwm.org.uk/collections/item/object/205330973

83
cum a putut, pe jos, în cară, pe tren, din sat în sat, iar acum, abia acum şi-au găsit
o odihnă în aceste trenuri.”61
Un institutor gălățean înfăţişa şi el astfel convoaiele de refugiați ce treceau
necontenit prin oraș: „în atmosfera umedă și înghețată a iernii, pe străzile
noroioase și desfundate ale Galațiului, treceau, iarăși, mereu nesfârșite convoaie
ale populației dobrogene sau din Muntenia luând drumul Tecuciului, Bârladului,
Iașului”.62 În Vaslui63, oraș mai mic decât Bârladul64, s-au stabilit 60.00065 de
oameni. În capitala Moldovei populația a crescut rapid, aşa cum consemna omul
politic Constantin Argetoianu, şi în câteva zile Iaşiul a ajuns să aibă „aspectul
unui oraş copleşit de puhoiul unei adevărate invazii”66 încât nu-şi mai putea trage
omul sufletul. Transformarea demografică a determinat o creştere de cinci ori, de
la 80 000 la 400 000 de suflete67, făcând să cadă în derizoriu imaginea de oraş
patriarhal şi impresia generală despre ospitalitatea moldovenilor.
Pentru acele zile cumplite există o literatură memorialistică extrem de
vastă și diversă. Din noianul de relatări care surprind tragismul situației nu putem
decât să spicuim. Elena Negrescu din Buzău nota în Caietul de însemnări: „De
două zile suntem terorizaţi de tunuri şi aeroplane, ceea ce demonstrează că nemţii
nu sunt departe de a pătrunde în Buzău. În timpul nopţii am asistat la retragerea
Marelui Cartier General (la Bârlad n. ns.), la nesfârşitele convoaie de refugiaţi,
claie peste grămadă, în căruţe trase de mârţoage leşinate sau în trăsuri şi
automobile elegante, toţi îşi părăseau căminul pentru a se duce în necunoscut. Se
aud explozii şi limbi mari de foc se văd spre gară”.68
I. G. Duca, aflat în drum spre Iași, ne păstrează o imagine din acele
vremuri de bejenie: „Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbați, femei,
copii, bolnavi, bătrâni schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruțe, călări, umblau în

61
Vasile Bianu, op. cit., p. 60.
62
http://www.scritub.com/istorie/CONTRIBUIA-GALAIULUI-I-A-GLENI1612417224.php
63
În decembrie 1899 se înregistra o populație de 9 024 de persoane. Marele dicționar geografic
al României, de George Ion Lahovari, vol. I, București, Socec, 1902, p. 723. La începutul anului
1917 orașul număra 10. 000 de locuitori, după cum consemnează Marcel Fontaine. Primele
impresii despre „acest târg umil” nu sunt deloc favorabile: „nu aduce nici pe departe cu ceea ce
numim în Franța oraș. Prăvăliile, aparținând toate, se pare, evreilor, sunt mai modeste decât cele
mai modeste magazine sătești de la noi”. Marcel Fontaine, op. cit., p. 57.
64
În 1898 avea o populație de 19 431 de locuitori. George I. Lahovari, op. cit., vol. V, 1898, p.
449.
65
dr. Valeriu Lupu, Medicina vasluiană în timpul primului război mondial (II), în „Monitorul de
Vaslui”, 15 noiembrie 2016, p. 6; Ibidem, în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, anul
XXVIII, nr. 1, ianuarie – martie 2017, p. 187.
66
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 68.
67
Marian Voicu, Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani,
Editura Humanitas, București, 2016, p. 32.
68
Apud Valeriu Avram, Maiorul Ioan Peneș – primul aviator român decorat cu ordinul „Mihai
Viteazul”, în revista „Document”, nr. 3 (69), 2015, p. 41.

84
ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă tot ce putuseră din
avutul lor și îl târau după ei. Alții nu mai puteau înainta și cădeau sleiți de puteri
și lihniți de foame de-a lungul șoselelor. Alții mureau prin șanțuri și trupurile lor
erau lăsate pradă corbilor”.69
Nicolae Iorga70, făcând o succintă evocare a situației, descrie plastic
ipostaza în care a ajuns Moldova să găzduiască o mulțime de oameni: „De
pretutindeni unde dominația străină a adus hibernarea tristă, înghețul și
înțepenirea, valuri de sânge au pornit înapoi spre vechea Moldovă. Orașele ei nu
mai încap astăzi de locuitori, casele cuprind uneori zeci de familii, se descoperă
și cel din urmă colț nelocuit până atunci, cea din urmă fărâmă de pâine se culege
pentru oaspeți care vin necontenit, necăjiți, înfricoșați, flămânzi”.71

Refugiaţi72

69
I. G. Duca, Memorii, pg. 84-85.
70
Nicolae Iorga (1871-1940), istoric şi om politic. Fondator al Partidului Naţionalist-Democrat
(1910), director al ziarului Neamul românesc. Unul din cei mai activi susţinători ai cauzei
naţionale în anii Primului Război Mondial.
71
N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol. II, Editura „Ramuri” S. A., Craiova, f.a., pg. 76-
77.
72
http://www.iwm.org.uk/collections/item/object/205330974

85
 Un tablou mai complet şi de o crudă realitate este zugrăvit şi în amintirile
bârlădencei Elena Emandi73, soţia fostului primar al Bârladului, Theodor
Emandi74: „Nimic n-a fost mai impresionant în tot războiul acesta, în care am
văzut atâtea nenorociri şi dureri, ca exodul refugiaţilor. Cum a început invazia
străină în ţara noastră s-au golit oraşele şi satele şi mii de oameni, bărbaţi, femei
şi copii, părăsindu-şi căminurile şi tot avutul au fugit în toate părţile, ca nebuni
de groază. Se strivea lumea prin gări ca să apuce trenurile care veneau atât de
ticsite că mureau adesea acolo copii înăbuşiţi şi trebuiau să le arunce cadavrele
pe fereastră. Când nu mai încăpeau înăuntru se suiau bieţii oameni unde puteau,

73
Elena Emandi (1873-1965) era fiica cea mai mare (din cei 10 copii) a junimistului şi
prozatorului ieşean Nicu Gane (1838-1916). A primit o educaţie aleasă, fiind angrenată în
cercurile literare frecventate de tatăl său. Totodată a cunoscut îndeaproape viaţa târgurilor
moldovene, unde Nicolae Gane a funcţionat un timp ca judecător şi prefect. Potrivit afirmaţiei
scriitorului Constantin Gane, Elena Emandi, ca şi fratele ei Alexandru, s-a îndeletnicit şi ea cu
literatura, „scriind puţin, dar bine”. C. Gane, Pe aripa vremii, Bucureşti, 1923, p. 84. După
căsătoria cu Theodor Emandi, s-a stabilit la Bârlad în casa socrului ei Gh. Emandi (imobil
achiziţionat de la Manolache Kostache Epureanu – ce încă există în peisajul urbanistic bârlădean
pe strada cu acelaşi nume). Izbucnirea primului război mondial a surprins-o la Iaşi, unde a trăit
momente dificile prin pierderea tatălui său (1916). Odată cu intrarea României în război, a lucrat
în cadrul Crucii Roşii, ca soră de caritate pe lângă spitalele din Bârlad şi Iaşi. La Iaşi a locuit în
casa părintească şi o perioadă a fost în refugiu la Odessa. Conform mărturiei contemporanilor,
s-a implicat activ în viaţa literară a urbei, în iarna anului 1918, cenaclul literar Academia
Bârlădeană ţinând reuniuni literare acasă la Theodor Emandi, unde poeţii se bucurau de primirea
binevoitoare a soţiei acestuia. Beneficiind şi de calitatea de preşedintă a Societăţii pentru
ocrotirea orfanilor de război – Filiala Tutova (filială pe care o înfiinţează în 1913), a organizat
des şezători literare, în cadrul cărora citeau poezii Vasile Voiculescu, George Tutoveanu, preotul
Toma Chiricuţă, Elena C. Emandi, în timp ce medicul veterinar Borş executa partituri muzicale
la vioară şi solo. În cursul anului 1919 a publicat în revista literară „Florile Dalbe”, iar în „Revista
copiilor şi a tinerimei”, din august 1919, a publicat povestirea Cărţile mele. Tot atunci, tipăreşte
la Bârlad volumul Din anii de durere. Pagini trăite. După război, soţii Elena şi Theodor Emandi
au părăsit Bârladul, stabilindu-se în Bucureşti, unde au cumpărat o casă situată pe strada
Postelnicului Nr. 3. Proprietatea din Bârlad (casă cu 8 camere şi terenul aferent) a fost vândută
de Elena Emandi, după moartea soţului, prin procură lui Emil Butunoi, în martie 1943. În perioada
comunistă, după naţionalizarea casei din Bucureşti, în care i s-a permis să mai ocupe o cameră,
va avea o situaţie precară, primind un ajutor din partea statului român în calitate de principală
moştenitoare a tatălui ei N. Gane.
74
Theodor Emandi (1868-1942), avocat, primar al Bârladului (1906, 1910), prefect de Tutova
(1894, 1904, 1908), ministru plenipotenţiar al României la Belgrad (1920-1928) şi la Praga
(14 martie 1928 – 15 decembrie 1936), căsătorit cu Elena N. Gane. Theodor Emandi era urmaşul
marelui postelnic Ioniţă Iamandi (din prima jumătate a secolului al XVIII-lea) şi fiul prefectului
Gheorghieş Emandi şi al Catincăi Tuduri. Pentru detalii, vezi şi Adrian Butnaru, Theodor Emandi,
diplomat şi om politic (1868-1942), în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Tom XXXII, 2011, pg.
247-248; idem, Boieri bârlădeni la mijlocul secolului al XIX-lea – Gheorghe C. Iamandi (2), în
„Elanul”, Nr. 129, noiembrie 2012, pg. 6-9; Sorin Popescu, Câteva date noi cu privire la familia
de boieri moldoveni Emandi, în „Lohanul”. Nr. 21, martie 2012, pg. 18-22; Elena Monu, Case şi
destine: familia Tuduri din Bârlad, în „Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009,
pg. 2-3; Oltea Răşcanu Gramaticu, Personalităţi..., vol. I, pg. 335-336.

86
pe acoperământele şi pe scările vagoanelor şi se agăţau pe locomotive, unde
stăteau spânzuraţi în vânt, de te mirai cum nu cădeau jos. Vagoanele de marfă
deschise erau pline de lucrurile cele mai disparate: canapele de pluş alături de
butoaie de vin, oglinzi de preţ, plite de bucătărie, cuşti de păsări, dulapuri, oale
de bucătărie, oale de flori, erau de toate, aruncate la voia întâmplării şi şedeau
prin gări zile întregi în ploaie şi ninsoare, aşa că desigur nu se mai alegea nimic
din ele.
Drumurile şi şoselele erau pline de convoaie nesfârşite de trăsuri,
cupeuri, docare şi căruţe de toate formele şi de toate mărimile, înhămate alandala,
cu cai de toate felurile, cu catâri sau chiar cu boi. Şi mergeau bieţii fugari, cât
puteau de iute, cu groaza în ochi de ce văzuse, fără să ştie unde se duc şi unde să
se oprească, iar printre ei se strecurau fărâmiturile armatelor noastre, odinioară
atât de falnice, care sub presiunea duşmanului, se retrageau acum într-o
învalmăşeală nemaivăzută, ducând cu ele jalea lor pentru pierderile suferite şi
pentru toate sacrificiile care nu au putut opri dezastrul.
De-a lungul şoselelor erau numai cai şi boi rămaşi în drum, care îşi dădeau
sufletul într-o crudă agonie sau hoiturile lor înţepenite, din care stoluri de ciori
nesăţioase rupeau cu pliscurile înroşite de sânge. Vedeai adesea şi copii morţi de
frig şi de foame, părăsiţi pe câmpiile îngheţate de mamele lor, care în goana
nebună nu avusese nici timpul să-i îngroape şi să le însemne mormântul cu o
cruce la căpătâi.
Am văzut într-o zi într-un convoi un câine mare legat în urma unui car cu
boi; era desigur păzitorul credincios al unor gospodari care nu se înduraseră să se
despartă de el, dar bietul animal murise pe drum şi îl târau după ei prin zapadă,
fără să mai bage de seamă că-i duceau numai cadavrul”.75
Argetoianu, în stilul său caracteristic, consemnează și el greutățile
retragerii: „Pe când tinerii recruţi şi cercetaşi – până şi copii de 10-12 ani – erau
transportaţi pe jos în Moldova (ca să nu-i poată utiliza inamicul în teritoriul
ocupat) şi mureau de-a lungul şoselelor, de foame, de frig, de molimă, căci nu se
găseau vagoane, nenea Alecu Constantinescu, zis și Porcul, ministrul
Agriculturii, încărca şi transporta la Iaşi 17 (şaptesprezece) vagoane îmbâcsite cu
tot ce avea în casă. Pe lângă toate cele necesare unui trai comod, Excelenţa Sa a
expediat la Iaşi obiecte ca: butoaie goale, mese şi scaune albe de brad pentru
bucătărie, putini cu murături, până şi lemne de foc. Brătienii au expediat şapte
vagoane încărcate cu butoaie cu vin. Bibicescu de la Banca Naţională a încărcat

75
Elena Th. Emandi, op.cit., pg. 78-80; Pe aici nu se trece! Mărturii. Amintiri, Antologie, prefaţă,
note şi comentarii de Constantin Căzăniştenu şi Dorina Rusu, Colecţia Memoria pământului
românesc, Editura Albatros, Bucureşti, 1982, pg. 154-155; Ion Mitican, Salutări din Iaşi.
Capitala României întregite, Editura Tehnopres, Iaşi, 2007, pg. 13-14.

87
în vagoanele ce i s-au pus la dispoziţie până şi ficuşii doamnei Bibicescu. Mişu
Ferechide, V. G. Morţun, Victor Antonescu şi-au cărat instalaţiuni complete la
Iaşi”.76 Numai „guvernul și Marele Cartier General cu toată clica lor aveau de
toate, începând cu automobilul la scară și sfârșind cu putinica de murături cărată
de la București în locul munițiilor lăsate pradă vrăjmașului”.77 Poate că unele
relatări au fost exagerate, dar este cert că cei care au avut bani şi relaţii au putut
să-şi transporte, cu trenul, o bună parte din avere, mai ales alimentele necesare în
acele vremuri pline de incertitudini. Ori cum spune tranşant acelaşi Argetoianu
au fost „oameni care nu s-au sfiit să profite de nenorocirea ţării ca să facă
ghişefturi ordinare”.78

Aspecte din oraş în anii ‘30

Perioada refugiului a fost una în care s-a trecut prin etape succesive ale
agoniei şi extazului, tranzitând un interval de timp de relativă normalizare a vieţii.
Intervalul decembrie 1916 – iulie 1917 a fost reprezentat de câteva luni relativă
adaptare la condiţiile de război şi apoi zbuciumul provocat pe de o parte de
pericolul străpungerii frontului şi pe de alta de ameninţarea revoluţiei ruseşti.

(„Cercetări istorice. Revista profesorilor de istorie din judeţul Vaslui”,

Serie nouă, Anul XI, nr. 13 (19), august 2017, pg. 47-60)

76
Ibidem, p. 64.
77
Ibidem, p. 80.
78
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 64.

88
 VIAŢA COTIDIANĂ.
JERTFELE DIN SPATELE FRONTULUI
(1916-1917)

Bârladul, fiind situat la o distanţă mică de Mărăşeşti şi linia frontului, a

trăit din greu proximitatea războiului. Urbea era înțesată de refugiați și de
numeroase efective militare (românești și rusești) cantonate în localitate și în
împrejurimi; iar populaţia era afectată de necesitatea cazării soldaților, rechiziţii,
lipsa alimentelor, speculă, frig, foamete şi diferite boli. La acestea se adăugau
suferinţele morale determinate de rănirea ori pierderea celor apropiaţi în luptă.
Oraşul devenise astfel supraaglomerat de populaţia refugiată aici, inundat
de o masă amorfă de uniforme militare româneşti şi ruseşti79, la care mai apoi se
vor adăuga şi cele franceze80. Un oficial militar, în trecere prin oraş, rezuma
atmosfera ce domnea atunci: „În oraş şi pe străzi şi în localurile publice, ziua şi
noaptea este o înghesuială de nedescris, în care nu se văd decât numai uniforme
militare române şi ruse […]
Strada principală care vine de la Tecuci şi duce spre Vaslui, în permanent
este străbătută de trupe române în dezordine, în grupe mici de oameni, cai şi
trăsuri, ce se retrag domol spre Vaslui, lipsiţi în bună parte de comanda şi
conducerea celor mai mici grade ofiţereşti […] Persoane civile cu familiile lor,
băjenari din Oltenia şi Muntenia, stau ghemuiţi prin colţuri de stradă fără adăpost,
iar alţii se grămădesc prin localurile publice pe care nu le părăsesc zile întregi, în
aşteptarea unei locuinţe […]
Şi pe când această admirabilă trupă suferă fără murmur greutăţile
războiului în localurile publice, înghesuiţi în cea mai scârboasă promiscuitate, se
vedeau generali, colonei şi o puzderie de ofiţeri de toate armele şi de toate
gradele, lăsând impresia uitării datoriei ce li se impunea, de a suporta deopotrivă
cu soldatul rigorile situaţiei nenorocite pe care războiul le crease”.81 La polul

79
În acest sens este interesant un raport (din 12 decembrie 1916) al maiorului Th. Florescu,
comandantul Comenduirii Pieţei Bârlad, către Marele Cartier General al Armatei: „… din cauza
aglomeraţiei trupelor imperial ruseşti, atât a celor care sunt în trecere cât şi a celor ce staţionează
în garnizoana Bârlad, îndeplinirea îndatoririlor comenduirii pieţei acestei garnizoane a devenit
foarte anevoiasă”. A.M.R., fond M.C.G., dosar 497/1916, f. 28.
80
Memorialista Elena Emandi menţionează că, în oraş, a fost o sărbătoare sosirea ofiţerilor
francezi şi că fiecare bârlădean „a ţinut să aibă unul în gazdă.” Elena Th. Emandi, op. cit., p. 70.
81
General R. Scărişoreanu, op. cit., p. 136-137.

89
opus faţă de această prezentare a realităţii, generalul Henri Berthelot scrie
cumnatei că se află „într-un orăşel din Moldova, care este destul de cochet”.82
Stăm şi ne întrebăm de unde această diferenţă de percepţie. Cel mai probabil ea
provine din zona cercurilor sociale diferite în care evoluau autorii acestor rânduri.
Locotenent-colonelul Radu R. Rosetti precizează la rândul său că
„Bârladul era plin de fel de fel de foşti învârtiţi a căror idee dominantă era de a
găsi un nou loc la adăpostul primejdiei de glonţ şi de lipsa de confort a
frontului”.83 Printre cei în cauză se numărau Alexandru Bianu (fiul lui I. Bianu84)
şi sublocotenentul Grigore N. Filipescu85 (fiul marelui dispărut Nicolae
Filipescu86) ce comanda aici o secţie de proiectoare.87
Pamfil Şeicaru88, ajuns în retragere cu resturile unităţii sale la Bârlad, face
întristat o trecere în revistă a aspectului actual al oraşului de care îşi aducea

82
General Henri Berthelot, op. cit., p. 120.
83
General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 164.
84
Ioan Bianu (1856-1935), filolog, professor universitar la Bucureşti, editor de texte vechi
româneşti, organizator şi director al Bibliotecii Academiei Române, membru al Academiei
Române (1902). Prieten al lui Radu Rosetti şi mai apoi al fiului acestuia.
85
Grigore N. Filipescu (1886-1938), inginer, ziarist şi om politic. Fiul cel mare al omului politic
Nicolae Filipescu, a fost președintele consiliului de administrație al Societății de Telefoane din
România în anii 1930-1938; membru al Partidului Conservator până în 1916, al Partidului
Conservator Democrat până în 1917, al Partidului Muncii până în 1918 apoi al Ligii Poporului
(Partidul Poporului) condusă de Al. Averescu până în 1929; în 1929 înființează Liga Vlad Țepeș,
redenumită în 1932 Partidul Conservator; odată cu moartea sa în 1938 dispare atât Partidul
Conservator cât și ziarul „Epoca” pe care îl patrona. În timpul Primului Război Mondial ajuns la
Bacău a jucat rolul unui fel de „eminenţă cenuşie” a comandantului Armatei a II-a. Petre Otu,
Mareşalul Alexandru Averescu…, p. 171. Despre el Radu Rosetti remarca, nu tocmai laudativ,
că: „ Trimis ulterior pe front, s-a refugiat la Bacău, unde, după notele lui C. R. Sturdza şi spusele
altora, comanda o unitate de curăţitori stradă şi de W.C. Pe cât de curajos a fost tatăl său, pe atât
de interesat şi fricos a fost el”. General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 164; Vezi şi Andrei Popescu,
Grigore N. Filipescu (1886-1938): Repere biografice, în „Analele Universității București”, nr.
14/2012.
86
Nicolae Gr. Filipescu (5 decembrie 1862, Bucureşti – 30 septembrie 1916, Bucureşti) a fost un
publicist, om politic, conducător al Partidului Conservator. A devenit deputat de Brăila (1885) şi
a fondat ziarul „Epoca”, a fost ales primar al Capitalei (februarie 1893-octombrie 1895) şi al
Brăilei (1895-1899). A redevenit deputat (1899), fiind ministru al Agriculturii şi Domeniilor
(1900-1901) şi ministru de război (29 decembrie 1910 – 27 martie 1912). S-a remarcat în mod
deosebit prin determinarea cu care a susţinut intrarea României în Primul Război Mondial alături
de Antanta, pentru eliberarea Transilvaniei. În acest scop a creat şi condus „Acţiunea Naţională”
(1914) şi „Federaţia Unionistă”; în mai 1915 a rupt în două Partidul Conservator, creând propriul
partid cu aceeaşi denumire, ca şi cel condus de Al. Marghiloman.
87
General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 167.
88
Pamfil H. Popescu (Şeicaru), avocat, ziarist, publicist; a studiat într-o clasă la fără frecvenţă, la
Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” (1913-1914), tatăl său fiind transferat la Bârlad în interesul
serviciului. În timpul Primului Război Mondial a luat parte, ca ofiţer (sublocotenent), la
operaţiunile militare făcând parte din Armata a II-a condusă de generalul Al. Averescu,
Regimentul 17 Mehedinţi. Comandând o companie de mitraliere, s-a remarcat prin curajul

90
aminte cu drag: „Tot farmecul orașului de provincie, cu străzile tăcute pe care
trec în ritm lent oameni care se cunosc și își dau prietenos binețe, dispăruse. O
îmbulzeală de soldați, de ofițeri, de civili, în căutare de o locuință, de un
restaurant, interesându-se de trenurile care plecau spre Iași, agitați, vorbind tare,
vociferându-și nemulțumirile, crea o atmosferă de evadare trivială, de zăpăceală
agresivă. Se simțea în toată această generală dezordine ecoul înfrângerii care
frânsese optimismul de la începutul războiului”.89
Treptat, ororile războiului au făcut ca în oraş să apară numeroşi infirmi90
şi orfani de război.91 Numărul acestora din urmă fiind deosebit de ridicat, însuși
Al. Vlahuță se implică în îngrijirea lor, intenționând ca, după conflagrație, să ia
100-150 de copii „cu însărcinarea de a face din ei oameni în cel mai înalt înțeles
al cuvântului”.92 Înduioşarea lui Vlahuţă poate fi lesne de înţeles în condiţiile în
care „…mulţi copii şi tineri mai ales, evacuaţi în grabă de frică să nu fie prinşi
de duşman, veneau pe jos tocmai din fundul Olteniei şi Munteniei cu hainele
zdrenţuite, cu ghetele bucăţi în picioare, abia târându-se prin ploaie şi noroi. De
multe ori cădeau pe străzi istoviţi, cu ochii stinşi, cu mintea pierdută şi-şi dădeau
sufletul înainte de a li se putea da vreun ajutor”.93
Sub imperiul necesităţii au fost improvizate de Societatea Ortodoxă din
oraş mai multe aziluri, dar rata mortalităţii continua să fie extrem de ridicată. La
Bârlad se înfiinţează Căminul orfanilor de război și Azilul de refugiaţi, unde
copiii veniţi din alte zone ale ţării au primit asistenţă medicală, au fost ajutaţi
să-şi continue studiile şi au primit sprijin de specialitate pentru susţinerea unor
examene. Ambele instituţii îşi desfăşurau activitatea în localul Şcolii primare

dovedit în luptele de la Cerna-Jiu şi din Vrancea, la Soveja, fiind citat cu Ordin de Zi pe Armată.
A fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a şi cu ordinul „La Croix de Guerre”. În
1917, la Bârlad, a început să frecventeze „Academia Bârlădeană”, participând la şedinţele literare
la care a avut prilejul să îi cunoască pe: Al. Vlahuţă, G. Tutoveanu, Vasile Voiculescu, Donar
Munteanu, Petre Cancel, George Palady, Victor Ion Popa etc. Pentru detalii, vezi Traian Nicola,
Valori spirituale tutovene..., vol. VI, pg. 304-331.
89
Pamfil Şeicaru, în loc. cit.
90
Încă din 1915, Primăria Comunei Bârlad înființase un azil pentru infirmi și neputincioși, instalat
în casele Comunei din Simila, care acum se va dovedi extrem de util. Expunerea administraţiunei
comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 25; Regulament al Azilului de infirmi, Tipografia N. P.
Peiu, 1915, pg. 1-10.
91
În aceste condiţii, spre a veni în sprijinul acestor copii, a luat ființă, din inițiativa Societății
doamnelor bârlădene, un azil de copii orfani şi ca urmare a donației făcute de Elena Pruncu în
1918 (casa și mobilierul aferent din Cotul-Negru). Instituția se va numi Azilul Elena, Constantin
Maior Pruncu. Azilul era condus de o administratoare și dispunea de un personal format din o
bucătăreasă, doici și un om de serviciu. Iacov Antonovici, op. cit., p. 145; Alexandru Căpățână,
Tata vals, în B.O.A., vol. II, p. 831.
92
Dan Smântânescu, Academia Bârlădeană în focul înfăptuirii idealului de unitate națională, în
B.O.A., vol. III, p. 423.
93
Elena Th. Emandi, op. cit., pg. 80-81.

91
nr. 4, din casele familiei Ecaterina Dobranici, rechiziţionat de armată, şi care
încetează să funcţioneze ca şcoală, învăţătoarea Eufrosina Cernea aducând eleve
acasă şi predându-le gratuit.94
Vicisitudinile războilui şi utilizarea lor cu destinaţie militară au afectat şi
alte instituţii. Putem aminti în acest sens Şcoala Nr. 2 „Vasile Pârvan” (vechiul
sediu), unde au fost cazate trupe şi prizonieri; Şcoala secundară profesională de
ucenice „Nicolae Roşca Codreanu”, care a servit drept spital pentru Crucea
Roşie, cazarmă pentru diferite unități militare rusești şi sediu pentru Spitalul
militar de evacuare nr. 295, iar Şcoala de aplicaţie şi-a întrerupt cursurile, care au
fost reluate abia în toamna anului 1918.96
O altă instituţie a fost Biblioteca „Stroe S. Belloescu”, al cărei local a
fost pus la dispoziţia refugiaţilor, iar cărţile au fost împachetate şi urcate în podul
clădirii de bibliotecarul D. Dragomir.97 Imobilul Liceului „ Gheorghe Roşca
Codreanu” a fost ocupat de comandamentul Armatei I române şi, tot aici, s-au
ținut cursuri ale Școlilor de Tragere ale Artileriei.98 Procesul de învățământ a fost
grav afectat și, în noile condiții, cursurile s-au desfășurat cu multă greutate în
diferite locații, cu foi matricole improvizate, cu o fluctuație permanentă de elevi
și personal didactic. În această situație, un grup de profesori a luat iniţiativa
deschiderii în casele profesorului C. Th. Moroşanu, din imediata apropiere, a unui
institut, „Profesori asociaţi”, sub direcţia profesorului de matematică, Theodor
Angheluţă. Examenele se dădeau în fostul local al Şcolii Gimnaziale „Vasile
Pârvan” şi în sala de lectură a Casei Naţionale. În cei doi ani de război, când în
Bârlad s-au refugiat mulţi locuitori din Muntenia, Oltenia şi Dobrogea, liceul a
avut parte de mulţi elevi veniţi din teritoriul ocupat, care şi-au susţinut examenele
aici. Dintre ei pot fi reţinuţi: George Călinescu, Mac Constantinescu, Paul
Jelescu, Tudor Teodorescu-Branişte, F. Brunea-Fox, nume de rezonanţă în
cultura românească.99
Străduinţe remarcabile s-au depus şi pentru organizarea carităţii publice,
îngrijirea bolnavilor şi a răniţilor din spitale. Trebuiau îngrijiţi orfanii şi invalizii
de război, copiii, bătrânii şi femeile rămase singure după plecarea bărbaţilor pe
front. La Iaşi s-a constituit un Comitet al refugiaţilor, „cu destinaţie anume de a

94
Ghiţă Cristian, Şcoala nr. 4 Bârlad la 150 de ani. 1856-2006, Editura Sfera, Bârlad, p. 25.
95
Gh. Clapa, Dezvoltarea învățământului bârlădean în perioada 1918-1944, în B.O.A., vol. I, pg.
195-196.
96
Ibidem, p. 192.
97
A 75-a Aniversare a Bibliotecii Municipale „Stroe Belloescu” Bârlad, coord. Romulus
Boteanu, Bârlad, 1984, p. 7. Vezi şi Stroe S. Belloescu: ctitor de cultură și filantrop, Editura
Dacri, Bârlad, 2009.
98
Oltea Rășcanu Gramaticu, op. cit., în loc. cit., p. 277.
99
Traian Nicola, Colegiul naţional „Gh. Roşca Codreanu” Bârlad – 150 de ani, p. 129.

92
îngriji pe răniţi într-un eventual război”. „Guvernul, la rândul său, înfiinţase o
societate intitulată Familia Luptătorilor, căreia, pe lângă diferite donaţii din
partea statului şi a particularilor, i se mai atribui şi un important venit din anumite
timbre ce prin lege se hotârâse să se aplice pe diferite acte şi scrisori.”100
Şi la Bârlad s-au făcut eforturi de acordare a sprijinului celor aflaţi în
nevoie. Primăria Bârlad include în exerciţiul bugetar, pe anul 1917, ajutoare
pentru: Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române din Bârlad, Azilul de
orbi (patronat de M. S. Regina Elisabeta101) şi pentru „studentul Victor Ion
Popa102, pentru plata taxelor de examen”103. Tot aici întâlnim alocarea sumei de
10.000 lei pentru înfiinţarea unui azil de copii abandonaţi ce urma să primească
„numele defuncţilor Blanche şi Lascăr Costin” precum şi date despre „Fondul
Mihalache Lalu pentru azilul de copii”.104
Alte instituţii implicate au fost Societatea Funcţionarilor Publici „24
ianuarie” (aşa cum reiese dintr-un document din aprilie 1917)105, Asociaţia
Familiilor Luptătorilor, Episcopia Huşilor şi Protopopiatul Tutova etc. Astfel,
la o solicitare, semnată de preşedintele Asociaţiei Familiilor Luptătorilor, Secţia
Tutova, pentru a se oferi gratuitatea slujbelor religioase pentru familiile mobili-
zaţilor, Protoieria Tutova şi Episcopia Huşilor îşi dau acordul, episcopul dând
dispoziţii în acest sens106. Importante sume de bani, diferite obiecte, produse
alimentare au fost subscrise sau adunate de societăţi, comitete etc. şi de persoane
înstărite.

100
Apud Ion Agrigoroaiei, De la mutarea Capitalei la Iaşi, la epopeea de la Mărăşeşti, în Oraşul
Iaşi..., p. 142.
101
SJAN Vaslui, fond Primăria Bârlad, dosar 2/1917, f. 24-25.
102
Victor Ion Popa (29 iulie 1895, Bârlad – 30 martie 1946, București) a fost un om de teatru,
literat polivalent şi artist plastic. După izbucnirea Primului Război Mondial, este mobilizat şi,
după absolvirea şcolii de ofiţeri de la Botoşani (octombrie 1916 – martie 1917), este repartizat la
Regimentul 12 Infanterie „Cantemir” Bârlad luând parte la luptele de la Mărăşeşti, la ofensiva
din preajma Sovejei şi apoi la rezistenţa eroică de la Oituz fiind grav rănit. În anii 1917-1918
frecventează cu asiduitate şi cenaclul Academiei Bârlădene aflat sub oblăduirea lui Al. Vlahuţă,
perioadă despre care menţionează: „Uniformele noastre de război aveau un cântec ciudat în odaia
aceea largă, unde străjuia înţelepciunea apostolică a bătrânului poet. Nu ne ierta decât felul în
care le purtam (ca pe hainele de împrumut).” („Ordinea”, 24 februarie, 1933). Ştefan Cristea, V.
I. Popa. Viaţa şi descrierea operei. Contribuţii documentare, Editura Minerva, Bucureşti, 1973;
Prezenţe militare..., pg. 236-237; Traian Nicola, Valori spirituale tutovene..., vol. V, pg. 651-
682; Cătălin Andrei Teodoru, Victor Ion Popa. Artistul şi criticul plastic. Album & varia, Editura
Sfera, Bârlad, 2015.
103
SJAN Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, f. 41.
104
Ibidem.
105
Gheorghe Gherghe, Nicolae Mihai, Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Elena Cuza”
Bârlad, Editura Sfera, Bârlad, 2014, p. 36.
106
SJAN Vaslui, fond Episcopia Huşilor, dosar 25/1916-1924, f. 70.

93
 Cererile erau diverse, problemele apărute fiind inevitabile ca urmare a
haosului retragerii. Reproducem, aici, una dintre ele, datată 25 noiembrie 1916,
a unei femei refugiate în oraş:

„Prea Cucernice Părinte

Subsemnata, Ana I. Gallan, fostă cu domiciliul în oraşul Balcic, judeţul

Caliacra, azi fiind refugiată în oraşul Bârlad, str. Mihai Viteazul Nr. 1, făcând
mai multe petiţii onor Casei Bisericilor, nici până azi nu am primit salariul soţului
meu pe lunile: septembrie, octombrie şi noiembrie 1916. Având Certificatul cu
Nr. 19055 din 24 aprilie 1915, iar soţul meu fiind mobilizat (cu gradul de sergent
în Regimentul 27 Artilerie, Bateria a I-a), rog prea Cucernice Părinte a interveni
celor în drept, fiind în mare suferinţă cu doi copii.”107
Gradul de epuizare şi foametea suferită îşi spuneau cuvântul şi îi făcea pe
refugiaţi să aibă aspectul unor „arătări”, abia ţinându-se „pe picioare de degeraţi”;
„slabi şi palizi cu dinţii clănţănindu-le în gură de frig”. Aceştia umpleau curţile
orăşenilor „de dimineaţa până seara” în căutare de ajutoare.108
În toată Moldova lipsa alimentelor se făcea tot mai simțită, apărând
spectrul foametei, în condiţiile supraaglomerării orașelor care deveniseră
adevărate furnicare omenești. Ca o măsură paleativă și sub imperiul
improvizației, pentru adăpostirea maselor de oameni purtate de șuvoiul retragerii,
s-au creat în pripă adevărate „orașe de barăci și de bordeie”.109 În acestea s-au
încartiruit trupele și surplusul de populație, atât în orașe cât și în centrele de
reorganizare ale armatei.110 Prin sate se înghesuiau trupe din toate armele, române
şi ruse, şi adesea în odăile mici de la oraş se căzneau să doarmă câte 30-40 soldaţi.
Şi de multe ori până şi cătunele ajungeau să adăpostească incredibila cifră de
„5 000 de oameni”.111
Efortul a fost cu atât mai mare cu cât orașul nu cunoscuse o dezvoltare
edilitară deosebită și nu dispunea de un fond de locuințe112 capabil să găzduiască

107
Ibidem, f. 69.
108
Elena Th. Emandi, op. cit., p. 81.
109
Constantin Kirițescu, op. cit., p. 9.
110
Ibidem.
111
Virgiliu Ştef. Serdaru, Războiul nostru Turtucaia – Mărăşeşti. Schiţe şi note de campanie,
Editura „Minerva”, Bucureşti, 1918, p. 17.
112
Clădirile cu etaj au apărut, în special, la începutul secolului al XX-lea şi în principal în zona
centrală a oraşului, fiind net mai reduse numeric în raport cu cele cu un singur etaj. O statistică
arată că, dacă în anul 1898, existau 3926 de case, în anul 1912, erau 4009 clădiri locuite şi 257
nelocuite. Dintr-o altă statistică a clădirilor, întocmită pe baza recensământului din 1912, rezultă
că 1057 erau cu o singură încăpere, 1621 cu două încăperi şi 1057 cu trei. Din aceeaşi statistică
rezultă că şi numărul de clădiri ce compuneau o locuinţă varia în funcţie de starea socială, 2923

94
un asemenea surplus de populație. Bârladul nu era deloc pregătit pentru o
asemenea situaţie, adăpostirea instituţiilor şi a zecilor de mii de refugiaţi punând
probleme deosebit de dificile. Lipsind clădirile elegante și încăpătoare ale
Bucureştilor, găsirea spaţiilor dorite pentru comandamente militare, somităţi
militare, politice ori culturale, cantonate, în refugiu sau în trecere, era foarte grea,
trebuind să fie înduplecaţi şi proprietarii clădirilor, unii fiind din protipendada
locală. Era mai ușor pentru cei care aveau cunoștințe în zonă ori rude.
Astfel, Al. Vlahuță, la Bârlad, a găsit ospitalitatea mai întâi la învăţătorul
Ioan Balmuş şi apoi în casa113 lui Eugeniu Bulbuc114, profesorul de educație
muzicală de la Liceul Codreanu, ce dispunea de o casă cu vie și aproape de locul
unde locuia G. Tutoveanu. Sufrageria a fost mobilată cu lucrurile aduse de la
Dragosloveni115 și picturile de patrimoniu ale poetului.116 De la Dragosloveni
plecase în refugiu, la 21 noiembrie 1916, într-un „car cu boi, acoperit de coviltir
și dus de funie de un băiețaș. Și așa, carul înaintând prin glod, printre convoiurile
de băjenari nenorociți – copii, femei și moșnegi, istoviți de foame, de oboseală și

dispuneau de o singură clădire, 801 de două, 184 de trei, iar 101 de 4 sau chiar mai multe. Mirela
Proca, Marcel Proca, op. cit., p. 111.
113
Casa familiei Bulbuc, aflată în Bârlad, pe Bulevardul Epureanu nr. 25, a fost declarată
monument istoric și înscrisă pe Lista monumentelor istorice din județul Vaslui, Cod LMI VS-II-
m-B-06730, sub denumirea Casa Bulbuc, azi Casa Boghiu și Dumitrașcu. Pe aici au trecut, în
calitate de oaspeți ori invitați, numeroase personalităţi şi oameni de cultură: Alexandru Vlahuţă,
Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Ştefănescu, George Enescu, Barbu Ştefănescu-
Delavrancea, Nicolae Iorga, Victor Ion Popa, cântăreaţa de operă Elvira Popescu, Clotilda
Averescu, Tanți Cutava, Donar Munteanu, Iosif Iser, George Tutoveanu, D. Munteanu-Râmnic,
Nicolae Crevedia etc. Acolo, în fiecare joi se ținea câte o ședință a cenaclului literar-cultural al
Academiei Bârlădene, în semn de venerație pentru marele poet. În acele zile zbuciumate, casa lui
Eugeniu Bulbuc și Academia Bârlădeană au reprezentat pentru acesta, o adevărată oază de liniște
și reconfortare morală. Traian Nicola, Valori spirituale tutovene…, vol. I, literele A-B, 1999,
p. 369.
114
Profesor de muzică la Liceul „Gh. Roșca – Codreanu”, ulterior și la Liceul de fete „Iorgu
Radu”, fondator (împreună cu Clotilda Averescu, soția viitorului mareșal Al. Averescu, cel care
comandase între 1898-1899 Regimentul 4 Roșiori – aflat pe atunci în garnizoana Bârlad) și
conducător al Societății corale Armonia, dirijor al corului de la Biserica Domneasca. Ibidem;
C. D. Zeletin, op. cit., pg. 541-542.
115
În București a locuit în hotelul Metropol de pe calea Victoriei. Aici a adunat în timp valoroasa
colecție de tablouri N. Grigorescu. Din momentul când la parter s-a declanșat un incendiu s-a
preocupat, ca tezaurul deținut să-l predea statului. Demersurile întreprinse până la 1916 n-au fost
finalizate, așa că, la părăsirea Capitalei, se refugiază inițial la Dragosloveni, unde soția avea o
moșie de 3.000 pogoane de vie, apoi la Tecuci, Bârlad și Iași.
http://www.monumentul.ro/pdfs/Virgiliu.Teodorescu%2010.pdf
116
Printre acestea era un portret al tatălui său, Călugărul Nectarie Vlahuţă, pe care îl va dona
muzeului din localitate. Era un portret cu mare valoare sentimentală pentru scriitor; „o icoană
sfântă a sufletului meu”, după cum nota în actul de donaţie, datat 10 ianuarie 1917. Gestul de a
dărui lucrarea muzeului are o dublă semnificaţie. Prima, de preţuire a instituţiei culturale, căci
portretul îl reprezenta pe tatăl său la venerabila vârsta de 100 de ani. Cea de a doua este dată de
valoarea operei, aceasta fiind pictată de un bun şi apreciat prieten”, Nicolae Grigorescu.

95
de groază – a ajuns, însoțit numai de tovarășa sa devotată, doamna Vlahuță, în
Focșani, de-acolo în Tecuci și, în fine, în Bârlad (5 decembrie 1916), orașul drag
al copilăriei lui, unde a poposit mai multă vreme printre prietenii care l-au
îmbrățișat cu toată dragostea”.117 Mai rigurosul C. D. Zeletin menţionează că, sub
acelaşi coviltir îşi adăpostise: „alături de un sac de mălai, o putină de brânză şi
douăzeci de covoare vechi româneşti, comoara, 11 pânze semnate de
N. Grigorescu”.118

Vedere de epocă

Un căpitan din Marele Cartier General relatează succint: „Ne fixasem în

retragere la Bârlad. După multă bătaie de cap, mă cartiruisem în sfârşit pe Strada
Mare (Regală119 n. ns.)” la „un domn Ionescu plecat la război”.120 Dar, dincolo
de dificultatea cazării, puteau să apară şi situaţii hilare cum sunt cele relatate în
memoriile Elenei Emandi. Aceasta povesteşte că, la un moment dat, unui
sublocotenent şi soţiei sale li s-a repartizat o cameră, iar după ce s-au cazat, peste
o oră a venit un medic colonel care l-a dat afară, pentru ca, în curând, acesta din

117
Dan Smântânescu, Academia Bârlădeană..., p. 423.
118
C. D. Zeletin, V. Voiculescu despre cei dintâi ani ai Academiei Bârlădene, în B.O.A., p. 550.
119
Pentru detalii, vezi şi George D., Dumitru Stoica, Mielu Moldoveanu, Lulu Macarovici, Strada
Mare....., pg. 298-299; Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit., pg. 35-36.
120
Radu D. Rosetti, Remember 1916-1919, Editura Librăriei Socec, Bucureşti,1921, p. 91; Radu
D. Rosetti (1874-1964), poet şi epigramist român. Fiul publicistului Dimitrie R. (Max) Rosetti.

96
urmă să părăsească locuinţa în favoarea unui general rus. „Mulţi bogătaşi trăiţi în
palate cu nenumărate slugi au bătut oraşul zile întregi şi s-au mulţumit cu o
cameră-două în cine ştie ce mahala, să trăiască în frig, spălându-şi singuri rufele
şi mâncând numai fasole”.121
Nichifor Crainic, aflat şi el cu unitatea, Compania a II-a sanitară, la
Simila, în apropierea oraşului, ne înfăţişează şi el atmosfera de atunci: „La
Bârlad, unde s-a stabilit Cartierul General, o mulţime de cunoscuţi refugiaţi.
D. Tomescu, C. S. Făgeţel122 şi încă vreo 30 găzduiesc în casa preotului Toma
Chiricuţă123, pe scânduri unul lângă altul. Aşa e în tot oraşul.”124
Aceştia se puteau considera norocoşi, pentru că în toată Moldova existau
şi numeroşi oameni fără adăpost. Cei mai mulţi dintre aceştia dormeau în zona
gărilor, în miile de vagoane retrase din zona ocupată şi abandonate în triaje, în
gări şi pe liniile secundare. „Când ajungeau sărmanii fugari în Bârlad, ceasuri
întregi şedeau înşiraţi pe străzi, căutându-şi hrană şi adăpost, pe care adesea nu
le mai puteau găsi, atât de mare era îngrămădeala în oraş, iar caii lor obosiţi, cu

121
Elena Th. Emandi, op. cit., p. 89; Dorin Stănescu, Iaşiul anilor 1916-1918. Deznădejde şi
speranţă, în „Historia special”, An VI, Nr. 18, martie 2017, p. 16.
122
Constantin Șaban Făgețel (1884-1947), publicist, critic literar, editor. A condus Institutul de
Arte Grafice „Ramuri”, înființat în anul 1912 la Craiova, şi în această calitate a editat revistele
„Ramuri”, „Drum Drept”, „Tribuna”. Tudor Arghezi a lăsat un portret memorabil mentorului
C. Şaban Făgeţel – „Ciudatul om, mărunţel şi fragil, pe care-l poţi vârî într-un geamantan ca o
pijama”, dar cu suflet mare – în ale sale „Amintiri olteneşti”, din masivul şi festivul volum
„OLTENIA” redactat de Editura „Ramuri” în 1943. http://www.gorjeanul.ro/cultura-2/tudor-
arghezi-si-cercul-scriitorilor-olteni-iv#.WTef_TW1vIV
123
Toma P. Chiricuţă (1886, n. Odaia Bursucani, judeţul Tutova, azi comuna Griviţa din judeţul
Vaslui – 1971, d. Bucureşti), preot, scriitor, critic literar, editor, om de aleasă cultură. Preot la
Biserica Sf. Spiridon din Bârlad (august 1914-1921), perioadă în care îşi începe activitatea sa
literară, în cadrul cenaclului literar „Academia Bârlădeană”, fiind unul din iniţiatorii şi fondatorii
ei. A luat parte activă, în calitate de confesor/preot militar al Regimentului 52 Infanterie, în Primul
Război Mondial. În această calitate relata, la începutul campaniei din 1916, că nu i s-a dat nici o
posibilitate pentru a-şi îndeplini misiunea sa de preot: „Când am cerut a mărturisi şi spovedi
oamenii, mi s-a spus că nu se poate din lipsă de timp. Ori de câte ori am vrut să săvârşesc o
rugăciune, mi s-a spus că nu e timp pentru rugăciune şi toate acestea nu ar fi nimic, dacă mi s-ar
fi dat măcar consideraţia gradului şi a misiunii de care mă ocup…” (Preoţii în lupta pentru Marea
Unire, ed. Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Bucureşti, 2000, p. 60-61) Tot în Bârlad a
funcţionat ca profesor de religie (1919) la Liceul Codreanu. Părintele Toma Chiricuţă, unul dintre
cei mai mari predicatori ai timpului, a fost şi duhovnicul unor mari personalităti, precum
principesa Ileana şi regina Elena a României. Mentor al părintelui Galeriu. Vezi şi Traian Nicola,
Valori spirituale tutovene…, vol. II, litera C, 2001, pg. 136-139; La plecarea pe front i-a fost
încredinţată, la cerere, o icoană reprezentându-l pe Sf. Antimis; aparţinând bisericii Sălceni,
parohia Borodeşti şi care se găsea în depozitele Protoieriei Tutova, „spre a servi la sfintele slujbe
liturgice pe câmpul de operaţiuni militare”. SJAN Vaslui, fondul Episcopiei Huşilor, dosar
25/1916-1924, f. 43.
124
Nichifor Crainic, op. cit., p.111.

97
promoroaca pe ei ce-i acoperea ca nişte cergi albe, se cutremurau de frig şi de
foame, fără ca nimeni să se gândească la ei.”125
Zeci de istorii asemănătoare pot fi întâlnite în memoriile ce fac referire la
această perioadă. Cazuri particulare, dar care parcă sunt trase la indigo, cu titluri
gen Din vremuri/zile grele126, ele înfăţişează o realitate trăită desprinsă parcă din
infernul dantesc. Cu talent, dar şi cu „durerea” unei persoane ce a fost direct
implicată în încercarea de alinare a suferinţelor refugiaţilor, Elena Emandi
consemnează neputinţa acordării unui ajutor real şi consistent. „Familii întregi cu
bărbaţi şi copii au suferit toate chinurile şi toate lipsurile în iarna aceea grozavă,
căci cu toate sforţările noastre, ce puteam face noi cu slabele mijloace de care
dispuneam, în faţa durerii şi mizeriei lor atât de mari”.127
Un alt caz ce o impresionează este cel al unor „tineri studenţi, băieţi
distinşi şi de familie bună”, dar care sufereau de acelaşi flagel al foametei, încât
„erau galbeni ca ceara şi în aşa hal de slăbiciune că se clătinau când umblau,
parcă le venea să cadă; …locuiau într-o cameră mizerabilă din care o gazdă
nemiloasă voia să îi alunge şi nu mai găseau nicăieri un alt adăpost. Zile întregi
n-au avut un lemn să se încălzească, nici o bucăţică de pâine să mănânce…”.128
O categorie aparte o constituiau cei care se refugiaseră în Rusia la
Odessa , devenită o destinaţie predilectă pentru cei care căutau să scape de
129

aglomeraţia, lipsurile şi nesiguranţa din Moldova ori evacuaţi de guvern

(parlamentari, răniţi şi oficiali care se ocupau cu aprovizionarea). Pentru alţii nu
a fost decât un punct de tranzit pentru destinaţii mai sigure şi îndepărtate cum

125
Ibidem, p. 80.
126
Vezi şi poezia lui Al. Vlahuţă, Din zile grele, în „Calendarul nostru pe 1918”, 1918, Bârlad,
pg. 35-36; M. Lupescu, în loc. cit., pg. 61-62; Alexandrina Fălcoianu, Din zile grele.Un examen
de conştiinţă şi un răspuns, Bucureşti, 1937.
127
Ibidem, p. 82.
128
Ibidem, pg. 81-82.
129
Din relatările Elenei Emandi, la Odessa „auzeai vorbind româneşte pretutindeni”, de uitai „că
eşti în ţară străină.” Comercianţii deschiseseră restaurante cu specific românesc şi cu denumiri
sugestive La oraşul Constanţa, Restaurantul franco-român, La mititeii din Bucureşti etc. Presa
românească era un element cotidian, titlurile ziarelor („România”, „Independenţa”, „Neamul
Românesc”, „Depeşa”, „Vestitorul”) fiind strigate în uşa cafenelelor „în gura mare ca la noi”.
Idem, La Odesa, în „Florile Dalbe”. Revistă literară, Ediţie anastatică (1919), Editura Sfera,
Bârlad, 2009, pg. 114-115. Un alt memorialist consemna şi el, satiric: „După Tarnopol (11 iulie
1917, n. ns.), aş putea spune că Iaşul se mutase la Odessa. La Iaşi, golit de deputaţi şi senatori,
nu mai rămăsese – după expresia unor anumiţi parlamentari – decât proştii şi incapabilii. Patrioţii,
talentele, capetele cugetătoare şi scânteietoare, oameni care puteau drege cu o baghetă magică
toată situaţia tristă din ţară, dar la care nu se făcea nici un apel – toţi respirau, la Odessa, aerul
ozonat şi vivificator al Mării Negre!” Ion Rusu Abrudeanu, Pacostea rusească. Note istorice,
impresii, documente şi scrisori în legătură cu războiul nostru, Atelierele grafice Socec, Bucureşti,
1928, p. 295.

98
erau Norvegia, Suedia, Franţa130 ori chiar Italia, cum a fost cazul lui Iginio
Vignali131, cumnatul lui Theodor Emandi.
Dar nu toţi aveau dificultăţi în găsirea unui adăpost în vremuri de război.
Dacă ruşii îşi clamau cu aroganţă drepturile, românii erau nevoiţi să accepte orice
se găsea, ofiţerii francezi în schimb dispuneau de un tratament preferenţial.
Aceeaşi Elena Emandi povesteşte că, la Bârlad, a fost o sărbătoare sosirea
ofiţerilor francezi şi că fiecare bârlădean „a ţinut să aibă unul în gazdă.”132
Problematica asigurării spaţiului locativ a fost curând lăsată în urmă, căci
iarna grea ce a urmat a reclamat rezolvarea altor nevoi vitale: criza alimentară, a
lemnelor de foc, scumpirea traiului de zi cu zi şi apoi izbucnirea epidemiilor.
Depozitele de provizii se „topeau” cu o explicabilă iuțeală, piețele erau goale, „la
restaurante lumea făcea coadă și după câteva zile o farfurie de fasole era tot ce se
putea obține. Iarna bătea la poartă, proviziile obișnuite ale gospodăriilor ieșene
erau deja pe sfârșite”.133 „Pentru cei care nu se aranjaseră din vreme – și cei care
se aranjaseră erau o excepție – goana după adăpost era floare la ureche pe lângă
goana după cele indispensabile existenței. […] Mai rău decât toate am dus-o în
primele luni cu mâncarea, până să-și găsească fiecare rostul lui, cât de modest.
Eram o lume de venetici, care ne aruncasem ca lighioanele pe cele câteva
restaurante din centru” […] dar „aceste nenorocite birturi de provincie nu puteau
face față asalturilor înfometaților”.134
O atmosferă similară regăsim şi în amintirile fiicei lui Nicu Gane:
„Magazinele sunt pustii, iar singurul aliment disponibil este fasolea. Cafenelele,
cârciumile135 roiesc de refugiaţi care se aşază la masă cu două ore înainte, să nu
piardă cotidiana ciorbă de fasole şi iahnia de cartofi. Peste tot chestiunea hranei
făcea obiectul tuturor discuţiilor. Pe străzi, domni eleganţi duceau pâini şi sticle
de ulei la braţ, iar doamnele îmbrăcate în blănuri scumpe mergeau triumfătoare
cu găini în braţe şi cu ouă în manşoane, grijulii să nu le spargă… Un magistrat îi
spune unui prieten: Am băgat în mine atâta fasole toată iarna, încât sunt sigur
că dacă voi avea ghinionul să mă prindă o ploaie o să-mi răsară îndată din toate

130
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 125.
131
Iginio Vignali şi Theodor Emandi se înrudeau prin soţiile lor, de două ori: tatăl soţiei lui
Vignali şi mama lui Theodor Emandi aparţineau familiei Tuduri, iar mama soţiei lui Vignali era
născută Gane, ca şi soţia lui Theodor Emandi. Filip-Lucian V. Iorga, Impactul Primului Război
Mondial asupra descendenţilor boierimii române, Editura Muzeul Literaturii Române,
Bucureşti, 2013, p. 180.
132
Elena Th. Emandi, op. cit., p. 70.
133
I. G. Duca, Amintiri..., p. 87.
134
Constantin Argetoianu, op. cit., pg. 79-80.
135
În epocă erau numeroase restaurante, cafenele şi cârciumi precum: „Manzavinatos”, „Plevna”,
„La Stănică Cojocaru”, „Naţional”, „La Carpaţi”, „Mărăşeşti” etc. unde se putea servi masa. Vezi
pe larg în Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit., pg. 162-181.

99
părţile”.136 În restaurante, „înghesuiți la mese, nerăbdători, zoriți de foame,
clienții zvârleau comenzi chelnerilor care repetau mecanic îndată”.137
Lipsa unor condiţii adecvate creează sentimente ciudate, Nichifor Crainic
avea sentimentul că el şi colegii lui de la Teologie, „adunaţi” la Simila, „putrezesc
de vii” în situaţia unor mâncăruri de vremuri apocaliptice: „Ne hrănim numai cu
mazăre fiartă, jumătate gândaci. Cum ei sunt mai uşori şi plutesc pe deasupra, îi
radem întâi cu palma şi după aceea înghiţim restul. E bună zeama de gândaci, cu
condiţia să nu mai fie altă mâncare pe masă. Ţăranii la care sântem repartizaţi
sunt săraci lipiţi pământului şi răuvoitori.”138
Interesante şi extrem de relevante sunt amintirile scriitorului Gib
I. Mihăescu, pe drumul spre Bârlad. Acesta, la sfârşitul lui noiembrie 1916,
împreună cu prietenul şi concitadinul George Stoian, după tentativa eşuată de a
ajunge la Drăgăşani, „uzi, înfometaţi şi învineţiţi de frig, mai apucă să găsească
unul din ultimele trenuri care plecau spre Moldova […]. Nemâncaţi, nedormiţi,
îngheţaţi, deznădăjduiţi mai ales, cei doi îşi fac drumul mai departe, când pe jos,
când în trenuri, dacă se mai ivea ocazia să sosească vreunul. Nu sunt singuri.
Drumurile spre Moldova, pline de noroaie, sunt înţesate de trupe şi de
refugiaţi”.139
Aşa au ajuns cei doi vâlceni la Bârlad, unde era „ […] ceva mai multă
ordine. Autorităţile militare au luat măsura să-i încartiruiască pe refugiaţi. Dar
lumea nu mai are, pur şi simplu, unde să-i adăpostească. Mulţi se tem de noii
veniţi. O atmosferă de apăsătoare primejdie domneşte mai departe peste tot. La
Bârlad, Gib şi George Stoian se întâlnesc cu câţiva refugiaţi din oraşul lor.
Maiorul Gh. Petrescu, Dumitriu Ştefan, fostul şef al muzicii militare din
Drăgăşani, şi comerciantul Vidu Nicolaescu […]”. Singurul lucru care îl poate
face pentru ei e să le dea să mănânce pe săturate conserve de la un regiment şi
să-i ajute seara să-şi găsească un loc să se poată întinde pe jos, printre refugiaţii
adăpostiţi la cafeneaua140 din mijlocul oraşului. Până spre dimineaţă, poliţia şi
patrulele militare vor deschide mereu uşile acelei cafenele, ca să îndese înăuntru,
peste ocupanţii mai vechi ai localului, noi şi noi pribegi. A doua zi, cei doi au
ocazia nesperată să se agaţe de un tren care mergea la Iaşi.141

136
Elena Th. Emandi, op. cit., p. 90; Dorin Stănescu, Iaşiul anilor 1916-1918… , în loc. cit.,
p. 17.
137
Pamfil Şeicaru, în loc. cit., p. 8.
138
Nichifor Crainic, op. cit., pg. 119-120.
139
Mihail Diaconescu, op. cit., p. 38.
140
Cafeneaua Manzavinatos.
141
Mihail Diaconescu, op. cit., p. 39 – 40; Iulian Boţoghină, Pe urmele unei erori de arhivare:
memoriul personal al locotenentului rezervist Gib Mihăescu, în revista „Document”, p. 23.

100
 Aspectul urbei a fost descris sugestiv și de către dr. Vasile Bianu, devenit,
datorită nevoilor frontului, medic militar, având rangul de colonel (r). În drum
spre Iaşi, unde era concentrat, el a făcut un popas la Bârlad (23 decembrie 1916-
5 ianuarie 1917), descriind atmosfera din oraş în lumini destul de sumbre:
,,Oraşul Bârlad ni s-a părut cu o înfăţişare greu de descris: lume multă de tot felul
circula pe străzile-i pline de noroi. Pe lângă orăşeni, treceau în sus şi în jos soldaţii
români şi soldaţii ruşi, între care cazaci călări cu suliţele lor înfiorătoare, toţi erau
trişti, nicăieri nu vedeai feţe vesele şi grăbite aşa cum ar fi trebuit să fie în preajma
Crăciunului”.142
Nici trupele ruseşti, ca şi cele româneşti, nu se prezentau într-o stare mai
bună faţă de începutul campaniei. Berthelot observă cu mirare trecerea unui
regiment prin Bârlad în decembrie 1916 „aflat într-o stare jalnică, marş lent şi
dezlânat, pe un cântec de jale. Ce diferenţă faţă de ţinuta trupelor din 1913!”143
„Coloane de ruşi înaintează spre front, domol, în luptă cu noroiul ce trece de
gleznă.”144

Trupe ruseşti defilând prin Bârlad, 6/19 decembrie 1916 (CGF).

142
Gh. Clapa, Bârlădenii în războiul..., pg. 134-135.
143
Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 123.
144
Nichifor Crainic, op. cit., p. 119.

101
 O pată de culoare, între aceste relatări, în cenuşiul războiului sunt însă
amintirile lui Buhman, aflat la Cartierul Regal de la Zorleni, datate 15 ianuarie
1917: „Foarte frig. Drumurile troienite. Salut cu bucurie ocazia unei maşini care
pleacă la Bârlad. Uneori mai întâlnesc câte un bucureştean.
Când am plecat din Bucureşti am luat o lădiţă de campanie reglementară
cu efectele cele mai indispensabile; loc pentru bagaje mari ni se spusese că nu
este. Acuma începuse să ne lipsească de toate. Cutreieram prăvăliile din Bârlad
după fel de fel de lucruri ce ne lipseau. Într-o zi, intrând în magaziul unui evreu
în căutarea de gulere şi batiste, am văzut un ofiţer rus care cumpăra rafturi
întregi de marfă, stofe, mătăsuri, lenjerie, tricotaje, rufărie, tot ce găsea, fără a
face cea mai mică obiecţie asupra preţului.
Negustorul, un tânăr cu ochelari şi bărbiţă roşietică, guraliv nevoie mare
şi foarte convins de propria sa deşteptăciune, îşi freca mâinele grăsuţe cu mare
mulţumire şi era încântat de deverul neaşteptat. Îl vedeam cum aduna în gând
beneficiul realizat din buzunarul naivului care plătea tot ce i se cerea. În modul
acesta au fost cumpărate la Bârlad magazine întregi de galanterie în câteva
ceasuri şi plătite pe loc cu bani gheaţă. Surpriza a fost ceva mai târziu la Iaşi,
când tot târgul a fost silit să cumpere această marfă, ce nu se mai găsea, cu
preţuri însutite”.145
Nici nu era de mirare, căci, aşa cum ne indică Argetoianu, încă de la
venirea refugiaţilor în Iaşi stocul de mărfuri viabile din magazine a fost epuizat,
dând naştere speculei: „În câteva zile prăvăliile din Iaşi fuseseră istovite şi
galanteriile goale întristau aspectul străzilor principale; nu se mai găseau decât
vechituri sfoegite, mărfuri fără întrebuinţare învelite în hârtii îngălbenite. În
scurtă vreme au dispărut şi ele, te miri de cine şi pentru ce cumpărate”.146
Populația era lipsită de cele mai elementare produse: pâine, untdelemn,
carne, săpun (fericiții posesori ai unei asemenea rarități „o purtau toată ziua în
buzunar, de frică să nu le-o fure cineva”147) etc. În condiţiile descrise de
supraaglomerare a populaţiei în centre precum Iaşiul, Galaţiul ori Bârladul, ar fi
fost, chiar în condiţii de pace, extrem de dificilă aprovizionarea. După cum aflăm
din relatările contemporanilor, „erau zile când femeile și copiii făceau coadă câte
10-12 ore la ușa brutăriei respective ca să poată obține o dată la două zile 250 gr.
pâine de persoană. Alteori nici atâta”148. Dar produsul149 purtând acest nume era
145
Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 186.
146
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 79.
147
Ibidem.
148
George Munteanu, Galații în timpul marelui război, 1916-1918, Tipografia „Eminescu”,
Galați, f. a., p. 52.
149
În procesul de fabricare a pâinii, făina de grâu era amestecată cu făina de porumb sau chiar de
secară. În cazul raţiilor pentru soldaţi s-a recurs, ca şi în cazul populaţiei civile, la măsura

102
rezultatul „unui amestec complex de elemente fără nici o legătură propriu-zisă cu
grâul” şi „se obţinea cu greutăţi de neînchipuit. În împrejurări normale, poate nici
cel mai sărac dintre oameni n-ar fi mâncat acest produs de culoare pământie, care,
din cauza gerului, îngheţa bocnă transformându-se într-un fel de piatră”.150

Vedere de epocă.

„Cât depre carne – relatează academicianul Iorgu Iordan151, aflat la Iaşi –

„lupta” pentru procurarea acesteia „avea aspect de adevărat război”.152 La Galaţi,
„carnea se distribuia câte 1 kg. de fiecare cartelă pe săptămână. Cum însă
Administrația Comunală nu punea în vânzare cantități suficiente, distribuția se
făcea de multe ori o dată pe lună”. Și ce bucurie a fost când „s-a pus în vânzare
la două măcelării carne de cal”.153 De raţionalizarea consumului de carne şi pâine
nu au scăpat nici cei aflaţi pe front. Porţiile de carne au fost reduse la 200 de
grame şi se distribuia, în măsura posibilităţilor, de două ori pe săptămână.154
S-a născut o piaţă neagră, de unde se puteau procura diverse bunuri.
Actori permanenţi erau soldaţii ruşi, care dădeau la schimb tot felul de articole

înlocuirii pâinii de două ori pe săptămână cu mămăliga. General-maior Ioniţă Botoş, general-
maior (r) Matei A. Obrogeanu, op. cit., p. 145.
150
Iorgu Iordan, Memorii, vol. I, p. 287.
151
Iorgu Iordan (1888-1986), lingvist şi filolog, academician, prof. univ. la Iaşi şi Bucureşti.
152
Ibidem.
153
George Munteanu, op. cit.
154
General-maior Ioniţă Botoş, general-maior (r) Matei A. Obrogeanu, op. cit.

103
(tutun, zahăr, cizme, măsline, conserve) şi care făceau să dispară de pe piaţă apa
de colonie şi spirtul, transformate ori consumate direct pe post de votcă
superioară.
Împotriva speculei s-au introdus preţurile maximale şi s-au dat diferite
legi şi ordonanţe155 încă din primele luni ale anului 1916, culminând în perioada
exodului. Contemporan cu evenimentele, N. A. Bogdan relatează într-o manieră
proprie impactul asupra populaţiei aplicarea acestor reglementări156, „unele chiar
prea grăbite, altele prea întârziate faţă de nevoile publice”, ce au avut ca efect „să
nemulţumească pe multă lume, şi să îi facă să sufere pe unii, care nu erau în
măsură să se acomodeze cu nişte măsuri ce-i loveau în cele mai de seamă ale lor
relaţii civice”.157
Acestea erau publicate în ziare şi afişate pe pereţii caselor la loc vizibil şi
„cetăţenii fură obligaţi a le cunoaşte şi a se conforma cu toată seriozitatea”.158
Pentru asigurarea celor necesare aprovizionării populației se trimiteau delegații
în județele vecine, deși peste tot se resimțeau aceleași lipsuri. Presa vremii abundă
de ştiri privind lipsuri de tot felul. Referitor la lipsa lemnelor de foc, ziarul
„Evenimentul” îndemna populaţia să întrebuinţeze „turte de floarea soarelui, în
loc de lemne de foc”159. Şi tot în aceeaşi publicaţie se menţiona despre specula
cu lemne de foc: „Azi s-au vândut în piaţă lemne cu 120 lei carul. Credem că e o

155
Un astfel de document este Ordonanţa nr. 50 din 6 octombrie 1916, dată de Primăria Iaşi:
„Având în vedere că unele persoane oferă sau plătesc de bună voie preţuri mult mai mari decât
preţurile maximale fixate prin decizii ministeriale şi ordonanţe comunale;
Având în vedere că nu există nici un motiv întemeiat, care să conducă la o ridicare de
preţuri, ce ar fi nelegală, neumană şi în special dăunătoare populaţiei ieşene ospitaliere.
Pentru aceste motive şi în temeiul art. 58 din legea de organizarea Comunelor urbane şi a art. 27
şi urm., legea autorizând luarea de măsuri excepţionale.
Dispunem
Se atrage atenţiunea tuturor agenţilor însărcinaţi de legi executarea deciziunilor
ministeriale şi ordonanţelor comunale, să observe aplicarea strictă a preţurilor maximale, întrucât
sunt persoane străine de localitate care prin oferte nepermise cată să violeze dispoziţiile
ordonanţelor comunale.
Aceşti agenţi au datoria de a exercita cel mai riguros control asupra vânzărilor din piaţă
şi de a adresa de îndată proces-verbal de contravenţie atât comercianţilor cât şi consumatorului
contravenient, înaintând acest proces-verbal de urgenţă d-lui jude, respectiv, pentru ca acei care
contravin să fie pedepsiţi potrivit dispoziţiile legii, autorizând luarea de măsuri excepţionale.
Populaţia Iaşiului este rugată de a da concurs sincer autorităţilor şi de a denunţa pe toţi
aceia, care prin această practică fără nici un temei provoacă scumpirea traiului, oraşul făcând faţă
cu suficienţă noilor nevoi. Primar G. G. Mârzescu”. SJAN Iaşi, fond Primăria Iaşi, dosar 36/1916,
f. 337.
156
N. A. Bogdan, op. cit., vol. 1, f. 106.
157
Ibidem., f. 116.
158
Ibidem, f. 107.
159
„Evenimentul”, 11 ianuarie 1917.

104
speculă tot atât de condamnabilă ca aceea a negustorilor detailişti împotriva
cărora s-au luat măsuri şi care vând lemne pe furiş cu 12 lei suta de kilograme”160.

„Evenimentul”, 24 februarie 1917.

Era vremea când, după cum spunea Romulus Dianu161, populaţia crescuse
datorită refugiaţilor, iar locuitorii Bârladului simţeau tot mai crud şi mai crâncen
ghearele mizeriei. Când, după cum spunea acelaşi scriitor, era „perioada celor
mai infernale calamităţi, când nimeni nu putea să-şi cumpere o carte: oraşul era
plin de exantematici, populaţia se înşiruia în faţa brutăriilor, de cu seară, pentru
pâinea cartelată ce se vindea la orele 7 de dimineaţă”.162

Imagine din Piața Sf. Ilie în anii `30

160
Idem, 20 ianuarie 1917.
161
Romulus Dianu (pseudonim literar al lui Romulus Dima; 22 martie 1905, Bucureşti – 25
august 1975, Bucureşti), prozator, publicist şi critic muzical. Salariat al Căilor Ferate Române,
poate şef de gară, Gheorghe Dima, tatăl viitorului scriitor, peregrinează cu soţia sa, Virginia
(născută Maiorescu), şi cei şapte copii prin numeroase localităţi din ţară. Astfel, unicul lor fiu
urmează şcoala primară şi gimnaziul la Murfatlar, Buhuşi, Dărmăneşti şi Bârlad, unde familia se
refugiase în 1917. Aici, în casa poetului George Tutoveanu, adolescentul îi cunoaşte pe
Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, I. M. Raşcu etc.
162
Ion N. Oprea, Academia Bârlădeană...., p. 19.

105
 Cu toate acestea, pentru cei cu dare de mână ori învârtiţii de război nici
preţurile astronomice induse de lipsuri ori speculă nu puteau constitui o piedică
în calea satisfacerii micilor plăceri gastronomice. De sărbători, normalitatea
părea să-şi reintre parţial în drepturi, la cofetării163 lumea stând nerăbdătoare,
îngheţând la temperaturi extreme şi chiar vociferând, pentru obţinerea unei
trufandale – cozonacul.164 „Galanteria faţă de cucoane, în iarna şi în primăvara
anului 1917, nu se manifesta în Iaşi prin flori sau bomboane, ci printr-un săpun
sau printr-o cutie de sardele.”165

Imagini din Piața Sf. Ilie în anii `30

Până şi la Înaltul Comandament se resimţea diferenţierea: „Popota

Marelui Cartier e împărţită în două. De o parte mănâncă mai bine gradele
superioare inclusiv maiorii; de alta, mai de la cazan, ofiţerii până la căpitani”.166
După mutarea la Iaşi a apărut o problemă inedită, capabilă să stârnească
amuzamentul, dacă nu ar fi situată în contextul războiului. „A fost o chestie mare

163
În vremuri de pace, meniuri consistente şi desigur savuroase se puteau servi la numeroasele
restaurante şi cofetării din oraş, precum „Compotecas” (str. Ştefan cel Mare), Guguianu – tatăl
vestitului sculptor Marcel Guguianu-, ori la „Confeserie Parisienne Theodor Passini” (pe strada
Principală, în localul lui P. V. Neacşu – asortată cu articolele cele mai noi şi proaspete de
bomboane, dulceţuri diferite, îngheţată...), cea luxoasă a lui Handoca (cu mobilier de culoare
neagră, unde se mâncau delicioase „pricomigdale”), a grecului Luverdis, a lui „Manzavinatos”
(ce nu era ocolită de amatorii de dulciuri orientale cu siropuri şi arome dintre cele mai îmbietoare),
Cofetăria „Carmen Silva”, Cofetăria Spiratos (situată pe strada Regele Carol la nr. 206), a lui Iani
sau a lui Pitpinic (cu o îngheţată ce era vestită în toată ţara), cofetăria lui Velea Stoica, a
armeanului Manuc Asfadurian, ce vindea cea mai bună cafea etc. Mirela Proca, Marcel Proca,
op. cit., p. 183.
164
Elena Th. Emandi, op. cit., pg. 94-95.
165
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 414.
166
Radu D. Rosetti, op. cit., p. 89.

106
dacă mobilizaţii pe loc de la ziarul „România”, trebuie admişi sau nu. Numai
după intervenţia generalului Prezan li s-a dat autorizaţia, şi atunci la masa a 2-a.
Cei îmbrăcaţi în uniformă era logic să ne supunem disciplinei; dar un Goga, un
Ranetti, un Moldoveanu, un Minulescu, simpli intelectuali civili militarizaţi pro
causa, se cădea să şadă la masă cu un maior? Altă problemă grea de rezolvat,
până când bieţii scriitori, jigniţi, au renunţat la vecinătatea gradelor superioare,
făcând tranzacţia să-şi ia mâncarea acasă, dar de la clasa I!”167
Situaţia nu pare fundamental diferită nici un an mai târziu. Marcel
Fontaine precizează în Jurnalul lui, la 28 noiembrie 1917, cu acurateţe dar şi cu
o neîncredere izvorâtă din cunoaşterea tarelor românilor, privind posibilităţile de
implementare practică a soluţiilor problemelor: „Unul după altul de câteva zile,
apar decrete referitoare la consumul de pâine şi de carne, precum şi la
raţionalizare în general. De cinci ori pe săptămână se va mânca pâine uscată, iar
de două ori mămăligă. Pe front raţia e de 1 kilogram pe zi; pentru trupele din
teritoriu, de 800 grame, iar pentru populaţia civilă, de 500 grame. Făina va
conţine 50% grâu şi 50% orz sau alt înlocuitor.
Nu vor mai consuma carne populaţia civilă, miniştrii de stat şi cei din
străinătate, reprezentanţii naţiunii, Cartierul regal, Marele Cartier, trupele din
teritoriu. Măsura asta e atât de draconică şi ar impune atâtea sacrificii până şi în
sferele cele mai înalte, încât tare mă îndoiesc că va fi aplicată. Singurii care ar
scăpa de acest regim sunt bolnavii din spitale care ar primi 150 de grame de carne
de 2 ori pe săptămână şi soldaţii de pe front, cărora li se va da aceeaşi raţie patru
zile din şapte. […]
Ca urmare a lipsei zahărului, intendenţa refuză orice livrare farmaciştilor
care îi roagă pe medici să nu mai prescrie reţete de siropuri. Populaţia civilă care
primea 500 de grame pe lună îşi va avea raţia redusă la 300 grame.
Ouăle costă 1 leu bucata. Litrul de lapte la Iaşi, de la 3-3.50, a ajuns la 4
lei.”168

Şi consemnările privind problematica alimentaţiei continuă: „În tranşee

soldaţii nu capătă drept hrană decât 500 de grame de pesmeţi pe zi şi tapioca, pe
care ei nu o mănâncă. Primele lor cuvinte când stau de vorbă cu ofiţerii sunt: Mi-e
foame! Dar dezertările au încetat.
Se duce lipsă de orice; însă pe sub mână se face un comerţ neruşinat. Se
face trafic cu produsele care sunt actualmente deţinute de intendenţă. Ceea ce
dovedeşte că cei însărcinaţi cu paza şi distribuirea mărfurilor fură.

167
Ibidem.
168
Marcel Fontaine, op.cit., p. 290.

107
 După decretul privind interdicţia ca civilii să consume carne, domnişoara
N. fiica fostului deputat, îmi spunea: A, carne avem câtă vrem!
Cu sistemul trocului care tinde să se răspândească peste tot, preţul real al
unui litru de gaz e de 9 lei, iar cel al unui kilogram de făină 4 lei.”169
„Simfonia războiului” a devenit, după 1918, în amintirile foştilor soldaţi
un „film dramatic de cinematograf” de care îşi aduceau aminte rememorând
locurile prin care au trecut şi întâmplări doar de ei ştiute, dar în care se va regăsi
cu obstinaţie ca un laitmotiv foamea trăită. Astfel, un fost ofiţer, scriindu-şi
memoriile, ne spune cu tărie: „Cum aş putea să uit Brăneştii unde preotul ne-a
dat să mâncăm fasole prăjită cu murături şi Oancea, unde zgribuliţi de frig, în
vârful dealului, nimerisem în o cameră abia construită şi fără sobă !
Dar Rogojineni, unde pe coasta bătută de vântul Prutului am întâlnit
salvatoarea coloană cu aprovizionarea? Blăgeşti, unde bietul cantonier ne-a oferit
să mâncăm o searbădă brânză cu mămăligă, iar bieţii copii de trupă refugiaţi
tocmai din Oltenia, îngheţaţi de ger, abia s-au dezmorţit prin câte trei ceaiuri, din
care unul la bidon pentru drum! Atâtea amintiri greu de uitat. Murgeni, la gazda
cârciumăriţă Coana Ana, cea cu mica diferenţă; Epureni, unde bătrânul boier
Eremia, cu o distinsă bunăvoinţă mi-a dat masa; Zorleni unde bătrâna gazdă ne-a
dat struguri uscaţi, iar tinerii refugiaţi, ţigări. Cantonul după şoseaua Bârladului,
unde mi-am schimbat rufăria leoarcă de greutatea drumului şi unde întâlnirea cu
amicul Dumitru A., ce venea cu automobilul de la Iaşi, mi-a făcut o impresie tot
aşa de curioasă ca o întâlnire în deşertul Africii. Sârbi, unde eu însumi bolnav de
atâta mizerie, m-am culcat lângă un foc mare unde mi-am lăsat amintire pulpana
mantalei arsă. Ce ger groaznic era! Şi totuşi un sergent rus de la un parc de tunuri
cantonate acolo şedea afară, în costumul lui Adam, în bătaia crivăţului şi-şi făcea
fricţiuni cu apă îngheţată, în timp ce ceilalţi ruşi beau ceai, aşteptând să le vie
rândul... Toate acestea parcă ar fi un film dramatic de cinematograf de care abia
îmi aduc aminte şi-1 clarific din ceaţa amintirilor...”170
Dacă mai adăugăm că au fost situaţii în care în spitale erau internaţi
soldaţi care „din cauza foamei erau aşa de slăbiţi încât aveau aspectul unor
schelete acoperite cu piele”, că militarilor răniţi aflaţi în spitale li se servea
dimineaţa, la prânz şi seara aceeaşi „ciorbă de pătlăgele şi că inclusiv vinul care
s-a dat bolnavilor din spitale, în loc să aibă o concentraţie de 8-9% alcool, abia
dacă avea 2-3%171, avem o imagine completă a situaţiei aprovizionării armatei şi
populaţiei cu alimentele atât de necesare.

169
Ibidem, p. 292.
170
Virgiliu Ştef. Serdaru, op. cit., pg. 17-19.
171
Dezbaterile Senatului, nr. 9 din 10 iulie 1918, p. 75.

108
 Un alt aspect al dificultăţilor iernii dintre anii 1916 şi 1917 este cel legat
de tifosul exantematic. Igiena precară, lipsa lemnelor şi a hranei au alimentat
intens răspândirea acestei epidemii. Consulul Belgiei din Iaşi, Ypersele de
Strihou, scria într-un raport din martie 1917 adresat superiorilor săi: „Se văd
soldaţi căzând de inaniţie pe străzile Iaşilor sau loviţi de un atac pe neaşteptate al
numeroaselor maladii care bântuie, ca tifosul exantematic şi, recurent, meningi-
tele etc. Decesele sunt aşa de numeroase acum, că lipsesc sicriele pentru a îngropa
cadavrele (…), se rechiziţionează scândurile din gardurile proprietarilor
particulari pentru a face sicrie”.172 Pentru rezolvarea problemei, Primăria Iaşi se
adresează Corpului IV armată, al cărui comandament funcţiona în localitate,
pentru obţinerea de „scânduri necesare pentru facerea raclelor pentru morţi”173,
aceştia „neputând fi transportaţi la cimitir”174. Şi la Bârlad, în 16 decembrie 1916,
se solicita primăriei oraşului, de către intendentul-administrator al Cimitirului II
„Trei Erarhi”, angajarea de personal suplimentar, deoarece persoanele ce se
ocupau cu acest lucru nu mai făceau faţă175 şi „serviciul suferă mai ales în aceste
timpuri de mare aglomeraţie”.176
Pentru soldaţi şi majoritatea românilor, gerurile extreme din iarna 1916-
1917, la care se adăugau căderile masive de zăpadă, reprezentau o pacoste în plus
încât s-a ajuns la situaţia în care „lipsa de combustibil făcuse din garduri şi
copacii grădinii publice un jaf licit”.177 Chiar şi oamenii onorabili furau lemne…
iar doamnele puteau fi „încântate” cu un banal dar, constând din „bucăţi de
lemne” ne spune Argetoianu în amintirile sale.178 În cazul altor categorii
constituia o posibilitate de a uita de negurile războiului. Berthelot relatează, nu
fără un uşor amuzament, că, în plin război „… s-au scos săniile şi se fac plimbări
în aer liber”.179 Deşi termometrul cobora constant sub -150 C considera că frigul
„poate fi suportat bine cu căciuli de blană şi şube îmblănite”.180

172
Adrian Pricop, Documente belgiene privind Oraşul Iaşi în perioada primului război mondial,
în „Cercetări istorice”, Iaşi, tom. II, 1971, p. 392, anexa I.
173
SJAN Iaşi, fond Primăria oraşului Iaşi, dosar 168/1916, f. 14.
174
Ibidem, f. 16.
175
Mai ales că din numărul de angajaţi unul era grav bolnav (Ioan Avram – probabil a şi decedat
deorece nu mai apare printre salariaţii cimitirului în ianuarie 1917) şi doi mobilizaţi. SJAN
Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 23/1916-1917, f. 20.
176
Ibidem. Nici la Piatra-Neamţ situaţia nu era diferită; primarul oraşului cerea, în martie 1917,
ca administraţia fiecărui spital să ia măsuri „ca să trimeată în fiecare zi câte un miliţian la cimitir,
ca să dea ajutor la săpatul gropilor şi înmormântarea cadavrelor”. Apud, Constantin I. Stan, Aliaţi
şi adversari..., p. 38.
177
G. G. Ursu, Grădina publică a Bârladului şi scriitorii, în B.O.A., vol. I, p. 52.
178
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 79.
179
Generalul Henri Berthelot, op. cit., pg. 144-145.
180
Ibidem.

109
 Piaţa Sf. Ilie în anii ’30

Străzile, și așa cu un paviment deficitar181, au cunoscut o degradare

continuă, la care a contribuit în principal utilizarea excesivă a mijloacelor de
transport auto, a tractoarelor şi tunurilor grele ale armatei române şi ruse, iar
Primăria Bârlad nu dispunea de resursele financiare pentru întreţinerea şi
repararea lor. Mai mult, muncitorii specializaţi în lucrări de pavaje şi asfaltări
fuseseră mobilizaţi ori utilizaţi de armata rusă, după cum reiese dintr-un raport al
Serviciului Tehnic al primăriei, din 29 aprilie 1917: „Din cauza actualului război,
echipe de lucrători lunar nu se pot găsi din cauză că toţi muncitorii cu braţele şi
cei care au puţine cunoştinţe de pavaj sunt angajaţi de serviciul tehnic rus unde
le plătesc preţuri foate mari. Ca exemplu citez că un maestru pavagiu e plătit între
300 şi 375 lei lunar, iar un lucrător pavagiu e plătit între150 şi 185 lei lunar, plus
că li se dă hrană şi zahăr. Propun deci să binevoiţi a aproba ca puţinele şi strictele
reparaţii ce urmează a se face în această campanie să se continue tot cu metrul
pătrat şi sub un riguros control”182. Din aceste motive, pavimentul stradal
prezenta numeroase gropi iar traficul devenise pe alocuri impracticabil, după cum
constatau specialiştii autorităţilor locale: „strada Regală pe porţiunea de la Cerbul
de Aur şi până la cazarma Regimentului „Cantemir” Nr. 12, are o urgentă şi

181
Într-un raport prezentat Consiliului Comunal de primarul George Vidra, în şedinţa de la 23
ianuarie 1908, acesta arăta că între lucrările întreprinse de Consiliul Comunal, deoarece era
neapărat necesar, a fost şi „pavarea câtorva străzi cu piatră cioplită de Putna, asfaltarea
bulevardului Gării cu piatră de granit, facerea şi şoseluirea a două porţiuni din stradelele Speranţa
şi Cerealele”. Expunerea situaţiei Comunei Bârlad, pe anul 1906-1907, Bârlad, 1908, p. 5. Vezi
și Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit., pg. 33-35.
182
SJAN Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 4/1917, f. 6.

110
absolută necesitate de reparare a pavajului, circulaţia devenind zilnic cu
desăvârşire neaccesibilă.”183
Pavagiul Tănase Gheorghiu prezenta situaţia lucrărilor efectuate până la
6 februarie 1917: „trotuarele deteriorate de tractoarele armatei, în strada Regală
(actuală Republicii n. ns.), lângă Coloseu184 şi în faţa proprietăţii spitalului
(Atelier Neuhauser). De asemenea, s-a reparat partea carosabilă în strada
Dobranici, în faţa menţionatei proprietăţi, precum şi pavajul cu bolovani de la
capetele Podului Roş (Mahalaua Munteni), strada Petru Rareş.” 185 Aceste
intervenţii au fost cu totul insuficiente deoarece, la nici peste o lună, 16 martie
1917, se „treceau în revistă” străzile ce „au absolută necesitate pentru refacere:
1) Strada Mihai, 2) Maria Gâlcă, 3) Traian, 4) Regală (de la Traian spre
Bucureşti), 5) Poşta Veche, 6) Paloda, 7) Sf. Gheorghe, 8) Cerealele (în părţi), 9)
Prut, 10) Vărăriei”.186

Artilerie grea românească în trecere prin oraş, iarna anului 1916187.

183
Ibidem, f. 5
184
„Sub denumirea de Coloseul Manzavinatos se înţelege localul de teatru şi cinematograf cu sală
construită în acelaşi ad-hoc şi grădină amenajată în acelaşi scop.” SJAN Vaslui, fond Tribunalul
judeţului Tutova, dosar 1/1918, f. 39.
185
Idem, fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 4/1917, f. 2.
186
Ibidem, f. 3.
187
http://www.iwm.org.uk/collections/item/object/205320889

111
 Clădirile publice erau supraaglomerate, iar uzina electrică a fost
suprasolicitată existând oricând riscul să clacheze. În adresa cu numărul 242 din
15 septembrie 1916, directorul Uzinei electrice aducea la cunoştinţă Primăriei
Bârlad că se află în „imposibilitatea de a o întreţine deoarece uzina şi reţeaua se
întind pe 76 km. şi un număr de 8 angajaţi sunt mobilizaţi şi solicita
suplimentarea personalului cu cel puţin 4 muncitori.”188 Producția industrială a
fost grevată de lipsa cronică de materii prime, la care se adăugau și rechizițiile
strategice de petrol, păcură, parafină (indispensabilă în fabricarea lumânărilor),
de sodă, seu, săpun etc. De mare utilitate s-au dovedit fabrica de ulei „Mândra”,
morile189 și atelierele mecanice (cum era cel al magnatului de mai târziu Nicolae
Malaxa) etc.190
Desigur, prezenţa Marelui Cartier General aducea şi elemente pozitive ce
se reflectau în aprovizionarea cu unele materii prime (ţiţei) pentru funcţionarea
morilor „ce macină grâul ce soseşte în mare cantitate din Rusia”191. De asemenea,
era o adevărată binefacere pentru comercianţi, care se întreceau în oferte de
produse, necesare pentru nevoile cotidiene, dar şi pentru anumite ocazii speciale.
La toate acestea se adăugau greutăţile provocate de armata rusă după cum
rezultă dintr-o plângere a comanditorilor Fabricii de ulei din localitate:

„Domnule Comandant,

Subsemnata, Fabrică de uleiuri vegetale din Bârlad I. B. Popov & C,

societate în comandă care este rechiziţionată de către onor Ministerul de Război,
Direcţia Generală a Subzistenţelor pentru a fabrica şi furniza armatei cantitatea
de 200.000 kg ulei de mâncare conform adresei Nr. 26215 din 26 Nov. 1916 şi
Nr. 638 din 7 Dec. 1916 a Marelui Cartier General, serviciul intendenţei, ne
vedem astăzi puşi în imposibilitatea de a lucra deoarece astăzi o comisiune rusă
s-a prezentat la fabrică spre a rechiziona atât fabrica cum şi magazinele pentru a
face din ele un spital (s. ns.).
Cum Fabrica noastră e credem cu totul neaptă unei asemenea
întrebuinţări şi cu atât mai mult că furnizează chiar şi armatei ruseşti uleiuri, vă
rugăm să binevoiţi a interveni forului competent a ne lăsa liberi să putem lucra.
I. B. Popov.”192
188
SJAN Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 24/1916, f. 29.
189
Cum era moara mecanică „Thieri”, de pe Strada Dragoş-Vodă. SJAN Vaslui, fond Primăria
oraşului Bârlad, dosar 1/1896, f. 63.
190
Vezi Marian Rotaru, Noblețea unei fabrici. Povestea Mândrei, Editura GraphoPress, Tecuci,
2012.
191
A.M.R., fond MCG, dosar 497/1916, f. 109.
192
A.M.R., fond MCG, dosar 44971916, f. 32.

112
 Lipsurile de tot felul determină Ministerul de război să dea un ordin
circular comandamentelor militare, publicat şi în presa vremii, „relativ la
strângerea cenuşii provenită din arderea lemnului, pentru a fi întrebuinţată la
conservarea pieilor animalelor, precum şi la prepararea leşiei pentru curăţenia
oamenilor şi spălatul rufelor.”193
Dincolo de rigorile războiului existau şi alte faţete ale oraşului ce ţineau
de viaţa cotidiană şi chiar mondenă. Pe strada Regală la Bârlad ori Lăpuşneanu
la Iaşi defilau doamne elegante, îmbrăcate după moda zilei, ruseşte: rochii scurte,
creţe pe şolduri, cu blană pe marginea mânecilor, iar pe cap căciuli căzăceşti.194
Acest spectacol al străzii, cu „trecători trecând cum se cântă în Carmen”195, este
creionat şi de ofiţerul francez Marcel Fontaine: „doamne elegante ieşite la
plimbare, paltoane de iarnă, blănuri, uniforme româneşti cenuşii sau albastre cu
căciuli, mantale cafenii ale ruşilor cu tichii cilindrice sau şepci”196; „Strălucite
echipaje româneşti sau ruseşti”197. Din fotografiile de epocă constatăm că, în plin
război, oamenii nu-și abandonează interesul pentru vestimentație. Atât femeile
cât și bărbații din protipendadă îşi menţin interesul de a fi eleganți. Femeile poartă
pălării cu boruri mari și inegale, rochii ample și pantofi cu vârf ascuțit, iar
bărbații, chiar și în uniforme, au grijă de accesorii, între care bastonul/cravașa,
ceasurile de buzunar și prince-nez-urile sunt în prim plan.
După cum mărturiseşte Berthelot, în corespondenţa adresată cumnatei
sale Louise, primul contact cu oficialităţile militare ruseşti la Bârlad a fost unul
plăcut. Cu ocazia zilei de Sfântul Nicolae, ziua onomastică a împăratului, „s-a
ţinut o slujbă la biserica ortodoxă, au avut loc o paradă şi un dejun de gală. S-au
rostit toasturi şi niciodată românii şi ruşii n-au fost atât de buni prieteni. Şi în
special s-a servit un caviar de primă clasă.”198
Din continuarea relatării se pare că se încetăţenise moda acestor cine
franco-ruse ce eludau neînţelegerile diplomatice privind problemele româneşti.
„La rândul meu, i-am invitat ieri la masă pe generalul Saharov şi pe şeful său de
stat-major, Şişkievici, sub pretextul de a ne lua rămas bun de la generalul
Beleaev, al cărui rol este acum încheiat199. Cina a fost foarte veselă, iar eu i-am
193
„Mişcarea”, 18 februarie 1917.
194
Radu Cosmin, Pagini de pribegie. Exodul, 1919, p. 125.
195
Marcel Fontaine, op. cit., p. 288.
196
Ibidem, p. 296.
197
Ibidem, p. 288.
198
Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 124.
199
Înlocuirea lui Beleaev s-a produs ca urmare a neîncrederii exprimate de Mossolov şi generalul
Zaharov în capacităţile sale de a-şi îndeplini atribuţiile de oponent al lui Berthelot. Dacă trimisul
ţarului l-a evaluat ca fiind „un birocrat plin de îngâmfare”, comandantul trupelor ruseşti în
România a fost mult mai categoric în opiniile sale considerând că nu este altceva decât
înăbuşitorul oricăror iniţiative… şi sufletul tuturor intrigilor care se puneau la cale”. Aversiunea

113
tratat cum am putut mai bine. Acum câteva zile, îi invitasem deja pe alţi câţiva
ofiţeri ruşi, cavaleri ai Ordinului Sfântul Gheorghe…”200
O edită, dar nu mai puţin interesantă, este o relatare privind modul în care
trupele ruseşti, staţionate în Bârlad, au ales să sărbătorească ziua de 1 Mai. Nu
vom insista asupra contextului internaţional deoarece el este destul de bine
cunoscut, dar vrem să surprindem o pagină din istoria modernă a oraşului.
Autorităţile române îngrijorate atât de numărul soldaţilor adunaţi cât şi de
lozincile pro-bolşevice strigate, au supravegheat cu atenţie desfăşurarea
manifestaţiei: „Bârlad, 1917, 1 Mai. Dare de seamă din partea brigăzii de
siguranţă, către Prefectura judeţului Tutova, asupra serbării de 1 Mai, de către
armatele ruse aflate în garnizoana Bârlad şi în comunele învecinate.
Astăzi a avut loc în localitate serbarea zilei de 1 Mai de către armatele
ruse aflate în garnizoana Bârlad şi în comunele de prin împrejurul oraşului.
La această serbare au luat parte ca la 6000 persoane; ofiţeri superiori,
inferiori, grade inferioare şi soldaţi din diferite arme, cum şi vreo 30 de doamne
de Crucea Roşie.
Serbarea a decurs în modul următor:
Mai întâi toţi soldaţii cu ofiţerii lor s-au adunat pe câmpul de aviaţie, unde
erau construite trei tribune pentru vorbitori. Încă de la orele 9 dm. au început a
trece în grupuri, purtând steaguri roşii şi plancarde cu diferite inscripţii ca:
„Trăiască republica democratică”, „Vrem pământ”, „Trăiască Pacea între
popoare”, „Război până la izbândă”, „Uniţi-vă muncitori din toată lumea”, „Să
se păzească tânăra libertate ca să nu se piardă” etc.”
La acestă serbare au mai luat parte şi delegaţi din Rusia, delegaţi de pe
frontul Tecuciului şi delegaţi din partea flotilei din Marea Neagră .
La ora 12 a. m. Când toţi soldaţii s-au adunat complet, muzica militară a
întonat rugăciunea pentru cei căzuţi pe câmpul de luptă, apoi pe fiecare tribună
s-a suit câte un ofiţer, arătând însemnătatea zilei de 1 Mai pentru poporul rus.
Le spune apoi să se aranjeze câte opt soldaţi în rând, pentru a manifesta
prin oraş. Plecând în ordine, au parcurs strada Regală, strada Dobranici, Bd-ul
Ferdinand, apoi s-au înapoiat iarăşi pe strada Regală, la locul de unde plecase pe
câmpul de aviaţie. În tot timpul manifestaţiei, soldaţi şi ofiţeri au intonat cântece
socialiste. Fiecare soldat purta pe piept cocarde roşii, iar care ţineau ordinea,
purtau o lenţă albă.

lui Zaharov faţă de Beleaev era atât de mare încât a declarat că nu îi mai putea „tolera” prezenţa
în anturajul regelui Ferdinand. Mai mult decât atât, s-a declarat dispus să-şi dea demisia din
funcţia sa în cazul în care Beleaev nu era rechemat în Rusia. A. A. Mossolov, op. cit., p. 63.
200
Generalul Henri Berthelot, op. cit.

114
 Muzicele militare care era în număr de două, intonau din când în când
„Marsilieza”.
La orele 2 jum. manifestanţii au ajuns la locul tribunelor. Aici au vorbit
40 de persoane: ofiţeri, soldaţi, cum şi un deputat venit din Petrograd. Toţi au
arătat asistenţei însemnătatea zilei de 1 Mai a proletariatului din Rusia, care sub
vechiul regim au fost robi, neavând nimeni o palmă de pământ, muncind din greu
pentru boierii care aveau moşii nemărginite.
Arată că astăzi când poporul rus a recăpătat libertatea, ştie pentru ce luptă
şi că pământul boieresc va fi împărţit muncitorimii egal şi deopotrivă.
Critică pe ţar şi pe familia sa, arătând cum a voit să vândă poporul rus. Se
arată cum s-a început revolutia şi cum s-a vărsat sângele revoluţionarilor pe
străzile Petrogradului, pentru libertatea Rusiei.
Se insistă că după acest război va veni o pace pentru totdeauna, dar mai
înainte trebuie să lupte să desfiinţeze militarismul german şi austriac, care este
aproape îngenunchiat şi care prin diplomaţii lor mereu cer pace Rusiei şi celorlalţi
aliaţi, astfel că războiul nu va mai dura mult şi pacea va veni când toţi vor merge
pe la casele lor.
Se atrage atenţia soldaţilor să fie prevăzători, căci sunt din soldaţi şi ofiţeri
partizani ai ţarului care încearcă a face discordie între soldaţi, toţi aceştia, când
vor fi găsiţi, să fie arestaţi.
În acelaşi sens au vorbit toţi oratorii.
La sfârşit, Colonelul Obolenski, comandantul garnizoanei ruse, în numele
comandantului armatei a IV ruse, aducând saluturile tovarăşilor lor aflaţi în
tranşee, urând prosperitate şi sănătate poporului rus şi striga: Traiască republica
Rusă democratică, trăiască revoluţionarii, trăiască poporul rus.
La orele 5 p. m. s-au terminat discursurile şi asistenţii au plecat în oraş în
mici grupe, împrăştiindu-se apoi în perfectă linişte.
Pentru conformitate, Francine Gr. D. Vasiliu” 201.
În 1917, primăria oraşului nu uita să impoziteze: „balurile publice,
mascate şi nemascate, adunările de dans în restaurante, grădini publice, localuri
de băuturi spirtoase, reprezentaţii teatrale, circ, gimnastică, cinematograf,
panoramă, diorame, concerte instrumentale şi vocale şi orice întreprindere unde
se cântă”.202
Nici semnarea armistiţiului „în condiţii care consacră neputinţa şi
înfrângerea ţării” nu opreşte „înalta societate din oraş să dea o petrecere”… la
care lumea va dansa „toată noaptea” până dimineaţă.203

201
I. Antonovici, op.cit., pg. 298-299.
202
SJAN Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 2/1917.
203
Marcel Fontaine, op. cit., p. 295.

115
 Fontaine ne oferă informaţii preţioase despre modalităţile de petrecere a
timpului liber. Plimbare pe străzi şi în Grădina publică unde poţi întâlni
domnişoare din protipendadă bârlădeană…. că de: „lumea e mică la Bârlad”.
[...] „Cină. Pe urmă ne ducem la teatru204 [...]. Sala e plină. Domină culoarea
verzuie a uniformelor româneşti; dar mai sunt şi numeroase mantale cafenii de
ruşi, iar noi suntem aproape singurii care arborăm frumosul nostru albastru
cenuşiu francez.”205
Dar creionează şi o imagine opusă a cotidianului stradal, în contrapondere
cu situaţia elitei bârlădene: „Am reuşit să fac câteva cumpărături în oraş: un
pahar, 5 lei; trei ceşti de cafea, 6 lei; o duzină de nasturi foarte obişnuiţi, 2 lei. Pe
străzi staţionează fără ocupaţie şi dezorientaţi tineri, în general în zdrenţe,
încălţaţi cu opinci ţărăneşti şi şosete groase de lână confecţionate în casă şi legate
cu şireturi pe post de moletiere. Pe cap, căciula neagră ţuguiată. Sunt recruţii din
leatul ’19.”206

Spitalul „Bârlad şi Elena Beldiman”

Observăm cum viaţa cotidiană a oraşului este una diferită faţă de cea din
decembrie 1916. În 1917 a renăscut speranţa: alimentele au început să vină din
Rusia, odată cu mult aşteptatele arme din Occident pentru armata română.

204
Mai vechiul Teatru Iasculovschi dispăruse şi în locul acestuia s-a ridicat în 1913 Teatrul Carol,
distrus în 1933 de un incendiu. Actualmente pe acel amplasament se află Baia comunală.
205
Ibidem, p. 299.
206
Ibidem, p. 298.

116
Victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au contribuit şi ele la ridicarea
moralului populaţiei. Nici Revoluţia rusă, cu toată îngrijorarea provocată, nu
putea umbri sentimentul de bucurie determinat de apropierea păcii.
Acelaşi Marcel Fontaine ne relatează din cotidianul bârlădean de la
sfârşitul anului 1917: „19 DECEMBRIE… e sărbătoarea Sfântului Nicolae la
ortodocşi, zi nelucrătoare. În onoarea ei, un popă desigur important în ierarhie
judecând după magnificul potcap de catifea mov pe care îl poartă, a venit să ţină
liturghia în capela spitalului, iar ceremonia era întregită de cântările corului
Liceului de fete207.
Generalul Grigorescu a trecut repede prin saloanele spitalului; ne-a
adresat şi nouă câteva cuvinte amabile. Nu ştiu de ce, am fost consemnaţi în
încăperi; prin urmare, nu am putut asista la decernarea decoraţiilor.
La prânz am primit ca desert prăjitura obişnuită la sărbătorile religioase
ortodoxe, coliva, preparată din boabe de grâu, nuci şi zahăr.
20 DECEMBRIE…. După-amiază, cu camaradul meu care va mai rămâne câteva
zile, mergem să facem o vizită de rămas-bun domnişoarelor care veniseră atât de
des să mă vadă şi mă aprovizionase cu cărţi într-un mod atât de drăguţ. Suntem
primiţi cu mare amabilitate. Ni se serveşte ceaiul însoţit de delicioasele
sandviciuri cu icre negre (produs care costă 140 lei kilogramul), prăjiturele etc.
Ni se explică de ce, mulţumită situaţiei proeminente a tatălui, fost deputat şi
senator şi actualmente preceptor al oraşului, familia nu duce lipsă de nimic.
După cină, mergem la teatru, unde este anunţat un program considerat aici
senzaţional. Începe cu proiectarea unor imagini de pe frontul francez. Dar poanta
serii o constituie apariţia pe scenă a marelui cântăreţ comic român Tănase (…),
care cântă melodii despre vremurile actuale. Cu multă atenţie, reuşesc să înţeleg
sau să ghicesc cam două treimi din spectacol.”208
Pentru acea perioadă, o anumită reflectare a atmosferei, din orașele
moldave, o regăsim și în romanele lui Mihail Sadoveanu – Omul din Lună şi
Strada Lăpuşneanu, bazate pe amintirile sale din război.
Anul 1918 avea să aducă pentru toţi românii un final greu de anticipat,
mai ales în decembrie 1916: înfăptuirea Marii Uniri. Realizarea României Mari
a reprezentat şi pentru bârlădeni un ideal şi un deziderat naţional la care şi-au
adus contribuţia şi ei, membri ai unei comunităţi naţionale marcată de destinul
românilor aflaţi sub dominaţie străină şi de sacrificiile participării României la
Războiul de Întregire. Marea Unire a pătruns în mentalul colectiv ca un

207
Probabil una din instituţiile particulare de învăţământ – Institutul de domnişoare al Clotildei
Dimitriu, Liceul de fete „Iorgu Radu” fiind înfiinţat abia în 1921. Pentru detalii, vezi Marcel
Proca, File de monografie...
208
Marcel Fontaine, op. cit., pg. 301-302.

117
eveniment ce marchează destinele unei naţii. Imediat ce s-a aflat de rezoluţia
Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia conexată cu intrarea regelui Ferdinand
şi a autorităţilor româneşti în Bucureşti, duminică pe 2 decembrie, s-a iniţiat o
manifestaţie organizată de Liga Culturală şi Societatea Ortodoxă Naţională a
Femeilor Române, Secţia Bârlad. La această manifestaţie au participat mii de
bârlădeni, care au parcurs străzile Regală (actuală Republicii), Epureanu şi
Dobranici, oprindu-se lângă Podul roşu unde au luat cuvântul mai mulţi
reprezentanţi ai Ligii Culturale, politicieni locali, reprezentanţi ai autorităţilor şi
în entuziasmul existent mulţimea adunată s-a prins într-o horă românească.

Piața Sf. Ilie în anii `30

Sărbătorirea Marii Uniri a continuat în aceaşi zi, până în seară, printr-o

festivitate organizată la Cafeneua Manzavinatos, reunind în acelaşi loc persoane
din diferite categorii sociale şi orientări politice.209 Anterior, pentru meritele
deosebite de-a lungul carierei ecleziastice, preotul Iacov Antonovici fusese
invitat telegrafic, de ministrul P. Poni, la Te-Deum-ul ce urma să aibă loc la
Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, cu ocazia intrării triumfale a M. S. Regele
Ferdinand I în capitala ţării.210
Sentimentul patriotic în timp de pace se recunoaşte uşor în asemenea
aspecte aparent minore, dar profund umane. Bârladul avea să redevină apoi
acelaşi oraş în care timpul curge monoton peste oameni şi fapte. Nimic nu stă
astăzi mărturie despre importanţa oraşului în vremurile când Marele Cartier
General al Armatei Române era în fosta capitală a Ţării de Jos.

209
Gh. Clapa, Bârlădenii în războiul...., p. 138; Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit., p. 202.
210
I. Antonovici, În slujba bisericii şi a şcoalei, p. 306.

118
 BÂRLAD – CAPITALĂ MILITARĂ
(noiembrie 1916 – martie 1917)

„O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să

îndurăm greutățile și cu ajutorul lui Dumnezeu biruința
va fi a noastră. Arătați-vă deci demni de gloria
străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va
binecuvânta și vă va slăvi”.
Ferdinand – Rege al României
(fragment din ordinul de zi, 15 august, 1916)

La o sută de ani de la participarea României la Primul Război Mondial,

în istoriografia română rolul militar și politic jucat de Bârlad în perioada grea a
retragerii nu este tratat, fiind doar amintită – când nu e ignorată sau eludată în
totalitate – temporara ședere aici a cuplului regal211 ori a Marelui Cartier General
al Armatei Române212 și cel al armatei ruse. Acest aspect poate fi sesizat cu
ușurință în lucrări și articole, mai vechi ori recent apărute, având ca temă
participarea României la Primul Război Mondial și care se referă în mod exclusiv
la importanța Iașului213 în această perioadă de grea încercare pentru români.
O atentă analiză arată că armata română, în 1916, a fost învinsă în pofida
eroismului, însă nu nimicită, reușind ca printr-o retragere coordonată să salveze
vieți și bunuri cu care ulterior, în 1917, după o totală refacere și dotare

211
Vezi Marcel Proca, Bârladul în contextul Primului Război Mondial (II).
212
Ibidem (I), în „Elanul”, Nr. 179, ianuarie 2017, pg.1, 5-11; idem, Prezenţa Marelui Cartier
General al Armatei Române la Bârlad în timpul Primului Război Mondial. Bârladul capitala
militară a României neocupate, în „Academia Bârlădeană”, Anul XXIV, Nr. 1 (66), Trimestrul
I, 2017, pg. 11-13; ibidem, în „Coordonate metodico-ştiinţifice”, Casa Corpului Didactic Vaslui,
Anul VII, Nr. 1 (7), Aprilie, 2017, pg. 15-24; ibidem, în „Scriptor”, Anul III, nr. 7-8 (31-32)
iulie-august 2017, pg.116-119.
213
Virgiliu Z. Teodorescu, Orașul Iași, capitală a României în anii 1916-1918, la adresa:
www.monumentul.ro; Ion Mitican, Doi ani în refugiu la Iași, în „Ziarul Lumina”, 11 decembrie
2007; Iaşi – Memoria unei capitale, (coord. Gh. Iacob), Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iași,
2008; Ion Mitican, Acum 95 de ani, capitala României se muta la Iași, în „Curierul național”, 8
decembrie 2011; I. Scurtu, Viața cotidiană la Iași în anii 1916-1917, Editura Banca Națională a
României, București, 2011; Cristi Tănase, Refugiul regelui: România condusă de la Iași, în „7
est”, 13 decembrie 2015; Ion Agrigoroaiei (coord.), Orașul Iași...; Florin Cîntic, Iașul, capitală
de război, în „Ziarul de Iași”, 21 decembrie 2016; Dorin Stănescu, Iașul în Marele Război.
Crăciunul Reginei Maria în refugiul de la Iași din decembrie 1916 – pe blogul „adevarul.ro”, 22
decembrie 2016; Sorin Iftimi, Aurica Ichim, op.cit.

119
corespunzătoare, să poată acționa la porțile Moldovei, stăvilind încercările
inamicului de a trece spre interiorul Rusiei țariste. Bilanțul pierderilor umane era
catastrofal: 500.000 de oameni (100.000 morți, 150.000 răniți și 250.000
prizonieri).214 Bătălia pentru București din noiembrie 1916 a determinat
retragerea generală spre Moldova, frontul stabilindu-se pe linia Siretului.
Teritoriul Moldovei a devenit zona unde a continuat rezistența românească, fiind
necesare numeroase măsuri operative şi administrative în condițiile unei masive
concentrări umane.
Pentru o scurtă perioadă de timp, noiembrie 1916 – martie 1917, oraşul a
avut o importanță mai mare decât mărimea sa (centru militar şi factor de influenţă
politic), constituind o adevărată capitală militară a României neocupate de
inamic. Aici au activat nu numai Marele Cartier General al Armatei Române şi
omologul său rusesc pentru trupele aflate pe frontul din România, ci şi Marele
Cartier Regal (la Zorleni, în proximitatea Bârladului), Misiunea Militară
Franceză condusă de cunoscutul general Henri Berthelot215 precum şi cea rusă216.
În aceste condiţii la Bârlad a funcționat „Comandamentul Frontului
Român”217, regele având nominal comanda supremă pe frontul românesc, iar

214
Istoria Românilor, Academia Românã, vol. VII, tom II, coordonator al colectivului de
elaborare acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedicã, București, 2003, p. 434; România în
anii Primului Război Mondial, vol. I, p. 559; Nicolae Ciobanu, Pierderile umane ale României
în timpul Războiului de Întregire, p. 5; la adresa http://www.once.ro/sesiuni/sesiune_2007/
3_Pierderi.pdf
215
Henri Mathias Berthelot (7 decembrie 1861, Feurs – 28 ianuarie 1931, Paris), general francez.
A absolvit şcoala Militară St. Cyr (1883), după care a activat în Algeria. Din 1907 şi-a desfăşurat
activitatea în Statul Major General, subşef al Marelui Stat Major (1913-1914), comandantul
trupelor de rezervă din regiunea Sissons (1914-1915), al Diviziei 53 infanterie rezervă (1915), al
Corpului 32 Armată (1915-1916). Din 22 septembrie 1916 a fost numit şeful Misiunii Militare
Franceze în România pănă la 17 mai 1918, după care a fost trimis în SUA (5 iulie 1918) şi a fost
numit la comanda Armatei 5 (7 octombrie 1918). În România a ajuns la 3/16 octombrie și a deţinut
şi calitatea de consilier militar al regelui Ferdinand. A fost apreciat de soldații români, care l-au
poreclit cu simpatie „Taica Burtălău”. Pentru detalii privind viaţa şi activitatea sa se pot consulta:
Constantin Kiriţescu, op. cit., vol. II, pg. 20-21; Valeriu Florin Dobrinescu, Misiunea Berthelot
în documente militare inedite, în „Muzeul Naţional”, X, 1998, pg. 121-124; Vasile Popa, Misiuni
militare străine la Marele Cartier General român, în revista „Document”, anul VII, nr. 4, 2004;
Gheorghe I. Florescu, Generalul Henri M. Berthelot între Franţa şi România (1916-1918) I, în
„Zargidava”. Revistă de istorie, Nr. 6/2007, p. 72-97; Constantin I. Stan, Generalul Henri M.
Berthelot şi românii, Editura Paideea, Bucureşti, 2008; Eugenia Crişan, Generalul francez
Berthelot şi România, în „Conferinţele Bibliotecii ASTRA”, Nr. 88/2010; Ion Giurcă, Generalul
Henri Berthelot – 150 de ani de la naştere, în „Gândirea Militară Românească”, Nr. 6/2011, pg.
150-157; „Historia special”, An VI, Nr. 20, septembrie 2017.
216
Condusă de generalul Mihail Aleksandrovici Beliaeff (Beleaev), 1863-1918. Din 28
septembrie 1916 a fost reprezentant al Înaltului Comandament Rus (Stavka) pe lângă Marele
Cartier General român ca o contrapondere pentru generalul Berthelot. În perioada ianuarie-
februarie 1917, va fi ultimul ministru de război al Rusiei imperiale. Executat de bolşevici.
217
Glenn E. Torrey, op. cit., p. 174.

120
generalul rus Vladimir V. Zaharov218 fiind în funcția de șef de stat major al lui
Ferdinand I219 pentru trupele ruseşti. De asemenea, şi-au desfăşurat activitatea
în urbe: comandamentul Armatei I române220, cartierul general al Armatei IV
ruse221, spitale de campanie222, școli militare de specialitate223, diferite servicii și
organisme, unități aflate în refacere, un lagăr de prizonieri224, un aerodrom
militar, depozitele de subzistenţă ale Armatei I române225 etc.

218
Întâlnim diferite grafii, des utilizată fiind și cea de Saharov. Vladimir Victorovici Zaharov,
general de cavalerie rus, din 12 octombrie 1916 aflat la conducerea trupelor aliate din Dobrogea
(Armata de Dunăre). Din luna decembrie 1916 a exercitat comanda trupelor ruseşti de pe frontul
din Moldova, fiind în această calitate adjunctul comandantului Frontului româno-rus – regele
Ferdinand I. Din mai 1917 adjunct al regelui devine generalul Dimitrie Grigorovici Șcerbacev,
după un scurt interimat al generalului Lecițki. Vezi şi Constantin Kiriţescu, op. cit., p. 18;
http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2012/11/refacerea-si-reorganizarea-armatei.html
219
În exercitarea atribuţiilor sale, suveranul era ajutat de un stat major rus şi unul român. Pentru
realizarea unităţii de acţiune, problemă esenţială într-un război de coaliţie, planurile de operaţii,
organizarea aprovizionărilor şi a serviciilor erau asigurate de Marele Cartier General rus. Ordinele
şi dispoziţiile pe această direcţie erau transmise Marelui General român, care avea obligaţia să le
materializeze, aducând apoi la cunoştinţă partenerului rus. Din această reglementare reiese
subordonarea Marelui Cartier General român faţă de cel rus şi, implicit, poziţia de inferioritate a
regelui Ferdinand, mai ales că şeful de stat major al Frontului Român, care era şeful Marelui
Cartier General rus, avea dreptul să dea ordine în numele comandantului suprem. Petre Otu, 150
de ani de la nașterea mareșalului Constantin Prezan, în revista „Document”, Anul XIV, nr. 1
(51), 2011, p. 14.
220
Comandată de generalul de brigadă Dumitru Stratilescu (13/26 noiembrie 1916 – 19
decembrie 1916/1 ianuarie 1917).
221
Condusă de generalul Alexandr Franțevici Ragoza. Acest general a fost sursa unor conflicte
de comandament cu Marele Cartier General rusesc. http://www.historia.ro/exclusiv_web/
general/articol/batalia-marasesti-unde-nu-se-trece
222
La Bârlad şi în împrejurimi au funcţionat, pe toată perioada războiului, numeroase asemenea
unităţi: Spitalul de evacuare Nr. 2, Spitalul de evacuare chirurgical Nr. 9, Spitalul nr. 112, Spitalul
nr. 471, Secţia protezelor dentare Bârlad, Centrul spitalicesc din barăcile Bârlad (Spitalul de
contagioşi Nr. 1, o secţie de chirurgie şi triajul local al Directoratului), Spitalul de campanie
francez, Spitalul de convalescenţi – Zorleni (august 1916), Spitalul Nr. 6 şi al doamnei
Cantacuzino – Tutova etc.
223
Şcoala de Cavalerie Bârlad. Unitatea trebuia să se mute încă din ianuarie 1917, dar, din cauza
nerecepţionării la timp a corespondenţei, executarea ordinului începe pe abia 17 februarie 1917.
A.M.R., fond M.C.G., dosar 759/1917, f. 291-292.
224
SJAN Vaslui, fond Serviciul sanitar al oraşului Bârlad (1887-1951), dosar 7/1917. Lagărul
de la Bârlad a funcţionat, din 1916, în „depozitele Regimentului 2 Roşiori”. Dr. Bogdan Negoi,
România şi lagărele de prizonieri în Primul Război Mondial, Editura Tiparg Craiova, Craiova,
2011, pg. 76-77.
225
A.M.R., fond M.C.G., dosar 233/1916, f. 18, 32.

121
 Hotelul Europa unde au fost cazaţi ofiţeri din Marele Cartier General al
Armatei Române (carte poştală – colecţia Gh. Vasiliu)

Această situaţie a determinat un grad ridicat de supraaglomerare, pe care

îl putem deduce şi dintr-un inedit raport al maiorului Petrovicescu Constantin226
către comandatul Marelui Cartier General, datat 9 decembrie 1916, în care se
precizează că „din cauza marelui număr de ofiţeri sosiţi în garnizoană227, precum
şi a refugiaţilor din alte părţi, capacitatea de cantonament a oraşului Bârlad a fost
redusă cu totul, aşa că, în prezent, nu se mai poate conta pe nici o locuinţă în care
să se poată adăposti vreun ofiţer” şi pentru remedierea situaţiei se propune să se
„amenajeze în spitalul aflat la Şcoala profesională de fete (care ar trebui evacuat)
mai multe camere în care să se poată cartirui ofiţerii ce ar sosi aici înainte” şi „să
se menţină în gara locală (pentru necesităţi de cazare n. ns.) trenul Marelui Cartier
General”.228

226
Ibidem, dosar 142/1916, f. 2.
227
Pentru întreaga componenţă a M.C.G. vezi Ibidem, dosar 449/1916, f. 618-625.
228
Ibidem, dosar 142/1916.

122
 Problema era complicată şi de faptul că multe cadre din structurile
militare erau însoţite şi de familie, iar în cazul multora poziţia le permitea să
emită pretenţii în privinţa condiţiilor de cazare. Într-o situaţie cu membrii acestei
instituţii realizată în toamna anului 1917, la Iaşi, la un număr de 373 de cadre, cu
tot cu membrii misiunilor străine229, se adăugau alţi 230 de membri ai familiilor
acestora230. Dintre personalităţile marcante ale supremei instituţii de comandă
românească îi regăsim cazaţi, în decembrie 1916, la Bârlad, pe: generalul
Dumitru Iliescu231 la cetăţeanul Th. Ioan232, generalul Constantin Prezan233 pe
Strada Regală (Casa Palade), generalul Constantin Christescu234 pe Bulevardul

229
Misiunea militară engleză avea în componenţa sa 16 grade superioare la care se adăugau 14
grade inferioare
(şoferi şi ordonanţe); cea italiană 6 ofiţeri, 2 subofiţeri şi 5 soldaţi; rusă 6 ofiţeri şi 15 grade
inferioare etc. Ibidem, dosar 761/1917-1918, f. 114.
230
Ibidem, f. 159-166.
231
Dumitru Iliescu (1864-1940), general de brigadă. Sub-șef (şi conducător efectiv) al Marelui
Cartier General (25 octombrie – 5 decembrie 1916). Era unul dintre apropiaţii lui Ionel Brătianu,
pe care îl cunoscuse la Paris, unde fuseseră colegi între 1884 şi 1886 la Şcoala Politehnică. Ajuns
preşedintele Consiliului de Miniştri în 1914, Brătianu l-a numit secretar general al Ministerului
de Război, iar în 1916 şef al Marelui Cartier General, numire serios criticată în epocă. Ionel
Brătianu era acuzat că dorise să controleze sfera militară prin numirea unui apropiat,care nu se
afirmase în mod deosebit până atunci, în această funcţie importantă După înlăturarea din funcţie
a fost trimis în Franţa ca reprezentant pe lângă Marele Cartier General Francez. Pentru mai multe
date despre viaţa şi activitatea sa, vezi Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.), Şefii Statului
Major General român (1899-2000), Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, pg. 104-113.
232
Maiorul Toma Dumitrescu, şeful de cabinet al generalului Dumitru Iliescu, comandantul
Marelui Cartier General, notează succinct la 24 noiembrie/7 decembrie „Cartierul d-lui general
Iliescu la Th. Ioan”. Toma Dumitrescu, op. cit., p. 166.
233
Constantin Prezan, (22 ianuarie 1861 Butimanu, Ilfov – 27 august 1943 Schinetea, Vaslui),
căpitan (1887) , colonel (1901), general de brigadă (1907), general de divizie (1914), general de
corp de armată (1917) şi mareşal (1930). A absolvit Şcoala Militară de Infanerie şi Cavalerie
(1880), Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1883) şi Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu
de la Fointableau (1886). A comandat Brigada 13 infanterie (1904), Diviziile 3 Infanterie (1910),
7 Infanterie (1911), Corpul 3 Armată (1914) şi Corpul 4 Armată (1915). După intrarea României
în război (15 august 1916), a comandat Armata a 4 de Nord (august – noiembrie 1916), Grupul
de Armate „General Prezan” (12- 20 noiembrie 1916), Marele Cartier General (decembrie 1916
– aprilie l918) şi Statul Major General (octombrie 1918- aprilie 1920). Alin Spânu, Serviciul…,
nota 212, p. 81. Pentru mai multe date despre viaţa şi activitatea sa vezi şi: Teofil Oroian,
Gheorghe Nicolescu (coord.), op. cit., pg. 114-130; Viorica Zgutta, Constantin Prezan Mareşal
al României, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui, 2005; Petre Otu, Mareşalul Constantin
Prezan...; Col. (r) Ion Giurcă, Generalul Constantin Prezan, şef al Marelui Cartier General
român, în „Gândirea Militară Românească”, nr. 1/2011, pg. 188-202; Teodor Frunzeti (coord.),
Mareşali ai României, Editura Rao, Bucureşti, 2013; Dan Botez, op. cit..
234
General Constantin Christescu (2 decembrie 1866, Catane, Argeş – 8/9 mai 1922, Bucureşti),
militar de carieră cu studii în Franţa, profesor comandant la Şcoala Superioară de Război. General
de divizie (1917; de corp de armată – 1918), sub-șef al Marelui Cartier General (decembrie 1916
– iulie 1917) după care devine comandantul Armatei a I-a române până la înlocuirea sa cu Eremia
Grigorescu, de către rege în calitatea sa de Comandant de Căpetenie al armatei. Şef al Marelui

123
Pallade, colonelul Paul Angelescu pe Strada M. Kogălniceanu (la dr. Cerchez),
colonelul Ioan Răşcanu235 pe aceeaşi stradă etc. .236
La începutul campaniei din 1916, Marele Cartier General a fost dislocat
la Periș237 și mai apoi, în perioada retragerii, la Buzău, unde a ocupat imobilul
Palatului Comunal.238 Previzibila înfrângere a armatei române în Bătălia pentru
Bucureşti a impus luarea hotărârii privind această dislocare într-o localitate unde
erau condiţii mai adecvate de instalare şi conducere a operaţiunilor în curs de
desfăşurare.239 Şeful Misiunii Militare Franceze din România nota, într-o
scrisoare expediată cumnatei sale, Louise, pe 26 noiembrie/9 decembrie 1916,
următoarele: „Am părăsit şi noi Perişul, care îmi plăcea mult, pentru a veni
într-un oraş numit Buzău, unde, de altfel, nu vom rămâne prea mult timp, pentru
că imediat ce vor sosi ruşii, trupele româneşti vor trece la reorganizare în spatele
lor. Noi îi vom urma, bineînţeles, pentru a încerca să refacem această armată cât
mai curând posibil şi să recâştigăm cu ea pământul ţării, dar consider că este
nevoie de cel puţin trei luni pentru această realizare”.240
Activitatea Marelui Cartier General din această locaţie a fost de scurtă
durată, în seara zilei de 23 noiembrie/6 decembrie 1916, folosind aceeaşi
procedură ca în cazul mutării de la Periş, secţiile şi birourile cu personalul şi
materialele stabilite fiind transportate cu trenul la Bârlad. În contextul evoluţiei
nefavorabile a campaniei militare şi a contraofensivei Triplei Alianţe în zona
munţilor Carpaţi, în principal pe direcţia Predeal – Bucureşti, s-a dispus
pregătirea a două garnituri de tren pentru mutarea Marelui Cartier General într-o
cu totul altă locaţie, fără ca aceasta să fie indicată. Trenul regal, spre exemplu –
numerotat nr. 2, avea în componenţă un vagon de siguranţă, un vagon regal, un
vagon restaurant şi unul pentru suită, două vagoane clasa a II-a pentru personal,

Stat Major (1913-1914, 1918, 1920-1922). Alin Spânu, Serviciul…, nota 334, p. 110. Pentru mai
multe detalii despre viaţa şi activitatea sa, vezi şi Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.),
op. cit., pg. 91-103; Adrian Stroea, Marian Ghinoiu, op. cit.
235
Ioan Rășcanu (1878-1952), general și om politic, primar al Bucureștiului. A luptat în Primul
Război Mondial, distingându-se la Mărășești, unde a fost comandant de brigadă. A murit la
închisoarea Sighet, în timpul represiunii comuniste.
236
A.M.R., fond M.C.G., dosar 449/1916, f. 618.
237
În seara zilei de 15 august 1916, s-a constituit Eșalonul I al Marelui Cartier General al Armatei
Române, acesta instalându-se la Periș, în localul Administraţiei Domeniilor Coroanei. Cornel
Mărculescu, Frontul sârbesc din 1914-1915 în rapoartele atașatului militar maior Toma
Dumitrașcu, în revista „Document”, Anul XVII, nr. 1 (71), 2016, p. 19.
238
Constantin I. Stan, Marele Cartier General la Buzău (noiembrie 1916), în revista „Străjer în
calea furtunilor”, Anul X, nr. 20, decembrie 2016, p. 34.
239
Ion Giurcă, Maria Georgescu, op. cit., pg. 2012, 127.
240
General Henri Berthelot, op. cit. pg. 115-116.

124
două vagoane pentru bagaje, 8 vagoane pentru automobile şi trei vagoane de
trupă.241
Noua locaţie era considerată mai sigură în condiţiile unei neaşteptat de
rapide înaintări inamice pe valea Prahovei. De asemenea, Bârladul era considerat
corespunzător, din raţiuni de ordin militar, prin distanţa convenabilă până la
aliniamentul trupelor româno-ruse aflate în retragere şi menţinerea unui contact
optim cu acestea.
Alături de Marele Cartier General a plecat şi generalul Berthelot, care
consemna în memoriile sale la 24 noiembrie/7 decembrie 1916 că „trenul nostru
pentru Bârlad pleacă la ora opt seara sub supravegherea iluminată de o lanternă
a colonelului [Eracle] Nicoleanu242” şi continuă în ziua următoare: „Sosire la
Bârlad la ora 7. Instalare în cursul dimineţii în clădirea liceului. Saharov a primit
titlul de adjunct al regelui pentru comanda trupelor ruse pe frontul român. Şi el
trebuie să se instaleze tot aici (s. ns.).”243 Generalul Berthelot a fost însoţit de
medicul Coullaud244 şi alţi membri245 ai Misiunii Militare Franceze (Victor

241
Ion Giurcă, Prezenţa...., pg. 187-188.
242
Eracle Nicoleanu (7 septembrie 1872, Iaşi – 1940?), general. A urmat şcoala fiilor de militari
din Iaşi, fiind şeful promoţiei. Tot primul se clasează la Şcoala de Ofiţeri, la Şcoala de Cavalerie
şi la Şcoala Superioară de Război (1895). În cursul carierei militare a fost ofiţer în Regimentul 4
Roşiori (1895-1899), în Regimentul 2 Roşiori (1900-1903), Regimentul 2 Călăraşi (1904-1905)
şi în Regimentul 5 Călăraşi (1906). A fost şeful Biroului Informaţii din Marele Stat Major (aprilie
1915 – august 1916) şi şeful Biroului Informaţii din Marele Cartier General (august – decembrie
1916). Este avansat general (1917) şi devine Prefect a Poliţiei Iaşi (1 februarie – 29 octombrie
1918), iar de la 1 noiembrie al Poliţiei Capitalei (cel mai longeviv prefect de poliție al
Bucureștilor), ministru de Interne fiind generalul Arthur Văitoianu. A deţinut această funcţie până
la 11 iunie 1930, în timpul unor guverne liberale şi ţărăniste. A făcut parte din Comisia instituită
pentru elaborarea proiectului de lege a organizării Direcţiei Generale a Poliţiei şi Prefecturii
Poliţiei Capitalei, lege promulgată în 1929. Nu a fost înlocuit pe motiv de incompetenţă, ci
datorită faptului că, la lovitura de stat din 7-13 iunie 1930, regele Carol al II-lea a dorit în această
importantă funcţie un om de încredere, colonelul Gabriel (Gavrilă) Marinescu, 1886-1940,
general (1937), subsecretar de stat şi ministru de Interne (1939). Ulterior, între 1930-1931,
generalul Eracle Nicoleanu a fost comandant al Jandarmeriei. În semn de respect şi cinstire a
memoriei sale, prin Ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 678/6 iunie 2005,
Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Vrancea îi poartă numele – „General de divizie Eracle
Nicoleanu”. Pentru detalii, vezi şi Florin Şinca, File din trecutul poliţiei capitalei. Prefectura
Poliţiei Capitalei în primul deceniu interbelic (1918-1930), în „Poliţia Capitalei”, An XXIII, Nr.
439, martie 2015, pg. 16-17.
243
General Henri Berthelot, op. cit., p. 114. Situat în mijlocul tensionatelor evenimente, generalul
Al. Averescu preciza, la 25 noiembrie/8 decembrie 1916, în notele sale foarte sumar că: „Azi
dimineaţă a plecat Marele Cartier General de aici la Bârlad”. Mareșal Alexandru Averescu, op.
cit.., p. 111.
244
Comandantul corpului medical al misiunii. Menţionat de Berthelot.
245
Comandamentul Misiunii Militare Franceze dispunea de nu mai puţin de 11 ofiţeri din staful
personal al lui Berthelot, care au rămas în apropierea comandamentului regelui, şi 19 ofiţeri
detaşaţi pe lângă diferite oficii şi birouri. General Henri Berthelot, op. cit., pg. 33-34.

125
Pétin246, Charles Marchal-Perier247, De Vaulchier, Charles-Ernest Vouillemin248,
Léon Sthégens249 etc.)250. Generalul rus Zaharov nu se va arăta deloc grăbit,
făcându-şi apariţia abia pe 4/17 decembrie.251
În seara zilei de 24 noiembrie/7 decembrie 1916, Marele Cartier General
era deja instalat în clădirea Şcolii Normale „Principele Ferdinand”252, în timp ce
Ferdinand I şi-a fixat Cartierul Regal la Zorleni, în localul Orfelinatului agricol
„Ferdinand” (23 noiembrie/8 decembrie 1916 – 25 martie/7 aprilie 1917253),
departe de aglomeraţia şi tumultul Iaşiului, dar şi de freamătul unui târguşor de
provincie devenit aproape peste noapte centrul militar al părţii ce mai rămăsese
din Vechiul Regat. Stabilirea regelui Ferdinand I aici a impus și necesitatea
gravitării în jurul acestui sat, limitrof Bârladului, a numeroase personalități
politice și militare.254
Dimensiunii militare a oraşului i se adaugă şi cea politică. Situaţiile
stringente legate de conducerea statului şi-au găsit locul, aici, pe agenda
monarhului. Una dintre acestea era criza de comandament de la conducerea
Marelui Cartier General, care s-a manifestat pe două planuri. Primul a fost
contestarea constantă, dar care a luat amploare pe măsura derulării

246
Șeful de stat major al Misiunii Militare Franceze, colonel.
247
Ofiţer de ordonanţă, căpitan.
248
Charles-Ernest Vouillemin (1865-1954), colonel francez, ulterior general de brigadă, inspector
pentru artilerie în cadrul Misiunii. În 1918 a fost propus de Berthelot să-i succeadă în funcţie.
249
Léon Sthégens, locotenent colonel, instructor pentru artilerie grea în cadrul Misiunii Militare
Franceze.
250
Pentru detalii privind componenţa conducerii şi structura misiunii vezi Ion Giurcă, Prezenţa...,
pg. 178-179.
251
Ibidem, p. 121.
252
Clădirea dispunea de zece săli de clasă, plus trei clase ale şcolii proprii de aplicaţie, opt
dormitoare, două laboratoare, amfiteatru, sală de spectacole şi două biblioteci. Se întindea pe o
suprafaţă de cca. 6.500 m2. Şcoala mai dispunea de o infirmerie situată la intersecţia Bulevardului
Epureanu cu Bulevardul Gh. D. Pallade, baie, spălătorie, magazie, grajduri şi o fermă cu o
suprafaţă de 11 ha. Infirmeria aflată la sud-vest faţă de imobilul instituţiei, separată de corpul
principal al şcolii, era alcătuită dintr-un salon mare pentru bolnavi, un salon pentru izolare, două
camere mai mici şi locuinţa infirmierului. De asemenea, demn de remarcat era şi faptul că
instituţia avea şi o uzină electrică proprie, fapt ce a permis ca iluminatul să fie asigurat permanent,
chiar şi în cazuri de criză. Dispunea şi de o sursă de apă proprie, bazinul de apă alimentând
internatul şi baia. În aceste condiţii este lesne de înţeles de ce a fost preferată şi utilizată, în diferite
scopuri, de armata română şi rusă pe toată durata războiului.
Impozantul edificiu a suferit în această perioadă importante deteriorări deoarece aici a
fost cantonat Spitalul nr. 112, după aceea Marele Cartier General al armatei române, ulterior
Cartierul General al armatei a IV-a ruse şi apoi încă două spitale. Gh. Clapa, Dezvoltarea
învățământului...., p. 197. Ultimele vestigii au fost distruse în perioada regimului comunist între
1957 şi 1965/1967.
253
Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 189.
254
Maria, Regina României, Jurnal...., pg. 250-256.

126
evenimentelor, a generalului Dumitru Iliescu, subşeful Marelui Cartier General
şi împuternicit la conducere după sinuciderea generalului Vasile Zottu.255

Şcoala Normală, care a fost sediul Marelui Cartier General al Armatei Române
(noiembrie 1916 – martie 1917). Carte poştală (colecţia D. Pecheanu).

Hotărârea numirii generalului Constantin Prezan256 în funcţia de şef al

Marelui Stat Major (Marele Cartier General)257 s-a realizat la 30 noiembrie/13
decembrie 1916258, fiind într-o bună măsură şi opera reginei Maria. Aceasta, a
avut anterior, la 28 noiembrie/11 decembrie 1916, la Zorleni, o lungă convorbire
cu Ferdinand, pe care s-a străduit să-l convingă că trebuia să i se dea lui Prezan

255
Alin Spânu, Serviciul..., p. 81.
256
Alegerea lui Prezan putea părea ciudată în lumina eșecului suferit de acesta în bătălia pentru
București. Averescu, cel mai plauzibil candidat, era de neacceptat pentru toți cei care au luat
această decizie: Brătianu, Ferdinand și Berthelot. Pe de altă parte, Prezan avea un trecut comun
cu Brătianu, de pe vremea când învățau amândoi la Paris, o relație personală cu regele (între 1896-
1901, a făcut parte din Statul Major Regal, ca adjutant pe lângă principele moștenitor Ferdinand,
funcție pe care a ocupat-o aproape 5 ani (în epocă au fost chiar comentarii despre o relație dintre
viitorul rege și soția sa), aprobarea binevoitoare a lui Berthelot, „singurul militar de aici care
este cu adevărat capabil”, precum și susținerea activă a reginei Maria. Glenn E. Torrey, op. cit.,
p. 175.
257
Detalii despre numirea lui Prezan în Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan..., pg. 103-107.
258
General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 164.

127
o situaţie „în care să poată lucra cu temei, căci e omul în care se încrede şi armata
şi poporul”.259 Acum, aceasta nota cu satisfacţie că „un lucru e hotărât: Iliescu
trebuie demis, iar în locul lui trebuie pus Prezan”.260 Totodată, pentru a i se
consolida viitoarea poziție, el a fost avansat la gradul de general de corp de
armată, cel mai înalt în ierarhia armatei române la acea dată. Generalul D. Iliescu
a fost informat despre această numire direct de către suveran261.
La 2/15 decembrie 1916, generalul Constantin Prezan a fost chemat la
Marele Cartier General, fiind primit de rege, care i-a adus la cunoștință decizia
luată cu două zile în urmă. Inițial, Prezan a declinat oferta, așa cum procedase și
înaintea declanșării războiului, dar suveranul a făcut uz de calitatea sa de
comandant suprem, generalul fiind nevoit să se conformeze.262 În data de
3 decembrie 1916 nu se afla la Bârlad, deoarece îi trimite o telegramă lui Dumitru
Iliescu în care propunea formularea numirii sale în calitate de comandant al
Marelui Cartier General263. La 5/18 decembrie264, în această funcţie a fost numit
oficial, Constantin Prezan, decizia fiind luată de regele Ferdinand, Ion
I.C. Brătianu şi generalul Henri Mathias Berthelot265.266

259
Maria, Regina României, Jurnal…, p. 254.
260
Ibidem, p. 259.
261
În ziua de 1/14 decembrie, Ferdinand l-a luat deoparte pe Iliescu după ședința zilnică de la
Marele Cartier General. Referindu-se la „marea insatisfacție care există în public și în partidele
politice”, el l-a anunțat că Prezan îi va lua locul în calitate de șef al statului major. Cererea lui
Iliescu de a rămâne ca adjunct al șefului de stat major sau de a i se da comanda unei unități de pe
front a fost refuzată. În schimb, el a fost exilat într-un post de legătură la Paris. Geo Dumitrescu,
Jurnal de campanie, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1974, p. 179; General Radu R.
Rosetti, op. cit.
262
Petre Otu, 150 de ani...., în loc. cit., p. 15.
263
În textul telegramei, Prezan propune: „Şeful Statului Major al Armatei păstrând în acelaşi timp
comanda grupului”. Iliescu a notat pe formularul telegramei în creion cu roşu – „M. S. nu a fost
de acord cu menţinerea comenzii grupului” şi mai sus o nelămurire personală „Ce întrebuinţare
mi se dă?”. Biblioteca Naţională a României, fond Saint-Georges, dosar 552, f. 290. Tot la 3/16
decembrie 1916, regina nota: „Prezan a acceptat conducerea Cartierului General. Barbu îmi scrie
că radiază încredere” (Maria, Regina României, Jurnal…, p. 264).
264
Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916 – 1920, Editura Machiavelli,
București, 1996, p. 80. În memoriile sale Berthelot consemnează încă de la 30 noiembrie/13
decembrie 1916: „Generalul Prezan preia funcţia de şef al Statului Major General”, iar în ziua
următoare: „Numirea oficială a lui Prezan”. Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 119.
265
La 28 noiembrie/11 decembrie, regina consemnează: „Înainte de cină am avut o conversaţie
lungă şi gravă cu generalul Berthelot….. m-am bucurat să îmi dau seama că şi el a ajuns la
concluzia că omul de care trebuie să ne folosim e Prezan” (Maria, Regina României, Jurnal…,
p. 254).
266
Petre Otu, Averescu – Prezan. Dispute în vreme de război, în revista „Străjer în calea
furtunilor”, Anul III, nr. 5, martie 2009, p. 9;

128
 În aceeași perioadă de timp (4 decembrie 1916), generalul Ioan Raşcu267
în trecere prin Iaşi, primește știrea că generalul Dumitru Iliescu – „în contra
căruia toată lumea era revoltată” – a fost înlocuit cu fostul comandant al Armatei
IV române (de Nord). Continuându-şi drumul spre Bârlad, Raşcu a ajuns în
acelaşi timp cu noul şef al Marelui Cartier General, care „începuse a-şi lua
serviciul în primire”. Cei doi au luat o cină împreună, ocazie cu care comandantul
Corpului 7 Armată a aflat care va fi noua lui misiune: „a servi ca legătură între
generalul Veliciko268 şi Marele nostru Cartier în ce priveşte execuţia lucrărilor de
fortificaţie pentru apărarea Moldovei”.269

De la stânga la dreapta: generalul Constantin Prezan,

generalul Dumitru Lambru şi colonelul Luciano Ferigo.
Marele Cartier General, decembrie 1916 Bârlad (CGF)

267
La începutul Primului Război Mondial a comandat Corpul 7 Armată, în perioada 15 august –
27 septembrie 1916, ulterior fiind Inspector General al Geniului pe perioada războiului.
Alexandru Ioanițiu, op. cit., vol I, p. 93.
268
General rus, comandantul inginerilor militari, reputat specialist în lucrări de fortificaţii și care
se remarcase în apărarea oraşului Port Arthur, în timpul războiului ruso-japonez (1904 – 1905).
269
Ion Raşcu, Jurnalul meu din timpul Războiului pentru Întregirea Neamului, ediţie îngrijită,
prefaţată şi note de Dumitru Huţanu, Editura Pallas Athena, Focşani, 2007, p. 83.

129
 Regina Maria l-a întâlnit pe Prezan, la Zorleni, la 5/18 decembrie 1916,
lucru ce i-a făcut plăcere, „căci aveam de mult o mare dorinţă să i se dea locul pe
care îl are acum: şef al Marelui Stat Major”.270 Sprijinul suveranei nu a trecut
neobservat, Prezan fiind considerat că face parte din „generalii reginei”, un grup
de ofițeri legați de Casa Regală și din care au mai făcut parte generalii: Eremia
Grigorescu271, Traian Moşoiu272, Constantin Iancovescu273 etc.
Generalul Prezan era apreciat nu doar de către monarhi ci și de alte
personalități ale epocii. I. G. Duca274 aprecia şi el în termeni elogioşi calităţile
270
Maria, Regina României, Jurnal..., p. 266; I. G. Duca, Memorii, pg. 46 – 47.
271
Eremia-Teofil Grigorescu (28 noiembrie 1863 Golășei, lângă Târgu Bujor – 21 iulie
1919, București), militar și om politic român, general de divizie. A urmat cursuri primare la Tg.
Bujor, gimnaziul la Galaţi (1874-1878), Liceul Naţional la Iaşi (1878-1881). A fost înscris timp
de un an la Facultatea de Medicină şi Ştiinţe din Iaşi, după care a plecat la Bucureşti, dedicându-
se carierei militare: Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie (1882-1884), Şcoala de Artilerie şi
Geniu (1884-1886); cursuri de matematică superioară (Sorbona,1887-1888) şi stagiu de
perfecţionare în artilerie şi administraţie în Franţa. În cursul carierei militare, a avansat rapid în
ierarhia militară, până la gradul de general de brigadă (28 noiembrie 1915), apoi, în timpul
Marelui Război, este avansat la general de divizie (1 aprilie 1917), şi general de corp de armată
(24 ianuarie 1918). A deţinut, printre altele, funcţiile de: comandant al Brigăzii 3 Artilerie (1906),
comandant şi profesor de algebră superioară al Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti
(1907), director al Personalului din Ministerul de Război, comandant al Diviziilor 14 (1914) şi
15 Infanterie (1916), al „Grupului Oituz-Vrancea” (1916 – 1917), al Corpurilor 4 Armată (1917)
şi 6 Armată (iunie 1917) şi al Armatei 1 (30 iulie 1917 – 1 iulie 1918), inspector general al armatei
(1918), Ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă (24 octombrie –
28 noiembrie 1918), Ministru ad-interim la Industrie şi Comerţ. A fost decorat cu Ordinul „Mihai
Viteazul”, clasa a III-a, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de
generalii: Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu. Considerat erou
naţional, înmormântarea a avut loc cu funeralii naţionale, la Mărăşeşti, osemintele fiindu-i mutate
ulterior în mausoleul ridicat în localitate. Pentru detalii privind viaţa şi cariera sa se poate
consulta: Nicolae Ionescu, Generalul Eremia Grigorescu, Editura Militară, Bucureşti, 1967;
Neculai Moghior, Didi Miler, Credință și glorie. Generalul Eremia Grigorescu. Mărturii și
documente, ediția a II-a, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2006; Adrian
Stroea, Marin Ghinoiu, Din elita artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
București, 2012; Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Mica enciclopedie a Marelui
Război (1914-1918), Corint educaţional, Bucureşti, 2014, pg. 25-27.
272
Traian Moșoiu (2 iulie 1868, Tohanul Nou – 15 august 1932, București), general român. Pentru
detalii privind viaţa şi cariera sa se poate consulta: C. I. Stan, Generalul Traian Moşoiu...; Vasile
Şt. Tutula, Generalul Traian Moşoiu (1865-1932), un arhanghel şi erou al apărării Marii Uniri
(1918-1919, cetăţean de onoare al Năsăudului (4 martie 1924), Editura Mega, Cluj-Napoca,
2013.
273
Comandantul Corpului III armată.
274
Ion G. Duca (20 decembrie 1879, Bucureşti – 29 decembrie 1933, Sinaia), om politic
liberal român. În 1907 se lansează în politică, fiind ales deputat pe listele Partidului Naţional
Liberal, apoi a deţinut funcţii ministeriale: Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii în cele două
guverne Brătianu (1914-1918), Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (1918-1919), Ministerul
Afacerilor Străine (1922-1926) şi Ministerul de Interne (iunie 1927 – noiembrie 1928). A fost
ales preşedinte PNL (decembrie 1930) şi a fost numit premier (noiembrie 1933), însă numai după
o lună a fost asasinat de legionari (așa-numiții Nicadori) pe peronul gării din Sinaia din cauza

130
militare ale generalului Prezan, care „a ştiut să execute şi această retragere spre
vechea graniţă liniştit şi metodic, hărţuind mereu pe inamic, fără pierderi inutile
şi în cea mai desăvârşită ordine. Hotărât, cu cât trecea vremea, cu atât Prezan se
impunea mai mult. De la începutul războiului era singurul care nu făcuse nici o
greşeală, care înregistrase numai succese, şi, mai ales, singurul care îşi avea
trupele în mână. La el fiecare unitate ştia ce trebuia să facă şi legătura dintre
diferitele unităţi a fost realizată din primul moment. Pe de altă parte, modestia sa
contrasta simpatic cu zgomotoasa reclamă din jurul lui Averescu 275. În schimb
ceilalţi comandanţi de armată se arătaseră mai prejos de aşteptările generale”.276
Dintre contemporani doar Alexandru Averescu și Constantin Argetoianu
au exprimat o opinie contrară. Acesta din urmă face la adresa viitorului mareșal
afirmații chiar dezagreabile și neconforme cu realitatea: „În fruntea Marelui
Cartier General se disimula generalul Prezan, care se temea de responsabilități și
căruia îi era frică de nevastă-sa și de maiorul Ion Antonescu, care-l ducea de nas”;
și tot el continua lăsând să se întrevadă antipatia personală: „Mă întreb dacă Take
Ionescu nu se gândea la el spunându-mi într-o zi: A trebuit războiul acesta ca să
se vadă cât de proști sânt generalii”.277

eforturilor sale de a stăvili Mișcarea Legionară. A fost iniţiatorul organizaţiei de tineret

,,Cercetaşii României”. De o fină inteligenţă, ne-a lăsat o valoroasă operă memorialistică, extrem
de importantă penru înţelegerea contextului politic al epocii la care ne referim. Pentru mai multe
detalii despre viaţa şi activitatea sa se poate consulta: Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., pg. 188-
189; Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), Editura
Meronia, București, 2006, pg. 127-132; Al. Săndulescu, Întoarcere în timp: memorialiști români,
Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, București,
2008, pg. 180-188.
275
Alexandru Averescu (9 martie 1859, Ismail – 3 octombrie 1938, Bucureşti) urmează Seminarul
Teologic din Ismail, participă voluntar la Războiul de Independenţă (1877-1878), absolvă Şcoala
divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881) şi Şcoala Militară de la Torino (1886). În cariera sa a
deţinut, printre altele, funcţia de comandant al Şcolii Superioare de Război (1894-1896), ataşat
militar la Berlin (1896-1898), Şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat Major (1899-1904), ministru
de război (1907-1909), şef al Statului Major General (1911-1913), comandant al Corpului 1
Armată (1914-1916). După intrarea României în război, i s-a încredinţat comanda Armatei 2
(1916-1918). Prim-ministru în perioada ianuarie-februarie 1918, martie 1920 – decembrie 1921
şi martie 1927 – iunie 1927. Avansat mareşal în anul 1930. Alin Spânu, Serviciul…, nota 259,
p. 95. Pentru detalii despre viaţa şi activitatea sa în Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu....
276
I. G. Duca, Memorii. La rândul său, N. Iorga a reliefat meritele acestuia: „De multe vorbim,
scria, la 7 octombrie 1916, marele istoric, dar nu totdeauna de ce trebuie. Ştim că bancherul
cutare, putred de bogat, a dat zece ţigări şi cinci parale la un spital de răniţi, dar nu ştim cine ne-a
dat în Ardeal cea mai metodică şi sigură înaintare şi, în ceasul greu, retragerea cea mai liniştită.
Să mi se dea voie să fac o indiscreţie. E generalul cu ţinuta sigură şi vorba socotită, generalul de
cugetare îndelungată care comandă la Iaşi: generalul Prezan”. N. Iorga, Războiul nostru în note
zilnice, vol. II, Editura „Ramuri” S. A., Craiova, f.a., pg.199-200.
277
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 121.

131
 Nemulțumirea lui Averescu, care aspira și el la această funcție, este cât se
poate de evidentă. Ea răbufneşte, cât se poate de transparent, în însemnările sale
zilnice: „Chiar şi acum – scria acesta – când apa a trecut şi de gât, se numeşte un
şef de Stat Major al armatei, un ofiţer merituos în armata geniului, dar care nu a
servit măcar o zi în Statul Major”.278 Ranchiuna se manifestă şi în modul
nediplomatic în care îi reaminteşte lui Prezan rolul jucat în cariera sa: „Eu am
contrasemnat decretul pentru înaintarea dumneavoastră la gradul de general;
...locul dumneavoastră este încă și azi la stânga, iar nu la dreapta mea”. În
rezoluția pusă pe acest raport, generalul Prezan avea să scrie cu malițiozitate:
„Acest punct cuprinde un raționament atât de puternic și concludent, relativ la o
chestiune operativă, că orice discuțiune cade și toți trebuie să se încline”.279
La Bârlad românii s-au confruntat cu problemele ridicate de dificila
cooperare româno-rusă. Rusia a solicitat succesiv, prin intermediul reprezentan-
ţilor săi dizolvarea Marelui Cartier General românesc şi înglobarea lui în cel
rusesc, preluarea administraţiei căilor ferate şi retragerea trupelor române pentru
refacere pe teritoriul Imperiului ţarist280.
La 27 noiembrie/10 decembrie 1916, generalul rus M. Al. Beleaev a
reluat solicitarea privind comanda trupelor româno-ruse pentru generalul
V. V. Zaharov, desființarea Marelui Cartier General român și înglobarea lui în
cel rusesc, evidențiind și mai mult aprehensiunile și temerile românești față de
marele său aliat. Interesantă de menţionat este susţinerea iniţială a acestui proiect
şi de generalul H. Berthelot.281 Regele şi guvernul român s-au opus energic la
această pretenție deoarece leza, în mod fundamental, independența țării.282

278
Mareșal Alexandru Averescu, op. cit., p. 112.
279
Marele Cartier General al Armatei României…., p. 245.
280
Pentru mai multe detalii asupra acestui subiect, a se consulta Ion Giurcă, 1916-1917. Un
plan rusesc de evacuare ratat, în revista „Document”, nr. 1-4/2006, pg. 21/30.
281
Generalul Radu R. Rosetti, op. cit., p. 162; Toma Dumitrescu, op. cit., p. 172.
282
Omul politic I. G. Duca explică astfel poziția românească: „Cererea era firește inadmisibilă.
La 1877, nefiind încă un stat independent, impusesem totuși Rusiei respectarea individualității
armatei noastre în colaborarea cu dânsa. Cum era azi să primim a renunța la ea? Afară de aceasta,
de patru luni văzusem Rusia însuflețită față de noi de simțăminte atât de stranii, încât o
elementară prudență ne silea să fim foarte băgători de seamă și să nu cedăm nici-unul din
drepturile ce decurgeau din neatârnarea noastră politică, sau din suveranitatea noastră națională.
Înfrânți din vina lor puteam fi, dar cu atât mai mult, demnitatea trebuiam să ne-o păstrăm neatinsă.
De altfel propunerea rusească se izbea și de unele greutăți de ordin legal. Așa, spre pildă, șeful
armatei dupa Constituția noastră era Regele. Cum era el să cedeze această comandă unui străin?
Pe de altă parte, Marele Cartier exercita în temeiul legii stării de asediu o serie de atribuții, care
în timp de pace erau de competența guvernului. Se putea la urma urmei admite ca din cauza
necesităților razboiului acest organ militar să se substituie puterilor constituante din stat, dar nu
era cu putință ca o parte din prerogativele guvernului român să treacă asupra militarilor ruși”. I.G.
Duca, Amintiri..., p. 105.

132
 Rezolvarea problemei comandamentului, mediată de țarul Nicolae al
II-lea, nu a dus, însă, la o normalizare a relațiilor româno-ruse. Ministrul
I. G. Duca ne relatează că situația era „încordată la Bârlad, căci pe lângă
pretențiile inadmisibile ale rușilor la Marele Cartier, continua și atitudinea lor
suspectă și scandaloasă pe front”283. Și tot el continua: „Abia se rezolvase cu bine
la Bârlad chestiunea comandamentului, că pe la mijlocul lui decembrie284 au
început să declare că nu mai garantează apărarea frontului din cauza funcționării
defectuoase a căilor ferate. Firește că, în împrejurările de atunci, funcționarea
căilor ferate lăsa de dorit, dar administrația noastră făcea minuni și greutățile ce
le întâmpina proveneau, în cea mai mare parte, tocmai din vina rușilor. Dacă vrem
să salvăm Moldova, să trecem administrarea căilor ferate asupra lor”.285
Pentru rezolvarea acestei importante probleme, ministrul Lucrărilor
Publice, Dimitrie Greceanu, aduce în fruntea Administraţiei C.F.R. pe energicul
inginer Alexandru Perieţeanu286 care, fiind ajutat de maiorul francez Champin,
de generalul englez De Candolle și de unul rus, Lomonosov, readuce puţină
ordine în calea ferată şi organizează, trecând peste greutăţi enorme, transporturile
de trupe şi muniţii în timpul luptelor de la Mărăşeşti şi Mărăşti, din vara anului
1917.287
Toate aceste pretenții, inadmisibile față de un aliat suveran, veneau să dea
dreptate vocilor ce își exprimau îngrijorarea față de atitudinea unei Rusii
învingătoare la sfârșitul conflagrației. Ca nivelul de alarmare al factorilor de
decizie politici de la Iași și Bârlad să fie și mai ridicat, în executarea planului de
preluare şi de anexare odată cu sfârşitul războiului, ruşii aduseseră în Moldova
tot personalul necesar pentru a lua în administrare, adică în deplin control, reţeaua
noastră de cale ferată.288 În faţa acestei tentative îndrăzneţe din iarna anului 1917,
guvernul Brătianu a rezistat cu hotărâre, neadmiţând o singură clipă măcar, ideea
cedării, din mâna administraţiei româneşti, a reţelei de cale ferată care mai era
funcţională289.

283
Ibidem.
284
La 16 decembrie 1916, împăratul cerea ca liniile ferate din spatele trupelor ruse să funcţioneze
sub autoritate rusă pentru a se putea face aprovizionarea acestora. Vasile Popa, Misiunea
generalului Coandă la Stavka (1916-1917), Editura Militară, Bucureşti, 2010, p. 276.
285
I. G. Duca, Amintiri..., p. 108.
286
Constantin Argetoianu, op. cit., pg. 84-85.
287
Gelu Dae, Aportul căilor ferate române în Războiul de Independenţă, Războiul Balcanic și
Primul Război Mondial, în revista „Document”, Anul XIV, nr.1 (51), 2011, p. 55.
288
Ibidem.
289
În fapt s-a ajuns la o soluţie de compromis. A. A. Mossolov, op. cit., pg. 69-70, 72.

133
 Tendințele rusești de a controla teritoriul Moldovei au ieșit din nou la
iveală odată cu punerea problemei trecerii armatei (pentru refacere290 n. ns.) și a
unei părți a populației în interiorul Rusiei (Basarabia şi Ucraina).291 Atât
guvernul cât și generalul Berthelot292 au considerat că evacuarea în Rusia ar fi
avut consecințe grave. „Ea ar fi însemnat abandonarea României ca o colonie a
Rusiei. Un simplu teritoriu de etape al armatei rusești, de o parte, și un guvern
fără țară, pe de altă parte. România și-ar fi pierdut orice putință de a dispune de
soarta ei înseși; ea s-ar fi dat legată de mâini și de picioare Rusiei”.293 Berthelot
a fost unul din cei mai vehemenți adversari ai propunerii rusești ca armata română
să fie retrasă dincolo de Prut. Pentru generalul francez este de neacceptat ideea
ca familia regală, guvernul și armata română să-și abandoneze țara și să devină
prizonierii unei politici rusești care nu inspiră încredere.294
Față de cererea Înaltului Comandament rus, Ion I.C. Brătianu a adoptat
o politică de temporizare și de tergiversare a unui răspuns ferm. „Brătianu ținea
pe muscali cu vorba, și cu cât se consolida Siretul, cu atât se agăța mai mult de
Moldova și de Iași. Dar ca să facă ceva și pe placul rușilor, consimțise la mutarea
parlamentarilor la Cherson295, fiindcă nu avea nevoie de ei la Iași”.296
Importanța Bârladului a fost subliniată și de I. G. Duca în amintirile sale
politice: „Dificultățile erau așa de mari (mai ales în relațiile cu Marele Cartier
General rusesc n. ns.), încât Regele socotise cu drept cuvânt prezența sa
indispensabilă la Marele Cartier și imediat după închiderea parlamentului 297 s-a

290
Pentru detalii, vezi şi Hadrian G. Gorun, Poziția Franței cu privire la ipoteza evacuarii
armatei, populației și autorităților române în Rusia (1917), în Armata română în acțiune pentru
unitatea neamului (1916-1919, 1940-1944), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1993, pg. 57-61.
291
La 5/18 decembrie 1916, Zaharov și ministrul plenipotențiar rus din România, Poklewski-
Koziel, au trimis un proiect secret țarului, în acest sens. Istoria Românilor, 2015, p. 718; Curând,
la 27 decembrie 1916, Stavka notifică și argumentează guvernului român de ce trebuie ca
refacerea armatei române să se facă în interiorul Rusiei. Vasile Popa, op. cit., p. 278.
292
În Jurnalul său, Berthelot nota, la 4 ianuarie 1917: „Îmi trece prin minte că urzelile camarilei
ruse tind a lăsa armata română să fie înfrântă sau îndepărtată și, după victoria aliaților, ei să pozeze
în liberatori, pretinzând ca preț al participării la război chiar Moldova, nimic altceva”. Invitându-
i la cină pe atașații militari ai Marii Britanii, Belgiei și Italiei – preciza generalul francez la 6
ianuarie 1917 – „toți aprobă felul meu de a privi lucrurile în problema menținerii armatei române
pe pământ românesc”. General Henri Berthelot, Jurnal și corespondență 1916-1919, ediție, studiu
introductive și indice de Gh. I. Florescu, Iași, 1997, pg. 110-111;
293
Constantin Kirițescu, op. cit., p. 13.
294
Daniel Cain, Introducere, la Marcel Fontaine, op. cit., p.15.
295
Vezi şi Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie (1916-1918). Amintiri, note şi impresii, ed.
a II-a, Editura Universitaria, Bucureşti, 1992.
296
Constantin Argetoianu, op. cit., pg. 125-126.
297
Deschiderea sesiunii Parlamentului a survenit la 9 decembrie 1916, în sala Teatrului Național,
iar lucrările au fost finalizate în seara zilei de 16 decembrie. I.G. Duca, Amintiri..., p. 103.

134
înapoiat la Bârlad, sau mai exact la Zorleni, unde locuia la domeniul său
particular, la câțiva kilometri de Bârlad. Brătianu însuși se văzu silit nu numai să
stea în contact permanent cu Bârladul, dar și să meargă la Marele Cartier cât mai
des”.298
Dar la Bârlad nu se făcea doar strategie militară ci și politică, după cum
ne lasă să înțelegem același I. G. Duca. După cum subliniază acesta, „atmosfera
de la Bârlad era ostilă lui Brătianu”, iar Olga Prezan299, dovedind anumite
pretenții, nu se sfia „să-1 critice pe față”; „anturajul soțului ei lua atitudini de
independență și de dispreț față de guvern”. Generalul însuși ar fi manifestat
aceleași veleități care „puteau da loc la serioase dificultăți” și divergențe. Este
amintit, printre altele, un ordin al lui Prezan ca trupele să se aprovizioneze
oriunde interesele lor ar cere-o, fără a ține cont de dispozițiile autorităților, de
nevoile și protestele populației civile, fapt ce a dus la un conflict destul de dur cu
George Mârzescu, ministrul agriculturii și domeniilor.300 G. Mârzescu, în replică,
a telegrafiat autorităților civile precizând că „ordinul Generalului Prezan nu
trebuie luat în considerare, de unde indignare și amenințări la Bârlad”.301
Poziția generalului poate fi pusă și pe seama influenței soției sale, ostilă
Brătienilor, dar și pe seama unui curent politic ce se conturase atunci. Atitudinea
Olgăi Prezan este consemnată de regina Maria: „Doamna Prezan vorbea cu multă
înfrigurare despre politică şi era înverşunată împotriva regimului actual. Ca
orice femeie, îşi exprima părerea în cuvinte numeroase, dând pe faţă şi duşmănii
personale. Unele dintre spusele ei erau întemeiate pe adevăr, eu însă sunt într-o
situaţie în care pot judeca o chestiune din toate laturile, asfel încât cunosc
primejdia unei schimbări radicale în timpuri atât de grele.”302

298
Ibidem, p. 104.
299
Despre aceasta regina comenta: „Doamna Prezan, deşi şi-a schimbat mult aspectul, are în mare
măsură aceleaşi purtări: aş putea spune că pare să fi rămas aceeaşi mică intrigantă de pe vremuri,
şi n-am de gând să-i îngădui să se amestece în viaţa mea sau în vieţile oamenilor care au de-a face
cu mine.” Regina Maria, Jurnal..., p. 305. De altfel, unul dintre cele mai controversate aspecte
din viața lui Constantin Prezan a fost cel referitor la viața extraconjugală a celei de-a doua soții,
Olga, și la rolul pe care aceasta l-ar fi jucat în ascensiunea în carieră a generalului. Tânără,
frumoasă și inteligentă, ea ar fi fost „... singura femeie din România pe care regina Maria a fost
geloasă foc. Regina, care încuraja atât de mult incartadele lui Ferdinand, ...vezi Elvira Popescu,...
vezi Aristița Disescu... etc. etc. , de data aceasta pusese piciorul în prag! Să nu îl prindă pe
Ferdinand în pat cu madam Prezan”. Constantin Țoiu, Gelozia reginei și bătaia în armată (3), în
„România Literară”, nr. 16, 28 aprilie – 4 mai, 2004; Dan Botez, op. cit., pg. 248-250.
300
Gheorghe Gh. Mârzescu (4 iulie 1876, Iaşi – 12 mai 1926, Iaşi), om politic şi jurist român,
care a îndeplinit funcţia de primar al Iașului între 1914-1916, ministru al agriculturii și domeniilor
(11 decembrie 1916 – 28 ianuarie 1918).
301
I. G. Duca, Amintiri..., p. 117.
302
Maria, Regina României, Jurnal…, p. 414.

135
 La data de 7/20 ianuarie, în urma unei întrevederi cu Prezan, monarha
României nota: „Faţă de mine a arătat o antipatie extraordinară, violentă în ce-l
priveşte pe Brătianu, pe care, din câte ştiu, Brătianu i-o întoarce cordial.”303 Nici
regina304, care își pierduse încrederea în Brătianu305, nu ar fi fost străină de
agitația pe care o stârneau la Palat: Chrissoveloni306, Symka Lahovari307, Maruca
Cantacuzino308 și Henri Catargi309, mareșalul Curții.310 Dar tot ea se deplasează
la Bârlad pentru a discuta cu regele311, reușind să obțină o mai bună colaborare
între rege și guvern. Barbu Știrbey312 este cel care destramă cu greutate „țesutul
de intrigi din jurul reginei”, cum se exprima Duca.313
Prinţesa Maria Cantacuzino-Enescu relevă în amintirile ei că în noiembrie
1916 s-a deplasat la Zorleni cu maşina de serviciu a soţului ei, Mihai
Cantacuzino, membru al guvernului, unde a avut o întrevedere cu Regele
Ferdinand, propunându-l cu aplomb ca prim-ministru pe Alexandru Averescu.
Şeful statului nu s-a arătat favorabil unei asemenea opţiuni guvernamentale,
arătându-se rezervat în privinţa luării unei hotărâri imediate. În relatarea
convorbirii, memorialista scrie că: „De astă dată totuşi ora petrecută la Zorleni
nu m-a satisfăcut în nici un fel, mai întâi pentru că dat fiind că i-am vorbit numai
despre etică politică, regele nu a răsfoit niciun album şi nici nu mi-a arătat florile
sale, pe urmă că, după ce a ascultat acuzele aduse lui Brătianu şi pledoaria în

303
Ibidem, p. 305.
304
Ion Bulei, Regina Maria. Puterea amintirii, Meteor Publishing, București, 2016, p. 101.
305
Ibidem, p. 98.
306
Sybille Chrissoveloni (1879-1931), englezoaică născută la Galaţi, căsătorită cu bogatul
bancher Jean Chrissoveloni şi foarte bună prietenă cu regina.
307
Simona (Symki) Lahovari (1881-1936), doamnă de onoare a reginei Maria şi prietenă
apropiată.
308
Maria Rosetti-Tescanu (Maruca Cantacuzino) (1878-1969), una din doamnele de companie şi
cele mai bune prietene a reginei. Căsătorită cu prinţul Mihai G. Cantacuzino, fiul lui Grigore
Cantacuzino Nababul, cel mai bogat român al vremii. A fost prietena intimă a filosofului Nae
Ionescu, mai apoi (după moartea acestuia) recăsătorită în 1937 cu George Enescu. Mama
aviatorului Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi bunica scriitoarei Oana Orlea.
309
Henri Catargi (1860-1944), mareşal al Palatului şi diplomat (ministru plenipotenţiar la
Bruxeles între 1920 şi 1929).
310
I. G. Duca, Amintiri...
311
Ibidem.
312
Barbu Ştirbey/Ştirbei (4 noiembrie 1872, Buftea – 24 martie 1946, Bucureşti), om politic,
industriaş şi om de afaceri. Administrator al Domeniilor Coroanei (din 1913), prieten intim al
reginei Maria şi cumnat cu Ion I. C. Brătianu. A fost considerat unul dintre cei mai inteligenți
oameni politici ai timpului, şi în această triplă calitate „eminența cenușie” a vieţii politice
româneşti, exercitând o considerabilă influență asupra familiei regale, în special a regelui
Ferdinand. Constantin Argetoianu, bun cunoscător al iţelor politice româneşti, apreciază că era
un „spirit rece şi calculat” care „avea pe mână toate pârghiile de comandă” (s. ns. ) în perioada
refugiului (Constantin Argetoianu, op.cit., pg. 176, 179).
313
I. G. Duca, Memorii, p. 119.

136
favoarea lui Averescu, a refuzat să precizeze data concedierii unuia şi a instalării
celuilalt. Aşa încât cunoscând obişnuita încăpăţânare a regelui în privinţa oricărei
intervenţii dezinteresate, mă îndoiesc că Averescu va ajunge la putere la timpul
potrivit cel puţin.”314
Tendința militarilor de a ignora conducerea politică a stârnit o legitimă
îngrijorare în rândul membrilor guvernului, mai ales conexată condițiilor
izbucnirii revoluției din Rusia, care au considerat că această atitudine putea
deveni un lucru foarte periculos. Ministrul de război, Vintilă Brătianu315,
împreună cu ministrul de interne, Alecu Constantinescu316 s-au deplasat la sediul
Marelui Cartier General, restabilindu-se ordinea și fiind puse lucrurile în
normalitate.317
Deplasări ale factorilor de decizie politici ori militari nu se făceau doar
unidirecțional, de la Iași la Bârlad, ci și de la Bârlad la Iași, în diferite
circumstanțe. Regele, și mai ales regina, au pendulat între cele două orașe
moldave, precum și alte categorii de persoane. Pe șeful Marelui Cartier General,
camaradul său de generație, generalul Ion Rașcu318 l-a întâlnit, la începutul lunii

314
Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit., p. 316; Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I..., pg. 149-
150. Ideea nu fost abandonată şi regele Ferdinand a luat în calcul înlocuirea lui Brătianu,
întâlnindu-se în acest scop cu generalul Alexandru Averescu, la Târgu Frumos, în ziua de 24
ianuarie/7 februarie 1917. În urma discuţiilor s-a ajuns la concluzia ca regele Ferdinand să rămână
comandantul suprem al armatelor aliate pe frontul român, iar Alexandru Averescu să fie desemnat
comandant al armatei române. Acesta din urmă a fost de părere ca generalul Prezan să rămână în
continuare şef al Marelui Cartier General, ataşat regelui, având misiunea de a asigura legătura
dintre comandamentul româno-rus şi armata română. Aceste propuneri nu s-au materializat, astfel
că cei doi generali şi-au păstrat funcţiile pe care le deţineau la acea dată. (Mareşalul Alexandru
Averescu, op. cit., pg. 125-127; Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu..., pg. 168-169).
Percepţia monarhilor că Alexandru Averescu va juca un rol mai important decât cel strict militar
reiese şi din consemnările reginei: „Încerc, împreună cu Barbu [Ştirbey, n. ns.], să pregătesc
terenul pentru relaţiile dintre el şi Nando, fiindcă poate, într-o zi, el va fi omul de care va trebui
să ne folosim” (Maria, Regina României, Jurnal…, vol. II, p. 25).
315
Vintilă I. C. Brătianu (16 septembrie 1867, București – 22 decembrie 1930, București), om
politic liberal, fratele lui Ionel Brătianu. Ministru de război în 1916-1917. Prim-ministru al
României între 24 noiembrie 1927 – 9 noiembrie 1928.
316
Alexandru Constantinescu, supranumit „Porcu” (4 septembrie 1859, Bucureşti – 18 noiembrie
1926, Bucureşti) doctor în drept la Paris, om politic liberal, deputat (din 1901) şi senator.
Ministrul Agriculturii şi Domeniilor (1909-1910, 1914-1916, 1922-1926), ministru de Interne
(1916 – 1918), al Industriei şi Comerţului (1918-1919).
317
I. G. Duca, Amintiri...
318
Ioan Rașcu (1 octombrie 1857, Focșani – 1926, Focșani), general de brigadă arma geniu. A
absolvit succesiv: Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1880), Școala
Specială de Artilerie și Geniu (1884), Școala Superioară de Război. În perioada 1884 -1888 a fost
şi profesor la Şcoala Militară. Ofiţer emerit, a urmat un stagiu de perfecționare în Franța urmând
cursurile Școlii de Aplicație pentru Artilerie și Geniu, din Fontainebleau (1889). În 1894 este
trimis în fruntea unui detaşament de soldaţi în judeţele Tutova şi Tecuci, pentru a reprima răscoala
ţăranilor, intervenind pentru potolirea ei în 20 de comune. La începutul Primului Război Mondial

137
ianuarie 1917, la Iași. Acesta din urmă ajunsese aici după o vizită în Rusia, unde
discutase cu omologii ruşi, de la diferite armate şi comandamente, despre situaţia
apărării de pe frontul românesc.319 Generalului Prezan îi fusese solicitată de către
guvern prezența în „Capitala rezistenței până la capăt”, pentru o aliniere a
pozițiilor, deoarece acesta era de acord cu o evacuare în Rusia, mai precis în
Basarabia, a unei părți a autorităților și populației. I. G. Duca precizează:
„Insistând însă, a trebuit să-l chemăm la Iași și într-un consiliu de miniștri ținut
tot la Greceanu acasă, să-i expunem pe larg argumentele pe care se întemeia
hotărârea noastră”.320
După această perioadă agitată, atmosfera politică se mai relaxează și o
oarecare acalmie pare să se instaleze în primele luni ale anului 1917. Despre acest
lucru ne relatează tot I. G. Duca: „De la Marele Cartier nu prea aveam vești multe.
Fiind încă la Bârlad, știam numai că se lucrează intens la reorganizarea armatei,
că colaborarea cu Generalul Berthelot era intimă, tot mai cordială, și că
raporturile cu Generalul Zaharov, comandantul trupelor rusești, deși mai bune,
lăsau încă de dorit”.321 De asemenea, șederea lui Barbu Știrbey la Zorleni cu
regele conferea guvernului liniște la Iași,322 iar generalul „Prezan a renuntat și el
la orice atitudine ostilă, raporturile cu noi au devenit nu numai corecte, dar și
cordiale”.323
Tot la Bârlad a funcționat și Cartierul General al armatei ruse în România,
după cum nota, nemulțumită, regina Maria în jurnalul său de război: „Sunt în
continuare de părere că așezarea Cartierului General românesc și a celui
rus într-un oraș deja prea plin nu a făcut decât să ne îngreuneze situația”
(s. ns.).324 Nu numai regina era nemulțumită, dar și majoritatea miniștrilor, de
dificultățile inerente existenței a doi poli de decizie. Pe de o parte factorii de
decizie militari și regele se aflau la Bârlad și respectiv Zorleni, pe când guvernul,
parlamentul și principalele instituții ale statului se stabiliseră la Iași. Într-o

a comandat Corpul 7 Armată, în perioada 15 august – 27 septembrie 1916, ulterior fiind Inspector
General al Geniului pe perioada războiului. Pentru detalii privind viaţa şi cariera sa se pot
consulta: Ministerul de Răsboiu, Anuarul Armatei Române pe anul 1916, Tipografia „Universală”
Iancu Ionescu, București, 1916; Valeriu Anghel, Alexandru Deșliu, Vocație și destin. 600 fișe
portret pentru un tablou spiritual-istoric al județului Vrancea, Editura Terra, Focșani, 2000;
General Ion Raşcu, op. cit..
319
Alin Spânu, Portretul generalului Constantin Prezan în jurnalul unui „Camarad de
generație” – generalul Ion Rașcu, în revista „Document”, anul XIV, nr. 4 (54), 2011, p. 10.
320
I. G. Duca, Amintiri..., p. 110.
321
Ibidem, p. 129.
322
Asta în condițiile în care Știrbey era susținător al lui Brătianu (cumnatul său) și al guvernului
condus de acesta. Ibidem, p. 116.
323
Ibidem, p. 117.
324
Maria, Regina României, Jurnal …, vol. I, p. 316.

138
consultare cu regina, la 14/27 ianuarie 1917, „miniștrii au declarat că, atâta timp
cât Cartierul General e la Bârlad și nu se poate stabili nici o cale de comunicare,
e de așteptat ca lucrurile să meargă prost, fiindcă nu se acționează unit din toate
părțile”.325
Iarna anului 1916/1917 a fost una grea din toate punctele de vedere:
temperaturi extrem de scăzute, apariţia epidemiei de tifos exantematic, mulţimea
de refugiaţi, întreţinerea celor circa un milion de militari ruşi şi moralul scăzut în
urma înfrângerilor militare au reprezentat câteva dintre problemele dificile cu
care s-au confruntat autorităţile române. Principalul obiectiv însă a fost refacerea
armatei, de la organizare şi echipare, până la instrucţie şi motivarea angajării în
luptă. Acest lucru a fost posibil şi cu sprijinul Misiunii Militare Franceze, care a
asigurat înzestrarea cu noi tipuri de arme şi instrucţia utilizării acestora. Armata
română a fost organizată în conformitate cu realităţile şi posibilităţile existente;
astfel au rămas două armate cu cinci corpuri de armată, care coordonau 15 divizii
de infanterie şi două de cavalerie326.
Măsurile adoptate de către generalul C. Prezan în primele săptămâni au
vizat îmbunătăţirea stilului de lucru în cadrul secţiilor şi birourilor, pentru a se
putea răspunde prompt cerinţelor operaţionale de la începutul lui decembrie
1916, când principala sarcină a Marelui Cartier General era stabilirea zonelor de
concentrare a corpurilor de armată şi diviziilor, gruparea efectivelor, tehnicii şi
materialelor acestora. Începutul a fost reprezentat de modificările de personal la
nivelul Marelui Cartier General, fiind aduse persoane capabile, oneste,
evidenţiate în Campania recent încheiată. Una din primele numiri a fost cea a
maiorului Ion Antonescu327 ca şef al Biroului Operaţii din Marele Cartier

325
Ibidem.
326
Alin Spânu, Serviciul..., p. 94. Pe larg despre reorganizarea armatei române: Gheorghe A.
Dabija, op.cit., vol. IV; locotenent-colonel V. Nădejde, Centenarul Renaşterii Armatei Române
(1830-1930), Tipografia „Cultura Românească”, Iaşi,1930, pg. 229-236; Maior Wladimir
Chirilovici, Războiul Mondial, Tipografia Cavaleriei, Sibiu, 1930, pg. 224-231; Sorin Zamfir,
Jean Baciu, Primul Război Mondial, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, pg. 245-
262; Constantin Kiriţescu, op. cit., pg. 15-20; Ion Giurcă, 1917....; Ion Giurcă, Maria Georgescu,
op. cit., pg. 132-136; Dan Botez, op. cit., pg. 107-111.
327
Maiorul Ion Antonescu (viitorul mareșal) a devenit șef al Biroului Operații al Marelui Cartier
General (5 decembrie 1916 – 1 aprilie 1918), preluând funcția de la locotent-colonelul Radu R.
Rosetti. Pentru detalii privind rolul jucat în Primul Război Mondial, vezi Valeriu Florin
Dobrinescu – Horia Dumitrescu, Ion Antonescu şi războiul reîntregirii neamului, în „Vrancea”.
Studii şi comunicări, XI, 1997, pg. 91-92; Constantin Focşa, Ion Antonescu şi războiul de
întregire a României (1916-1919), în „Acta Moldaviae Meridionalis”, tom XXXV, 2014, pg.
290-294. Prezenţa maiorului Ion Antonescu a fost apreciată corect, mai târziu, de către
predecesorul acestuia, maiorul Radu R. Rosetti, care a scris că la numirea acestuia „nu se cunoştea
(...) marea valoare ca om şi ca militar a şefului Biroului său de operaţiuni, căpitanul (maiorul.
n.n.), nici faptul că generalul şi căpitanul se completau aşa de bine, că puteau colabora atât de

139
General, funcţie în care va rămâne până la 1 aprilie 1918. O altă modificare a fost
la conducerea structurii de informaţii militare, unde colonelul Eracle Nicoleanu
a fost înlocuit cu adjunctul său, locotenent-colonel Nicolae Condeescu328.
În acest sens, au fost emise ordine precum cele din 6 decembrie 1916329
şi cel din 22 decembrie intitulat Instrucţiuni secrete privitoare la reorganizarea
armatei330. Obiectivele principale ale activității desfășurate de Marele Cartier
General până în martie 1917 au fost conceperea, organizarea, conducerea și
coordonarea activităților referitoare la reorganizarea armatei și elaborarea
planului operativ pentru campania anului 1917.331
O prezentare a situaţiei din acea perioadă avem de la căpitanul englez
J. D. Scale, care ne descrie atmosfera ce domnea în cadrul armatei într-o lumină
deloc pozitivă: „Oraşele mari ca Iaşi şi Bârlad sunt în prezent pline de ofiţeri
români îmbrăcaţi cu fast, pudraţi şi machiaţi care nu fac absolut nimic; unii dintre
ei, fără îndoială, sunt în permisie, însă majoritatea absentează de la unităţile lor.
Cu un astfel de exemplu cu greu pot fi învinovăţiţi soldaţii simpli dacă fac şi ei
acelaşi lucru, iar satele sunt pline de soldaţi români care nu fac nimic. Cred că de
curând a fost emis un ordin care cere tuturor soldaţilor şi ofiţerilor români să se
alăture unităţilor lor de îndată, anulând toate permisiile şi cerând tuturor gradelor
care au permisii medicale să se prezinte pentru examinare”.332
Situaţia relatată era una reală din moment ce la nivelul conducerii armatei
(4/17 ianuarie 1917) se constata că, în ciuda numeroaselor ordine şi dispoziţiilor
luate, „se mai găsesc încă foarte mulţi ofiţeri şi soldaţi care rătăcesc prin oraşe şi
sate, prin gări şi drumuri” şi se dădeau ordine ferme ca toţi ofiţerii şi soldaţii să
fie la posturi până la 6/19 ianuarie. În continuare documentul sublinia că

desăvârşit” De altfel, generalul Radu R. Rosetti avea să recunoască faptul că Ion Antonescu era
„mult mai bine înzestrat ca mine din punctul de vedere al artei comandamentului şi cu însuşiri
fireşti mai milităreşti ca mine. General Radu R. Rosetti, op. cit., pg.103-104.
328
General Nicolae Condeescu (17 februarie 1876, Coşereni, Ialomiţa – 11 iulie 1936, Urlaţi,
Prahova) a urmat Şcoala Militară de Infanterie (1894-1896), Şcoala Superioară de Război
(19031905), a efectuat un stagiu în armata austro-ungară, după care a fost mutat în Serviciul de
Informaţii al Armatei (1916-1919). În perioada 14 aprilie 1930 – 18 aprilie 1931, a deţinut funcţia
de ministru de război în guvernele conduse de Iuliu Maniu, George G. Mironescu, din nou Iuliu
Maniu şi din nou George G. Mironescu. Pentru mai multe detalii, a se consulta: Alin Spânu,
Nicolae Condeescu, şeful Secţiei Informaţii din Marele Cartier General în Primul Război
Mondial, în „Infosfera”, An. II, nr. 4/2010, pg. 56-60; idem, Serviciul..., 2012, pg. 171-176.
329
Ordinul cu numărul 3815. A.M.R., fond M.C.G., dosar, 253/1916, f. 19.
330
Ibidem, f. 49.
331
Ion Giurcă, Generalul Constantin Prezan și realizarea obiectivelor războiului de reîntregire
a României, în revista „Studii și Comunicări” a Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia
Științei și Tehnicii al Academiei Române, vol. IV, 2011, p. 254.
332
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/haosul-stapanea-tot-frontul-romanesc-
primul-razboi.

140
„rătăceşte încă prin ţară, numai cine este lipsit de conştiinţă, de suflet şi de voinţă.
Nu ştie unde este corpul (unitatea militară n. ns.) numai acela care nu vrea să
ştie.”333
Pe fondul acestor grave probleme, generalul Constantin Prezan, în
calitate de şef al Marelui Cartier General, după bătălia de la Neajlov-Argeş, a luat
primele măsuri pentru reinstaurarea disciplinei, cerând darea în judecată a unui
grup de ofiţeri pentru comportare necorespunzătoare. Din acest grup au făcut
parte, printre alţii, colonelul Constantin Caracaş şi generalul Alexandru Socec334.
Aşa cum apreciază, I.G. Duca, un exemplu trebuia dat şi Prezan „a adus un mare
serviciu armatei, disciplinei şi moralului ei prin această condamnare”335.
Prin acţiuni hotărâte generalul Constantin Prezan a instituit ordinea într-o
armată afectată de retragere şi greutăţile refugiului în Moldova, iar victoriile din
vara anului 1917 au generat respect şi aprecieri elogioase în rândul aliaţilor
noştri şi în întreaga lume.
Marele Cartier General a coordonat nu numai operațiunile militare, ci și
activitățile specifice de obținere a informațiilor, precum și cele contra-
informative. În perioada refacerii şi reorganizării armatei române, o atenţie
deosebită a fost acordată şi unui domeniu în care armata a dovedit unele „lacune
şi slăbiciuni”, spionajul şi contraspionajul. Campania din 1916 a relevat
neajunsurile336 din acest domeniu ce au făcut posibilă trădarea colonelului
Alexandru Sturdza337.

333
A.M.R., fond M.C.G., dosar 469/1916, f. 9.
334
Alexandru Socec (17 august 1859, București – 31 mai 1928, București), general de divizie.
După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, a ocupat diferite poziții în
cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind
cele de comandant al Regimentului 9 Roșiori sau comandant al Corpului 3 Teritorial. În perioada
Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 3 Infanterie, în perioada
27 august 1916 – 3 septembrie 1916 și comandant al Diviziei 2 Infanterie, în perioada
3 septembrie 1916 – 8 decembrie 1916. A făcut serviciul în mai multe garnizoane ale ţării –
Botoşani, Slobozia, Tecuci, Bârlad, unde l-a reîntâlnit pe Alexandru Averescu, fostul său coleg
de şcoală, care i-a întărit sentimentul de admiraţie. În decembrie 1916 a fost acuzat şi judecat sub
acuzaţia de retragere nemotivată în faţa inamicului în bătălia de pe Neajlov-Argeş. La proces,
Nicolae Titulescu s-a oferit să îl apere, dar nu a reuşit să obţină clemenţă pentru Socec, procesul
amânându-se pentru 21 ianuarie la Bârlad. La finalul acestuia, în februarie 1917, degradat şi
condamnat la cinci ani de închisoare; în timpul guvernului Marghiloman, procesul a fost revizuit
şi generalul a fost achitat. Pentru mai multe detalii a se consulta: Petre Otu, Mareşalul Constantin
Prezan…, pg. 111-120; Dan Botez, op. cit., pg. 87-93.
335
I.G. Duca, Memorii, p. 163.
336
Alin Spânu, Serviciul..., p. 94.
337
Colonelul Alexandru Sturdza (23 mai 1869 – 28 septembrie 1939, Zurich), fiul lui D. A.
Sturdza, istoric, preşedintele Partidului Naţional Liberal, prim-ministru în mai multe rânduri şi
ginerele lui Petre P. Carp, liderul Partidului Conservator şi prim-ministru, a urmat Şcoala Militară
în Germania, după care a revenit în ţară (18 aprilie 1892). Ataşat militar la Paris (1907-1910),

141
 Pentru contracararea acestor deficienţe s-au întreprins acțiuni de
consolidare şi eficientizare a randamentului din domeniul informațiilor și
contrainformațiilor. În perioada bârlădeană, la 20 februarie 1917, generalul
Prezan a aprobat „Instrucțiunile asupra organizării și funcționării serviciului de
informații”338, elaborate și emise de Marele Cartier General – Secția I-a – Biroul
de informații, care a reprezentat primul regulament în acest domeniu din armata
română și a precizat foarte clar organizarea unui asemenea serviciu de la Marele
Cartier General până la nivel de regiment, atribuțiile, metodele și mijloacele de
obținere a informațiilor.339
Un alt element de noutate îl reprezenta înființarea unei noi structuri
intitulată „Serviciul Secret” cu atribuții de spionaj și contraspionaj, aflată în
subordinea directă a Marelui Cartier General.340 La sfârşitul anului 1916 a luat
fiinţă şi Serviciul Special de Siguranţă româno-rus, cu atribuţii contra-
informative341 în zona de operaţii şi în spatele frontului, având în vedere că pe

profesor şi director al Şcolii Militare de Ofiţeri, calitate în care a elaborat mai multe manuale.
Colonel din 1 decembrie 1914, la intrarea României în război a primit comanda Brigăzii 7 Mixte.
După trădare, a rămas în Bucureşti, în slujba germanilor şi a plecat în Germania la 19 martie
1918. A rămas până în 1938, când s-a stabilit în Elveţia, activând ca funcţionar de bancă şi
profesor la o şcoală privată. Alin Spânu, Serviciul..., nota 258, pg. 94-95. Pe larg detalii despre
cazul său în: Paul Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura Divers Press,
Bucureşti, 1994, pg. 54-57; Cornel Ilie, Trădarea colonelului Sturdza, în „Historia”, nr. 4
(64)/2007, pg. 3-7; Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan…, pg. 121-128; Petre Otu, Maria
Georgescu, Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară,
Bucureşti, 2017.
338
Documentul schița, în fapt, pentru prima dată doctrina activității de obținere a informațiilor cu
caracter militar. Pentru detalii vezi Marele Cartier General, Secţia I, Biroul Informaţii,
Instrucţiuni asupra organizării şi funcţionării Serviciului de Informaţii, Iaşi, 1917.
339
Alte precizări ale instrucțiunilor se refereau la: modul de desfășurare a activității informative
și a manipulării informațiilor; atribuțiile personalului îndrituit cu misiuni informative; stabilirea
cu mai multă exactitate a misiunilor aviației de recunoaștere și a modului de executare a cercetării
aeriene; coordonarea activității agenților secreți. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/
articol/spionajul-rom-nesc-n-primul-r-zboi-mondial
340
Alin Spânu, Generalul Constantin Prezan – Organizatorul serviciului de informații al armatei
în războiul de întregire, în revista „Document”, An XIV, nr. 1 (51)/2011, p. 18.
341
În articolul 1 al regulamentului de funcţionare se prevedea necesitatea colaborării dintre
organele de contrainformaţii române şi cele ruse, atât în vederea contracarării acţiunilor de
spionaj ale inamicului, cât şi pentru descoperirea oricăror infracţiuni săvârşite împotriva celor
două armate. Unele informaţii privind organizarea şi funcţionarea acestei structuri se regăsesc şi
în: Horia Brestoiu, Vasile Bobocescu, Momente din activitatea organelor de ordine, informaţii şi
contrainformaţii româneşti în perioada 1878-1918, Ministerul de Interne-Serviciul Editorial şi
Cinematografic, Bucureşti, 1979, pg. 220-226; Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete
româneşti. De la Cuza la Ceauşescu, Editura „Ion Cristoiu” S. A., Bucureşti, 1999, pg. 66-69;
idem, Istoria Serviciilor de Informaţii, fascicola I (1850-1918), Editura ANI, Bucuresti, 2002, p.
51-53; Pavel Moraru, File din memoriile unui ofiţer de informaţii român din timpul Primului
Război Mondial, în „Revista Transilvania”, 3/2009, pg. 65-74.

142
teritoriul României existau patru armate ruse şi colaborarea informativă şi
contrainformativă devenise obligatorie342

Permis de liberă trecere (MVP)

La decretarea mobilizării, şeful Inspectoratului General al Jandarmeriei,

col. Berlescu Anton343, a devenit Mare Pretor și a intrat în subordinea directă a
Marele Cartier General, stabilindu-și sediul în locațiile în care acesta a fost
mutat.344 Alţi 15 ofiţeri de jandarmi au fost numiţi pretori pe lângă marile unităţi
militare, cu misiunea de a supraveghea personalul civil din armată pentru a nu
deveni sursă de informare a inamicului şi, mai ales, pentru a asigura secretul
planului de luptă. Direcția Poliției și Siguranței Generale a trecut și ea la
înființarea unor brigăzi speciale în orașele Roman, Bârlad, Tecuci, Piatra-Neamț,
Vaslui. Numai în birourile de siguranță centrale din Iași lucrau 73 de agenți care
se ocupau cu munca informativă. Această activitate era dificilă întrucât se bănuia,

342
Alin Spânu, Serviciul..., p. 101.
343
Mare Pretor al armatei române, din cadrul Eșalonului III al Marelui Cartier General, până la
18 august 1917. Ioan P. Suciu, Personalități militare în serviciul Jandarmeriei rurale (1893-
1949). Repere biografice, în revista „Document”, Anul XIII, nr.1 (47), 2010, p. 54. Pentru detalii
privind rolul jandarmeriei în Războiul de Întregire, vezi şi: Vasile Mihalache, Ioan P. Suciu,
Jandarmeria română 1850-1949. Pagini dintr-o istorie nescrisă, Editura Ministerului de Interne,
Bucureşti, 1993; Gl. bg. (r) Vasile D. Mihalache, gl. bg. (r) Ioan P. Suciu, Istoria jandarmeriei
române: 1850-2000, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000. Gl. c. a. dr. Tudor Cearapin, gl. d. dr. George
Seriţan, col. (r) dr. Octavian Burcin, col. dr. Ţuţu Pişleag şi col. drd. Daniel Georgescu, Istoria
Jandarmeriei Române, Editura Bren, Bucureşti, 2004.
344
http://www.jandarmeriaromana.ro/evenimente-istorice-3-aprilie-2016.

143
și ulterior s-a confirmat, că numărul celor care lucrau pentru inamic ajunsese deja
foarte mare345, dovadă fiind şi o listă cu numele a 33 de spioni condamnaţi la
moarte, publicată la 31 mai 1917.346
Prezan a avut şi merituoasa347 idee de a crea, în decembrie 1916, o gazetă
cotidiană a Marelui Stat Major, care să fie trimisă atât soldaților pe front, cât şi
populaţiei din Moldova care îndura lipsurile și suferințele războiului. Ea trebuia
să aibă rolul de a contracara propaganda germanofilă şi de „a ridica moralul
soldaţilor şi al populaţiei civile, căutând a risipi infiltraţiile veninoase ale
spionilor şi colportorilor de ştiri false”.348 Locotenetul M. Sadoveanu349, fiind
detașat în decembrie 1916 pe lângă Marele Cartier General, primește însărcinarea
de a o edita (redactor-şef O. Goga350), ea apărând la Iaşi în primăvara lui 1917
sub denumirea de „România – organ al apărării naţionale”.351

345
Constantin Gheorghe, Milina Şerban, Ministerul de interne (1862-2007). Mică enciclopedie,
Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administraţiei, Bucureşti, 2007, pg. 180-181.
346
Alin Spânu, Serviciul…, p. 97.
347
Traian Nicola, Valori spirituale vasluiene..., vol. II, p. 176.
348
Ionel Bostan, Căpitanul Sadoveanu şi Marele Cartier General, în „Curierul armatei”, Nr. 36
din 27 iunie 2016.
349
Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880, Pașcani – 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț), scriitor,
academician și om politic român. În preajma războiului, la data de 16 ianuarie 1915, scriitorul,
având gradul de locotenent, este concentrat la Piatra Neamţ, în cadrul Regimentului16
„Războieni. În dosarul personal se specifica: „Este corpolent însă foarte uşor în mişcări încât
poate face campania. Fiind concentrat de doi ani şi-a însuşit cunoştinţele militare”. (A.M.R.,
Memorii bătrâni- căpitani, dosar 738, f.14) Mobilizat, la data de 15 august 1916, ca locotenent –
o dată cu intrarea României în război – a lucrat la cenzură, la Bucureşti, până în preajma
sărbătorilor de iarnă, când a fost chemat la Regimentul 16 Infanterie, Suceava, de unde urma să
plece pe front. Un alt ordin, însă, l-a trimis la Marele Cartier General care se afla la Bârlad, unde
a primit însărcinarea de a înfiinţa şi de a conduce ziarul „România”, organ al apărării naţionale.
Într-un raport înaintat MCG, Sadoveanu anunţa că s-a deplasat la Iaşi şi a convocat o seamă de
scriitori, care au discutat şi iscălit un memoriu privind apariţia unei gazete zilnice. Această gazetă
urma să ajungă atât în prima linie a frontului cât şi la unităţile aflate în refacere, cca 15.000 –
20.000 de exemplare zilnic. Pentru detalii, vezi: Virginia Muşat, Mihail Sadoveanu povestitor şi
corespondent de război, Editura Militară, Bucureşti,1978; Prezenţe militare..., pg. 248-250; Mr.
(r) drd. Gheorghe Diaconescu, Locotenentul Mihail Sadoveanu – corespondent de război, în
Armata română şi patrimoniul naţional, Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei,
Bucureşti, 2010, pg. 507-512.
350
Despre înfiinţarea gazetei, un mare om de cultură al timpului, Onisifor Ghibu, îşi amintea ce
îi relatase Octavian Goga: „Să ştii că gândul de a pleca cu tine în Basarabia nu se poate realiza.
Alaltăieri m-a chemat (la Bârlad n. ns.) generalul Prezan, comandantul suprem al armatei, un om
de bine şi o minte luminată, care a hotărât, nu ştiu graţie căror împrejurări, să înfiinţeze la Marele
Cartier General, în fruntea căruia stă, o gazetă cotidiană, care să fie trimisă pe front, în prima
linie, şi care să alimenteze şi nevoile sufleteşti ale poporului din spatele frontului. Pentru această
gazetă, care se va chema România, am fost desemnat director.” Onisifor Ghibu, Amintiri despre
oameni pe care i-am cunoscut, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, pg. 130 – 131.
351
Ionel Bostan, în loc. cit.

144
 Multe din diferitele instituţii militare şi-au mutat temporar ori definitiv
sediul la Bârlad. Pe lângă Marele Cartier General a funcționat între, 21 decembrie
1916 și 1 aprilie 1917, pentru comunicații cu unitățile militare, și o stație T. F.
F.352 comandată de căpitanul Petrescu T. Nicolae. La Bârlad, Misiunea Militară
Franceză (25 noiembrie/8 decembrie 1916 – 26 februarie/11 martie 1917)
dispunea de propriul Serviciu de T.F.F. (ce îngloba și o secție de
radiogoniometrie), precum și unul de meteorologie353, condus de inginerul
Ferraud354; la care se adăuga și un Spital de campanie francez.
Pregătirea aviaţiei pentru război a însemnat și identificarea și amenajarea
unor aerodromuri de rezervă, încă din 1915, în apropierea localităţilor: Strehaia,
Târgu-Jiu, Râmnicu Vâlcea, Câmpulung Muscel, Câmpina, Târgu Ocna, Piatra
Neamţ, Cobadin, Alexandria, Buzău, Galaţi, Tecuci, Bârlad.355 Ca urmare a
ocupării Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale, orașele Iași, Tecuci,

352
Acesta a funcționat iniţial la Periş şi ulterior la Bârlad şi Iaşi.
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/ 2014/09/deci-unde-era-statia-t-f-f-baneasa/
353
Despre seviciul meteorologic de la Bârlad, informații prețioase ne oferă un text redactat, în
august 1917, de celebrul fizician de mai târziu, Ștefan Procopiu: „Misiunea franceză, la Bârlad,
pe timpul războiului, având ca servicii telegrafia fără fir, meteorologia, şi aerologia aviaţiei. În
Bârlad misiunea franceză a avut două servicii proprii ale ei:
1. Telegrafia fără fir şi o staţiune de primire radiogoniometrică. Aceasta staţiune a fost instalată
în curte la madame Davidoglu, într-o cameră din mijlocul ogrăzii, spre poartă. Stațiunea era
formată dintr-un stâlp înalt de 25 metri (din bucăţi), pe care erau prinse sârmele de primire antenă
şi dintr-o instalaţie interioară, invenţie francezo-italiană, servind a primi telegramele aliate sau
duşmane şi mai ales de a şti direcţia de unde vine; de aceea se şi numea serviciul goniometric.
2. Serviciul meteorologic şi aerologic al aviaţiei, care are scopul de:
a) a prevedea vremea şi mai ales vânturile pentru ziua de mâine.
b) a măsura direcţia vântului şi iuţeala lui, pentru straturile superioare ale atmosferei până la
10000 metri.
Aceste două lucruri servesc aviatorilor pentru a şti când să plece şi în ce pătură de aer este mai
avantajos să se susţină: să evite vârtejurile de aer, să evite vânturile care-i merg dimpotrivă, etc.
Apoi mai servesc artileriei grele pentru a şti anume ce corecţiuni trebuie făcute la tragerea
ghiulelelor, care străbat pături înalte ale atmosferei. Serviciul acesta este instalat în corpul de case
a d-nei Davidoglu, într-o fostă bucătărie. Aci se aflau aparatele aduse parte din Bucureşti şi parte
din Franţa: barometre, termometre, higrometru, giruetă, cum şi aparate pentru sondarea aerului:
baloane de cauciuc, câteva mii, tuburi cu hidrogen comprimat pentru umflarea baloanelor şi un
teodolit (luneta cu care se studiază urcatul balonului în aer şi din care se calculează iuţeala
vântului şi direcţia lui); Serviciul de trimetere a telegramelor meteorologice la corpurile de aviaţie
din Tecuci, Calmăţui etc. Meteorologia oraşului Bârlad al Moldovei şi Serviciul meteorologic
francez, din Bârlad, este primul de acest fel din Ţara Romanească (s. ns.) şi probabil că, după
război, după modelul lui se vor înfiinţa în diferitele oraşe principale ale României staţii
meteorologice. 12/25 Aug. 1917”. I. Antonovici, op.cit., pg. 301-302.
354
Ibidem, p. 301.
355
Valeriu Avram, Din istoria aripilor româneşti 1910 – 1916, în revista „Document”, anul XVI,
Nr. 3 (61), 2013, p. 17.

145
 Brăila, Bacău, Galaţi și Bârlad (mai
târziu și Botoșani) vor deveni
principalele baze aeriene ale Armatei
Române.356
În iarna anului 1916-1917, la
Bârlad a funcţionat Şcoala de Pilotaj de
la Cotroceni care, la 27 septembrie
1916, fusese evacuată la Tecuci şi apoi
Bârlad357 până la sfârşitul anului
Casa familiei Şt. Procopiu din Bârlad 1916.358 Alături de aceasta a fost şi
Şcoala de Observatori Aerieni condusă de maiorul de la Perelle mutată apoi la
Botoşani şi pusă sub comanda căpitanului – aviator Constantin Beroniade.359
Tot aici, pe aerodromul de la Bârlad, în vara anului 1917, în timpul
grelelor încleştări de la Mărăşeşti, regele Ferdinand I decora360 ofiţeri de aviaţie
francezi şi români din cadrul unităţilor aparţinând Corpului II aeronautic mutate
temporar de la Tecuci, din cauza puternicii ofensive germane şi bombardării
aerodromului. Într-un raport, din august 1917, H. Berthelot361 a evidenţiat faptele
de vitejie şi curaj ale căpitanului aviator Maurice Gond, din misiunea aeronautică
franceză, care într-o bătălie aeriană dată lângă Bârlad doborâse un avion
german362 „într-o grădină din acest oraş”.363
Locația aerodromului ce a deservit Școala de pilotaj și antrenament și alte
unități de aviație poate fi plasată pe platoul de lângă Cimitirul „Eternitatea”, unde
a funcționat și în 1940 o unitate de aviaţie.364 Cu aceeaşi destinaţie, de aerodrom

356
Idem, Crucile Negre” deasupra României. Campania din 1916, în revista „Document”, nr. 3
(73), 2016, p. 21.
357
Nicolae Balotescu, Carmen Zgăvărdici, Istoria aviației române, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984, p. 100.
358
Colonelul Vergnette, comandantul Direcţiei aeronautice, solicita structurilor superioare
militare româneşti, la 7/20 ianuarie 1917, cu prilejul transferului Şcolii de aviaţie de la Bârlad la
Botoşani, 10 vagoane. A.M.R., fond M.C.G., dosar 433/1917, f. 1068.
359
Apud Escadrila Nieuport 3. Jurnal de front 1916-1917, Ediţie îngrijită, traducere din limba
franceză, introducere şi note de Valeriu Avram, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 60.
360
Ibidem, p. 105.
361
http://casa-regala.blogspot.ro/2011/05/primul-razboi-mondial-luptele-cu.html
362
Dare de seamă asupra evenimentelor petrecute pe frontul Grupului de armate a IV-a rusă şi I-
a română de la 3 august 1917 ora 7 până la 4 august ora 7. Aviatorul Manchoulas a forţat un avion
inamic să aterizeze. Căpitanul Gond a atacat un avion inamic doborându-l, pilotul şi observatorul
morţi, aparatul sfărâmat. Aviatorul adjutant Texier, rănit în ziua precedentă, a murit (fiind
înmormântat la Ţigăneşti n. ns.)”. Escadrila Nieuport 3…, p. 111.
363
A.M.R., fond M.C.G., dosar 233/1916, f. 84. Ibidem, p. 110.
364
„Ca urmare a răpirii Basarabiei de către URSS, survenită în vara anului 1940, Escadrila 18
Observație ce făcea parte din Flotila 3 Informație – Galați, a fost dislocată de la Ungheni
(Basarabia) la Bârlad. Aerodromul improvizat și amenajat aici, se afla pe un mic platou care

146
pentru avioane, utilitare de data aceasta, îl regăsim
şi în perioada de dinainte de 1989. Mai probabil
este, în opinia noastră, spaţiul denumit în epocă
„câmpul de la iarmaroc” unde aterizase Gh.
Negrescu la 27 mai 1912365 şi care a fost utilizat şi
el în aceleaşi scopuri şi în a doua conflagraţie
mondială366. În anumite poze367, datate 1918, apare
legenda – familia regală pe „câmpul de aviaţie” de
la Bârlad, cum este specificat, de altfel, şi într-un
raport al serviciilor de informaţii care au
monitorizat o manifestaţie a trupelor ruseşti, la 1
mai 1917368.
Aici a funcționat o vreme ca instructor şi
tânărul sublocotenent Vasile Niculescu, cel care
mai târziu avea să zboare de la Bacău la Blaj, pentru
a transporta documente de mare importanţă în Aviator
vederea convocării Marii Adunări Naționale de la Gheorghe Negrescu
Alba Iulia.369 Tot în cadrul acesteia a activat și
Dimitriu – Șoimu Adrian, unul dintre ofițerii
selecționați pentru antrenament aerian de catre Misiunea Militară Franceză.370
La 1 decembrie 1916 îl găsim la Bârlad, continuând să se antreneze, deşi
obţinuse brevetul de pilot din 15 noiembrie, pe Vasile Bonţescu 371, un aviator

domina orasul, la marginea de Sud-Est a acestuia și totodată lipit de gardul înconjurător al

cimitirului „Eternitatea”. […] În afară de două corturi instalate pe aerodrom pentru adăpostirea
trupei de pază și a unor materiale de necesitate imediată restul materialelor și utilajelor, precum
și întreg personalul navigant și tehnic, era cartiruit în oraș, în cartierul apropiat de poalele
platoului, de unde un drum de 2-300 m urca spre aerodrom. Postul de comandă al escadrilei,
serviciul administrativ și tehnic fuseseră instalate într-o clădire mai mare (parter în formă de
careu, fără latura dinspre stradă), unde funcționase înainte de venirea noastră, o Administrație
Financiară.” http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/iulie_2003/articol5/articol_5.htm
365
În spatele Grădinii Publice. Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit., p. 103.
366
Mărturii orale.
367
Diana Mandache, op. cit.
368
I. Antonovici, op.cit., p. 299
369
„A venit evacuarea [din 1916] şi-am venit după aceea cu Şcoala de pilotaj, de antrenament, la
Bârlad; acolo am făcut iarăşi antrenamentul şi apoi mai târziu ne-am întors la Botoşani.”
http://www.rador.ro/2016/11/09/1916-note-de-razboi-xxv/
370
http://www.europeana1914-1918.eu/it/contributions/6180
371
Dintr-un memoriu adresat Direcţiei Aeronauticii se cunosc unele date privind zborurile
submaistrului de marină Bonţescu Vasile. Astfel, primul său zbor a avut loc la 30 noiembrie 1917.
Atunci a decolat cu un aparat „Blériot” 80 CP de pe aerodromul de la Bârlad, în căutarea
locotenentului Ionescu Tudose care aterizase forţat pe lângă localitatea Zorleni, având defecţiuni
la motor. Din cauza ceţii care se lăsase la 30 m, n-a văzut locul de aterizare fiind în imposibilitate

147
provenit din marina militară.372 Şi tot un aviator provenit din marină a fost
Constantin Gonta care a urmat, din luna decembrie a anului 1916, cursurile Şcolii
de Observatori Aerieni din localitatea noastră373. Aerodromul a funcţionat până
la sfârşitul războiului, de aici decolând pentru ultima dată, 24 august 1918, unul
din eroii aviatori din Războiul de Întregire Naţională, Vasile Creţu374. Puţin
cunoscut este şi faptul că primul ofiţer român aviator doborât de artileria
antiaeriană inamică (14/27 septembrie 1916) a fost locotenentul Petre A. Creţu,
născut la 28 iunie 1891 în oraşul Bârlad.375
În cadrul procesului de reorganizare a aviaţiei, pentru apărarea frontului
de atacurile avioanelor inamice, s-au înfiinţat posturi de observare înaintate în
diferite localităţi precum: Galaţi, Târgu-Ocna, Bacău, Târgu-Frumos, Iaşi şi
Huşi. Centrul pentru primirea informaţiilor se afla la Bârlad, stabilindu-se cinci
zone de semnalare, descriind din Bârlad cercuri cu raze de 10, 20, 30, 40 şi 50 de
kilometri. Astfel, zona de 10 kilometri trecea prin comunele Cioara-Bursucani-
Coroieştii de Jos, nord de gara Tutova. Zona de 20 kilometri străbătea localităţile
Epureni-Stroeneşti-Podul Turcului-Lieşti. Ultima zonă, cea de 50 kilometri,
cuprindea localităţile Tecuci – Oancea – Vaslui – Ioneşti – Horgaşi – Cosăneşti
– Domneşti (Moara Domnească).376

să se orienteze. În situaţia creată, a luat înălţime şi găsind o spărtură în nori, a coborât până ce a
descoperit calea ferată Galaţi-Bârlad pe care a survolat-o la înălţimea stâlpilor de telegraf,
aterizând, din cauza ceţii şi a întunericului, lângă o fabrică. A asigurat avionul, ancorându-l cu
ţăruşi şi frânghii. Dimineaţă a dus aparatul în zbor la aerodrom, unde a aterizat cu bine. În
decembrie 1917 a fost din nou în dificultate tot cu un avion „Blériot”. Fiind la 2200 m, zburând
prin nori, pe ceaţă, împins de curenţi puternici, la 20 km de Bârlad i s-a oprit motorul din cauza
benzinei care se terminase. A executat mai multe spirale pompând benzina cu mâna din rezervorul
suplimentar. A trecut prin nori, căutând terenul de aterizare care nu se vedea, având motorul
alimentat manual, a reuşit să iasă sub plafon la înălţimea de 100 m. Cu soarele în spate,
orientându-se după linia ferată, peste două ore de zbor era aterizat cu totul în regulă. Comandor
(r) de marină Petrescu C. Nicolae, Marinari pe cerul Patriei, Editura Europroduct, Piteşti, 2003,
p. 160.
372
http://www.aviatori.ro/dict_pers.php?sel=B
373
Valeriu Avram, Am zburat pentru România Mare. Memoriile unor aviatori români care au
luptat în Primul Război Mondial (1916-1918), Editura Vremea, Bucureşti, 2016, p. 153.
374
Decedat, în urma unui accident aviatic, a fost înmormântat la Bârlad, de unde gorjenii i-au
ridicat osemintele în 1927 pentru a le reînhuma la Târgu Jiu. Andrei Popete-Pătraşcu, Aviatori
gorjeni în războiul de întregire (1916-1917), Târgu Jiu, 2009, p. 6.
https://rhabon.files.wordpress.com/2009/04/aviatori-gorjeni.pdf
375
http://www.istorie-pe-scurt.ro/inceputul-aviatiei-militare/
376
Valeriu Avram, Aeronautica română în războiul de întregire naţională (1916-1919), Editura
Militară, Bucureşti, 2012, p. 133.

148
 În oraş au mai funcţionat şi alte structuri militare precum: Regimentul de
căi ferate377, Batalionul 3 Pionieri/Corpul 3 Armată378, Corpul Automobiliştilor
Voluntari379, Regimentul cu Tracţiune Automobilă – cu un parc auto şi o secţie
de reparaţii380, Şcolile de Tragere ale Artileriei (1917)381, Şcoala Militară de
Artilerie şi Geniu382, depozite militare383 etc.
377
Regimentul de căi ferate, după ofensiva în Transilvania se retrage, iniţial la Craiova,
participând la pregătirea lucrărilor de minare a podurilor spre Calafat şi Piteşti, apoi este îndrumat
spre Moldova şi se cartiruieşte în garnizoana Bârlad. De aici, la începutul anului 1917 îşi mută
punctul de comandă de la Bârlad la Socola iar subunităţile sale au fost regrupate şi au primit
misiuni în diferite zone:
- în zona Mărăşeşti – Galaţi – Bârlad, după executarea distrugerii unor obiective din zona
fortificată Focşani- Nămoloasa – Galaţi şi a podurilor peste râul Trotuş, au trecut la lucrări de
sporire a staţiilor şi triajelor, construirea unor rampe de îmbarcare şi cheiuri de transbordare, linii
de legătură cu ecartament normal şi îngust, înălţarea şi lărgirea liniei ferate Galaţi – Reni,
debarcadere şi alte lucrări de reparaţii şi întreţinere a liniei ferate;
- consolidarea liniei ferate Bârlad – Berheci;
- în zona Zorleni – Crasna, au executat lucrări de sporirea staţiilor şi construcţia unor rampe de
îmbarcare/ debarcare. Mihai-Costache Humă, Mărirea și decăderea armei căi ferate, în revista
„Document”, 2010, p. 36; număr disponibil la adresa:
http://hercaud.free.fr/acmcftp/istoric.htm
378
În urma semnării Păcii de la Bucureşti, în baza Instrucţiunilor Speciale ale Marelui Cartier
General nr. 2620 din 01.05.1918, şi a Ordinului Ministerial nr.455/07.05.1918, toate cele trei
batalioane de pionieri de tip divizionar constituite de Batalionul 3 Pionieri / Corpul 3 Armată s-au
regrupat la partea sedentară a acestuia, în raionul Bârlad, în vederea demobilizării şi menţinerii
sub arme a efectivelor prevăzute pe timp de pace. https://republica.ro/acum-100-de-ani-intram-
in-primul-razboi-mondial-un-razboi-pe-care-l-am-pierdut-zdrobitor
379
„Toţi proprietarii de automobile fuseseră mobilizaţi cu maşinile lor, având ordinul de a se duce
la Marele Cartier, aflat acum la Bârlad.” Matila Ghyka, Curcubeie, Prefaţă de Patrick Leigh
Fermor, Traducere de Georgeta Filitti, Ediţia a 2-a, Iaşi, Polirom, 2014, p. 311. Reorganizările
diferitelor structuri militare nu au determinat şi mutarea centrului de comandă al Corpului
Automobiliştilor Voluntari de la Bârlad, doarece într-un ordin din 11 decembrie al M.C.G. se
specifica „C.A.V. cu comanda de automobile rămân la Bârlad”. A.M.R., fond M.C.G., dosar
233/1916, f. 27.
380
La Bârlad funcţiona din 1916 Parcul I Reparaţii al Regimentului cu Tracţiune Automobilă.
SJAN Vaslui, Fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 2/1917, f. 32.
381
Şcoala specială de artilerie nu a mai funcţionat în timpul războiului. Cu toate acestea,
pregătirea artileriştilor a continuat prin cursurile „Şcolilor de tragere ale artileriei” organizate la
Bârlad începând cu 15 martie 1917. În compunerea acestor şcoli au intrat: „Şcoala de tragere a
artileriei de câmp şi de munte”, „Şcoala de tragere a artileriei grele”, „Şcoala de tragere a artileriei
antiaeriene” şi „Şcoala de specialişti”. Durata cursurilor acestor şcoli era diferită: de 15, 20 sau
chiar 60 de zile. Activitatea reglementată din anul 1918 prin Înaltul Decret nr. 2793 prin care se
aproba Regulamentul școalelor de tragere a artileriei. Istoria artileriei române, Editura Militară,
Bucureşti, 1977, p. 195; Oltea Rășcanu-Gramaticu, op.cit., în loc. cit., p. 272.
382
Pentru o scurtă perioadă de timp, la sfârşitul anului 1916 unde s-a regrupat. „Manuscriptum”,
vol. 14, 1983, p. 93; Mircea Coloşenco, op. cit., p. 166; Theodor Codreanu, Ion Barbu la Huşi,
în Batalionul 202 apărare C.B.R.N. (Intervenţii la dezastre din Huşi). 60 de ani de la înfiinţare,
Volum coordonat de Costin Clit şi Mihai Gheorghiu, Editura Pim, Iaşi, 2010, p. 93.
383
La data de 1 septembrie 1916 a luat fiinţă „Depozitul Regional de muniţii Bârlad” prin ordinul
nr. 55948 din 30 august 1916 al Direcţiei Generale a Muniţiilor din Ministerul de

149
 Căile ferate din Moldova nu s-au dovedit a fi deloc pregătite pentru
enormul aflux de material feroviar, în principal din cauza greutăţilor existente în
această zonă a ţării. Reţeaua de cale ferată de aici era redusă şi insuficient utilată.
Mai rămăseseră numai câteva centre feroviare mai importante: Iaşi, Paşcani,
Roman, Galaţi, Adjud şi Bârlad, dar și acestea erau dotate cu instalaţii mediocre;
celelalte staţii erau prea mici, fără suficiente linii de garaj, unde nu se putea face
măcar o încrucişare cu trenuri mai lungi.384
În acest context se încadrează ocuparea cu vagoane a liniilor Buhăeşti –
Roman, Bârlad – Galaţi, Iaşi – Dorohoi etc., dintre care, după scurtă vreme, au
trebuit să fie eliberate liniile Bârlad – Galaţi şi Iaşi – Dorohoi, fiind necesare
pentru transporturile armatei. Mai târziu, urmând sugestiile aliaţilor, „s-a ajuns la
soluţia de a se deraia, pe câmpuri transformate în parcuri de vagoane, circa 3.000
din vagoanele salvate, dar care împiedicau circulaţia”.385
Menţionăm că între expedientele întrebuinţate s-a numărat și acela al
instituirii temporare a „circulaţiei în sens unic” pe circuitele Iaşi – Paşcani –
Mărăşeşti – Bârlad – Iaşi şi Bârlad – Tecuci – Galaţi – Bereşti – Bârlad, situaţie
care a dus la o şi mai mare blocare a traficului şi la staţionarea a sute de vagoane,
care nu se puteau înscrie în circulaţie în Mărăşeşti. Constantin Argetoianu
menționează, că dacă vroiai să mergi de la Bârlad la Tecuci, trebuia să treci prin
Iași și Bacău, iar ca să mergi de la Bacău la Roman trebuia să faci ocolul prin
Mărășești – Tecuci – Bârlad și Iași.386 Înțelegem așadar de ce o călătorie de la
Bacău la Iași dura mai bine de 12 ore387, aproape o zi întreagă de la Bârlad la Iaşi
și de la Tecuci la Bârlad chiar și.... 23 de ore.388
Din 3/16 octombrie 1916 până în martie 1917, generalul, H. M. Berthelot
s-a aflat în permanent lângă Marele Cartier General român, la Periş şi Buzău,
apoi la Bârlad. În cunoştinţă de cauză privind preparativele care se efectuau la

Război.Depozitul s-a constituit ca urmare a necesităţii aprovizionării trupelor şi a depozitării

temporare a unor categorii de muniţie sosite de pe front în Primul Război Mondial. Comandant
al depozitului a fost numit, prin ordinul nr. 55267 din 29 august 1916 al Direcţiei Generale a
Muniţiilor, sublocotenentul Păun Nicolae.
Depozitul era organizat pe două sectoare, astfel:
- Sectorul 1 era amplasat în faţa staţiei C.F.R. pe lunca Bârladului având 6 barăci cu o capacitate
totală de circa 600 de vagoane.
- Sectorul 2 era amplasat în punctul „Pe colină” având o capacitate de depozitare mult mai
mică, abia din 1929 aceasta fiind mărită. V. Costan, op. cit.
384
Gelu Dae, Aportul..., p. 54.
385
Ibidem, p. 56.
386
Constantin Argetoianu, op. cit., p. 84.
387
Ibidem.
388
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/haosul-stapanea-tot-frontul-romanesc-
primul-razboi.

150
Bârlad pentru mutarea Marelui Cartier General la Iaşi, la 24 februarie/9 martie
1917, H. M. Berthelot nota: „Ieri, Saharov mi-a spus că, dat fiind că regele este
obligat să se ducă frecvent la Iaşi, crede că trebuie să îşi instaleze acolo cartierul
general. Prezan este de aceeaşi părere. În aceste condiţii mă voi instala şi eu
acolo.”389
Dacă până la începutul anului 1917 prezenţa Marelui Cartier General la
Bârlad şi Zorleni nu era un impediment în desfăşurarea activităţilor de
reorganizare a armatei, pregătirea campaniei pentru vara anului 1917 a impus
dislocarea acestuia în apropierea zonei unde erau concentrate marile unităţi
militare. De asemenea, disocierea celor doi poli de conducere politică şi militară
generase mari dificultăţi de comunicare. Se adăugau la aceste considerente raţiuni
de securitate, Bârladul fiind situat într-o zonă unde erau dislocate mari unităţi ale
Armatei 6 ruse.390
În aceste condiţii s-a luat hotărârea mutării Marelui Cartier General în Iaşi
încă din luna decembrie 1916. La 11/24 decembrie Berthelot, nota: „Se vorbeşte
de transferul Marelui Cartier General la Iaşi, regele fiind obligat să supravegheze
în fiecare zi munca miniştrilor şi deciziile politice”.391 Într-o telegramă din 7
februarie 1917, dr. Ioan Cantacuzino arată imposibilitatea disponibilizării
spaţiilor de la Şcoala Sf. Sava şi Liceul Militar pentru Marele Cartier General.392
În aceste condiţii ea a fost amânată pentru data de 1/14 martie.
În preajma transferului la Iaşi, la 10 martie 1917, comandamentul Marelui
Cartier General se adresa Garnizoanei Bârlad cu rugămintea să intervină „pe
lângă unul din spitalele din această garnizoană ca să primească în caz de
necesitate oameni de trupă ai Eşalonului I al Marelui Cartier General ce s-ar putea
îmbolnăvi, din cei rămaşi cu caii în această garnizoană”.393

389
General Henri Berthelot, op. cit., p. 155. Anterior, Berthelot îi scria nepotului său Georges:
„Probabil nu voi mai rămâne prea mult timp aici. Cartierul general se va muta cu siguranţă la Iaşi
în cursul săptămânii viitoare. Regele este deja acolo; Saharov se instalează sâmbătă; în ce mă
priveşte, voi pleca de aici pe 11 martie, după amiază, dar mă voi opri trei zile la Vaslui pentru a
vedea diviziile Corpului 5 armată, care se reface acolo cu artileria grea românească”. Ibidem, pg.
154-155.
390
Ion Giurcă, Maria Georgescu, op. cit., p. 138.
391
Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 126.
392
„Situaţia bolnavilor din Iaşi devine din zi în zi mai înspăimântătoare. Spitalele sunt
supraîncărcate şi nu mai este loc pentru un singur bolnav. Golind Şcoala „Sf. Sava” şi Liceul
Militar pentru Marele Cartier, ar însemna de azi până mâine să rămână 1800 de muribunzi pe
drumuri. Pe a mea răspundere am împiedicat această evacuare. Zilnic ne sosesc sute de bolnavi
şi muritori de foame. În vederea construirii imediate de barăci la Iaşi, rog daţi ordine foarte severe
pentru expedierea aici cel puţin a două trenuri compuse excusiv din material de lemnărie, sub
paza jandarmilor. Dacă nu se execută de urgenţă, situaţia poate deveni disperată.” A.M.R., fond
M.C.G., dosar 759/1917, f. 278.
393
Ibidem, f. 374.

151
 Pentru transportul Marelui Cartier General au fost utilizate 4 trenuri,
totalizând 148 de vagoane de clasă, transport marfă şi platforme. Încărcarea
vagoanelor şi îmbarcarea personalului s-au executat pe timp de zi, iar transportul
pe direcţia Bârlad – Iaşi noaptea, între orele 19.00 şi 5.00. Printr-o adresă către
Poliţia Bârlad, din 11 martie 1917, se solicita „mâine 12 martie ora 7.00 să se
trimită la Marele Cartier General 30 de căruţe pentru a transporta la gară bagajele.
Căruţele vor fi cât se poate de solide, fiind însoţite de bărbaţi, pentru a încărca şi
descărca bagajele. Oamenii vor avea asupra lor hrana necesară pentru toată ziua
şi vor veni în mod regulat până la plecarea întregului cartier. De asemenea veţi
trimite şi o birjă cu doi cai, care se va schimba regulat din 6 în 6 ore.”394
În documentaţia pentru pregătirea operaţiunii, realizată sub coordonarea
generalului Constantin Christescu se specifica: „Transpotul materialelor şi
bagajelor la Gara Bârlad se va face cu ajutorul camioanelor automobile şi cu
căruţele rechiziţionate în acest scop”.395 Şi pentru a înţelege complexitatea
fenomenului reproducem din aceasta:
Trenul Nr. 1 urma să plece duminică, 12 martie la ora 19.00 având în
componenţa sa 16 vagoane şi un altul la ora 23 al personalului (ofiţeri, functionari
civili şi familiile ofiţerilor şi a funcţionarilor civili).
În text urma numerotarea vagoanelor ce aveau să cuprindă: „vagon de
siguranţă (pentru personalul trenului); vagon salon (pentru generalul Constantin
Christescu); vagon Nr. 915 cu 8 cupeuri (14 canapele): Misiunea Militară
Franceză (4 cupeuri), engleză (1 cupeu), italiană (1 cupeu), belgiană (1 cupeu) şi
sârbă (1 cupeu); vagon cl. I/II mare Nr. 26 pentru Serviciul Transport pe C.F.R
şi Serviciul Aviaţiei; vagon cl. I mare Nr. 13 pentru Statul Major, pentru Serviciul
Telegrafo-Poştal; vagon cl. mic Nr. 818 pentru Serviciul Automobilelor Armatei;
2 vagoane L 3 (platforme duble) pentru 4 automobile (Biroul 4 Comunicaţii).
Trenul Nr. 2 (46 vagoane) – luni 13 martie, ora 19.00: 1) Serviciul T.F.F.
(staţia T.F.F. – 7 vagoane); 2) Biroul 4 Comunicaţii (şi secţia 1 Telegrafie); 3)
Serviciul Cartierului; 4) Detaşamentul de Jandarmi Pedeştri.
Trenul Nr. 3 (45 vagoane) – marţi 14 martie, 19.00: 1) Serviciul Aviaţie;
2) Biroul 4 Comunicaţii (şi secţia 5 Telegrafie); 3) Serviciul Automobilelor
armatei (5 platforme pentru automobile).
Trenul Nr. 3 (42 vagoane) – miercuri 15 martie, 16.00: 1) Biroul 4
Comunicaţii, 2) Detaşamentul de Jandarmi Pedeştri, 3) Detaşamentul
Jandarmilor Rurali.

394
Ibidem, f. 383.
395
Ibidem, dosar 756/1917, f. 256.

152
 Maiorul Călătorescu Al., Comandantul Detaşamentului Jandarmilor
Pedeştri se însărcinează cu executarea transporturilor la gară şi îmbarcarea în
vagoane. Acest ofiţer va pleca cu ultimul tren.
Localul Liceului Militar Iaşi, va fi luat în primire de Administratorul lct.
Elisievici Traian, care va pleca la Iaşi în ziua de 10 martie a. c.
Caii ofiţerilor Marelui Cartier General vor rămâne până la noi ordine la
Bârlad. (documentul era semnat: Şef de stat Major General al Armatei – general
Christescu, şi de Şef Secţia a III-a Adjudantură, lt. col. Ioanide) ”396
Lipsa unor mijloace de transport suficiente a determinat ca procesul să se
desfăşoare eşalonat, în perioada 12/25 – 15 /28 martie 1917, eşalonul I ocupând
clădirea Liceului Militar, unde au fost instalate birourile secţiilor şi cazaţi o parte
din ofiţerii care le încadrau. Eşalonul II al Marelui Cartier General a rămas în
continuare la Bârlad, cu toate inconvenientele de ordin militar.397

(Vezi şi „Elanul”, An XX, Nr. 187, septembrie 2017, pg. 10-15;

Comunicare prezentată la Conferinţa internaţională Consecinţe ale Primului
Război Mondial în spatiul românesc, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană,
Iaşi, 11-12 noiembrie 2017)

396
Ibidem
397
Ion Giurcă, Prezenţa..., p. 191.

153
 PREZENŢA MARELUI CARTIER REGAL
ŞI A SUVERANILOR ROMÂNIEI
LA ZORLENI
(noiembrie 1916 – martie 1917)
„Ostaşi, cu inima plină de nădejde vă salut azi pe
voi, ostaşi din armata II-a care de mai multe luni aţi opus o
rezistenţă nebiruită tuturor încercărilor vrăjmaşilor de a
rupe liniile noastre. Voi staţi aici la un post de onoare
păzitori neobosiţi ai hotarului Ţării, expuşi la atacurile unui
vrăjmaş care în trufia lui crede că toţi trebuie să se închine
lui, că toate drumurile, toate uşile sunt deschise lăcomiei
sale de stăpânire, prin vitejia voastră bărbătească l-aţi
învăţat să priceapă că pe aci nu se trece”.
Discursul regelui Ferdinand pe front – 22 martie 1917

Imediat după intrarea României în război şi instalarea Marelui Cartier

General al Armatei la Periş, a avut loc şi deplasarea celui regal la Scroviştea,
acolo unde s-au luat în primă instanţă principalele decizii privind desfăşurarea
operaţiunilor militare pe frontul românesc. În contextul evoluţiei nefavorabile a
campaniei militare şi a contraofensivei Triplei Alianţe în zona munţilor Carpaţi,
în principal pe direcţia Predeal – Bucureşti, s-a dispus pregătirea a două garnituri
de tren pentru mutarea Marelui Cartier General într-o cu totul altă locaţie, fără
ca aceasta să fie indicată. Trenul regal, numerotat nr. 2, avea în componenţă un
vagon de siguranţă, un vagon regal, un vagon restaurant şi unul pentru suită, două
vagoane clasa a II-a pentru personal, două vagoane pentru bagaje, 8 vagoane
pentru automobile şi trei vagoane de trupă.398
Trenurile au rămas în aşteptare până la 19 noiembrie/2 decembrie 1916,
când au plecat în direcţia Buzău. În memoriile sale, Buhman consemnează cu
înfrigurare şi tristeţe, la 25 noiembrie/8 decembrie, surprinzând pentru posteritate
tabloul retragerii: „Cartierul nostru trebuie să plece din Brătuleşti. N-am mai avut
putinţa de a mă repezi la Bucureşti. Am chemat la telefon pe ai mei şi mi-am luat
rămas bun de la dânşii. Auzeam prin telefon pe una din fetele mele executând la
pian „Vagues argentine”. Am rupt din perete legătura ultimului aparat telefonic,

398
Ion Giurcă, Prezenţa...., pg. 187-188.

154
m-am urcat în maşină lângă Graşoski şi am plecat. Eram cei din urmă care
părăseau Cartierul de la Scroviştea.
Aproape se înserase. Fulgi mari de zăpadă cădeau alene peste drumurile
îngheţate. Când am ajuns în şoseaua naţională ce duce spre Ploieşti, pe ambele
părţi ale drumului zăceau lângă şanţuri automobile, unele frumoase, rămase în
pană şi părăsite de stăpâni în fuga lor înspăimântată... La una din maşini mai erau
încă garoafe în vasul de cristal şlefuit de lângă şofer. Şi căruţe, şi trăsuri încărcate
cu tot soiul de boarfe, deasupra lor copii; unul ţinea în braţe o colivie cu un canar!
Aproape de Ploieşti am ajuns din urmă un grup impresionant de cercetaşi
mergând pe jos, obosiţi, înfriguraţi, în noaptea care se lăsa tristă şi nemiloasă
peste dânşii. Mă întrebam cine va avea oare grijă de aceşti copii, luaţi din casa
părintească şi porniţi pe drumuri, prost îmbrăcaţi şi flămânzi. […]
Deasupra Ploieştiului tot cerul era roş-cărămiziu şi nori negri şi greoi de
fum îngreuiau respiraţia. Se dăduse foc puţurilor de păcură şi depozitelor de
grâne. Intrasem în bejenie”.399
Regele Ferdinand a fost găzduit la Vila „Albatros” de la marginea
oraşului, care i-a fost pusă la dispoziţie. Un funcţionar al Casei Regale, şeful
serviciului P.T.T. al suveranului, Eugeniu Arthur Buhman, alsacian de origine,
dar născut în România, însera în însemnările sale, oferindu-ne o perspectivă
contemporană asupra evenimentului, la 25 noiembrie 1916, următoarele: „În
noapte am ajuns la Buzău şi încartiruiţi la Vila „Albatros” a lui Alexandru
Marghiloman400. Casa şi grădina frumoase. A doua zi la dejunul nostru a luat
parte şi primul ministru. Venind vorba la masă de atrocităţile săvârşite de bulgari
asupra răniţilor noştri şi a populaţiei româneşti, Brătianu spune: Când vom trece
noi frontiera bulgară, va trebui să luăm măsuri energice pentru a stăvili furia şi
dorinţa de răzbunare a trupelor noastre!
De când am plecat din Brătileşti şi până am ajuns la Iaşi, toate mesele
cartierului nostru sunt prezidate de rege. Acum a sosit şi Principele Carol401 la

399
Eugeniu A. Buhman, op. cit., pg. 182-183.
400
Alexandru Marghiloman (27 ianuarie 1854, Buzău – 10 mai 1925, Bucureşti) doctor în drept
şi ştiinţe politice la Paris (1878); intră în Partidul Conservator, devine deputat (din 1884), şi
ministru în diferite cabinete conservatoare în perioada 1888-1913; din iunie 1914 a fost ales
preşedintele Partidului Conservator. Rămas în teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale a
acceptat funcţia de prim-ministru (5 martie – 24 octombrie 1918) pentru a îmbunătăţi condiţiile
impuse României de reprezentanţii Puterilor Centrale. I se va reproşa mai târziu semnarea păcii
de la Bucuresti (24 aprilie/ 7 mai 1918), cu termeni foarte duri pentru România. Pentru mai multe
detalii privind viaţa şi activitatea se pot consulta: Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 218; Nicolae
C. Nicolescu, op. cit., pg. 242-244.
401
Viitorul rege Carol al II-lea (1893-1953).

155
noi. La Buzău, unde ne precedase Marele Cartier, n-am rămas decât vreo trei
zile”.402
Şeful Misiunii Militare franceze din România nota şi el, într-o scrisoare
expediată cumnatei sale Louise pe 26 noiembrie/9 decembrie 1916, următoarele:
„Am părăsit şi noi Perişul, care îmi plăcea mult, pentru a veni într-un oraş numit
Buzău, unde de altfel, nu vom rămâne prea mult timp, pentru că imediat ce vor
sosi ruşii, trupele româneşti vor trece la reorganizare în spatele lor. Noi îi vom
urma bineînţeles, pentru a încerca să refacem această armată cât mai curând
posibil şi să recâştigăm cu ea pământul ţării, dar consider că este nevoie de cel
puţin trei luni pentru această realizare”.403
Dislocarea Marelui Cartier Regal a avut loc în etape, marea majoritate a
membrilor acestuia fiind deja instalaţi în seara zilei de 24 noiembrie/7 decembrie
la Zorleni, în clădirea Orfelinatului Agricol „Principele Ferdinand”. Potrivit
relatării lui Buchman regele a ajuns mai târziu pe moşia regală de la Slobozia-
Zorleni: „La Buzău, unde ne precedase Marele Cartier, n-am rămas decât vreo
trei zile. În acest timp s-au făcut numeroase şi importante înaintări în armată.
Seara s-au sărbătorit printr-un mare banchet cei avansaţi. De la Buzău ne-am
mutat la Zorleni, lângă Bârlad. Noi ocupăm casa orfelinatului de pe moşia
Regală. Regele şi Principele Carol au un pavilion alături care a fost mobilat cu
multe lucruri aduse de la Cotroceni. Până şi cafeaua de dimineaţă o luăm acuma
împreună cu Regele.”404
La orfelinat, amenajarea spaţiilor disponibile începuse încă de la 27
octombrie/9 noiembrie 1916405, anterior din luna august aici funcţionând
„Spitalul de convalescenţă Zorleni”406. Regele dă dispoziţii să fie folosită în acest
sens, pentru sporirea confortului, mobila adusă de la Sinaia407 şi Cotroceni, în
condiţiile în care mobilierul auster şi sărăcăcios al orfelinatului nu cadra cu
distinşii oaspeţi. Sarcina nu era deloc uşoară având în vedere că trebuia asigurată
funcţionarea unei structuri complexe din care făceau parte, alături de Casa
Militară Regală408: 3 generali, 9 ofiţeri superiori, un medic dentist, un căpitan, 2

402
Ibidem, p. 183.
403
General Henri Berthelot, op. cit., pg. 115-116.
404
Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 183.
405
Ion Giurcă, Prezenţa...
406
SJAN Vaslui, fond Serviciul sanitar al oraşului Bârlad, dosar 2/1916, f. 4.
407
Hannah Pakula, op. cit., p. 261.
408
Unul din cei mai importanţi membri ai Casei Militare Regale şi adjutant regal era Paul
Angelescu (1872-1949), zis şi „Beau Paul”, cu grad de colonel la începutul războiului, ulterior
general. Ministru de război în 1927-1928 şi 1934-1937. Despre el regina nota în Jurnal –
„inteligent, cu o conversaţie admirabilă, îndrăzneţ, ştie să se poarte.” Maria , Regina României,
Jurnal…, p. 182.

156
sublocotenenţi, un oficiant şeful serviciului telegrafo-poştal, şeful cancelariei –
Popescu Apostol, 5 civili, 14 sergenţi, 15 caporali, 35 de soldaţi, un comisionar,
doi inspectori speciali de siguranţă.409
Eugen Buhman detaliază410 componenţa Cartierului Regal în momentul
strămutării la Iaşi: „…pe Generalul Mavrocordat411 şi contra-amiralul
Graşoski412 care urmau să ne părăsească în curând, primind alte misiuni, apoi
general Th. Râmniceanu, maior Jean Florescu413, lt-coloneii Florian Ţenescu414,
Traian Stârcea415 şi Cezărescu. Se mai mobilizaseră la noi J. Krainic, dentistul
Curţii, Nicu Pavelescu, Director din Administraţia Căilor Ferate şi ofiţerii din
Escorta Regală Vlădăianu (din Ministerul de Externe), Coşoi şi Cazacu. Eu şi
Goilav la P.T.T. La Administraţia civilă se adăugase Stan, director la Domeniul
Coroanei, N. Butculescu, şeful contabil, Filip Ionescu şi Florian Marinescu,

409
Ion Giurcă, Prezenţa..., p. 19. „Cei doi inspectori erau un oarecare Bogdan şi unul Costescu
detaşat la Cartierul Reginei şi care ulterior se va îmbolnăvi de tifos exantematic”. Eugeniu A.
Buhman, op. cit., pg. 183, 189.
410
Pentru întreaga componenţă a Cartierului Regal vezi A.M.R., fond M.C.G., dosar 449/1916, f.
97.
411
General aghiotant Leon Mavrocordat, şeful Statului Major Regal (Casei Militare).
412
Nicolae Gracosky (Gracovski; Grakowski), maestrul Curţii reginei Elisabeta, în anii 1914-
1916.
413
Ioan Florescu (1879-1931), maior, Adjutant regal (zis Dodo – cum apare pe o însemnare a
colonelului Eracle Nicoleanu). După mai bine de o lună petrecută pe front, la sfârşitul lunii
noiembrie se reîntoarce la Statul Major Regal. A contribuit la modificarea codului de justiţie
militară, promulgat de rege la sfârşitul anului 1916. În perioada cât a activat în Statul Major regal
a obţinut admiraţia regelui Ferdinand I care a apreciat, la ofiţerul Ioan Florescu, „rara distincţie
şi capacitate de lucru”. La 16 februarie 1917 a fost numit în funcţia de comandant al Cartierului
regal, fiind însărcinat cu organizarea bunei funcţionări a acestuia. Calităţile sale militare şi
diplomatice l-au recomandat pentru ridicarea la gradul de colonel şi trimiterea sa, la 15 octombrie
1917, în calitate de Ataşat Militar la Roma. Pentru detalii, vezi Simona Martin, Victor Martin,
Consideraţii privind activitatea generalului Ioan Florescu, în Statul Major General în
arhitectura organismului militar românesc 1859 – 2009, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei
Bucureşti, 2009, pg. 43-46.
414
Florea Țenescu (1 aprilie 1884, Turnu-Măgurele – 9 aprilie 1941, București) a absolvit Școala
Militară de Ofițeri de Artilerie de la Danzig (1904), Academia Tehnică de la Charlottemburg
(1908) și Școala Superioară de Război (1911). A fost atașat militar la Sofia (1914-1916), apoi și-
a continuat cariera până la gradul de general de corp de armată (1939) și șef al Marelui Stat Major
(februarie 1939-august 1940). Mai multe despre viața și activitatea sa, în: Teofil Oroian,
Gheorghe Nicolescu (coord.), op. cit., p. 204-215; Adriean Stroea, Marin Ghinoiu, Un destin la
răscruce. Generalul de armată „post-mortem” Florea Țenescu, în revista „Document”, nr.
2/2015, p. 67-76.
415
Traian Stârcea (? – 1928, Budapesta), militar de carieră, atașat militar la Viena până în 1916,
calitate în care a organizat și condus o rețea de agenți; la ruperea relațiilor diplomatice a lăsat
rețeaua sub coordonarea unui diplomat al Legației statului Chile, ca să lucreze în continuare în
favoarea României. Din 1922 a fost numit ministru plenipotențiar al României la Budapesta, unde
a și decedat în 1928.

157
Kirileanu Ghiţă416, bibliotecar. Apostol Popescu trecuse la Cartierul Reginei.
Medicul nostru era Mamulea417”.418 În acelaşi timp cu Ţenescu mai sosise,
relatează Buhman, „şi un alt inspector de la Siguranţa Generală, Bogdan”419, fiind
şi el personal ridicat la acest grad, de inspector420.

Orfelinatul Agricol Ferdinand unde a funcţionat Cartierul Regal

(1916-1917).

Chiar dacă fostul conac boieresc al familiei Conachi-Roznoveanu avea,

în total, 16 săli spaţioase la parter şi 10 la etaj, la care se adăugau două anexe,
trebuie luat în considerare şi faptul că o parte din aceştia erau urmaţi şi de familie.
„Sărăcăciosul Zorleni”, cum deseori îl defineşte regina, ori chiar Bârladul, un
„oraş deja prea plin”421, erau departe de a putea oferi condiţiile necesare unor
persoane, care datorită funcţiei ori poziţiei sociale puteau emite pretenţii.

416
Gheorghe Teodorescu Kirileanu (1872-1960), istoric literar, folclorist, cărturar şi epistolograf.
Din 1907 este responsabil cu audienţele şi corepondenţa regală, pentru ca în 1909 să devină
bibliotecarul Casei Regale. Ulterior a deţinut şi calitatea de profesor al copiilor principelui
Ferdinand, fiind deosebit de apropiat de principesa Ileana. Gabriel Ştrempel, G. T. Kirileanu – un
bibliotecar regal, în „Revista Bibliotecii Naţionale a României”, An XII (24), Nr. 2/2006, p. 19.
Printre învățătorii de la orfelinatul agricol s-a numărat și Simion T. Kirileanu (1879-1926, scriitor
și folclorist), fratele mai mic al acestuia.
417
Ion Mamulea (1872-1940), cunoscut internist, medic al Curţii Regale şi al reginei Maria. A
semnat actul de deces al regelui Carol I, redactat la Sinaia, Castelul Peleş, la 27 septembrie 1914.
A rămas în serviciul reginei Maria până la moartea ei survenită în 1938. În perioada la care ne
referim avea gradul de locotenent-colonel.
418
Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 189.
419
Ibidem, p. 183.
420
Ibidem, p. 189.
421
Maria, Regina României, Jurnal…, p. 316.

158
 Clădirea orfelinatului422 din piatră şi cărămidă, ridicată la începutul
secolului al XIX-lea, avea ziduri groase de până la doi metri, cu planşee şi grinzi
din stejar. La parter, în corpul central, funcţionau la începutul secolului XX sălile
de clasă, atelierele, biblioteca, infirmeria şi cabinetul directorului. La etaj erau
amenajate patru dormitoare, dispuse două câte două şi despărţite de camera
învăţătorului şi respectiv a „conductorului423 agricol”. Spălătoria era alimentată
cu apă curentă, pompată din puţul săpat la subsol. În corpurile laterale, pe un
singur nivel, se aflau într-o parte locuinţa directorului şi în cealaltă bucătăria şi
sala de mese.424 Printre dependinţe se numărau şi grajdurile şi o şură.425
Grigore Patriciu426, profesor din Bârlad, în monografia orfelinatului,
publicată în 1911427, afirmă că edificiul amintea de măreţele localuri de şcoli
americane cu săli spaţioase şi curate. În faţa orfelinatului se întindeau grădina cu
pomi şi stupina sistematică, iar pe malul râului Bârlad – grădina de zarzavat. În
primii ani ai secolului al XX-lea, în curtea orfelinatului au fost ridicate două
imobile pentru a servi ca locuinţă învăţătorului şi conductorului agricol ce au
devenit locuinţă pentru rege şi apropiaţi.
La Zorleni, odată cu începutul războiului, unde fusese amplasat un spital
militar şi acum Cartierul Regal în clădirea orfelinatului, situaţia foştilor locatari
devenise de-a dreptul tragică: „N-a fost mult ca orfanii să fie trimişi pe la casele
lor – după cum relatează directorul M. Lupescu, care a fost nevoit să aşeze orfanii
într-un atelier, fost pe vremuri grajd, unde dormeau şi luau masa şi mai făceau şi

422
Imobilul în care a funcţionat şi fostul I.A.S. Zorleni, a fost demolat în anii ’80 ca urmare a
daunelor suferite la cutremurul din 1977.
423
Supraveghetor și diriguitor al unei echipe de lucrători.
424
Ștefan Petrescu, Orfelinatul Agricol Ferdinand (1898-1948) – „Școala Regelui” de la Zorleni,
p. 2; disponibil la adresa: https://independent.academia.edu/
425
M. Lupescu, Arătare despre orfelinatul agricol „Ferdinand” de pe moșia regală Zorleni-
Tutova, Institutul de arte grafice Carol Gobel, București, 1906 ; revista „Albina”, Anul X, Nr. 7,
12 Noiembrie 1906, p. 183.
426
Grigore Patriciu (11 ianuarie 1867, Galaţi – 7 februarie 1912, Bârlad) prof. dr. în ştiinţe
pedagogice, publicist, ctitor de şcoală, om de cultură; profesor titular al catedrei de pedagogie a
Şcolii Normale de băieţi „Principele Ferdinand” din Bârlad prin concurs (1893); fondatorul Şcolii
de Aplicaţie (3 octombrie 1894), unde elevii desfăşurau orele de practică pedagogică; susţinătorul
construirii unui local propriu al Şcolii Normale (inaugurat la 1 septembrie 1899), în incinta căreia
îşi va avea sediul şi Şcoala de Aplicaţie; inspector şcolar, membru în consiliul general de
instrucţiune (1902); director al Şcolii Normale de băieţi din Bârlad (28 decembrie 1904 – martie
1907); conferenţiază pe teme didactice; ridică din proprie iniţiativă şi cheltuială proprie,
Monumentul Eroilor Războiului de independenţă (1877-1878), în faţa Şcolii Normale (1907),
monument distrus o data cu imobilul şcolii în noaptea de 23/24 august 1944. Oltea Răşcanu
Gramaticu, Personalităţi..., vol. II, pg. 158-159; Traian Nicola, Valori spirituale tutovene..., vol.
V, pg. 473-483.
427
Grigore Patriciu, Studiu pedagogic asupra orfelinatului agricol „Ferdinand”, Albert Baer,
Bucureşti, 1910, p. 35.

159
şcoală. Bucătăria era în poiata găinilor, iar celelalte lucruri, averea copiilor,
grămădită pe unde s-a putut. În această îngrămădeală au trăit orfanii din
septembrie 1916 şi până în mai 1917…”.428
Regina României ne-a lăsat cele mai multe relatări despre şederea
cuplului regal aici. Pe 28 noiembrie/11 decembrie regina nota cu tristețe în jurnal
că se află la Zorleni, „un sat dărăpănat și trist” şi cu un noroi „oribil” pe care,
îngheţat, „eşti în primejdie să-ţi rupi picioarele la fiecare pas”.429 „Am venit aici,
la Cartierul General430. Loc urât, prost întreținut, dar înăuntru arată destul de bine,
fiindcă au adus o parte din mobila frumoasă salvată de la Sinaia.
Chiar m-a tulburat profund vederea mobilei din camera mea de aur, până
și a pernelor mele preferate etc.
Dar nu mi-ar plăcea deloc să locuiesc aici – casa e prost așezată,
împrejurimile sunt prost întreținute.
Încă din tren, a trebuit să primesc vizită după vizită: Brătianu,
Mossolov431, generalul Fournier432.
Am sosit cu puțin înainte de prânz. Nando433 rămâne calm, în ciuda
nenorocirilor noastre. Carol e trist, dar tinerețea își păstrează întotdeauna
speranța. Prânz mare, cu toți aghiotanții434 și cu Brătianu, Mossolov și Fournier.
După prânz am avut o discuţie lungă cu Nando, în încercarea de a-l convinge să

428
M. Lupescu, Din vremuri grele, în „Calendarul Tutovei”, Tipografia C. D. Lupaşcu, Bârlad,
1920, pg. 61-62.
429
Maria, Regina României, Jurnal..., p. 251.
430
Este vorba de Cartierul Regal. Statul Major General al Armatei Române funcţiona la Bârlad
(la 7 km. distanţă) în clădirea Şcolii Normale „Principele Ferdinand”. Împreună cele două
structuri militare formau Marele Cartier General.
431
Aleksandr A. Mossolov (n. 1854), general-locotenent; șeful cancelariei ministeriale a Curții
Imperiale, pentru scurt timp, la sfârșitul anului 1916 și în primele luni din 1917, trimisul
extraordinar şi plenipotențiar al Rusiei în România. El şi-a început misiunea la Iaşi, în decembrie
1916, sosind cu un luxos tren imperial, tocmai pentru a sublinia înaltul său statut, dar şi prestigiul
ţării pe care o reprezenta. Constantin Argetoianu îl descrie ca pe un fel de cavaler al tristei figuri:
„tăcut şi politicos atât cât trebuia” şi „cu o față anemică, generalul părea o fire de om liniștit și
cumsecade, dar la drept vorbind nimeni nu l-a cunoscut bine și nici el n-a cunoscut pe nimeni.”
(Constantin Argetoianu, op. cit., p. 75). O mai fină observatoare, regina îl intuieşte mai bine pe
acest „apropiat” al ţarului, care venise cu obiective importante şi precise vizând politica Rusiei
imperiale în România: „un gentilom de curte inteligent, cu un aer viclean… şi care ştie şi a văzut
multe”. Maria, Regina României, Jurnal…, p. 251.
432
Ernest Fournier (1842-1934), amiral francez, fost comandant al escadrei din Mediterana; aflat
în misiune în România în 1916.
433
Regele Ferdinand (apelativ de alint pentru rege).
434
În această categorie a aghiotanților regali se numărau: Ernest Ballif (aghiotantantul reginei),
generalul Theodor Râmniceanu (adjutant regal, ataşat pe lângă principele Carol), generalul Leon
Mavrocordat (șeful Casei Militare), locotenet-colonelul Traian Stârcea (şeful Biroului 7 Decoraţii
din cadrul Marelui Cartier General), colonelul Găvănescu (aghiotantantul principelui Carol), Paul
Angelescu ș. a. Vezi şi Constantin Argetoianu, op. cit., pg. 116-117.

160
asculte ce aveam de spus, să asculte ceea ce nu vede şi nu aude trăind într-un cerc
strâmt, să asculte lucrurile de afară”.435 Transpar din aceste însemnări ale reginei
rolul important jucat de Zorleni, prin stabilirea regelui Ferdinand I aici, și
necesitatea gravitării în jurul acestui sat, limitrof Bârladului, a numeroase
personalități politice și militare.
Şeful serviciului poştal al monarhului ne relatează şi el despre perioada
petrecută de suveran în această localitate mărginaşă Bârladului. Memoriile sale
ne prezintă, fragmentar şi nesistematic, informaţii diverse despre starea de spirit
şi evenimentele petrecute pe parcursul traseului retragerii. Chiar dacă Zorleniul
era departe de teatrele de operaţiuni, spectrul întunecat al războiului plutea şi
asupra micului sătuc. Vestea ocupării capitalei a produs consternare în rândul
membrilor Cartierului Regal: „Ne aşteptam la asta şi totuşi când ni s-a dat ştirea
am rămas cu toţii înlemniţi. Ce-o fi acolo? Ce fac ai mei? Această întrebare o
citeam în ochii tuturor şi nimeni n-avea vreun răspuns. Colegul meu Goilav îmi
propune să ne îmbătăm. Ca să uităm!”436
Ca peste tot, cortegiul ororilor conflagraţiei se abătuse şi pe aici atingând
nu numai pe oameni, ci şi dobitoace deopotrivă. Retragerea haotică angrenase în
cursul său şi herghelii de cai ce sufereau acum de foame şi de frigul tăios al iernii:
„Ieri am avut un spectacol apocaliptic. În jurul Zorlenilor întroenit şi biciuit de
vântul de pe stepele ruseşti, tăios ca briciul, am văzut mii de cai aduşi din restul
ţării ocupate spre a nu cădea în mâna inamicului, goniţi acum spre nordul
Moldovei. Fără adăposturi şi fără hrană. În timpul nopţii, chinuiţi de foame, au
ros cu dinţii gardurile din jurul caselor şi coaja copacilor şi acuma stăteau obosiţi
şi trişti, pradă iernii cumplite. O nespusă milă de bietele animale atât de frumoase
şi care nu se puteau apăra mi-a strâns inima ca într-un cleşte. Şi nu puteam face
nimic. M-am întors în casă să nu mai văd nimic şi să nu mai aud groaznicul lor
nechezat chinuit”.437
Un episod similar relatează şi regina. În cursul plimbărilor cotidiene prin
sat, însoţită de Ernest Ballif şi uneori de prinţul Barbu Ştirbey, „a întâlnit o turmă
întreagă de oi mânate dintr-un loc în altul; unele erau aproape moarte de frig şi
foame”.438 „Îmi luai sarcina să mă duc din colibă în colibă, rugând pe ţărani să
adăpostească câte o oiţă sau două ca să le scape de o moarte sigură şi făgăduii
ciobanului că-l voi despăgubi de orice pierdere. Nu mă răbda inima să văd bietele
animale îngheţând fără adăpost”.439

435
Maria, Regina României, Jurnal…, pg. 251-254.
436
Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 183.
437
Ibidem, pg. 183-184.
438
Maria, Regina României, Jurnal..., p. 309.
439
Idem, Povestea...., p. 163.

161
 Nichifor Crainic440, aflat în proximitate cu unitatea sa militară, la Simila,
scrie şi el despre acele zile de grea încercare pentru monarhie şi naţiune: „În
vecinătate, la Zorleni, a poposit Regele pribeag Ferdinand I despărţit de neamul
său Germanic pentru a se face una cu Ţara, are şi dânsul nevoie de acest reazem.
În amurg intră prin casele ţăranilor şi stă lung de vorbă cu ei. Dacă vârtejul ne
azvârle ca pe nişte paie în haos, mâinile se agaţă cu deznădejde de rădăcinile
pământului. Cât de adâncă e legătura cu el n-am simţit niciodată ca acum, când e
gata să-l pierdem”.441
Aflat la Zorleni, monarhul nu a uitat faptul că trebuia menţinut moralul
populaţiei. În preajma Crăciunului din 1916 donează Primăriei oraşului Iaşi suma
de 12 000 de lei pentru a fi „distribuită sărmanilor din oraşul Iaşi, fără deosebire
de confesiune cu prilejul Sfintelor Sărbători, din partea Majestăţilor lor”. La
aceasta se adăuga şi împărţirea de lemne ce urma să se facă pe parcursul iernii
din pădurile Domeniilor Coroanei de la Poeni sau Dobrovăţ.442 Era nevoie de acte
de încurajare a unei societăţi demobilizate, greu încercată de loviturile fără
seamăn care se abătuseră asupra ţării şi aflată într-o „stare de bolnăvicioasă
deznădejde”443. În acest sens s-au remarcat, la Iaşi, în mod special Regina Maria
şi Nicolae Iorga, iar la Marele Cartier General, „H. M. Berthelot, al cărui
optimism sănătos şi încredere în izbânda finală trezi un început de încredere”.444
Dar la Zorleni erau şi momente de relativă relaxare cu prilejul unor
recepţii ce reuneau diferite personalităţi militare şi politice prezente aici în
diferite momente. Regina menţionează, după cum am amintit, că în ziua sosirii la
Cartierul Regal a avut loc un „prânz mare”.445 În aceeaşi zi are loc o cină într-un
cadru lărgit la care participă şi Berthelot, care nu conteneşte să fie mirat şi

440
Nichifor Crainic /Ion Dobre/ (23/24 noiembrie 1889, Bulbucata, jud. Vlaşca, azi Giurgiu –
20 august 1972, Casa Scriitorilor – Complex Mogoşoaia, cimitirul Sf. Vineri, Bucureşti). Studii
teologice la Seminarul şi Universitatea Bucureşti şi filozofice la Viena, carieră universitară la
Chişinău şi Bucureşti în domeniul teologiei, secretar general al Facultăţii de Teologie din
Bucureşti. A desfăşurat o prestigioasă activitate în domeniul gazetăriei la diverse ziare şi reviste
(„Cuvântul”, „Curentul”, „Lamura” ş.a.). A iniţiat şi condus ziarul „Calendarul” în perioada
anilor 1932-1938 şi a condus săptămânalul „Sfarmă piatră” în perioada 1935-1942. Timp de 18
ani a coordonat activitatea revistei „Gândirea”. Om politic, deputat, în 1941 ministrul
Propagandei Naţionale. În anul 1947 a fost arestat şi închis la Aiud, fiind eliberat în anul 1962.
În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat, cu gradul de sergent, la un spital din Iaşi.
441
Nichifor Crainic, op. cit., p. 120.
442
SJAN Iaşi, fond Primăria Iaşi, dosar 236/1916, f. 4.
443
General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 172.
444
„Regina Maria, prin voinţa Ei dârză de a nu se da bătută. N. Iorga, căruia patriotismul său
vibrant îi inspira toate acele articole care, prin Neamul Românesc, duseră cuvântul cel bun în toate
unghiurile Moldovei şi ale frontului.” Ibidem.
445
Maria, Regina României, Jurnal..., p. 254.

162
„angoasat” de disputele politice ale românilor, deşi atmosfera era „agreabilă”446,
iar Mossolov mărturiseşte şi el în memorii că „a fost înveselită de conversaţia
strălucită a Majestăţii Sale, conversaţie plină de antren şi glume spirituale”.447
Înainte de aceasta, regele şi regina au avut întrevederi particulare cu Brătianu448
şi Berthelot, iar în ziua următoare regele a avut o interesantă convorbire cu
trimisul extraordinar şi plenipotentiar rus, despre care abilul diplomat nu
aminteşte decât în termeni vagi şi aluzivi.449 La rândul ei, regina Maria a luat
prânzul la Cartierul General împreună cu Brătianu şi Ferigo450, în atmosfera unui
„dezastru de neocolit”451.
Desigur că asemenea întruniri neoficiale erau şi prilejul colportării
ultimelor noutăţi. Comandantul Misiunii Militare Franceze relatează cu
maţiolizitate că Brătianu nu a scăpat ocazia de a-l prezenta pe generalul Averescu
într-o lumină negativă, mărturisindu-i confidenţial: „Este un tip care se preface a
fi cumsecade şi pe care îl suspectez de multă vreme”. Şi pentru a justifica cele
spuse, îi prezintă o scrisoare, din octombrie 1916, pe care a interceptat-o, adresată
lui Carp452, şeful partidului germanofil, în care Averescu îi declară: „Dacă veţi
constitui un guvern pentru a face pace cu germanii, sunt ministrul dumneavoastră
de război”.453
Doar din Jurnalul reginei putem deduce modul în care se desfăşura viaţa
cotidiană la Cartierul Regal: „Nando avea din când în când lume la micul dejun;
altfel viaţa era cât se poate de monotonă şi de singuratică, lucru aproape de
necrezut. Veştile de pe front erau rele, dar slavă Domnului, n-aştepta nimeni de

446
General Henri Berthelot, op. cit., p. 118.
447
A. A. Mossolov, op. cit., p. 61.
448
Ibidem.
449
Potrivit lui Mossolov, deşi temele de interes erau multiple în cursul discuţiei care a durat
jumătate de oră, nu a fost discutată decât problema comandamentului pe frontul românesc şi cea
a prestaţiei şefului Misiunii Militare Ruse – generalul Beleaev. A. A. Mossolov, op. cit.
450
Comandantul Misiunii Militare Italiene în România (pe atunci colonel), viitor general de
brigadă și începând din 1918 comandant al Legiunii Române din Italia; Vezi şi Paolo Tomasella,
The rol of friulian emigrants in the formation of the „Romanian Legion of Italy”, în Primul
Război Mondial: perspectivă istorică şi istorigrafică, Cluj-Napoca, Editura Academiei Române
– Centrul de Studii Transilvane; Presa Universitară Clujeană, 2015, pg. 401-411;
http://www.once.ro/sesiuni/sesiune_2007/1%20Legiunea.pdf
451
Maria, Regina României, Jurnal…, p. 256.
452
Petre P. Carp (28 iunie 1837, Iaşi – iunie 1919, Ţibăneşti-Vaslui), om politic conservator,
iniţiator al Societăţii Junimea (1863), deputat (1867), senator (1877), preşedinte al Partidului
Conservator (21 aprilie 1907 – 14 mai 1913) diplomat, de mai multe ori ministru şi prim-ministru
(1901-1901, 1911-1912). A militat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale.
Pentru detalii privind viaţa şi activitatea sa se poate consulta şi Traian Nicola, Valori spirituale
vasluiene..., vol. I, literele A-O, pg. 152-199.
453
General Henri Berthelot, op. cit. .

163
la mine să fac planuri militare! Afară de vizitarea spitalelor 454 din Bârlad455,
n-aveam mai nimic de făcut şi îmi rămânea multă vreme să citesc, să scriu şi să
gândesc”.456 Totuşi, dincolo de odihna binemeritată regina se implica şi în
activităţile specifice structurii de comandă regale, aşa cum reiese din amintirile
sale: „Carol şi Brătianu erau la Petersburg iar eu cu prinţul Ştirbey ajutam lui
Nando să descifreze nesfârşitele telegrame politice şi confidenţiale ce soseau de
acolo. Reînviase deodată vechiul proiect de căsătorie între Carol şi cea mai mare
fiică a ţarului, proiect care părea să aducă întrucâtva o asigurare preţioasă 457, în
asemenea vremuri disperate şi nenorocite”.458
Aşa cum ne relatează Victor Pétin459, în fiecare dimineaţă, în prezenţa
regelui, se ţinea o şedinţă de raport în care erau prezentate evenimentele de pe
front şi la care participau şeful Statului Major General460, generalul Beleaev şi
generalul Berthelot. Când regele lipsea, fiind plecat la Iaşi, era înlocuit de
principele Carol.461
Dincolo de comandamentele vremii neobişnuit de friguroasă462, ce o
împiedicau să îşi satisfacă cea mai mare plăcere, cea a călăriei, regina relatează
că cel mai plăcut moment al şederii la Zorleni a fost clipa când colonelul
Moruzzi463, din Regimentul 4 Roşiori, i-a dăruit „un minunat pur sânge al lui,

454
Cu acest prilej Regina Maria (29 noiembrie/12 decembrie 1916) notează cu amărăciune:
„Mi-am petrecut dimineața în spitalele din Bârlad (s. ns.). Vizitele mele printre răniți au devenit
infinit mai dureroase – cum să le dau speranță când și eu am atât de puțină? Am avut, din nou,
senzația ciudată a poverii atâtor ochi asupra mea, dar la început ochii ăștia mulți, deși grei, îmi
ridicau moralul, în loc să mă tragă în jos; acum, însă, parcă sânt încă un lanț în jurul picioarelor
mele și așa încătușate de prea multe piedici”. Maria, Regina României, Jurnal…, p. 256.
455
Ibidem, p. 308. Regina mergea şi la Marele Cartier General şi în alte locaţii. Astfel ea
consemnează la 10/23 ianuarie 1917: „Am plecat pe jos cu [Ernest] Ballif să ne uităm la
depozitele de la gară. Acolo m-a întâmpinat bătrânul general Zaharia (general de intendență
n. ns.) și m-am uitat la toate, mi-au dat și câteva valuri minunate de lână, din care se vor putea
face halate minunate pentru răniți, lucru care mi s-a cerut în multe spitale”. În Povestea vieţii
mele relatarea vizitei e uşor diferită: „Într-alt rând mă dusei să văd un tren în care era un depozit
militar şi primii în dar o sută de halate călduroase pentru nefericitele mele spitale” (Maria, Regina
României, Povestea vieţii…, p. 163).
456
Ibidem.
457
Călătoria lui Carol în Rusia s-a desfăşurat sub semnul permanent al nutritei speranţe în mariajul
lui cu fiica ţarului, o alianţă care ar fi permis României să-şi asigure, în momente de dificultate,
sprijinul puternicului imperiu. Lilly Marcou, op. cit., pg. 99-100.
458
Ibidem, p. 164.
459
General Victor Pétin, Drama României (1916-1918), Editura Militară, Bucureşti, 2016, p. 53.
460
Generalul Dumitru Iliescu şi ulterior generalul Constantin Prezan.
461
Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 125. Pentru persoanele prezente în general la acest raport
vezi şi General Radu R. Rosetti, op. cit., p. 97.
462
Temperaturile au coborât până la -15/20 de grade în iarna 1916/1917.
463
George Moruzi (1876-1939), general. La Zorleni îi va dărui reginei în ianuarie 1917 „o
frumuseţe de cal alb”. Maria, Regina României, Jurnal..., p. 306. Inspector al cavaleriei în timpul

164
numit Ardeal”464 pe care şi-l dorise de mult timp. Benefică şi, în acelaşi timp,
reconfortantă pentru regină era prezenţa în „liniştitul şi sărăcăciosul Zorleni” a
prinţului Barbu Ştirbey, „care locuia pe acelaşi domeniu, la un loc cu
aghiotanţii”.465
La 13/26 ianuarie 1917, Regele Ferdinand şi Regina Maria, însoţiţi de
Principele Barbu Ştirbey, au vizitat orfelinatul. Cu această ocazie, Regina Maria
a oferit prăjituri şi câte un ban de aur fiecărui orfan, la rândul lor aceștia au oferit
în dar un miel alb466: „Noi, copiii orfani și săraci adunați aici din mila Mărețului
nostru Rege, vă rugăm să primiți de la noi acest miel”467 (consemna directorul
orfelinatului – M. Lupescu).

Generalii Ioan
Culcer468 şi Paraschiv
Vasilescu469 la
Cartierul Regal de la
Zorleni, 6/19
decembrie 1916.

regelui Carol al II-lea. A rămas anecdotic faptul că, fiind un împătimit al creşterii cailor de pur
sânge destinaţi curselor, a dispus prin testament ca cenuşa să-i fie îngropată la potoul pistei de pe
hipodromul Băneasa. http://www.ziarulmetropolis.ro/jockey-club-o-marca-de-excelenta/
464
Maria, Regina României, Povestea vieţii…., p. 163.
465
Ibidem, p. 164.
466
Despre acest eveniment regina scria în memoriile sale: „Acolo mi s-a oferit un mieluşel, care
m-a urmat peste tot ca un câine şi s-a instalat la mine în camera alături de Dana; e o vietate
drăgălaşă, ca o jucărie albă cu care s-ar juca copiii, şi behăie întocmai ca o jucărie”. Maria, Regina
României, Jurnal…, p. 311.
467
M. Lupescu, Arătare....
468
General Ioan Culcer (29 iulie 1853, Târgu-Jiu – septembrie 1928, Bucureşti), general de
divizie. A fost secretar general al Ministerului Apărării (1904-1907), inspector general al armatei,
guvernator în Cadrilater (1913-1914), comandant al Armatei 1 (14/27 august – 11/24 octombrie
1916).
469
General Paraschiv Vasilescu (1864-1925), general de divizie. A îndeplinit funcții de
comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918.

165
 Dar tot Zorleniul a reprezentat pentru regină un loc de refugiu în
vremurile acelea grele, unde în linişte putea să se odihnească citind şi scriind.470
„Locul acesta e cum nu se poate mai odihnitor după viaţa mea prea plină şi prea
încărcată de la Iaşi. Dar, vai, nici vorbă de călărie – simţim pentru prima dată
anul acesta iarna adevărată, cu zăpadă şi cu ger aspru; cum pământul de dedesupt
era într-o stare teribilă, îngheţul l-a făcut de-a dreptul imposibil, iar zăpada nu e
destul de multă încât să-l acopere bine. E o dezamăgire, îmi doream mult să fac
câteva plimbări călare471 sănătoase, dar altfel îmi petrec zilele într-o
binecuvântată odihnă – de luni de zile nu m-am mai odihnit atât de bine, e
limpede că la Cartierul General nu se ducea o viaţă prea încordată! (sic).”472
Şi în continuare (duminică, 8/21 ianuarie 1917) regina dă glas aceloraşi
sentimente, de pace interioară, rarisime în acele zile furtunoase, de război: „Încă
o zi liniştită, i-aş putea spune chiar leneşă. Afară e o iarnă adevărată chiar grea,
aşa că, din păcate, nici vorbă de călărie şi nici de altă formă de mişcare, fiindcă
drumurile sunt de-a dreptul impracticabile cu piciorul, automobilul sau trăsura,
iar pentru sănii nu e destulă zăpadă. Totuşi, într-un anume fel liniştea aceasta
absolută îmi face bine – îmi dă o rezervă de energie după lunile în care am cheltuit
mai multă decât aveam. Aşa că mă mulţumesc să stau în camera mea, să citesc,
să scriu şi să pun să mi se citească sau să-i citesc lui Barbu [Ştirbey] – o viaţă
foarte confortabilă, un răgaz în frământarea asta nesfârşită”.473
După cum s-a putut observa, cu prilejul vizitelor la Zorleni, regina se
bucura şi de rudimentele unei vieţi mondene. Primeşte şi chiar face vizite. La 28
noiembrie/11 decembrie 1916 scrie, în acest sens: „A venit să mă vadă Elena
Moruzi (Cretiano)474, întotdeauna amuzantă, chiar şi în clipe de dezastru.”475 În
ziua următoare o vizitează la Ghidigeni pe o bună prietenă, Sybille
Chrissoveloni476, însoţită de rege, Symki Lahovari477 şi Barbu Ştirbey.478

470
Maria, Regina României, Jurnal…, p. 305.
471
Mare amatoare de călărie, adusese special pentru asta, la Zorleni, unul din caii săi favoriţi –
Grui Sânger. Ibidem, p. 304.
472
Ibidem, p. 305.
473
Ibidem, p. 306.
474
Elena Moruzi, născută Bărcănescu (1881-1976); căsătorită mai întâi cu diplomatul Gheorghe
Cretzianu, apoi cu generalul George Moruzi (1876-1939).
475
Ibidem.
476
Sybille Chrissoveloni (1879-1931), englezoaică născută la Galaţi, căsătorită cu bogatul
bancher Jean Chrissoveloni şi foarte bună prietenă cu regina.
477
Simona (Symki) Lahovari (1881-1936), doamnă de onoare a reginei Maria şi prietenă
apropiată ei. Prezenţa ei demonstrează că regina venea la Zorleni însoţită de una sau mai multe
doamne de onoare.
478
Ibidem, p. 255.

166
 La începutul anului 1917, deşi locaţia bârlădeană a Marelui Cartier
General nu era un impediment major în desfăşurarea activităţilor de reorganizare
a armatei şi de contacte cu reprezentanţii misiunilor militare în România, începe
a se lua în consideraţie mutarea acestuia la Iaşi. Cu acest prilej Buhman notează
la 15 ianuarie: „E vorba că Marele Cartier şi noi să ne mutăm la Iaşi în scurtă
vreme. Pentru rege s-a ales casa Creditului Urban din strada Lăpuşneanu, unde a
locuit pe vremuri domnitorul Alex. Ioan Cuza”.479
Pregătirile pentru instalarea structurii aflate nemijlocit sub conducerea
regelui Ferdinand I au început încă de la 17/30 decembrie 1916, când „pentru
eventuala instalare a Cartierului Regal la Iaşi se trimit acolo instalatorul Carol
Braun şi mecanicul Ludovic Macovei, electricianul C. Rodea, pentru care s-a
solicitat permis de liberă circulaţie pe ruta Bârlad-Iaşi şi retur”.480
De amenajarea noii locuinţe a regelui s-a arătat preocupată şi regina, care
a inspectat clădirea pentru a vedea stadiul lucrărilor, notând în jurnal la 17/30
ianuarie 1917: „Se pregăteşte o casă pentru Nando, căci Cartierul General se va
muta la Iaşi, iar locuinţa mea nu-i destul de mare pentru toţi ai noştri.”481 După
cum ne relatează I. G. Duca, la mijlocul lunii februarie îl găsim instalat la Iași:
„Cu câteva mobile aduse din București și Sinaia, își făcuse o locuință destul de
confortabilă. Neuman (majordomul regelui n. ns.), surâzător și senin, păzea la
ușa biroului său pe care câteva floricele, cu greu găsite, vestejeau într-un vas de
o simbolică simplicitate. Îl vedeam des, suporta restriștea cu aceeași nedezmințită
noblețe sufletească”.482 Abia la data de 24 februarie/9 martie regina consemnează
pentru ultima dată în Jurnal că „Nando a venit de la Zorleni la micul dejun”,
aducându-i şi pe „Saharov, şeful lui de stat-major şi pe Prezan”.483
Până la stabilirea lui Ferdinand la Iaşi, noul Palat regal a fost aranjat din
toate punctele de vedere, dovadă fiind că acolo se desfăşurau întâlnirile oficiale
ale suveranului şi aveau loc recepţii în onoarea diferiţilor oaspeţi. O asemenea
recepţie a avut loc, la 15/27 mai 1917, cu ocazia încheierii vizitei în România a

479
Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 186.
480
Ion Giurcă, Prezenţa..., p. 189.
481
Maria, Regina României, Povestea vieţii…, p. 170.
482
I.G. Duca, Amintiri..., p. 128. Aici, după spusele lui Argetoianu, „dormea, primea și lucra,
continuând să-și ia mesele în palatul reginei”. Constantin Argetoianu, op. cit., p. 68. Singurul
felinar care ardea în tot Iașul se afla în fața reședinței regale. Marian Voicu, Tezaurul României
de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani, București, Humanitas, 2016, p. 32.
Datorită condiţiilor de război, în Iaşi furnizarea energiei electrice era întreruptă între orele 12.00
şi 5.00.
483
Maria, Regina României, Jurnal…, p. 363.

167
lui Albert Thomas, „un prânz din cele mai mari cu toţi miniştrii Antantei şi câţiva
dintre ai noştri”.484
Dar chiar şi aşa, deplasări la Zorleni ale regelui şi apropiaţilor săi au avut
loc până la stabilirea Marelui Cartier General la Iaşi. În memoriile sale referitoare
la părăsirea locaţiei bârlădene, în ziua de 9/22 martie 1917 generalul francez a
notat: „Ieri Saharov mi-a spus că, dat fiind că regele este obligat să se ducă
frecvent la Iaşi, crede că trebuie să-şi instaleze acolo cartierul general. Prezan
este de aceeaşi părere. În aceste condiţii, mă voi instala şi eu acolo.”485
Primul care părăseşte Zorleniul a fost principele Carol, care a fost
transferat de la Cartierul Regal din proximitatea Bârladului la cel al Reginei aflat
la Iaşi, unde era „nevoie de prezenţa sa”, după cum apreciază E. Buhman.486 Şi
tot el scrie că „Principele Carol se dovedeşte la Iaşi a fi foarte activ şi de mare
folos”.487 Iar regina precizează: „M-am rugat de Nando să-l lase pe Carol să
rămână aici, în loc de a se înapoia la Cartierul General. Acolo viaţa e mult prea
uniformă, el are prea puţine de făcut şi doreşte aprig să aibă de lucru.”488 Şi cu o
altă ocazie continua cu nedisimulată satisfacţie: „Lucrează cu destoinicie acum
şi aduce mari foloase. Îi place să fie sub îndrumarea mea, iar mie îmi place să fie
mâna mea dreaptă”.489
La 25 martie/7 aprilie 1917 ultimele elemente din structura militară regală
se mută în capitala Moldovei, după cum ne informează Buhman: „Cartierul
nostru părăseşte Zorleniul şi se mută la Iaşi, unde Marele Cartier ne-a şi precedat.
Am ocupat casa Creditului Urban din Str. Lăpuşneanu. Casă veche, locuită pe
vremi de Domnitorul A.I. Cuza, dar destul de măricică şi încă arătoasă, cu toată
culoarea ei cenuşie-vânătă în care a fost vopsită odată. Am regăsit-o întocmai aşa
cum am văzut-o ultima oară în 1891, acuma 26 de ani, şi aşa cum am ştiut-o în
copilăria mea petrecută în aceeaşi stradă. Îmi aduc aminte cu plăcere şi cu
oarecare melancolie de cărăruşa de gheaţă ce fabricam de-a lungul zidului casei,
cu băieţii din Liceu, şi uneori cu condescendentul ajutor al fraţilor Drosso a căror
frumoasă casă era chiar peste drum. Clădirea Cartierului avea parter, un etaj cu
balcon la stradă, dependinţe destule în curte şi o grădină mare în care n-a crescut
niciodată un copac, decât doi brazi scofâlciţi. Regele ocupă câteva camere la etaj.
La parter se instalează acum toată Administraţia Regală refugiată în Moldova,
birourile militare, oficiul telegrafic şi popota Cartierului. Regele lua mesele la

484
Ion Giurcă, Prezenţa..., p. 189.
485
Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 155.
486
Februarie 1917. Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 188.
487
Ibidem.
488
Maria, Regina României, Povestea vieţii…, p. 188.
489
Ibidem, p. 189.

168
Cartierul Reginei împreună cu familia”.490 Marele Cartier General plecase şi el
la Iaşi, după o minuţioasă pregătire, în perioada 12/25 – 15 /28 martie 1917,
ocupând clădirea Liceului Militar, unde au fost instalate birourile secţiilor şi
cazaţi o parte din ofiţerii care le încadrau.491

Aspect din presa vremii492

După părăsirea capitalei militare suveranii României au mai ajuns în

această locaţie cu diferite prilejuri. Despre o altă deplasare în oraş aflăm dintr-un
dosar al Primăriei privind situaţia financiară din anul 1917, unde se consemnează:
„Plata cheltuielilor cu trăsura făcută de Poliţie şi masa şoferilor Regali cu ocazia
vizitei Majestăţii Sale Regina.”493 Fotografiile, martore indubitabile a vieţii
cotidiene, stau martore ale vizitei reginei în toamna anului 1917494 şi a cuplului
monarhic în 1918495.
Prin prezenţa regelui Ferdinand la Zorleni, în contextul staţionării la
Bârlad a Marelui Cartier General al Armatei Române, oraşul a jucat un rol de
prim rang în perioada noiembrie 1917 – martie 1917.

(Comunicare prezentată la Sesiunea Naţională de comunicări ştiinţifice a

Muzeului judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui, ediţia a XL-a 28-29 septembrie
2017 – Secţia de Istorie Modernă şi Contemporană)

490
Eugeniu A. Buhman, op. cit., p. 189.
491
Ion Giurcă, Prezenţa..., p. 191.
492
“Evenimentul”, 18 ianuarie 1918.
493
SJAN Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 2/1917, f. 37.
494
http://digitool.bibnat.ro/view/action/nmets.do?DOCCHOICE=1314872.xml&dvs=151552025
5061~766&locale=ro_RO&search_terms=barlad&adjacency=N&VIEWER_URL=/view/action
/nmets.do?&DELIVERY_RULE_ID=4&usePid1=true&usePid2=true
495
Diana Mandache, op. cit.

169
 REGINA MARIA – FACTOR POLITIC
ÎNTR-UN RĂZBOI AL BĂRBAŢILOR?

Greu de cântărit, printre atâţia alţi factori istorici, este şi cel al reginei în
mersul războiului României. Făcea parte din cercul puterii decizionale, însă nu
era conducătorul suprem. Are la un moment dat o exclamaţie supremă, plină de
frustrare: „Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi
cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi
la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!”.496
Resimte cu greu neputinţa de a fi un factotum: „Ziua petrecută la Cartierul
General (28 noiembrie/8 decembrie 1916, la Bârlad n. ns.) a fost de-a dreptul
deprimantă, veşti rele din toate părţile, nimeni nu-mi dă o rază de speranţă. Mi se
spune, de pildă, să încerc să îndrept situaţia insistând să se ia măsuri drastice
pentru salvarea restului armatei şi, în clipa următoare mi se spune Nu avem
armată! Mi se spune trebuie să stărui ca regele să se înconjoare cu oameni
energici, capabili, cinstiţi, iar când cer nume, mi se răspunde dând din umeri, Nu
avem oameni! Iar cu uneltele acestea lumea se aşteaptă ca eu, o femeie (s. ns.),
o regină constituţională, să salvez ţara de la dezastru, ba chiar s-o salvez prin
mijlocirea altcuiva […]”.497
Ferdinand i se pare fără voinţă, cu o „gândire înceată”498 şi care „NU499
se ridică la înălţimea situaţiei, fiindcă pur şi simplu nu e în stare să dea ordine”.500

496
Însemnare din 25 septembrie/8 octombrie 1916. Maria, Regina României, Jurnal…., p. 164.
497
Însemnare din 29 noiembrie/12 decembrie 1916. Ibidem, p. 255.
498
Ibidem.
499
Grafia reginei în text.
500
Ibidem, p. 167. Argetoianu, la rândul său, fără a eluda calităţile lui Ferdinand, în spiritul său
caracteristic de a critica pe toţi şi toate, este mai direct şi de o aciditate nejustificată la adresa
prestaţiei monarhului: „Toate aceste slăbiciuni cântăreau puţin faţă de însuşirile lui adânci.
Cântăreau puţin în bilanţul omului, dar cântăreau mult în bilanţul prinţului. Regele Ferdinand nu
fusese făcut să domnească, cum nu fusese făcut să se căsătorească cu o vedetă. Puterea şi regina
Maria, războiul şi cortegiul lui de încercări stinseseră şi ce mai rămăsese din flacăra tremurătoare
a unei voinţe care abia licărea şi înainte. La Iaşi, nimeni nu s-a sinchisit de prezenţa regelui.
Acesta e adevărul şi eu îl spun, de o place ori nu”. (Constantin Argetoianu, op. cit., p. 115)
„Regele, în loc să îndrumeze însă opinia publică buimăcită şi încercările de restabilire a unei cât
de rudimentare ordine în direcţiile administrative şi sanitare, în loc să plătească cu persoana lui,
în loc să ia într-un cuvânt atitudine de şef, a preferat să se facă nevăzut şi a dezertat de la toate
îndatoririle lui morale. Când soarta ţării e în joc, un rege nu se poate mărgini să fie o simplă
maşină de iscălit. Resemnarea nu este o virtute” (Constantin Argetoianu, op. cit., p. 119).

170
Nici Brătianu nu i se pare mai breaz „un prim-ministru plin de prejudecăţi vechi
şi de politici de partid, incapabil să privească lucrurile din alt punct de vedere,
incapabil să-şi închipuie altă stare de lucruri decât cea de acum”.501 În
contrapondere se vede pe sine, devenind un posibil personaj de dimensiuni
aproape mitologice, regretând „vremurile eroice ale Ioanei d’ Arc. O! dacă aş fi
eu la conducere, nu aş sta locului să oftez!”502 „Eu, una, aş fi energică, aş lua
măsuri drastice, chiar dacă nepopulare, în încercarea de a salva ultimele petice
din biata noastră ţară […]”.503 „Aş vrea să fiu eu rege – scrie cu altă ocazie – […]
i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţă până seara, cu cuvinte aspre şi
fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să încercăm experienţe”.504
„Eu le văd pe toate cu o limpezime îngrozitoare! Simt că trebuie să ajut,
dar cum aş putea? Cum aş putea eu, femeia, să vin şi să spun: Planurile voastre
sunt proaste, cifrele despre care vorbiţi sunt false – ceea ce susţineţi că aveţi nu
există decât pe hârtie, vă ascundeţi slăbiciunile acuzându-i pe alţii. Generalii
voştri sunt incapabili şi preferă să se acopere unii pe alţii decât să salveze
ţara!”505 Chiar dacă stilul reginei se dovedeşte, pe alocuri, bombastic şi
declamator, majoritatea acţiunilor ei din timpul războiului au fost, însă, lucide şi
practice.
Despre principele Carol are sentimentul că nu îşi îndeplineşte atribuţiile
de moştenitor al tronului, de a vizita trupele pentru a le ridica moralul. „Oamenii
încep să se întrebe de ce n-a fost văzut până acum nici unul din ei printre soldaţi
– nici nu e de mirare”.506 Tocmai în acele zile de mari încercări pentru ţară,
principele demonstra unde se ajungea atunci când demnitatea lipsea, adică la
chefuri cu ofiţerii şi plimbări în automobile cu diverse femei. Regina Maria, la
12/25 noiembrie, se duce la Ferdinand, aflat atunci la Periş. Se duce să-şi ia rămas
bun şi să-i vorbească de Carol. Ea reiterează în discuţie părerea sa personală, că
principele trebuie să meargă pe front. În cursul convorbirii regele e rezervat,
neadmiţând ca acesta să meargă efectiv în prima linie, deoarece viaţa
moştenitorului Coroanei nu trebuia pusă în pericol. După discuţia cu Ferdinand,
regina nota cu amărăciune: „Avurăm câteva convorbiri în care îi spusei tot ce
501
Ibidem, p. 255.
502
Ibidem, p. 139.
503
Ibidem, p. 255.
504
Ibidem, p. 139.
505
Ibidem, p. 229.
506
Ibidem, p. 167. După cum relatează Argetoianu, această mirare a opiniei publice o putem
regăsi şi mai târziu în ianuarie 1918. „Lumea ar fi preferat, ce e drept, să ştie pe prinţul Carol,
care împlinise 22 de ani, în mijlocul soldaţilor din tranşee, iar nu vânător de muşte printre fustele
cucoanelor la partea sedentară. Dar alteţa sa era foarte ocupată, tocmai în aceste vremuri, să-şi
întemeieze o familie, şi războiul căzuse într-un ceas rău, fără ca prinţul să fi fost întrebat dacă îi
convenea sau nu” (Constantin Argetoianu, op. cit., p. 115).

171
aveam de spus; erau lucruri grozave însă ne-am despărţit liniştiţi, parcă n-am fi
fost în pragul unor întâmplări atât de îngrozitoare. Ne-am despărţit; când, unde şi
când ne vom mai întâlni, asta e în mâinile Domnului”.507
Dar problema dezangajării principelui faţă de problemele naţiunii persistă
şi în ianuarie 1917. Tema este reluată într-o convorbire cu generalul Prezan: „Din
nou, acelaşi gând care mă bate şi pe mine, Carol îşi pierde timpul şi e, el însuşi,
o valoare irosită (s. ns.), trebuie să i se dea o însărcinare responsabilă şi
activă”.508 Probabil acesta este şi unul din motivele pentru care regele a preferat
să îl trimită la Petrograd, în locul reginei, la 13 ianuarie 1917 însoţit de Ionel
Brătianu.509

Aspect din presa vremii510

Planurile amănunţite ale reginei întocmite cu Baliff sunt înserate în

Povestea vieţii mele: „Aveam să îl trimit pe Carol dintr-un loc într-altul, încărcat
cu daruri; doream ca fiul meu să fie tot mai cunoscut şi mai iubit” (s. ns.).511
„M-am rugat de Nando – consemnează cu altă ocazie – să-l lase pe Carol să
rămână aici, în loc de a se înapoia la Cartierul General. Acolo viaţa e mult prea
uniformă, el are prea puţine de făcut şi doreşte aprig să aibă de lucru. Trebuie să
chibzuim astfel încât Carol să fie mereu într-alt loc pentru ca cercetând, etc., să
poată vedea totul de aproape. De asemeni să-i dau să ducă rufărie şi provizii pe

507
Maria, Regina României, Povestea vieţii…, p. 117. Vezi şi Ion Bulei, Regina Maria. Puterea
amintirii, Meteor Publishing, București, 2016, p. 97.
508
Zorleni, 7/20 ianuarie 1917. Maria, Regina României, Jurnal…, p. 305.
509
Lilly Marcou, op.cit., 2015, p. 99.
510
„Evenimentul”, 18 ianuarie 1917.
511
Maria, Regina României, Povestea vieţii…, pg. 207-208.

172
la diferite regimente; e mare şi e bine să vadă cu ochii lui cum stau lucrurile”.512
Momentan eforturile monarhei în direcţia activizării principelui moştenitor par
să dea roade din moment ce consemnează cu o nedisimulată satisfacţie:
„Lucrează cu destoinicie acum şi
aduce mari foloase. Îi place să fie sub
îndrumarea mea, iar mie îmi place să
fie mâna mea dreaptă”.513
Singurul demn de încredere şi
pe care se poate conta514 în orice
împrejurare este aghiotantul ei
personal – Ernest Ballif. Extrem de
apreciat şi îndrăgit de regină, de
nelipsit de lângă ea, îl caracterizează
ca pe o persoană pe care se poate bizui
necondiţionat: „…pentru mine e un
sprijin nepreţuit, un slujitor devotat în Aspect din presa vremii
cel mai nobil sens al cuvântului”. 515 („Mişcarea”, 17 februarie 1918).
„Drept consilier militar îl am pe
severul şi neiertătorul Ballif, un om cu un simţ neobosit al datoriei, care n-ar da
niciodată un sfat pe care n-ar fi dispus să îl susţină până în pânzele albe”.516 Tot
despre el regina spune că „talentele lui sunt irosite în vremuri grele ca acestea” şi
că nu face „treabă de mântuială”.517 Rigurozitatea caracterului consilierului nu
era însă întotdeauna plăcută, putând da naştere şi la anumite crize emoţionale:
„Baliff mi-era un nepreţuit colaborator, dar îmi dădea uneori poveţe greu de
urmat, în care nu încăpea pic de milă. Uneori mă făcea chiar să plâng; dar aveam
puterea să-mi dau seama când trebuia să ascult de el şi îi sunt recunoscătoare că
niciodată nu a căutat să-mi ascundă adevărul. Mai ales el vedea că nu trebuie să
mă las pradă slăbiciunii”.518
Un alt apropiat îi este Barbu Ştirbey la care face dese referiri în Jurnal,
menţionând că „e un prieten extraordinar de bun, încearcă să ne ajute tot
timpul”519 şi care îi spune ce trebuie să ştie520. Despre el vorbeşte cu afecţiune,

512
Ibidem, p. 188.
513
Ibidem, p. 189.
514
Maria, Regina României, Jurnal…., p. 169.
515
Ibidem, p. 234.
516
Ibidem, p. 307.
517
Ibidem, p. 149.
518
Ibidem, p. 207.
519
Ibidem, pg. 121, 330.
520
Ibidem, p. 327.

173
îşi exprimă dorul521 ori bucuria când îl revede fiindcă cu el poartă „cele mai
importante discuţii”522. După spusele reginei, acest „foarte bun prieten” avea
„mult tact” şi îi putea vorbi regelui „fără să îl irite”523.
Lectura Jurnalului şi a corespondenţei dintre cei doi ne arată indubitabil
ascendentul pe care Barbu Ştirbey524 l-a avut asupra celorlalţi în faţa reginei. El
apare fără excepţie în toate secvenţele majore ale destinului nu doar personal, ci
şi public al reginei şi chiar al regelui. Lui i se acorda o încredere deplină ce
depăşeşte fundamentele unei simple prietenii.525 „A venit Barbu, devreme, şi am
avut o discuţie lungă, m-a liniştit şi mi-a dat sfaturi bune – în fapt, singura mea
alinare în zilele acestea de greutăţi aproape zdrobitoare.”526 Nu doar chestiunile
politice erau cu prinţul, ci şi micile neînţelegeri domestice provocate de
domnişoarele de onoare sau de încăpăţânările moroconoase ale uneori dificilului,
dar credinciosului colonel Ballif.527
Interesantă este şi aprecierea lui Mossolov privitoare la relaţia specială a
reginei cu prinţul Ştirbey: „… Erau numeroase problemele pentru soluţionarea
cărora trebuia să te adresezi Reginei, pe lângă cele care ţineau de activitatea sa
directă, şi anume Crucea Roşie. Dacă aceste probleme se impuneau a fi cunoscute
şi de Rege, trebuie să arătăm că nu acestuia i se adresa Regina, ci Prinţului
Ştirbey, care se bucura de deplina sa încredere, precum şi de încrederea Regelui,
şi el era acela care i le transmitea Suveranului. Prinţul Ştirbey ocupa o poziţie
analoagă cu cea de Ministru al Curţii la noi. Cu toate acestea, el nu avea acest
titlu în mod oficial şi aceasta pentru a se pune la adăpost de frecventele schimbări

521
Ibidem, p. 234.
522
Ibidem, p. 364.
523
Ibidem, p. 307.
524
În dosarul personal de ofiţer era caracterizat astfel de superiorii săi: „Capacitate – Ofiţer cu
o inteligenţă vie, cu bună judecată şi cu mult bun simţ. Ordonat şi metodic. Are o bună memorie
şi mult spirit de observaţie. Posedă o prea bună cultură generală şi o instrucţie militară
corespunzătoare gradului superior. […] Aptitudini militare – Posedă bune aptitudini pentru
teren şi are o bună concepţie. Cu destulă iniţiativă. Prevăzător, hotărât, cu voinţă, stăruitor şi
destul de energic. Temperament blând, însă vioi. A comandat secţie în bateria 6 pe timpul
concentrării sale de la 7-27 decembrie 1909 şi s-a achitat bine de însărcinările primite. Educaţie
militară – Ofiţer disciplinat şi cu simţul datoriei foarte dezvoltat. Comandă cu autoritate.
Excelent camarad. Posedă simţul onoarei într-un înalt grad, precum şi toate abilităţile de curaj.
Are mult spirit militar şi mult devotament în serviciu. Ofiţer foarte demn, moral, integru şi cu o
conduită ireproşabilă. Îndeplinirea serviciului – Pune mult zel şi multă conştiinţă în îndeplinirea
serviciului. Are multă inimă pentru oameni şi cai. Propuneri – A cerut singur anul acesta, ca şi
anul trecut, ca să fie concentrat fără soldă spre a cunoaşte bine noul material, ceea ce denotă
dorinţa acestuia de a fi totdeauna cu cunoştinţele militare la curent.” A.M.R., Memorii bătrâni-
căpitani, dosar 361, f. 3.
525
Alin Ciupală, op. cit., p. 325.
526
Maria, Regina României, Jurnal…., p. 302.
527
Ibidem, p. 303.

174
de guvern, inevitabile într-o ţară guvernată de un regim parlamentar. […] Or, tot
ceea ce privea Curtea Regală şi Dinastia se află în mâinile ferme şi abile ale
prinţului Ştirbey. Acesta din urmă, aşa cum am putut să constat în timpul şederii
mele în România acţiona în deplin acord cu Brătianu. Anturajul acestor doi
conducători forma, prin devotamentul său, un fel de gard viu protector în jurul
familiei regale, având deci misiunea s-o protejeze dar fiind şi el protejat în acelaşi
timp de ea.”528
Criticul Argetoianu nu poate să nu o aprecieze: „Regina singură, după
cum am spus, muncea din greu. Dar ce putea să facă o biată femeie lăsată la
propriile sale puteri, mai ales când cel mai elementar tact îi cerea să nu arunce
prea în umbra silueta regalului ei soţ? Pe lângă rolul de mamă a răniţilor şi de
alinătoare a suferinţelor, regina a mai jucat la Iaşi – cu câtă inteligenţă şi cu cât
farmec – rolul de agent de legătură între ţară şi Aliaţii din depărtare, şi pe alt plan,
între rege şi Misiunea Militară Franceză. Mulţumită ei, raporturile cele mai
cordiale au domnit între Ferdinand de Hohenzollern (care nici un moment nu s-a
gândit să-şi schimbe numele dinastiei într-un Windsor oarecare românesc) şi
generalul Berthelot. Mulţumită ei, un Saint-Aulaire529, un Robert de Flers, un
Luynes şi cât alţii au fost constant printre intimii palatului regal (fără dânsa regele
i-ar fi ţinut cu siguranţă mai la distanţă), intimitate care a dus direct la toată
publicitatea din Paris, la articolele asupra lui „Ferdinand le Loyal”, asupra reginei
cu Crinul alb în mână, asupra jerfelor şi a nenorocirilor noastre – publicitate care
ne-a salvat situaţia după pacea de la Bucureşti din 1918 şi pe timpul acceselor de
arţag ale lui Ion I. C. Brătianu din 1919, la Conferinţa de pace.”530
După cum relatează în Jurnal – în zilele următoare sosirii la Zorleni,
regina desfășoară o activitate frenetică. Vizitează spitalul organizat de prietena ei
Sybilla Crissoloveni (29 noiembrie/ 12 decembrie), la conacul din Ghidigeni –
Galați, și școala de șoferi „Regina Maria”531, unde erau pregătiți șoferii pentru
ambulanțe; spitalele din Bârlad, „barăcile cu răniți”532 de aici, depozitele militare

528
A. A. Mossolov, op. cit., pg. 53-54.
529
Charles Auguste Philippe de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire (1866 – 24 septembrie 1954,
castelul Malartrie, Perigord) diplomat de carieră al Republicii Franceze la Tunis (1893), în
America Latină şi la Viena; ministru delegat pe lângă Rezidenţa Generală a Franţei în Maroc
(1912-1916), ministru plenipotenţiar în România (1916-1920), Spania (1920) şi Marea Britanie
(1920/1924). Vezi şi Contele de Saint Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat (traducere din
franceză de Ileana Sturdza, introducere şi note de Mihai D. Sturdza), Editura Humanitas,
Bucureşti, 2003.
530
Constantin Argetoianu, op. cit., pg. 115-116.
531
Maria, Regina României, Jurnal…, pg. 256-257.
532
„Una dintre priveliştile cele mai îngrozitoare pe care le-am văzut vreodată este triajul din gări.
Erau un fel de barăci de adăpost în care răniţii stăteau până erau repartizaţi la un spital. Dante n-
a născocit niciodată un iad mai înfiorător! Ca pretutindeni eram chemată să ajut şi aici, deoarece

175
de la gară și în repetate rânduri Marele
Cartier General. Neobosită, s-a ocupat de
organizarea unităţilor sanitare, mai întâi
la București, Bârlad, apoi la Iași; a mers
de multe ori în vizite la spitale, a vorbit cu
sute, chiar mii de soldați răniți, pe care îi
consolează, le oferă cadouri, un zâmbet și
o fărâmă de speranță.
Toți contemporanii nu au putut
decât să laude această activitate sisifică și
salutară: „Regina, cu o energie mai presus
de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital. Cu un dispreț
desăvârșit de pericol, nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă. Nu
mii, zeci de mii de soldați răniți și bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătâiul
lor. Ea a trăit atunci cea mai frumoasă pagină a vieții ei, o pagină pentru care
România îi e datoare cu o admirativă recunoștință. Pe de altă parte, prin bărbăția
ei aproape virilă, a impus respectul tuturor străinilor ce se aflau sau ce se perindau
prin Iași, aducându-ne mari și netăgăduite servicii”.533

(„Elanul”, Nr. 180, februarie 2017, pg. 10-11)

epidemiile ce se iveau constituiau o primejdie pentru tot oraşul. Treceam printr-un şir de barăci
întunecoase, în care zăceau pe jos, înghesuiţi unul lângă altul bolnavii şi muribunzii; uneori eram
nevoită să trec peste câte un cadavru ca să ajung la cei care întindeau mâinile către mine. Nu
exagerez când spun că erau de sus până jos plini de păduchi. La început nu înţelegeam ce era acel
nisip sau praf alb ce se găsea în toate cutele hainelor lor şi aproape nu-mi venea să cred când mi
s-a spus că nu era nici nisip, nici praf ci păduchi”. Maria, Regina României, Povestea vieţii...., p.
206; Dorin Stănescu, op. cit., în loc. cit.
533
I. G. Duca, Amintiri..., p. 128.

176
 O SCRISOARE A PRINŢULUI GEORGE
VALENTIN BIBESCU DIN TIMPUL
RĂZBOIULUI CEL MARE

Prinţul George Valentin Bibescu (1880–1941) a

fost unul dintre pionierii aviaţiei din România, jucând un
rol important în apariţia şi dezvoltarea aviaţiei române,
în afirmarea prestigiului acesteia pe plan internaţional.
Printre meritele sale de seamă menționăm că este co-
fondator al Clubului Automobilistic Român534 (1901) şi
al Comitetului Olimpic Român (1914), că a obţinut
primul brevet de pilot535, a înființat Clubul Aviatic
Român (1909), Liga Națională Aeriană (1912) şi a fost
unul dintre fondatorii Federației Aeronautice Interna-
ţionale536. În anii premergători primului război mondial
îl regăsim implicat în formarea tinerilor piloţi militari. Din 1915, Liga Naţională
Aeriană şi Școala de Aviaţie de la Băneasa, pe care le patrona, preluau în totalitate
pregătirea piloţilor și observatorilor aerieni.537
La 4 iulie 1916, în preajma intrării României în război, Corpul de aviaţie
solicită ministrului de Război să se aprobe căpitanului George Valentin Bibescu
din Regimentul 2 artilerie „General Manu”, care figurase până la 15/28
septembrie în cadrele aviaţiei, repartizarea pentru mobilizare la partea sedentară,

534
România a fost între primele 6 ţări din lume care au organizat curse auto. În 1904, Bibescu a
câștigat cursa auto Bucureşti-Giurgiu-Bucureşti, cu o medie orară de 66 km/h. În 1905,
automobiliştii George Valentin Bibescu, Leon Leonida şi Mihai Ferekide, însoţiţi de Martha
Bibescu, Ferekide Maria şi Claude Anet, au făcut prima călătorie automobilistică către Persia, cu
plecarea din Galaţi şi destinaţia Ispahan. Călătoria este descrisă de către scriitorul francez Claude
Anet în cartea sa, „La Perse en automobile à travers la Russie et le Caucase (Les Roses
d'Ispahan)”.
535
Bibescu a avut un interes timpuriu pentru aviaţie. El a zburat cu un balon numit „Romania”,
adus din Franţa în 1905. Ulterior, a încercat să piloteze un avion Voisin, de asemenea adus din
Franța, dar fără succes. După zborul demonstrativ al lui Louis Blériot la Bucuresti pe 18
octombrie 1909, Bibescu a mers la Paris şi s-a înscris la şcoala de pilotaj Blériot din Pau. La data
de 23 ianuarie 1910, obţine licența de Pilot Internaţional cu numărul 20.
536
Fédération Aéronautique Internationale – FAI. Între anii 1927 şi 1930, Bibescu a deţinut
calitatea de vice-preşedinte, iar între anii 1930 şi 1941, pe cea de preşedinte al FAI.
537
Prof. univ. dr. Valeriu Avram, Din istoria aripilor...., în loc. cit., pg. 15-16.

177
ca Director Tehnic la Şcoala de piloţi Băneasa sau la Marele Cartier General,
servind ca observator sau ofiţer de legătură pentru alte armate. Corpul de aviaţie
arăta că dorinţa de a fi mobilizat la aviaţie aparţine prinţului Bibescu. Martha538
trimite o scrisoare regelui pentru a susţine această solicitare.539
Se va remarca în perioada retragerii, 28 noiembrie/10 decembrie – 3/16
decembrie1916, participând alături de colonelul englez Thomson540 la
distrugerea puţurilor petroliere de la Ploieşti541. Operaţiunile au durat mai multe
zile, dovedindu-se dificile şi primejdioase, iar lipsa materialului adecvat e
suplinită de îndrăzneală şi imaginaţie. Îi telefonează soţiei sale imediat după
eveniment, spunându-i cu nedisimulată mândrie că „Nero nu a fost nimic în
comparaţie cu ei”.542
Primeşte, în aprilie 1917, pentru curaj şi serviciile aduse, ca şi pentru
salvarea colonelului englez Griffiths543 pe care l-a cărat pe umeri, pentru a-l

538
Martha Bibescu – alias Marthe Bibesco – născută Lahovary (28 ianuarie 1889, București –28
noiembrie 1973, Paris), a fost romancieră, poetă, politiciană și memorialistă; a scris în limbile
română și franceză. Prin căsătoria, în 1902, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al
lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea a devenit prințesa Martha Bibescu,
intrând în familia princiară din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Anna de
Noailles și Elena Văcărescu, dar având și rude franceze în genealogie directă cu familia
împăratului Napoleon Bonaparte. Prinţesa a fost una din cele mai distinse personalităţi ale
aristocraţiei europene a secolului al XX-lea, blamată însă în ţară şi în Franţa pentru că a rămas în
zona ocupată de inamic în timpul primului război mondial, şi acuzată de colaboraţionism cu
germanii. O interesantă paralelă între cele două prinţese Bibescu face scriitorul C. D. Zeletin
(Preşedintele de onoare al Academiei Bârlădene) într-un capitol al uneia din operele sale, intitulat
sugestiv Două artiste Princesse Bibesco: Elena şi Martha (C. D. Zeletin, op. cit., pg. 545-552).
Vezi şi Alina Pavelescu, Martha Bibescu şi vocile Europei, Bucureşti, Editura Corint, 2017.
539
George Paul Sandachi, Dan Hadîrcă, Prinţul George Valentin Bibescu. Biografia unui călător,
Editura Vivaldi, Bucureşti, 2005, p. 136.
540
Cristopher Birdwood Thomson, baron de Cardington (1875–1931), colonel, apoi general,
atașat militar al legației britanice de la București între 1915–1917, autorul cărţii Smaranda. A fost
trimis cu misiunea specială de a convinge România să intre de partea Antantei. Aici a făcut o
mare pasiune pentru Martha Bibescu. După război, ministru al aerului în guvernele laburiste. Vezi
şi http://florijianu.ddt.ro/index.php/istorie-trecute-vieti-de-personalitati/Christopher-Birdwood-
Thompson).
541
Pentru problematica petrolului în Primul Război Mondial vezi şi Gh. Buzatu, O istorie a
petrolului românesc, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, pg.
35-42.
542
George Paul Sandachi, Dan Hadîrcă, op. cit., pg. 138-139. În general tonul scrisorilor către
soţia lui este unul laudativ.
543
Sir John Norton-Griffiths (1871–1930), inginer, locotenent-colonel britanic, membru al
Parlamentului. În 1916 este trimis în România cu misiunea de a sabota câmpurile petrolifere în
faţa înaintării germane. Echipele de specialiști erau coordonate de atașatul militar și de Valentin
George Bibescu. Apreciindu-i calităţile, în iarna anului 1916, regina ar fi vrut să îi ofere
responsabilitatea căilor ferate. Vezi şi http://www.ziare.com/cultura/documentar/marele-parjol-
al-romaniei-distrugerea-campurilor-petrolifere-din-noiembrie-1916-1097732.

178
scoate din cuptorul pe care îl aprinseseră, una din cele mai înalte decoraţii
engleze, Distinguished Service Order. Va primi distincţii echivalente din Franţa
şi Rusia. Regele Ferdinand I îl decorează cu Ordinul Steaua României. Până şi
germanii vor contribui la răsunetul acestei acţiuni de comando, prin amiralul von
Tirpitz544 care îl va credita pe căpitanul Bibescu, de la tribuna Reichstag-ului545,
de a fi redus cu cincizeci la sută capacitatea de luptă a submarinelor germane.546
În perioada aprilie-iunie 1917 este trecut la Marele Cartier General aflat
la Iaşi, unde se ocupă de construcţiile necesare armatei pe frontul din Moldova,
ca de acolo să fie detaşat la bateriile de artilerie ale marinei. Primind sarcina
debarcării unui tun de 37 de mm, bateria comandată de el face ravagii, distrugând
posturi de observaţie şi mitraliere ale inamicului în Dobrogea.547
De altfel, pe tot parcursul războiului, a primit diferite însărcinări şi
misiuni, traseul său militar în această perioadă nefiind încă pe deplin elucidat. Îl
putem regăsi însoţind-o pe Regina Maria la inspectarea unei unităţi aviatice în
timpul verii anului 1917. George Valentin Bibescu a îndeplinit şi misiuni de
observare/recunoaştere şi fotografie aeriană, pentru care a fost decorat cu
„Virtutea Militară” şi cu „Légion d’Honneur” din partea delegaţiei militare
franceze548.

„Iași, 29 [iulie] /11 august [1917]

Iubita mea Marthe,

N-am putut să-ți scriu în ultima vreme. Am primit scrisoarea ta din 3 iunie
deschisă [de cenzură?] 549. Din fericire am primit-o intactă pe cea de la King. M-
am vânturat cam peste tot, am fost în delegație pentru batalionul meu la Bârlad,
ca să iau două motoare; la batalion am găsit o depeșă de la M. C. G.550 care îmi
cerea imperativ să merg la Iași pentru o însărcinare secretă. M-am executat și
două zile mai târziu porneam spre front însoțit de căpitanul Simpson. Am trecut
amândoi muntele și am coborât la Moravița. Acolo am asistat la cea mai mare

544
Alfred von Tirpitz (1849 – 1930), amiral german, comandant al Marinei Imperiale Germane
(Kaiserliche Marine) din 1914 până în 1916.
545
Parlamentul german.
546
George Paul Sandachi, Dan Hadîrcă, op. cit.
547
Ibidem.
548
Generalul Berthelot îi numea pe românii celor două escadrile conduse de Bibescu „veselii
maniaci ai sinuciderii”. http://stiri.tvr.ro/o-poetesa-si-un-aventurier-din-rude-mari-imparatesti-
anna-de-noailles-si-georgebibescu_41424_foto.html#view.
549
Pentru detalii, vezi şi Cezar Marinescu, Cenzura poştală...
550
Marele Cartier General al Armatei Române.

179
bătălie pe care am avut-o până acum. Asta se întâmpla ieri! Și continuă în
avantajul nostru. Trupele noastre sunt extraordinare. Ele au produs o asemenea
impresie asupra tuturor celor care le-au văzut în acțiune încât Sir Charles
Barter551, generalul de divizie care comandă toate forțele britanice de rezervă de
la noi și din Caucaz, după ce a asistat la prima noastră ofensivă, mi-a spus la
întoarcere : «Am purtat lupte în toate colțurile lumii552, am văzut atâția soldați
în luptă, dar nu am mai văzut pe nimeni bătându-se ca românii. Puteți fi mândri
de soldații și ofițerii voștri.»553. La Mărășești554, sub o ploaie de gloanțe, m-am
alăturat lor în prima linie. Era infernal. Noroc că la un obuz al nostru nemții ne

551
Sir Charles St Leger Barter (1857–1931), general-locotenent, fost comandant al Diviziei a
47-a Teritoriale până în septembrie 1916 (bătălia de pe Somme). Despre el regina notează:
„Trebuie să mărturisesc că îmi place generalul Barter. E un om plin de haz şi de veselie şi îţi dă
curaj; când e el de faţă te simţi cuprinsă de nădejde, deşi ştiu că prăbuşirea ne pândeşte de
aproape.” Maria, Regina României, Povestea vieţii mele..., p. 272.
552
Militar de carieră, Barter a participat la războaiele coloniale din Ghana (1895–1896) şi cel de-
al doilea conflict cu burii în Africa de Sud (1899–1902), a servit în Armata britanică din India şi
pe Frontul de Vest în Primul Război Mondial.
553
O corespondență militară a ziarului „The Times” citată de volumul „Istoria militară a
românilor” (Ed. Militară, 1992) sublinia faptul că „apărarea frontului de la Mărășești a fost cea
mai strălucită faptă de arme săvârșită vreodată de români; ea nu a fost întrecută nici de vitejia
belgienilor și nici de cea a sârbilor (...). Pierderile dușmanilor au fost enorme și prizonierii au
mărturisit că de la Verdun n-au mai văzut o luptă atât de crâncenă (...). Românii au rezistat în
chip eroic”. De asemenea, într-o telegramă de răspuns către generalul Eremia Grigorescu,
generalul Berthelot, martor al victoriei de la Mărășești, remarca „bravura ofițerilor și soldaților
români care atrag în acest moment admirația tuturor armatelor aliate și cărora chiar dușmanii le
aduc omagiile lor”, iar Parlamentul francez a citat luptele de pe Siret ca fiind una dintre cele mai
importante ale Primului Război Mondial afirmând: „Românii au înscris în istoria lumii Siretul
alături de Marna, Yser și Isonzo”. https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/07/24/1917-
anul-premergator-marii-uniri-batalia-de-la-marasesti-07-05-08
554
Confruntări defensive ale armatei române cu trupele Puterilor Centrale cunoscute generic ca
fiind „Bătălia de la Mărășești” (24 iulie/6 august – 21 august/ 3 septembrie 1917). Despre acest
„Termopile al neamului românesc”, istoricul englez Glenn E. Torrey notează: „Dacă Bătălia de
la Mărăşti a fost «prima victorie adevărată a armatei române moderne», cum a descris-o
Averescu, Bătălia de la Mărăşeşti a fost cea mai semnificativă victorie a acestei armate în Primul
Război Mondial şi, poate, din toată istoria României. A fost o victorie defensivă pe care românii
au numit-o «micul nostru Verdun». Împreună cu Bătălia de la Oituz, ea a împiedicat prăbuşirea
frontului românesc în 1917. În perioada interbelică, Mărăşeşti a devenit simbolul curajului,
sacrificiului şi împlinirii întregii armate române în 1917. Ziua de 6 august, când a început bătălia,
a fost declarată sărbătoare naţională, Ziua Eroilor. La sud de oraş, pe şoseaua către Focşani, unde
au avut loc unele dintre luptele cele mai grele, a fost construit un mausoleu cu aspect de cetate.
În rotonda centrală se află sarcofagul generalului Grigorescu, iar în jurul lui, criptele care
adăpostesc rămăşiţele pământeşti a peste 6 000 de soldaţi morţi în bătălie.” (Glenn E. Torrey, op.
cit., p. 254); În 1920, președintele Franței, ca recunoaștere a rolului pe care luptele din vara
anului 1917 l-au avut în desfășurarea operațiilor militare pe întreg teatrul de război european, a
decorat orașul Mărășești cu ordinul „Crucea de război”. Anul acesta au avut loc, între 3 – 6
august, ample manifestări de comemorare a eroilor căzuţi în timpul bătăliei de la Mărăşeşti şi de
marcare a Centenarului Primului Război Mondial.

180
răspundeau cu 3. Era superb. Am fost culcați la pământ de unul de calibru 150
care ne-a stins ca pe o lumânare. Simpson, care era pentru prima oară în teren,
s-a aruncat înspre o schijă de obuz care s-a înfipt în pământ între noi și, în vreme
ce înaintam, forțați din când în când să ne întindem la pământ când era focul
prea viu, nu era nimic mai amuzant decât să-l vezi cum își arunca dintr-o mână
într-alta așchia de oțel încinsă de explozie. În partea joasă a terenului și acolo
unde ne aflam noi, am luat 5-6000 de prizonieri, ceea ce arată amploarea
asaltului. Din nefericire, regimentele 32555 și 7556 Prahova au suferit pierderi
imense și practic nu mai există. Acolo, un regiment rus s-a declarat obosit și s-a
retras în spate pentru refacere, iar noi, cu cele două regimente românești, am
suportat, într-un raport de 4 contra 1, șocul înfruntării cu nemții. Care de altfel
au fost respinși. «Pe aici nu se trece»557, iată deviza de luptă. Mateloții mei sunt
furioși că suntem ținuți în rezervă și am avut 7 dezertări. Acești eroi au dezertat
ca să meargă la luptă, nu îi pot învinovăți. Dacă rușii n-ar fi comis enorma
greșeală de a suprima disciplina sub formă de libertate și dacă la asta nu s-ar fi
adăugat și trădarea, cred că războiul s-ar fi terminat cu adevărat până-n
toamnă. Acum însă mai avem de dus încă un an cel puțin. Și nu e vesel deloc.
Fuga de la Tarnopol558, oprirea ofensivei noastre cerută de Kerenski559 !!! Un
civil care nu înțelege că exemplul nostru, exemplul sublim al soldaților noștri a
fost cel care a reorganizat armata rusă de la noi, și că acest exemplu este
contagios, mai ales la oameni simpli cum sunt rușii. Ei sunt invidioși pe trupele

555
Regimentul 32 „Mircea” Ploieşti, din Brigada 9 Infanterie. S-a distins între 24 iulie – 3 august
1917 în luptele de la: Străjescu, Moara Roșie (28 –29 iulie 1917) și Valea Jugastrului. Drapelul
de luptă al regimentului a fost decorat cu cea mai înaltă distincție de război, Ordinul „Mihai
Viteazul”, clasa a III-a. Regimentul a rămas cunoscut în istorie pentru celebrul „atac al cămăşilor
albe”.
556
Regimentul 7 „Prahova” Ploieşti, din Brigada 9 Infanterie. S-a distins între 25–29 iulie 1917
în luptele de la: Moara Albă, Valea Jugastrului şi Viroaga din Pădurea Călinei. Drapelul de luptă
al regimentului a fost decorat cu cea mai înaltă distincție de război, Ordinul „Mihai Viteazul”,
clasa a III-a.
557
Generalul Eremia Grigorescu este autorul lozincii „Pe aici nu se trece” de la Oituz (1916) şi
al lozincii „Nici pe aici nu se trece”, de la Mărăşeşti. Este considerat eroul bătăliilor defensive de
la Mărăşeşti şi Oituz (1917).
558
Oraş din Galiţia ocupat la 25 iulie 1917, în urma contraofensivei germane şi austro-ungare pe
Frontul de Est. Înfrângerea suferită de trupele ruseşti în bătălia de la Tarnopol a afectat şi situaţia
României. Transferarea întăririlor ruse din Moldova spre Nord şi prăbuşirea moralului şi a
disciplinei în rândul multor unităţi ruseşti i-au convins pe comandanţii români că era nevoie de
prudenţă. Ofensiva ruso-română, care a rupt frontul austro-ungar la Mărăști în sprijinul ofensivei
Kerenski (ultima ofensivă rusească în Primul Război Mondial, iulie 1917), a fost oprită. Vezi şi
Keith Hitchins, România 1866–1947, Bucureşti, Humanitas, 1996, pg. 290-291.
559
Aleksandr Fiodorovici Kerenski (1881–1970), ministru, apoi şef al guvernului provizoriu al
Rusiei în 1917; răsturnat de bolşevici în urma „revoluţiei din octombrie”.

181
noastre și le admiră cu adevărat, până într-atât că ieri flancul nostru drept era
compus din rușii care înaintau ca la instrucție, în valuri superbe. La un moment
dat, un batalion românesc se ridică la stânga lor și se adună în spate. Rușii se
opresc și întreabă : «Unde se duc ? Se retrag ?». Li se spune că nu, dimpotrivă,
batalionul îi sprijină, pornește în șir la dreapta, trece în formație câte patru în
spatele celor două batalioane rusești care înaintau și se plasează [?] în mijlocul
brigadei rusești ca trupe de șoc și de sprijin. Nici nu poți să-ți închipui, draga
mea Marthe, entuziasmul rușilor: cum așa, deci nu sunt trimiși singuri să fie
măcelăriți, li se oferă oameni și mitraliere de susținere ! Și în acest moment o
baterie cu bătaie de 120 pornește un tir de baraj înaintea lor, sub protecția
căruia vor putea să avanseze. Un ofițer rus mă salută și îmi spune într-un
amestec de limbi : «Rumanskoi discipline harașo, harașo, mult bine pentru
Ruski»560 și partea comică e că îmi frânge mâna tot strângând-o. «Și în acest
timp», cum spune cântecul, schijele cădeau […] precum grindina. Acum rușii
care ne-au trădat561 vreme de un an văd că, la momentul potrivit, suntem gata să
ne dăm sângele pentru a-i scoate dintr-un impas, ne admiră, ne salută, lucru
nemaivăzut înainte, și cu ajutorul lui Dumnezeu, sper că situația se va restabili
și că vom înainta măcar până la Buzău anul acesta. Se pare că în Brăila au
început evacuarea și aruncă totul în aer. Cu siguranță vom avea surprize
neplăcute și în orice caz avem înfrângeri îngrozitoare. Dar știm să ne batem
eroic, și asta face să ni se ierte multe.
Sper că ai primit scrisorile mele. Poșta merge atât de groaznic din cauza
submarinelor562 încât nu știu niciodată dacă ele ajung. Trebuie să treacă două
luni pentru a avea un răspuns, cu condiția să meargă. Prin urmare nu trebuie să
te superi pe mine dacă nu primești regulat scrisorile. Aș dori o fotografie de-a ta
și de-a micuței563. Te rog să-mi trimiți una nu prea mare ca să o pot pune în
portofel. Scrie-mi în ce stare se află Bucureștiul, dacă s-au produs mizerii pe
acolo, dacă mi s-a furat totul, în fine dacă oamenii se comportă bine sau rău. Nu
știu nimic, cu toate că ieri m-am aflat la 270 km. de București.

560
Revoluţia rusă (27 februarie/12 martie) a avut consecinţe nefaste privind implicarea în război
a puternicului vecin şi aliat al României; propaganda bolşevică s-a intensificat, iar pacifismul
bolşevic promovat în armata rusă a dus la erodarea disciplinei (mergând uneori până la eludarea
ei), refuzul unor unităţi de a mai lupta şi fuga soldaţilor de pe front.
561
Pentru atitudinea militară a Rusiei în campania din 1916, vezi şi General Victor Pétin, op. cit.,
pg. 129-131.
562
Traseul scrisorilor era unul ocolitor prin Rusia, Elveţia şi de aici în România.
563
Unica fiică Valentina Bibescu (1903–1976), care s-a căsătorit ulterior cu Prinţul Dimitrie
Ghyca-Comăneşti.

182
 Vă îmbrățișez pe amândouă din adâncul inimii și vă trimit întreaga mea
tandrețe
Georges
O mie de gânduri bune pentru Chatti, întreaga mea prietenie familiei
Paul(s).” 564

Punerea în valoare a unor asemenea documente istorice este menită a se

înscrie în programul istoriografic manifestat în ultimii ani, pentru marcarea
Centenarului Primului Război Mondial. Demersul istoric, dincolo de
valorificarea unor cercetări în arhive, are rolul sensibilizării şi conştientizării
societăţii româneşti faţă de un trecut eroic, trecut de care trebuie să fie mândră şi
pe care trebuie să îl respecte şi să îl onoreze cum se cuvine.

(„Academia Bârlădeană”, Anul XXIV, (68), Trimestrul 3, 2017, pg.12-14)

564
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Bibescu, dosar 16, filele 1-4. Material documentar
obţinut prin bunăvoinţa doamnei Alina Pavelescu. Traducerea din limba franceză a fost realizată
de Elena Popoiu, căreia îi mulţumim şi pe această cale.

183
 STRUCTURI MENTALE ŞI COTIDIENE:
CABARETE, DEMIMONDENE ŞI SPIONAJ
„Ridicat la înălţimea unei doctrine, spionajul e
tolerat ca o necesitate inexorabilă. El e combătut
pretutindeni prin contraspionaj. Bănuit de spionaj, străinul
e lăsat să lucreze urmărit de aproape de ochi vigilenţi. De
multe ori i se dau informaţii false, pe care spionul le plăteşte
scump. E lăsat să comunice ştiri şi date greşite statului care-
l plăteşte. Şi nu sunt rare cazurile când au fost pierdute chiar
bătălii însemnate din pricina lipsei de perspicacitate a unor
spioni. […] După război vom cunoaşte amănunţit toate
isprăvile spionajului. Ele vor forma un capitol aparte în
istoria modernă şi nu unul dintre cele mai puţin interesante.”
(„Steagul”, 29 februarie 1916)

Oraşul nostru, ca şi atâtea altele din Moldova, dispunea de o toponimie

cu nume din cele mai insolite şi pitoreşti. Cu timpul, multe din acestea s-au
păstrat doar în memoria înclinată spre legende, transmise însă cu nestinsă
fervoare de la o generaţie la alta în chip din ce în ce mai fabulos. Străzi, poduri,
mahalale, hanuri, cârciumi, restaurante, grădini de vară, bodegi, birturi cu
denumiri curioase pentru urechea bârlădeanului de azi, au alcătuit şi continuă să
alcătuiască harta unei stări şi spiritualităţi specific urbane: La Morile de vânt,
Dranga, Cruceanu, Iamandi, Stavăr, Blank, Macovei, Palaloga, Macovei, Roşu,
Adrian Boeriu, Petrea Atanase, reprezintă doar câteva exemple. Cele mai vestite
şi mai cunoscute au rămas, dincolo de trecerea vremii, cunoscutele restaurante:
Plevna (cu dansatoare exotice aduse de la Paris ori de la Viena), Manzavinatos,
Renaşterea, La Mielul Alb, La Băieţii Veseli, Bicaz, La Cerbul de Aur vis-a-vis
de Cerbul de Argint, Mioriţa ori eternul şi actualul La Toma Dăscălaşu.
Cele mai numeroase şi căutate erau pe strada Gării, astfel încât în miticul
565
urban a rămas încetăţenită ideea că aici mai întâi a apărut bodega şi birtul şi
mai apoi strada. Un vestit restaurant din Bârladul începutului de secolul XX –
era cel intitulat „La Vasile Pascaru” de pe Strada Lirei – în locaţia denumită
popular – Casele Bordei Verde. Lăudându-se promoțional cu un serviciu
conştiincios şi preţuri convenabile oferea diverșilor consumatori: mâncăruri
calde şi reci, cu „renumite” vinuri (ce proveneau bineînţeles din mai puțin

565
Vezi şi Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit., pg. 170-173.

184
cunoscutele, dar mai profitabile după „aghezmuire”, podgorii locale) şi diferite
băuturi spirtoase – în speţă ţuica de cazan vândută la ţoi, celebra pe atunci
sângeacă566.
Pe Strada Ştefan cel Mare nu prea existau cârciumi, care, în alte zone
(cum ar fi Strada Gării) abundau. În schimb, bârlădenii şi cei care vizitau târgul
aveau la dispoziţie un restaurant foarte căutat. Lumea îi zicea „Restaurantul
Budăi”, după numele patronului. Aici venea zilnic să servească dejunul destul de
multă lume. Printre clienţii fideli se număra şi trio-ul Toto Negură, renumit
profesor de matematică, pictorul Constantinescu-Lungu şi Iosif Vexler, cel mai
renumit fotograf al Bârladului.
Cu o locaţie centrală era restaurantul lui Vasile Dragomir, lângă hotelul
Traian şi celebrul restaurant „La Mielul Alb”, unde doritorii, funcţionari obosiţi
de cifre şi doritori de relaxare găseau chifteluţe calde şi fripturi la grătar,
preparate de vestitul Vasile – bucătarul.567 Alături era bodega Gheorghe, unde
indiferent de oră puteai întâlni personaje pitorești: „O intrare îngustă, suiai câteva
trepte, dădeai într-o cameră lungă şi îngustă, unde te întâmpina un miros apetisant
de coloniale, brânzeturi, mezeluri afumături şi vinuri. Înainte de prânz şi cină, era
plină ochi de muşteriii veniţi la un aperitiv la ieşirea de la serviciu şi în drumul
lor spre casă. Aici cerealistul Gogu Alexandrescu era nelipsit cu farsele lui. Dar
mai avea obiceiul să ciugulească câte ceva din farfuriile tuturor comesenilor în
loc să plătescă până când i s-a făcut o farsă cu felii de săpun așezate frumos pe
farfurie în loc de cașcaval. Amicii au făcut mare haz, iar el a făcut spume la gură.”
În oricare dintre acestea, cu doar ceva mărunţiş, puteai mânca pe săturate un borş
de tăiţei şi o „limbă de vită cu mult, mult sos”568.
Desigur că lista poate continua şi cu alte stabilimente având acelaşi profil
precum restaurantul „ La Carpaţi” situat pe strada Regală ori cum aflăm tot din
reclame de altele cu oferte mai diversificate:
„Mâncaţi numai la Restaurantul
Stănică Cojocaru
- Fost Gabor -
Fripturi mai bune, săli de consumaţie mai curate şi mai
încălzite ca la acest restaurant nu se mai găseşte. La orice oră din zi
şi noapte mâncăruri calde şi reci. Vinuri gustoase – bucătărie aleasă-
preţuri moderate.
În fiecare seară CINEMATOGRAF”

566
„Vocea Tutovei”, februarie 1908.
567
Neculai Dragomir, Strada Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului XIX, în B.O.A. , vol. III, p.
614.
568
George D., Dumitru Stoica, Strada mare..., p. 310.

185
 Nici următorul nu dispunea de dotări mai reduse:

„Restaurantul „Plevna”
Local de noapte
SITUAT ÎN CENTRUL ORAŞULUI
După ieşirea de la spectacole aici pot fi găsite mâncăruri calde şi
reci, vinuri alese.
Camere separate”569.

Dincolo de aspectul decent al textelor de reclamă ele ne indică existenţa

unui alt gen de localuri, inerente spaţiului urban și anume – cabaretele. În Franţa,
cuvântul „Cabaret”, exprima în mod iniţial orice restaurant care servea băuturi
alcoolice. Cu toate acestea, istoria culturii gen cabaret a început în 1881, odată
cu deschiderea primului local de acest gen „Le Chat Noir” în districtul
Montmartre din Paris. Pe parcurs, în funcție de trecerea timpului, multe dintre
acestea se remarcau prin programe de divertisment complexe, variind în durată
și modalitate de întreținere a publicului. Cabaretele au introdus inovator, de unde
și succesul, un nou grad de intimitate în modalitatea de distracție și socializare.
Auditoriul aşezat la mese confortabile consuma alimente şi băuturi în timp ce
„artiştii” se manifestau pe scenă ori în mijlocul lor. Inevitabil, membrii audienţei
au devenit inerent parte a spectacolului, interacţionând cu artiştii interpreţi sau
executanţi – şi chiar reciproc.
Pe strada Ştefan cel Mare s-a aflat la începutul secolului al XX-lea o
luxoasă frizerie aparţinând lui Iordache Tătaru dotată, de o opulenţă excesivă, cu
oglinzi şi candelabre de cristal. După schimbarea proprietarului îşi va modifica
radical şi profilul. Stănică Cojocaru a transformat-o în cârciumă pe parcursul
diurn iar la căderea nopţii se aprindeau felinarele roşii, pentru doritorii de plăceri
exotice. Dar nici concurenţa nu se lăsa mai prejos.
Nu foarte departe în colţul de alături, exista renumitul cabaret Plevna,
care, ca şi la cel menţionat anterior se foloseau pentru atragerea clientelei,
programe artistice cu diferite vedete aduse din Franţa, Austria sau Budapesta.
Protagonistele ce se produceau în separeuri erau de origine neaoşă românească
având la bază cursuri de formare prin diferitele case de toleranţă ale vremii.
Dealtfel nu erau singulare, un alt proprietar inventiv, Pintilie, îşi organizase un
cabaret iarna, iar vara avea o grădină cu două scene. Şi cum inventivitatea
românului în anumite cazuri nu are margini, încerca să satisfacă gusturile cele
mai diverse. În timp ce pe o scenă era prezentă cea mai renumită orchestră a
569
„Calendarul Tutovei pe 1919”.

186
oraşului coordonată de maestrul Şerbănescu într-o manieră decentă, pe cealaltă
în momentele de respiro apăreau artişti şi artiste cu scenete deocheate, spre
delectarea mahalagiilor prezenţi dincolo de garduri şi spre disperararea
vardiştilor. De o factură, nu foarte diferită era şi cafeneaua Bursa – preferata
„păsărilor de noapte”.
Desigur existau şi alte asemenea stabilimente dubioase. Pe strada N. Iorga
se afla un restaurant a cărui denumire a fost uitată în decursul timpului, rămânând
însă în miticul urban cu denumirea încetăţenită de „La patru curve” şi asta nu
neapărat datorită clientelei ce îl frecventa, ci mai ales a unui tablou mai deocheat
ce prezenta patru domniţe în posturi indecente. Doritorii de aventuri erotice
puteau frecventa şi numeroasele hanuri ale vremii, ce ofereau servicii multiple,
şi care constituau un punct de atracţie pentru reprezentantele acestei „faune”,
aflate în căutare de muşterii. Reprezentative în acest sens erau cele rămase în
miticul urban, precum celebrul „La Moisuleasa” din cartierul Podeni ori cel al lui
Iamandi de pe dealul Morilor de vânt şi desigur altele (se pare din mărturiile orale
– trei în cartierul Munteni şi un alt stabiliment pe strada Ion Iacomi570 în apropiere
de Hotelul Bristol571) pe care documentele şi memoria colectivă nu le-au mai
reţinut. Din sursele indicate rezultă că acest fenomen era destul de răspândit.

570
Strada Ion Iacomi, făcea legătura între Piaţa Sf. Ilie şi strada Ştefan cel Mare, întretăiată pe
parcurs de strada Fagului (fostă Strâmba), pe care puteam întâlni trei din hotelurile de atunci ale
oraşului.
571
Bristol, cu o denumire europenizantă, era o locaţie modestă şi lipsită de pretenţii dar importantă
în epocă datorită lipsei unor asemenea structuri, numite pompos în Bârladul acelor vremi –
hoteluri. Clădirea, cu un singur nivel, era parte integrantă a unei străzi cu imobile construite
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, şi implicit
aparţinând din punct de vedere arhitectonic şi funcţional acestei perioade. Camerele erau înalte
cu uşi masive din lemn, balcoane şi ferestre cu ornamente metalice, gratii din fier forjat la intrările
principale. Din interiorul unui hol îngust situat la intrarea în hotel accesul spre etaj, unde erau
camerele, se făcea pe o scară spiralată din lemn, străjuită de un grilaj metalic. Confortul sonic nu
era foarte bine asigurat, fiecare pas pe scară, hol, ori în interiorul camerelor fiind însoţit de
scârţieli apreciabile, după cum îşi amintesc temporarii locuitori.
După naţionalizarea sa, în 1952, şi-a pierdut funcţionalitatea având destinaţii diverse. A
servit în 1957, pentru o scurtă perioadă şi ca internat pentru o parte din elevii codrenişti. Cei mai
în vârstă încă mai au nostalgia: „duşumelelor vechi şi neîngrijite pe care se remarca cu uşurinţă
mersul milităresc al pedagogului, profesorul pensionar de geografie Ursoiu, încălţat în cea mai
mare parte a anului cu cizme, a căror ascuţime şi duritate a vârfului aproape că nu a rămas elev
din internat să nu le cunoască. Purtând monoclu, specific unei perioade de mult apuse, cobora de
fiecare dată scările atunci când se întorcea din oraş vreun elev care, tot prin bunăvoinţa sa fusese
învoit, verificând cu acribie dacă nu cumva depăşise cu vreun minut ora prevăzută în biletul de
voie. Semnalul de întoarcere a celui învoit era dat de clopotul acţionat de un mâner situat pe partea
exterioară a uşii de la intrare, într-un loc cunoscut doar de internişti” . Imobilul fiind într-o stare
avansată de deteriorare, etajul a devenit în scurt timp impracticabil, la parter menţinându-se până
în momentul demolării (1982) câteva unităţi ale Cooperaţiei Meşteşugăreşti: un magazin pentru
prezentarea şi desfacerea produselor acesteia, un atelier de cojocărie şi unul de marochinărie.

187
 Fiecare dintre toate aceste cârciumi, considerate de necunoscători
adevărate restaurante, indiferent de calitatea clientelei şi a ofertei, nu ştia cum să
mai atragă concurenţa. Modalitaţile erau dintre cele mai intersante, de la meniuri
la ,,faună/prostituţie”. Una de pe strada gării era mai inovativă având ca decoraţie
şapte draci ce zâmbeau călătorilor în drum spre gară.
Inerent în Bârlad apăreau şi boli specifice. Putem afla astfel din Analele
Spitalului „Bârlad şi Elena Beldiman pe anul 1892” că sifilisul „este boala care
a dat cel mai mare contingent de bolnavi din toate bolile care au fost tratate în
spital. Ea este mai numeroasă chiar decât pelagra şi paludismul; având consecinţe
mult mai rele chiar, decât acestea două, asupra generaţiilor viitoare, contribuind
după cum se ştie foarte mult la descreşterea populaţiei.[….] Numărul bolnavilor
suferind de sifilis a fost de 218 adică: 134 bărbaţi, 83 de femei şi o fată”572.
Proporțional rata de îmbolnăviri era mare în rândul categoriilor mai expuse cum
erau de exemplu militarii cantonaţi la garnizoana Bârlad, astfel între 1922573 şi
1928 au fost înregistrate potrivit surselor vremii 758 de asemenea cazuri „venero-
sifilitice”574. În august 1918 medicul garnizoanei se adresa superiorilor: „Am
onoarea a vă raporta că la vizitele făcute diferitelor unităţi militare din garnizoană
au fost găsite numeroase cazuri de boli venerice. Bolnavii mi-au declarat că nu

Desigur, în epocă, într-un oraş cu iz balcanic dar şi cu veleităţi occidentale, aveai şi alte
posibilităţi de cazare, eventual la: Traian, Europa, Singer pe Strada Regală ori la hotelul Splendid
(proprietar Iosif Abţug), distrus de marele cutremur din 1940. Mirela Proca, Marcel Proca, op.
cit., pg. 160-161.
572
Analele Spitalului „Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, p. 41.
573
În ianuarie 1922, după revenirea trupelor de pe front, ia ființă şi primul spital militar la Bârlad
care a funcționat pentru început sub forma unei infirmerii de garnizoană. Odată cu trecerea
timpului spitalul s-a dezvoltat ajungând să dispună şi de o farmacie a garnizoanei care asigura
nevoile de medicamente. Clădirea spitalului consta din două pavilioane de trupă care aveau o
capacitate de 100 de paturi. Anexele spitalului cuprindeau: bucătăria, dormitorul trupei, grajdul,
pivnița, ghețăria şi morga.
Personalul spitalului cuprindea un medic, șeful spitalului, un farmacist, un ofițer
contabil, un plutonier sanitar și câțiva oameni de trupă. În sprijinul bolnavilor, spitalul a fost dotat
cu un laborator clinic pentru examene, o cameră obscură pentru examene de nas, gât și urechi.
Igiena bolnavilor era asigurată de „o baie de abur, căzi și dușuri pentru ofițeri alături de baia
trupelor”. Datorită numărului mare de bolnavi și a bolilor variate, spitalul a fost împărțit în patru
secții în cele două pavilioane:
-Pavilionul chirurgo-veneric, 50 de paturi;
-Pavilionul medico-contagios, 50 de paturi.
Dosarul observațiilor, clinice, arată că în acest spital au fost tratați 7384 de bolnavi, la
care se adaugă 21000 de consultații date la bolnavii din afara.
Dare de seamă științifică asupra Activităţii Spitalului Militar şi a Serviciului Sanitar din
Garnizoana Bârlad, de la 1 ianuarie 1922 la 31 decembrie 1928, Tipografia N. Peiu, Bârlad,
1929, pg. 1-5.
601
Ibidem.

188
au frecventat decât stabilimentele de pe dealul Morilor de vânt”575. Raportul a
fost înaintat de Comenduirea Pieţii Bârlad – Medicului Primar al oraşului (V.
Voiculescu576) pentru luarea necesarelor măsuri.577
Potrivit raportului primăriei Bârlad din 1878 „medicii primăriei,... vor
inspecta casele de prostituție, prescriind măsurile igienice și sanitare de
îndeplinit, conformându-se regulamentului”578. Controalele erau absolut
necesare pentru a lua măsuri „contra lățirii bolilor venerice” care, raportându-ne
la urbea noastră erau, potrivit surselor vremii, foarte numeroase.
Reglementarea prostituției s-a făcut după model occidental, mai exact belgian, în
1887, iar din 1895 a fost impus un regulament prin care „agentul comunal” avea

575
SJAN Vaslui, fond Serviciul Sanitar al oraşului Bârlad, dosar 6/1918, f. 149.
576
Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 27 noiembrie 1884, Pârscov, România
– d. 26 aprilie 1963, București, România) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-
a distins, în principal, ca poet și prozator (a fost și dramaturg). Începe Facultatea de Litere şi
Filosofie din Bucureşti (1902 – 1903), apoi trece la Facultatea de Medicină, în 1903, şi îşi ia
doctoratul în medicină în 1910. Practică medicina la ţară. Fiind mobilizat, cu gradul de căpitan,
vine la Bârlad, unde fusese numit doctor-şef al Spitalului Militar nr. 472, la care funcţionează
între 20 iunie 1917 – 23 octombrie 1918 şi la Casa Culturală de pe lângă Cooperaţia Sfinţii
Constantin şi Elena. Dintr-un memoriu adresat de dr. V. Voiculescu Ministerului de Război, la
30 octombrie 1940, în vederea avansării la gradul de colonel: „În timpul anului 1917 m-am
îmbolnăvit de tifos exantematic, de febră tifoidă şi de icter, îngrijind bolnavii de aceste boli.
Pentru acest fapt am fost decorat cu „Steaua României cu spade”: pentru că „fiind bolnav, a
refuzat concediul spre a îngriji pe bolnavi”, cum scrie chiar pe brevet. În acest răstimp, până în
1918, am facut serviciu pe lângă tabăra de prizonieri din Bârlad (în fapt lagăr de prizonieri, s.
ns.), pe lângă Atelierul central de confecţii, pe lângă Garnizoana Bârlad, precum şi pe la alte
spitale de răniţi şi bolnavi. Am fost demobilizat cu gradul de medic subşef, asimilat maior.” Pe
parcursul şederii la Bârlad a fost şi Medicul urbei, calitate în care semnează statele de plată ale
Serviciului sanitar al oraşului Bârlad (mai puţin pe luna august 1917 – vezi SJAN Vaslui, fond
Serviciului sanitar al oraşului Bârlad). Aici îl întâlneşte pe Al. Vlahuţă, aflat în refugiu, pe care
îl admiră şi-l imită în toate poeziile pe care le scrisese până atunci. Participă la seratele literare
ale Academiei Bârlădene, unde întâlneşte alţi scriitori, unii dintre ei mobilizaţi, veniţi în scurte
permisiuni sau lucrând la secţia de propaganda pentru front, precum: Tudor Pamfile, Victor Ion
Popa, M. Lungeanu, C. M. Vlădescu. În acest cenaclu literar Vasile Voiculescu citeşte o bună
parte din poeziile patriotice, pe care le va strânge apoi în volumul intitulat Din ţara zimbrului
(1918), cele mai multe însă publicându-le de îndată în ziarul „România”, publicaţie destinată
trupelor române aflate pe front, dar şi populaţiei civile din Moldova. După terminarea războiului,
primeşte transferul pentru un spital din Bucureşti şi a fost numit medic la Administratia
Domeniilor Coroanei (1920), continuând, paralel cu practicarea medicinii, să se ocupe de
literatură. A făcut 4 ani de detenţie în închisorile comuniste (1958 – 1962). Pentru mai multe
detalii privind viaţa şi activitatea sa vezi şi: Prezenţe militare..., pg. 279-280; Florentin Popescu,
Viaţa lui Vasile Voiculescu, Editura Vestala, Bucureşti, 2003; Traian Nicola, Valori spirituale
tutovene..., vol. VI, pg. 631-657; Ion N. Oprea, Academia bârlădeană...; Gheorghe Postelnicu,
op. cit..
577
Ibidem.
578
Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria
Basarabia, 1878, p. 7.

189
obligația de a veghea la aplicarea celor 8 articole privind organizarea
„prostituțiunii”.
Departe de fi un „oraș al felinarelor roșii” existau și aici case de rendez-
vous cunoscute și tolerate, dar la proporțiile unui târg de provincie. Prostituția se
practica însă mai curând pe stradă, în apropierea hanurilor și a cârciumilor,
constituind așa-zisa „prostituție clandestină”. Exista o înțelegere nescrisă între
proprietarii de hanuri, hoteluri și birjari. Camerele fără clienți ori rezervate
strategic erau ocupate târziu, când „peștii”, „patronii” ori diferiții ocrotitori
puteau să își plaseze marfa vie.
O proliferare a fenomenului s-a înregistrat între 1916-1918, ca în mai
toate orașele moldave, ca urmare a retragerii armatei române și a unei bune părți
din populația civilă, a condițiilor de război, lipsei de cunoştinţe privind mijloacele
contraceptive și a pauperizării. Apropierea frontului, existența comanamentelor
militare româneşti şi ruseşti, a numeroaselor trupe staţionate aici, au constituit tot
atâtea motive pentru a determina o mărire a concentrației de femei de moravuri
ușoare în zonă. Fenomenul în zonă nu era unul nou, dar acum cunoaşte o
amplificare fără precedent.
În tot noianul acesta de dureri şi probleme, cancelariile Statului Major şi
ale autorităţilor erau pline de tot soiul de „învârtiţi” care petreceau din noapte
până în zori în locuri de ei ştiute.579
Memorialistul N. A. Bogdan menţiona că în birorile militare „nu vedeai
decât figuri rotofeie, pline de viaţă, roşcovane, de curând rase şi pudrate, mulţi
purtând câte un monoclu ori câte o căciulă căzăcească, răsturnaţi în fotolii pluşate
şi ocupaţi… de multe ori, în a desena figuri nu geometrice, ci cu totul de altă
natură. Ajunsese să cânte lumea, când ieşea dintr-o autoritate militară, câte un
refren foarte săltăreţ, care se sfârşea cu refrenul: E bravul sedentar! (bis)”. În ce
priveşte „negradaţii ce erau mobilizaţi pe loc”, unii erau conducători de
automobile, alţii furieri, expeditori, felceri, curieri, uşieri etc. feciori de „bani
gata, care, în viaţa lor întreagă n-au făcut decât să iasă dintr-un stabiliment
oarecare, spre a intra în altul!”580
Toţi aceştia primeau regulat „anumite onorarii, salarii, diurne, speze de
transport, reprezentare şi alte asemenea mezelicuri, ce întreceau cu mult răsplata
ce se dădea – cu întârziere cât se poate de simţitoare – celor ce vieţuiau, dormeau
sau… piereau în şanţuri.”581

579
Radu Cosmin, op. cit., pg. 125-126.
580
Ion Agrigoroaiei, Iaşii în anii 1916-1918, pg. 97-98.
581
Ibidem.

190
 Atmosfera care domnea la Marele Cartier General este reflectată nu doar
în lucrări memorialistice ci şi în documente având caracter intern. Iată cum
percepe atmosfera ce domnea aici, unul dintre ofiţeri:

„Domnule comandant,

Sunt la Marele Cartier General al Armatei Române încă din septembrie

1916, când am fost împărţit cu serviciul la Biroul de informaţii. De atunci şi până
acum activitatea mea a avut mai mult un caracter de contraspionaj; despre care
v-am ţinut la curent atât prin rapoartele mele scrise cât şi prin cele verbale.
Deşi ocupat în această direcţie nu am neglijat totodată a fi atent – pe cât
îmi era posibil – la cele ce se petrec în jurul Marelui Cartier.
Nu vreau să mă ocup în mod detaliat de atâtea lucruri imposibile şi totuşi
întâmplate în jurul Marelui Cartier, ci mă restrâng a vă arăta că la noi ofiţerii
Marelui Cartier trebuie împărţiţi în două categorii: I-a categorie de ofiţeri cu
adevărată tragere de inimă pentru cauza comună şi muncitori iar a doua categorie
(60%) cei care poartă numai uniforme de ofiţer, ciocoi milionari, de origine
greacă în calitate de curieri, ataşaţi şi chiar ofiţeri superiori.
Cei din urmă sunt protectorii ofiţerilor milionari greci, pe care nu numai
că-i ţin pe lângă Marele Cartier, pentru a nu fi supuşi pericolului pe front, ci chiar
sunt şi avansaţi şi decoraţi. Aşa de pildă la noii ofiţerii de la popotă vor fi avansaţi
de maior numai pentru simplul fapt că a fost „drăguţ” şi-l „înţelegea” pe un
superior cu influenţă, sau pentru că-şi schimbă uniforma de trei ori pe zi. […]
Mai avem şi o mulţime de Marghilomanişti582 dintre care cel mai marcant
este căpitanul Mitilinescu583 care la început era la Cartierul Armatei a I-a când cu
luptele de la Târgu Jiu. Dânsul a fost Prefect de Poliţie a Capitalei şi e unul dintre
cei mai înfocaţi Marghilomanişti. Acum se găseşte la Marele Cartier General şi
e întotdeauna în jurul d-lui general Christescu şi a generalului Prezan.
Şi mă întreb când văd atâta nelegiuire că oare toţi aceştia ce rol anume au
pe lângă Marele Cartier General.
Dacă s-ar face un mic control, am ajunge la convingerea că 70% din
ofiţerii de la Marele Cartier General sunt de origine greci şi alţi nepotoimici (?)
care o fac pe curierii şi a căror uşoare servicii le-ar putea face ofiţerii reîntorşi de
pe front ca răniţi şi invalizi.

Adept al politicii „germanofile” promovată de omul politic Al. Marghiloman.

582

Probabil face referire la Ion Mihail Mitilineu (28 septembrie 1868 – 11 iunie 1946), avocat şi
583

om politic conservator. Procuror şi Prefect al Poliţiei capitalei (1910-1913), deputat, senator şi

ministru în mai multe rânduri. După război a activat în Partidul Poporului condus de Alexandru
Averescu, fiind ministru de externe în cadrul cabinetului din 1926-1927.

191
 Se vorbeşte de lipsa de ofiţeri în armată. Ori dacă poate aceşti ofiţeri
ciocoi şi greci, cu grade uşor câştigate, ar merge pe front, să poată lupta alături
de ţăranul veşnic exploatat de dânşii, cine s-ar îndoi măcar o clipă de însufleţirea
cu care ar lupta ţăranul atunci când ar vede că boierul luptă alături de dânsul,
pentru a-şi apăra pământul pe care-l hrănea ţăranul cu sudoarea lui numai pentru
ca, „Conul” să aibă cu ce petrece la Monte Carlo.
Când mă gândesc că în Franţa şi Anglia au murit o mulţime de conţi şi
lorzi care considerau drept o cinste prezenţa lor pe front, mă prinde o scârbă
văzând cum aceste suflete stricate care nu ştiu a trăi decât o viaţă destrăbălată –
îşi plimbă leneş şi bine adăpostit corpul trândav, sfidând pe cei care mor de foame
pe lângă garduri ca şi pe cei care trag azi brazde roşii cu sângele lor nevinovat,
formând frontiera României Mari de mâine.
Mă doare nespus că nu am putinţa de a face nimănui altcuiva acest raport
decât numai Dumneavoastră singur având în vedere apropierea unor evenimente
care nu vor schimba multe lucruri şi moravuri rele şi care schimbare tot numai de
la Dumneavoastră Francezii584 o aşteptăm să vină.
Timişul
Berlad, 19 martie 1917” 585

Libertinajul era în floare. Constantin Argetoianu586 ne indică locații unde

a avut loc „răscolirea tuturor raporturilor etice pe timp de război”. Destrăbălare
ar fi fost la „Coțofenești587, Pădureni, Ghidigeni, Iaşi şi Botoșani” lăsând să se
înțeleagă că a fost un fenomen destul de des întâlnit, căzându-i pradă însuși
regele.588 Și tot el găsea cu cinism şi o explicaţie pentru această „relaxare” a

584
Probabil raportul era adresat locotenent-colonelului Odone de la Biroul de informaţii din
cadrul MCG. Misiunea Militara Franceză condusă de generalul Berthelot avea în componenţa
acestei misiuni: un stat-major, două birouri de informaţii, un serviciu telegrafic, un serviciu
radiotelegrafic şi un număr de avioane şi aerostaţii de cercetare, care-şi puteau aduce o contribuţie
importantă în domeniul informaţiilor. De asemenea, pe lânga şeful Biroului 2 informaţii din
Marele Cartier General a fost numit un consilier francez în persoana locotenent-colonelului
Odone. cf. Cristian Troncotă, Istoria Serviciilor...., p. 51.
585
A.M.R., fond M. C. G., dosar 213/1916, f. 195-196.
586
Dincolo de inerentul subiectivism, de ironiile și chiar răutățile la adresa unor personalități
politice (și nu numai), memoriile sale contribuie substanțial la conturarea unei imagini a vieții
cotidiene, a stării de spirit, a strădaniilor, a reușitelor și speranțelor, a greșelilor și păcatelor.
587
Despre spitalul de la Coţofeneşti pe larg în Alin Ciupală, op. cit., pg. 212-216.
588
În perioada Primului Război Mondial, în timpul refugiului din Moldova, regele Ferdinand
mergea des la Ghidigeni, la conacul lui Chrissoveloni, unde, după cum relatează memorialistul
Constantin Argetoianu „regele se deda la petreceri libidinoase cu cele trei surori Bastache, care
sub costumul surorilor de caritate îşi exploatau temperamentul. Dezmăţul ar fi ajuns la un
asemenea nivel, astfel că „bărbaţii şi cucoanele se încurcau noaptea prin odăi şi prin paturi“.
Constantin Argetoianu, op.cit., pg. 109 -112.

192
moravurilor: „Când toate legile morale sunt răsturnate, când oamenii aleargă
după oameni să se omoare, când epidemiile şi mizeria şi toate privaţiunile care
sunt consecinţa lor exasperează nervii şi înteţesc patimile, când promiscuitatea
sexelor impusă de împrejurări răstoarnă barierele materiale ridicate de confortul
paşnicelor civilizaţii, când viaţa şi ziua de mâine par iluzii efemere – e natural ca
şi criteriile morale să se altereze şi ca anumite acte să nu mai aibă semnificaţia şi
importanţa care li se atribuie în timp normal”.589
Al. Vlahuță, aflat în refugiu la Bârlad, ne prezintă aspecte inedite ale vieții
cotidiene. Indignat, povestea590 și nota, pentru a-și descărca amărăciunea,
imoralitatea591 celor din spatele frontului: „În timp ce soldații mureau în tranșee,
desfrâul celor din partea sedentară era nemăsurat”. […] „E atâta jaf în averea
publică și-atâta destrăbălare de parc-ar fi sfârșitul lumii.”592 […] „Ofițeri și
marchize, se culcau prin cafenele593 în aerul acru al încăperilor închise”, iar la
Iaşi „costul circulaţiei automobilelor costă pe zi… 270.000 lei, iar hrana a
300.000 de soldaţi costă tot pe zi 285.000 lei”.594
Tot N. A. Bogdan menţiona pentru Iaşi existenţa a „sute de femei, între
13 şi 50 de ani, de toate stările şi sub toate înfăţişările”; unele îşi vindeau corpul,
altele conştiinţa şi demnitatea, spionând armata şi autorităţile.595 Situaţia nu era

589
Ibidem, p. 111.
590
G. Tutoveanu relatează că ședințele Academiei Bârlădene, la care participa și Al. Vlahuță,
erau „ca o descărcare sufletească unde ne mai învioram”, deși Al. Vlahuță nu contenea a-și clama
revolta. Dan Smântânescu, Academia Bârlădeană....., p. 423-424.
591
Nichifor Crainic, soldat sanitar la Spitalul Militar din Iaşi, aflat sub patronajul soţiei
ministrului de Justiţie (Mihai Cantacuzino), relata că o „domniţă” avea o cameră în pavilionul de
scândură, unde „trei bărbaţi o vizitau zilnic în ordine prestabilită, fără greş, un ceas fiecare. […]
La fiecare vizită, suspinele patetice ale domniţei se auzeau prin scândurile pavilionului”. Faptul
că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omeneşti, în spitalul acesta
cutremurat de urletele durerii, nu stânjenea divina pasiune, ci dimpotrivă, o intensifica prin
contrastul suferinţei şi al morţii pentru ţară”. Domniţa era… Maruca Cantacuzino, viitoarea soţie
a lui George Enescu! Nichifor Crainic, op.cit., p. 124; http://www.ioanscurtu.ro/1916-1917-viata-
cotidiana-in-iasi/
592
Fragment dintr-o scrisoare adresată, la Iași, prietenului său din copilărie Paul Bujor, unde
transpar revolta și amărăciunea pentru aspectele decadente din acest refugiu. Dan Smântânescu,
Academia Bârlădeană.....
593
La Iași, mulţi bărbaţi îşi petreceau ore în şir, de după-amiaza până dimineaţa, la Jockey Club,
unde practicau jocuri de noroc: bridge, maus, pocker, room, baccara. Se rulau sume importante,
iar cei care pierdeau nu păreau a fi afectaţi: „Oamenii dau şi ce nu aveau, nimeni nu se mai gândea
la a doua zi (Constantin Argetoianu)”. Pasiunea îi molipsise şi pe cei săraci, care, după cum nota
acelaşi N. Crainic, jucau cărţi „zi şi noapte, fără întrerupere. Cei care ieşeau din joc porneau la
despăduchiat, trecându-şi rufele căptuşite cu straturi de paraziţi prin para lumânărilor. Altfel nu
era chip, căci toată casa mişuna de păduchi ca un muşuroi de furnici”. Nichifor Crainic, op. cit.,
p. 121. http://www.ioanscurtu.ro/1916-1917-viata-cotidiana-in-iasi/
594
Dan Smântânescu, Academia Bârlădeană.....
595
Ion Agrigoroaiei, Iaşii în anii 1916-1918, pg. 98-99.

193
diferită nici în „capitala militară” unde medicul oraşului, într-o adresă către
Primărie, atrăgea atenţia asupra faptului că autorităţile „tolerează prostituţia
clandestină” ce se practica pe o „scară extinsă”.596
Dovadă a situaţiei din oraş sunt şi o serie de documente ce au parvenit
structurilor superioare de comandă informative şi contrainformative597 din cadrul
Marelui Cartier General:

Generalul Henri Berthelot (stânga) şi colonelul Eracle Nicoleanu

(dreapta) la Marele Cartier General, decembrie 1916 (CGF)

596
SJAN Vaslui, fond Serviciul Sanitar al oraşului Bârlad, dosar 2/1917, f. 24.
597
Pentru detalii privind structurile informative, vezi Alin Spânu, Serviciul...; idem, Spioni,
spioane ...

194
 „Raport Florica Bălănescu,

Ieri seară la ora 9, ½ am mers la Florica Bălănescu unde aveam camera

rechiziţionată. Voind să intru în camera ce o ocupa Florica Bălănescu îmi spune
că, camera e ocupată de D-l colonel Vasilescu de la Administraţie, care e detaşat
pe lângă Cartierul Rus. M-am prezentat d-lui colonel care şi dânsul îmi spune
acelaşi lucru şi că dânsul va sta în permanenţă acolo.
Îmi pare foarte suspect că deşi colonelul nu-şi respectă demnitatea de
ofiţer superior, locuieşte într-o casă de randevous598 şi încă în camera de alături
de salonul de întâlnire, care anume pare aranjat pentru a primi ofiţeri.
Cei care vin zilnic la Bălăneasa am aflat că sunt:
Grünberg – magazine de haine şi încălţăminte pe strada Regală, roşu la
faţă, mustaţă rară, păr blond, haine făcute, etate 26-28 de ani, pălărie moale
neagră şi palton negru lung;
Botez – cerealist, etate 45-50 de ani, păr şi mustaţă bogată, căruntă;
pălărie neagră ţapănă, palton lung negru şi poartă zwicker599 (ochelari);
Toma Anastasiade din Constanţa, locuieşte aici, strada Sfinţii noi (casă
fără număr). Faptul că una din prostituatele de la Bălăneasa, Zizi, e bulgăroaică
îmi face impresia, că şi dânsa (care acuma a venit la Bârlad) şi e din Constanţa;
a venit de unde probabil făcea spionaj pentru bulgari şi unde Anastasiade să fi
putut să să aibă legături, ca om, de asemenea branşă cu Zizi.
Botez şi Grünberg zilnic merg la Clubul din dosul Cafenelei „Naţional”
şi de aici la Wohlfinger. Fără îndoială Casa de întâlnire Bălănescu e organizată
de Wohlfinger.

Berlad, 3 februarie 1917 Timişul

P. S. Inginerul rus Kovenski spunea că peste câteva zile pleacă în Rusia

la Odessa.”600

Într-un alt raport al aceluiaşi ofiţer din cadrul biroului de informaţii al

Marelui Cartier General al Armatei Române – cu pseudonimul Timişul – este
menţionat din nou un anume ofiţer Vasilescu: „Acest domn maior (Vasilescu601)

598
Casă de rendez-vous = bordel, casă de toleranță, casă de prostituție, casă de întâlniri, casă cu
felinar (roșu), casă de perdiție; local în care se practică prostituția.
599
Zwicker (germanism) = lornion (ochelari plianţi) cu mâner de lemn, pe care îi folosesc mai
ales femeile; lornietă. ♦ (Rar) Ochelari fixați de nas cu ajutorul unui resort.
600
A.M.R., fond M. C. G., dosar 213/1916, f. 126
601
Probabil maiorul Christian Vasilescu.

195
 e căutat zilnic la Cartier de câte 10-15
femei uşoare şi trece înaintea acestora
drept om mare având pe mâna lui
depozitul popotei; iar cu aceste femei,
drept un om grozav înaintea camarazilor şi
ofiţerilor superiori care îi caută prietenia
ca să ajungă şi ei la câte o fustă.”602
Despre diversitatea faunei ce se
oploşise la Bârlad putem deduce şi
dintr-un alt text informativ:

„Raport,

Arestul preventiv al Judeţului

Tutova este situat lângă moara cu
603

porumbei. În curtea morii este un atelier604

602
Ibidem, f. 195.
603
Oraşul Bârlad ca reşedinţă de judeţ dispunea şi de o închisoare cunoscută sub denumirea de
arest preventiv, situat în zona unde se află acum Spitalul T. B. C. Acesta, ca şi multe alte edificii
publice, se afla la începutul secolului al XIX-lea într-o stare precară, după cum aflăm din
următorul document: „Arestul preventiv este instalat tot în vechiul local, proprietatea judeţului,
care nu mai corespunde destinaţiunei sale având nevoie de o reparaţiune radicală.
Cu ocaziunea împrumutului de 98000 lei din anul 1905, se hotărâse în mod expres ca suma
aceasta să servească nu numai la construirea unui nou local de curte cu juraţi şi judecătorie de
ocol, ci şi la reparaţiunea radicală a arestului preventiv. Suma de mai sus a fost însă complet
absorbită şi nici nu va ajunge pentru plata clădirei curţei cu juri şi a judecătoriei. Prin urmare,
arestul preventiv va rămânea în starea în care se află, pentru că mijloace noi nu se pot găsi.
Numărul arestaţilor intraţi anul trecut a fost de 1084 faţă cu 901 intraţi în anul 1907. Diferenţa
în plus de 183 se explică din cauza răscoalelor ţărăneşti. Zilele de hrană au fost în număr 17.591
faţă de 16.077 ale anului 1906”. Expunerea situaţiei Judeţului Tutova pe anul 1907. Raport
prezentat consiliului general în şedinţa de la 15 Octombrie 1907 la deschiderea sesiunii ordinare,
Tipografia Comercială C. S. Leţcae, Bârlad, 1907, pg. 12-13.
604
Un alt atelier funcţiona în cadrul imobilului din Str. Regală, nr. 48 cunoscut sub denumirea de
Colosul Manzavinatos (local de teatru şi cinematograf) precum şi a grădinii cinematograf de
alături. Clădirea a fost rechiziţionată, de Corpul Automobiliştilor Voluntari, în folosul armatei
la 2 octombrie 1916 rămânând în această situaţie până la 23 mai 1918. Proprietarul, Gherasim
Manzavinatos, a intentat după război un proces pentru daune Ministerului de război, în
documentaţie mentionându-se că în această perioadă localului i-a fost schimbată destinaţia, fiind
transformat în „garaj de adăpostit şi reparat automobile”. SJAN Vaslui, fond Tribunalul
Judeţului Tutova, dosar 1/1918, f. 2-5, 39; La Bârlad funcţiona, din 1916, şi Parcul I Reparaţii al
Regimentului cu Tracţiune Automobilă. SJAN Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, dosar
2/1917, f. 32. Indiferent de o penurie acută de mijloace auto, România a dispus pe tot parcursul
războiului de ateliere de reparații ale armatei aflate la: Iași, Botoșani, Bârlad, Vaslui și Hârlău.
Irina, Mihaela Nedelcu, Scurt istoric, în „Observatorul Militar”, nr. 7, din 25 februarie – 3 martie

196
al corpului automobiliştilor şi un detaşament rus.
În arestul preventiv se află încarcerată Contesa Bettine de Miremont 605,
de origine germană606, cum şi alte prizoniere de aceeaşi origine din care o fostă
cântăreaţă de café-concert, în bune legături cu zisa contesă.
Zisa contesă a avut legături în Galaţi cu un evreu Stemberg. Aici în Bârlad
cu un avocat Nichiforeanu şi cu un agronom Burcă din serviciul doctorului
Patzel, din comuna Buda a acestui judeţ, care agronom a fost arestat ca supus
străin (austriac) şi apoi lăsat în libertate, după stăruinţele doctorului Patzel.
Sunt 3 zile de când observ doi soldaţi ruşi din detaşamentul din curtea
morii – că întreţin convorbiri de lungă durată cu zisa contesă prin gardul
despărţitor arestului şi curtea moarei. Soldaţii dau, câteodată alimente contesei şi
primesc de la aceasta, pentru spălare rufele.
În legătură cu aceşti doi soldaţi mai e unul de la alt serviciu, tot rus.
Mai observ şi am observat şi mai înainte pe avocatul Nechifor,
frecventând des strada din faţa moarei şi a arestului.
Continuă cercetările.
28 aprilie 1917 Arbore
Bârlad” 607

Această femeie fatală ajunsese la Bârlad la 14 august 1916 şi a fost

reţinută din ordinul prefectului de Tutova pe baza solicitării Direcţiei Poliţiei şi
Siguranţei Generale. Ea este descrisă de şeful Serviciului Siguranţei din Poliţia
Bârlad imediat după arestare, în termeni deloc elogioşi: „Această doamnă este de
o moralitate foarte îndoielnică, căutând prieteni cu domni bine situaţi şi
întovărăşindu-i la diferite petreceri, frecventând în tovărăşia lor localurile de
noapte şi plecând împreună cu ei pe la casele lor”608.

2015, p. 9; https://harlau625.wordpress.com/2015/02/25/file-de-istorie-harlaul-in-primul-razboi-
mondial-i/
605
Potrivit cercetărilor reputatului specialist în domeniu Alin Spânu, „Contesa Bettine de
Miremont, supusă austriacă, este semnalată de Serviciul Siguranţei Ploieşti la 18 mai 1915 ca
artistă la Circul Roussiere care se afla în turneu în localitate. Aristocrata a ieşit în evidenţă când
a intrat în contact cu ofiţeri superiori din garnizoană”. Alin Spânu, Spioni, spioane..., p. 252
Alin Spânu, Spionaj şi contraspionaj în România anilor 1914-1916, la http://www.google.ro/url?
sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=2&ved=0ahUKEwjHufmq3rvYAhURLVAKHcI5B
y4QFggxMAE&url=http%3A%2F%2Fwww.magazinistoric.ro%2Fevenimente%2F20160406_s
impozionul_c_popisteanu%2F2016.pdf&usg=AOvVaw3WinejW_vr10mGz0fM6Mv3
606
În dosarul ei personal se specifica: „Bettine Ressinger de Miremont, născută în 1880 în Jassiuk
(Galiţia), a urmat Şcoala de maici din Graz, cunoaşte limbile germană, franceză şi rusă şi deţine
cai în valoare de 20.000 lei; are talia mijlocie, păr blond, ochi albaştri, gura potrivită, barba
proeminentă, tenul bălan (sic!)”. Ibidem
607
A.M.R., fond M. C. G., dosar 213/1916, f. 206.
608
Alin Spânu, Spioni, spioane…, p. 253; idem, Spionaj şi contraspionaj ….

197
 Aceleaşi lucruri fuseseră raportate şi anterior de oficiile de Poliţie sau
Siguranţă din localităţile pe unde trecuse în periplul ei. Astfel Poliţia Vaslui, la
11 septembrie 1915, a raportat că în oraş contesa „s-a dedat prostituţiei
clandestine”, iar în iunie 1916 la Dorohoi se constatase că artista „caută ocaziuni
de a se pune în contact cu ofiţerii din garnizoana locală şi întrucât duce o viaţă
luxoasă, în raport numai cu remuneraţia de artistă a acestui modest circ, prezenţa
sa ne pare suspectă şi nu poate fi exclusă posibilitatea ca numita să se ocupe şi cu
spionajul”.609
În februarie 1917 se afla tot în Bârlad şi tot în arest. Cu toate acestea,
Marele Cartier General, Serviciul Siguranţei, a informat D.P.S.G. că „artista de
circ prostituata Ressignieur de Miremont, pretinsă contesă”, are un statut aparte,
care îi permite „să iasă deseori în oraş, unde stă ore întregi la diferite persoane
care sunt în relaţii cu străinii suspecţi din oraş”. Marelele Cartier General a
solicitat mutarea femeii într-un alt penitenciar, din alt oraş, şi pedepsirea
directorului arestului preventiv din Bârlad.
Are loc o anchetă care constată că Bettine ducea o viaţă luxoasă şi trăia
în contact cu ofiţerii superiori din garnizoanele pe unde trecea şi cu persoane bine
situate. Perinda localurile de noapte, dansa, cânta, bea şampanie, petrecea până
la ziuă pe banii „sponsorilor”, apoi urmau partide îndelungate de dezmăţ610.
Autorităţile au luat măsuri şi contesa mutată în alt oraş, cu un regim de detenţie
ceva mai strict, iar vulnerabilităţile informative611 de la Bârlad au fost înlăturate.
Un alt caz instrumentat de structurile contrainformative specializate a fost
cel al unor angajaţi ai Uzinei electrice din localitate. La 28 noiembrie 1916
Marele Cartier General comunica primăriei oraşului înlocuiri de personal: „S-a
aprobat numirea caporalului Ionescu N. Alexandru şi reformatului Ilie Bucşa,
ambii mobilizaţi pe loc la uzina Râmnicu-Vâlcea, primul ca şef şi al doilea ca
mecanic la Uzina electrică din Bârlad, în locul lui Adam Hafenscher şi
angajatului Wentzel Straka, arestaţi ca streini suspecţi”612. Într-o altă adresă,
datată 10 ianuarie 1917, Curtea Marţială de la M.C.G. solicita „pentru
instrumentarea afacerii Hafenscher Adam şi Wentzel Straka” numele angajaţilor
uzinei. Semna Comisar Regal Raportor – I. Minculescu613.
Situaţia impunea şi măsuri deosebite. La 15/28 februarie 1917 generalul
Constantin Prezan, comandantul Marelui Cartier General al Armatei Române,

609
Ibidem.
610
Ibidem.
611
Ibidem.
612
SJAN Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, dosar 24/1916, f. 58.
613
Ibidem, f. 75.

198
dădea o ordonanţă prin care era interzisă stabilirea în Bârlad „fără aprobarea unei
comisii speciale”.614
În condiţiile impuse de situaţia de război, nu numai străinii intrau în
atenţia structurilor informative ci şi localnicii, după cum aflăm dintr-o notă
informativă: „Continuând cu cercetările în jurul celor semnalate în scrisoarea615
privitoare la profesorul de limbă germană Gh. Alexandrescu616 de la Liceul
„Codreanu” din Bârlad, reiese că în adevăr acest profesor a manifestat simpatii
filogermane faţă de elevi, chiar mai mult, încă din clasă în timpul lecţiilor. Acest
lucru l-a făcut până în luna iunie anul 1916, adică până la finele anului şcolar,
când atunci politica ţării fiind făţişă a spus în una din zile în clasă că ar fi bine ca
ruşii să ne dea Basarabia, iar nemţii ce avem la ei.
În propaganda filo-germană a mers până acolo încât a făcut şi pe
conducătorul de coruri şcolare, învăţând pe elevi cântece germane pe care apoi le
cânta la întrunirile şcolare pe la Casa Naţională şi alte localuri asemeni, el atunci
fiind preşedintele secţiei de cercetaşi din localitate, demnitate din care apoi a fost
înlocuit. […]”617
Anterior se prezentau şi informaţii despre acesta: „Gh. Alexandrescu,
profesor de limba germană618 la Liceul „Codreanu” din Bârlad, fost director al
acestui liceu, este fiul decedatului preot Alexandrescu din Bârlad. Face politică
conservatoare carpistă619. Are un frate inginer Inspector la C. F. R., iar un altul e
ofiţer de artilerie.”620
614
Ibidem, dosar 142/1916, f. 142.
615
De fapt, un alt raport informativ în care suspect apare şi fratele acestuia bănuit de sabotarea
transporturilor pe căile ferate. A.M.R., fond M. C. G., dosar 213/1916, f. 208.
616
Gheorghe Alexandrescu (1877, Brăneşti-Tutova – ?). Absolvent al Liceului „Gh. Roşca
Codreanu” (1898). Licenţiat în latină şi filosofie în Bucureşti. Audient la Berlin în Filologie
clasică şi Pedagogică. După examenul de capacitate devine profesor la Liceul „Gh. Roşca
Codreanu” (26 ianuarie 1904 – 1 septembrie 1923) unde a predat limbile română, germană şi
latină. Director al liceului (1910-1912). A făcut parte din comitetul de conducere al Societăţii
Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române din Eparhia Huşilor, Filiala Tutova înfiinţată de Elena
Th. Emandi (1913). În perioada interbelică s-a transferat la Liceul „Gheorghe Lazăr” din
Bucureşti, unde a fost director între anii 1925-1929. A condus o perioadă publicaţia „Orpheus”.
Revistă pentru cultură clasică, care a apărut la Bucureşti (de 5 ori pe an) între 1924-1928. Traian
Nicola, Colegiul national..., pg. 129, 143; idem, Liceul..., pg. 200, 315.
617
A.M.R., fond M. C. G., dosar 213/1916, f. 290.
618
Prin ordinul ministerului nr. 19 050 din 24 mai 1917, Limba germană şi dexterităţile (afară de
Desenul liniar) au fost suprimate în acel an şcolar. Traian Nicola, Colegiul Naţional..., 1996,
p. 129.
619
Adept al politicii „germanofile” promovată de omul politic Petre P. Carp. Pentru consideraţii
generale vezi şi Silvia Bocancea,“Germanofilia” lui P. P. Carp, în Logos. Universalitate.
Educaţie. Noutate. Conferinţă internatională (2011), vol. 1: Secţiunea Filosofie şi Ştiinţe
Umaniste, Editura Lumen, Iaşi, 2011, pg. 129-139; Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita
intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Ediţia a III-a Bucureşti, Editura
Humanitas, 2014.
620
A.M.R., fond M.C.G., f. 208.

199
 Un alt element de îngrijorare pentru autorităţile civile şi militare îl
constituiau persoanele care „colportau ştiri neoficiale şi să ameninţe cu grele
pedepse pe cei care le răspândesc”. În combaterea acestora era solicitat şi
sprijinul Episcopiei Huşilor, aşa cum reiese dintr-o adresă a Protopiatului Tutova:
„Dl. Prefect al acestui judeţ motivat de ordinul telegrafic al D-lui Ministru al
Cultelor, despre care alăturez întocmai o copie, cere concursul preoţilor pentru
combaterea zvonurilor răspândite de agenţi suspecţi care caută să producă în
populaţiunea satelor descurajare şi neîncredere în soarta armatelor noastre şi să
redea la toţi liniştea sufletească de care ţara are nevoie.”621
În anul 1941, într-o şedinţă de guvern, Ion Antonescu a rememorat
maniera în care autorităţile au acţionat în Războiul de Întregire Naţională
împotriva acţiunilor subversive: „În timpul războiului, Armata de Nord a mers
aşa cum a mers din cauză că am întrebuinţat cele mai drastice măsuri împotriva
vinovaţilor […] Am spânzurat şi trei jidani în piaţă la Bacău. S-a făcut, însă,
atunci în Moldova o ordine exemplară…”622
Romanul Strada Lăpuşneanu publicat, în 1921, de Mihail Sadoveanu
evocă, cu mijloacele literare specifice, atmosfera din oraşul Iaşi dar şi din Bârlad
în timpul refugiului: „Paul intră într-o îngrămădeală fierbinte şi plină de aburi.
Ofiţeri, orăşeni, femei mâncau prăjituri şi beau cafele. Vorbeau tare, râdeau.
Părea a fi un locaş foarte vesel. Chelneri cu şorţuri pătate alergau în toate părţile.
[…] Şi privind în fierberea de oameni şi de glasuri i se păru că femeile au anumite
priviri şi atitudini. Erau fardate şi-n toalete vii. Şi bărbaţii râdeau prea tare în jurul
lor ”.623 Şi tot el descrie plastic momentul execuţiei unui suspect de spionaj pe o
„culme”624 de deal.625
În epocă a existat și un episod amoros, ce a făcut deliciul protipendadei
bârlădene626, dintre celebrul general Eremia Grigorescu și Elena Negropontes, ce
a avut drept rezultat apariția unui copil. Grigorescu a fost căsătorit de două ori.
A divorţat de prima soţie în anul 1918 şi s-a căsătorit cu Elena, cu care a avut o
relaţie în timp ce era pe front şi în al cărei conac, de la Onești, generalul îşi va
instala cartierul general în anul 1917. Fiul său cu Elena Negropontes, Ulyse, s-a
născut la Bârlad, judeţul Vaslui, la 20 noiembrie 1917, în timp ce Eremia

621
SJAN Vaslui, fond Fond Episcopia Huşilor, dosar 25 /1916-1916, f. 37.
622
Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-
martie 1944), ediţie de documente întocmită de Marcel- Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu,
Bogdan-Florin Popovici, Bucureşti, 1998, p. 364; Apud Alin Spânu, Serviciul…, p. 99.
623
Mihail Sadoveanu, Strada Lăpuşneanu.Venea o moară pe Siret, Editura Minerva,
Bucureşti,1970, p. 39.
624
Identificabil în zona Liceului Teoretic „Mihai Eminescu”.
625
Ibidem, pg. 45-49.
626
Despre el relatează în memoriile sale deputatul Th. Emandi, fost primar al Bârladului.

200
Grigorescu era încă însurat cu prima soţie. După ce va divorţa de aceasta (1918),
îşi va recunoaşte oficial fiul.627
Primul Război Mondial a adus cu sine, pe lângă suferințe greu de
imaginat, modificări structurale de mentalitate și cotidian urban. Lipsa bărbaţilor
mobilizaţi le-a făcut pe femei să suplinească forţa de muncă a acestora,
asumându-şi roluri altădată de neconceput pentru acestea. Dincolo de schimbarea
de percepţie şi creşterea importanţei acestora în societate se produc restructurări
şi în planul vestimentaţiei care devine mai lejeră, în consonanţă cu noile sarcini
asumate.

627
Ariana Negropontes, Crisula Ştefănescu, Exilul interior. Dan Er. Grigorescu-Negropontes,
Editura Vremea, 2016; http://www.edituravremea.ro/exilul-interior.-dan-er.-grigorescu-negropontes;
http://cultural.bzi.ro/participarea-lui-eremia-grigorescu-la-primul-razboi-mondial-17266

201
202
 PARTEA a III-a

AMINTIRI DIN RĂZBOI ALE

SUBLOCOTENENTULUI
GHEORGHE SILION
 ÎN ANTICAMERA RĂZBOIULUI
„Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu
braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi
crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata
cea mare a izbânzii, aţi câştigat totodată dreptul de a
stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi
luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi
întâiul a da pildă; vi se va da şi o largă participare la
treburile statului”
(Proclamația regelui Ferdinand I,
din 23 martie/5 aprilie 1917)

Printre marile probleme ce se impuneau a fi rezolvate după Unirea

Principatelor a fost şi organizarea armatei naţionale române moderne. În
legătură cu locul şi rolul viitoarei armate în cadrul statului român, cu structura şi
fizionomia ei, a avut loc în acea perioadă un larg schimb de opinii şi idei.
Subliniind că „toată garanţia independenţei noastre naţionale, păstrarea şi
respectarea dreptului şi teritoriului nostru stau de azi în puterea şi în mâna
noastră”, publicaţii precum: „Curierul Principatelor Unite”, „Reforma”,
„Anunţătorul român” subliniau pe diferite tonalităţi, dar în fapt reflectând acelaşi
principiu ce viza reformarea armatei pe baze noi moderne, cu un caracter popular
dictat de necesităţile de apărare a tânărului stat român. Acest rol a fost de altfel
asumat, cu deplină responsabilitate şi perseverenţă, de domnitorul Al. I. Cuza şi
generalul Ion Emanoil Florescu1. De o mare importanţă pentru întărirea armatei
a fost înlocuirea vechiului sistem de recrutare, stabilit prin Regulamentele
Organice, şi adoptarea, în 1864, a noii legi pentru recrutarea armatei prin care

1
Ioan Emanoil Florescu (1819 – 1893) general și om politic român de nuanţă conservatoire,
senator, ministru de război (1859 – 1863), prim-ministru al României în două guverne provizorii,
pentru perioade scurte, între 17 aprilie și 6 mai 1876 și între 2 martie și 29 decembrie 1891. În
războiul din Crimeea din 1854, a servit în armata rusă, la Cartierul general, cu gradul de colonel.
În intervalul 1859 – 1866 este comandantul şef (cu grad de general) al Şcolii Superioare de
Război. Scrie şi lucrări de interes specific, militar. A fost consilier militar atât al Domnului
Alexandru Ioan Cuza, cât și al succesorului acestuia, Regele Carol I al României, fiind în același
timp artizanul constituirii armatei române moderne. Pentru detalii vezi şi Radu Florescu,
Generalul Ioan Emanoil Florescu: organizator al armatei române moderne, Editura Militară,
Bucureşti, 2004.

205
serviciul militar devenea obligatoriu pentru fiecare cetăţean, durata acestuia fiind
de patru ani în activitate şi doi ani în rezervă.2
Se poate aprecia că, şi după 1866, caracterul naţional, de largă factură
populară, imprimat puterii armate în vremea lui Cuza nu numai că s-a menţinut,
dar el a fost amplificat şi racordat mai bine realităţilor şi nevoilor de apărare.
Conform prevederilor Constituţiei şi ale celor trei legi successive: 1868, 1872,
ultima modificată în 1874, s-a adâncit procesul de sporire a capacităţii combative
a armatei pe baza principiului naţiunii armate, promovat de miniştri de război
precum generalul George Adrian3 şi Ioan Em. Florescu. Acestea introduceau
printre altele obligativitatea pregătirii militare a tineretului în şcoli. În licee şi
şcoli normale, instrucţia militară urma să se facă de două ori pe săptămână cu
sprijinul cadrelor militare din unităţile din zonă.
După războiul de independenţă, militarii garnizoanei Bârlad s-au
manifestat ca o prezenţă activă în viaţa socială şi culturală a oraşului. În cazul
nostru s-au făcut eforturi consistente în transpunerea în practică a acestor
deziderate. Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, printr-un proiect de
raport din 17 iunie 1887, solicita Consiliului de Miniştri să aloce din bugetul pe
anul 1887-1888 suma de 240 lei necesară pentru plata unui maestru de instrucţie
militară la Şcoala Normală „Principele Ferdinand”4, fără a se analiza aspectul
solicitării în timp util a sumei respective. Interesant este că memoriul sublinia că

2
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pg. 276-280;
Nicolae C. Nicolescu, op. cit., pg. 178-180.
3
General Gheorghe (George) Adrian (1821- 1889) a fost paşoptist, înrolat într-una din legiunile
lui Avram Iancu (1848 – 1849), după care s-a refugiat în Ţara Românească unde a fost integrat
în Armata Română avansând până la gradul de general. A devenit comandant și profesor de artă
militară la Școala Militară de Ofițeri din Iași, aghiotant domnesc, ministru de război (28 Iulie
1860 – 16 aprilie 1861 şi 24 Mai 1867 – 11 august 1868), membru de onoare al Academiei
Române (1875). S-a distins ca teoretician militar, susţinând necesitatea înfiinţării miliţiilor în
cadrul forţelor armate. Soţia sa a fost Elena Sturdza. Vezi şi Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p.
157.
4
Ca urmare a eforturilor Societăţii pentru învăţătura poporului român-secţiunea Tutovei (1867),
la 29 noiembrie 1870, s-a înfiinţat la Bârlad Şcoala Normală a 5-a din Vechiul Regat şi după
Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, al doilea mare focar de cultură al oraşului. Într-o primă etapă,
şcoala a funcţionat în casele lui Panainte Velicovici, din cartierul Podeni, şi din 1893, în casele
„Drouhet” unde a funcţionat şi un pension cu acelaţi nume.
Simţindu-se necesitatea unui local propriu, între 1893-1897, s-a construit în partea
nordică a oraşului o impunătoare clădire după modelul Arsenalului din Veneţia, edificiu ce a
constituit podoaba arhitectonică a oraşului. Deasupra intrării se afla un ceas din bronz aurit, ce a
supravieţuit până în anii '60.
Din ansamblul de clădiri ce a aparţinut Şcolii Normale s-a menţinut doar locuinţa de
serviciu a directorului – „Casa Roşie” restaurată graţie Fundaţiei „Dr. Constantin Teodorescu”.
Aici, de la 15 ianuarie 2011, la împlinirea a 161 de ani de la naşterea Luceafărului culturii
româneşti, funcţionează Centrul cultural „Mihai Eminescu” Bârlad.

206
implementarea acestui element complementar educaţiei din instituţia de
învăţământ, era cu atât mai necesară, cu cât „…predarea intrucţiunii militare este
de absolută trebuinţă la şcolile normale”5. Nu trebuie uitat faptul că în
următoarele conflagraţii, majoritatea absolvenţilor de şcoli normale au fost
înrolaţi având grade de ofiţeri, remarcându-se deseori pe câmpul de luptă.
De asemenea, se poate menţiona în acest context că Regimentul 12
„Cantemir”6 a dat curs favorabil şi adresei din 21 martie 1895, înaintată de
directorul Liceului „Gh. Roşca Codreanu”, profesorul Grigore Negură, sprijinind
pregătirea militară a elevilor din punct de vedere material (este vorba de un număr
de 100 de centiroane, cu port-baionete, pentru arme model 18797) şi cu instructori
militari (ofiţeri şi subofiţeri din cadrul unităţii).8 Începând cu anul 1905, în liceu
predarea instrucţiei militare devine obligatorie, cu scopul de a da o mai bună
educaţie patriotică şi pentru a pregăti tineretul în vederea evenimentelor viitoare.9
În redactarea lucrării Viața cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea și
prima jumătate a secolului al XX-lea10 o şansă pentru noi, pentru a depăşi
consideraţiile generale şi teoretice, a fost descoperirea unor memorii inedite
aparținând unui fost elev bârlădean, pe care le-am denumit generic Amintiri.
Acestea ne-au permis să realizăm, în coroborare şi cu alte surse, o frescă a
societăţii bârlădene şi să încercăm reconstituirea atmosferei de epocă. Scrise prin
prisma unui tânăr, devenit proaspăt citadin conțin informații incitante şi
interesante. Autorul era, din punctul de vedere al mentalităţii, încă la graniţa
dintre rural şi urban, două lumi între care oscilează, tranziţia realizându-se cu
timiditate şi sfială, şi de ce nu, cu umor. Personajul nostru, real desigur şi nu
fictiv, poate stârni un fin amuzament cititorului avizat, dar și posibilitatea de a ne
oferi informaţii dintr-o zonă a istoriei locale – viaţă cotidiană, aflată încă în zodia
pionieratului.

5
Col. V. Costan, op.cit.
6
Regimentul 12 Dorobanţi Tutova – Bârlad a fost înfiinţat la 9 decembrie 1876, cu sediul în
garnizoana Bârlad, subordonat Diviziei a 3-a Teritorială Galaţi. Regimentul s-a făcut remarcat în
luptele pentru ocuparea redutei Griviţa 2 în timpul războiului de independenţă (1877-1878). Ca
urmare a reorganizării armatei, unitatea şi-a schimbat denumirea în Regimentul „Cantemir” nr.
12, prin Înalt Decret nr. 2140, din anul 1891. Col. (r) Constantin Chiper, Cronica militară....,
p. 51-53.
7
Puşcă inventată de inginerul austriac Ferdinand Manlincher în 1887, calibrul 6,5 mm şi cu care
unitatea militară era dotată.
8
Col. V. Costan, op. cit.
9
Traian Nicola, Liceul „Gh. Roşca Codreanu”. Monografie, p. 59.
10
Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit.

207
 Dincolo de aspecte biografice şi de viaţă cotidiană, Gheorghe Silion11 a
cuprins în Amintirile sale observaţii politice, figuri de foşti dascali, comandanţi,
inserţii din presă şi mai ales informaţii relevante (din perspectiva subiectului
abordat) privind instrucţia militară şcolară şi din timpul satisfacerii serviciului
militar (1 aprilie – 1 octombrie 1916) în cadrul „Şcolii de ofiţeri”, cum o numeşte
autorul, din cadrul Regimentul 12 „Cantemir”. Lipsit de talentul literar ce dă
savoare Memoriilor de război12 ale lui G. Topârceanu şi de o anumită cursivitate
a scrisului (bolovănos şi întortocheat pe alocuri), autorul recunoaşte şi îşi
avertizează posibilul cititor că nu a căutat „frumuseţea scrisului în cântarul
vorbelor literar-ştiinţifice”, ci să dea „claritate faptelor prin vorbele bătrânului
sfătos”.
Memorialistul pomeneşte despre începuturile instrucţiei militare încă din
timpul şcolii primare, oferindu-ne informaţii inedite privind uniforma şi modul
de antrenament: „În a doua săptămână, pare-mi-se cu începere de la 1 octombrie
1906, s-a introdus instrucţia militară în şcolile primare începând cu clasele a III-
a şi a IV-a. Dorea regele Carol I să introducă disciplina teutonică prin formarea
unei armate subordonate complet, sau o cerea timpul, având în vedere

11
Gheorghe N. Silion (31 martie 1895, Dragomireşti, Tutova – 9 octombrie 1992, Bârlad, Vaslui),
sublocotenent, participant la Primul Război Mondial (a luptat în bătăliile de la Flămânda, Predeal-
Azuga şi Bucureşti) şi la cel de–Al Doilea Război Mondial, prizonier de război (23 noiembrie
1916-21 august 1918, în lagărele germane: Dänholm, Ströhen – landul Hanovra şi Crefeld pe
Rin); locotenent (r) (octombrie 1921), căpitan (r) (1 aprilie 1944). A urmat clasele I-IV în satul
natal. În anul şcolar 1906-1907 reia clasa a IV-a la Şcoala primară de băieţi a lui Robu din cartierul
Podeni. Primele două clase de liceu le urmează la Liceul „Gh. Roşca Codreanu” (1907-1909, în
anul şcolar 1908-1909 doar trimestrele I şi II deoarece se îmbolnăveşte şi este nevoit să renunţe
momentan la studii). Între anii 1909-1915 a urmat cursurile Şcolii Normale „Principele
Ferdinand” pe care le absolvă la 20 martie 1915. După terminarea studiilor liceale îşi satisface
stagiul militar cu T. R. în cadrul Regimentului 12 „Cantemir” (1 aprilie 1915 – 1 octombrie 1915)
„Şcoala de ofiţeri” în rezervă cum îi spune memorialistul. De la această dată şi până şi până la
mobilizare, a funcţionat ca învăţător în satul în care s-a născut. Din data de 25 iulie 1916, potrivit
mărturiei sale, este mobilizat la Regimentului 10 Vânători – Tulcea, în cadrul căruia ajunge pe
front până la 23 noiembrie când este luat prizonier. Revenit în ţară, îşi reia postul de învăţător
(până la 1 septembrie 1947 când se pensionează) şi se implică în aplicarea reformei agrare în
calitate de „preşedinte onorific al Obştii de împroprietărire (1919-1920)”. În perioada interbelică
a făcut politică liberală (fiind apropiat de N. D. Neştian. Vezi Marcel Proca, Bârladul: Oameni,
case şi locuri, zone încărcate de istorie, în „Studii şi articole de istorie”, tom. LXXVIII, 2011,
pg. 327-333) cu excepţia anilor 1928-1936 când a fost preşedinte al Comisiei contra cametei pe
Valea Tutovei. Participant (30 iulie 1942 – 1 octombrie 1944) şi la Al Doilea Război Mondial,
făcând parte din Batalionul 20 Pază. După 1947 este persecutat de regimul comunist sub
acuzaţiile de a fi „chiabur” şi că „întrebuinţează muncă salariată”: i se blochează economiile
depuse la Casa Corpului Didactic – Bucureşti (1948), exproprierea casei şi a pământului (7,5 ha.,
1949) şi este judecat „cu două decizii în lipsă”, „suspendarea pensiei” (1950) etc.
12
George Topârceanu, Amintiri din Turtucaia, Pirin-Planina (episoduri tragice şi comice din
captivitate). Memorii de război, Prefaţă şi dosar iconografic de Daniel Cain, Humanitas,
Bucureşti, 2014.

208
sentimentul de redeşteptare naţională ce frământa atunci Peninsula Balcanică
pentru alungarea turcilor şi eliberarea popoarelor: sârbe, bulgare, şi greceşti de
sub dominaţia şi stăpânirea turcă ? ?... Poate şi una şi alta…

Prima promoţie cu 6 clase a Şcolii Normale „Principele Ferdinand”

din Bârlad, 1904-1905 (colecţia D. Pecheanu).

La şcoala noastră (a lui Robu) a fost repartizat un sergent instructor cu

domiciliul în Bârlad. Cu el făceam instrucţie individuală joia după amiază timp
de două ore. Ni s-a impus şi o uniformă formată dintr-un şorţ vărgat de culoare
închisă cu un cordon la mijloc, dintr-un fel de molton gros şi călduros. Şorţul era
lung până mai jos de genunchi şi a costat-o pe bunica 4 lei.
La început, ca un timid notoriu ce eram, prin instinct, jenat de orice
noutate, am suferit sufleteşte că nu mă puteam feri de privirile curioase, dar
inofensive, ascunzându-mă ca odinioară în ograda părinţilor din Dragomireşti.
Spre deosebire de mine, băieţii din clasa mea, prin toate manifestările, se arătau
chiar mândri îmbrăcaţi în şorţul vărgat ce slujea de uniformă. Ba chiar se amuzau,
făcând glume îndrăzneţe pe seama colegilor la care şorţul era prea lung sau prea
larg, şifonat, murdar, prea strâmt ori cu diferite defecte. […] În primăvară
uniforma a fost completată prin introducerea unor bonete, ce au înlocuit căciulile
şi care ne-au costat 1,25 lei.

209
 Instructorul (un ostaş puţin brunet) era delicat cu noi. Mi s-a părut că îi
simt bunătatea în ce mă priveşte şi încercam să îi fiu pe plac executând întocmai
cum ne arăta: întoarcerile de pe loc, din mers, figurile de gimnastică, alergările şi
alinierea în front la care instructorul nostru ţinea foarte mult. Domnul instructor
venea îmbrăcat nu numai în uniformă, ci şi în civil, aflând ulterior că se ocupa şi
de alte trei şcoli primare. […] Instrucţia în câmp, ce consta din: alergări, lupte şi
alte antrenamente ce le făceam la Dealul Mare (în preajma gropilor de câini, unde
hingherii jupuiau câinii prinşi pe stradă)”.13
Pregătirea militară a acestuia a continuat şi în calitatea de elev al Şcolii
Normale de băieţi „Principele Ferdinand” începând din anul 1909. Din 1915 a
fost exclusă din programa şcolară14, deşi poate era mai utilă ca oricând. În
principal elevii erau obişnuiţi să utilizeze armele şi erau învăţaţi elemente de
strategie militară. Pe holul principal al şcolii, unde se afla şi un bust al lui Grigore
Patriciu, era situat un rastel cu arme.15 De asemenea, elevii şcolii, clasele II-V,
aveau datoria să asigure paza şcolii pe timp de noapte, făcând gărzi cu schimbul,
şi dispunând de puşti de război, marca Manlincher16, cu baioneta pusă dar fără
muniţie17, bineînţeles cu scopul de a se evita accidentele având în vedere că facem
referire la nişte adolescenţi ce nu erau familiarizaţi cu disciplina şi rigorizitatea
militară, în ceea ce priveşte armamentul şi utilizarea muniţiei de război.
„Instrucţia militară, ca obiect de studiu, continuă normalistul Gh. Silion
– ne-a fost introdusă încă din clasa a I-a, atât pentru noi cât şi pentru toate clasele
şcolii. Cunoştinţele regulamentare18 militare cu aplicaţiile lor ni se preda teoretic
şi practic de ofiţeri repartizaţi anual de Regimentul 12 „Cantemir”. Printre aceştia
s-au numărat: căpitanul Velicu, locotenent Arghir, un alt locotenent neidentificat
de autorul nostru nominal (doar menţionat că avea o voce groasă), căpitanul
Rotaru, căpitanul Rone Arthur şi Şeptilici Arcadie19.

13
Gh. Silion, op. cit.
14
Mihai D. Mîţă, Dumitru D. Mîţă, Ştefan Cucoş, Horia Stamatin, Monografia liceului pedagogic
Bârlad (1870-1970), Iaşi, 1970, p. 92.
15
Ibidem.
16
Trebuie să facem precizarea că armata română a utilizat atât în Primul Război Mondial cât şi
în al doilea o mare varietate de armament, de diferite provenienţe şi an de fabricaţie, ceea ce a
constituit neîndoielnic un dezavantaj.
17
Gh. Silion, op. cit,
18
Este menţionat în primul rând Regulamentul exerciţiilor de infanterie, elaborate în 1908, care
preconiza un dispozitiv mai suplu, eşalonat pe o adâncime mai mare atât în ofensivă cât şi în
defensivă, cu modificări esenţiale în dispunerea luptătorilor şi armamentului, executarea focului
etc. România în anii Primului Război Mondial, vol. I, p. 64.
19
Lângă monumentul eroilor din Cimitirul „Eternitatea” din Bârlad se găseşte o cruce mai mare
cu inscripţia: „Judeţul Tutova Eroul Arcade Şeptilici Andrieş, maior Reg. 52 Infanterie. Rănit pe
câmpul de onoare. Un ofiţer care a murit pentru ţara lui. Decedat octombrie 1916”. Vezi şi Oltea

210
 Orele de instrucţie militară erau între limitele orare 14-16, desfăşurându-
se în funcţie de materia predată ori vreme: pe câmp, în curtea şcolii, pe coridoare
ori în sălile de clasă. Mare bază s-a pus pe tragerea de război pe care o făceam în
grădina şcolii în apropierea gardului Grădinii Publice, tirul fiind reglat succesiv
de la 100 la 300 de metri. Exerciţiile fizice şi manevrele militare le făceam mai
sus de Grădina Publică şi pe dealul aflat la Vest de aceasta. De obicei aproape
toate orele libere dintr-o săptămână ne erau ocupate cu instrucţia şi teoria
militară. Iarna, de obicei, nu făceam instrucţie în câmp, dar şi ofiţerii absentau
deseori. În schimb s-a pus mai mult accent pe elementele de teorie militară, având
cel puţin o oră pe săptămână”.20
Dintre toţi ofiţerii rolul cel mai important în pregătirea elevilor din punct
de vedere militar, „cu entuziasm şi dăruire”, se pare că l-a avut căpitanul Arcadie
Şeptilici, mai ales în domeniul tacticii şi strategiei militare. Acesta este descris
ca fiind un om înalt, puţin brunet, preocupat permanent de calitatea tragerilor de
antrenament, temele de luptă, şi modul de utilizare eficientă a terenului sub focul
inamic, târâş ori prin tăvălire.21 Întotdeauna îşi sfătuia elevii la modul următor:
– Măi băieţi! (sau Domnilor). Dacă mori repede în luptă n-ai adus nici un folos
ţării şi nici familiei tale. Trebuie să conştientizaţi că mergând ca şarpele printre
pietre, ca râma pe sub pământ, având arma mereu bună de funcţionare şi ţintind
cu grijă şi răbdare, apărându-ţi viaţa, aduci cel mai mare folos în luptă.
Căpitanul Şeptilici era un, naţionalist sincer, ca dealtfel toţi ofiţerii care
ne-au predat au dat dovadă de aceleaşi sentimente, şi ne pleda cu vervă şi
entuziasm despre necesitatea întregirii României în hotarele ei etnice vechi, şi
despre revoluţia culturală de redeşteptare naţională ce suntem datori să o facem,
chiar prin sânge”.22
Pregătirea militară nu s-a limitat doar la educaţia din şcoală. Desfăşurarea
războiului şi posibilitatea ca oricând România să intre în război de partea uneia
dintre taberele aflate în conflict au determinat pe factorii politici responsabili să
pregătească societatea românească pentru o asemenea eventualitate. În acest scop
s-a intensificat instrucţia soldaţilor în termen, a tinerilor absolvenţi ai diferitelor
instituţii de învăţământ, precum şi a rezerviştilor. Organizarea puterii armate s-a
făcut pe baza unei legislaţii complexe, inaugurată de legea organică din 1908, cu
modificările aduse în anii 1910, 1912, 1913 şi 1915. Conform acestor prevederi,

Răşcanu-Gramaticu, Bârlădeni..., p. 276, Nota 33; Vezi şi Oltea Răşcanu-Gramaticu, Istoria

Bârladului, pg. 182-221; idem, Bârladul şi gloria militară, pg. 320-351.
20
Gh. Silion, op. cit., p. 118.
21
Ibidem.
22
Ibidem.

211
sistemul naţional de apărare cuprindea următoarele elemente: armata activă,
rezerva (amândouă alcătuind armata de operaţiuni) şi miliţiile23.24
Agravarea situaţiei politico-militare din primăvara anului 1914 din
Europa a determinat guvernul român să adopte măsuri pentru întărirea capacităţii
militare şi prin înfiinţarea de noi unităţi. În consecinţă, în baza Înaltului Decret
nr. 1444 din 1 aprilie 1914, batalionul de rezervă care funcţiona pe lângă
Regimentul 12 „Cantemir” se transforma în regiment de infanterie de rezervă,
având un nucleu format din 9 ofiţeri şi un efectiv de 120 de oameni. Acest
regiment se înfiinţa doar în caz de război, fiind încadrat cu rezervişti care erau
chemaţi, la decretarea mobilizării, prin Centrul de recrutare Tutova, şi se
subordona Comandamentului 3 Teritorial Ploieşti.25
Efectivele acestor regimente de rezervă s-au instruit în armata permanentă
şi apoi şi-au intensificat şi reactualizat modul de pregătire prin concentrări
periodice. Din lipsă de fonduri, la aceste concentrări periodice au fost cuprinse
doar o mică parte din efectivele de rezervă, ceea ce a făcut ca, sub aspectul
capacităţii combative, calitatea acestor regimente de infanterie, nepermanente, să
fie destul de scăzută, fapt ce nu a putut fi compensat de eroismul trupelor aflate
pe câmpul de luptă26. Dincolo de aceste aspecte, Primăria Bârlad şi-a oferit
sprijinul pentru buna funcţionare a noii unităţi. Aceasta a realizat demersurile
necesare pentru construirea unei cazărmi proprii, întocmindu-se un act de cesiune
a unei suprafeţe de 4 ha. de pământ aparţinând imaşului urbei:

„Act de cesiune
(1 mai 1915)

Panainte P. Neacşu, ajutor de primar, declar că Primăria Comunei

Bârlad cedează în mod gratuit şi irevocabil Ministerului de Război, reprezentat
prin căpitan Rusu Valeriu, 4 ha. din imaşul târgului situat în partea de nord a

23
Miliţii – element component al sistemului militar românesc din trecut, constituit din tinerii care
prisosesc contingentelor armatei permanente şi teritoriale, precum şi din persoanele care din
diverse cauze, nu satisfăcuseră serviciul militar sau care depăşiseră vârsta admisă pentru
mobilizare.
24
România în anii primului război mondial..., p. 56. Se pornea de la principiul că baza puterii
militare a unui stat rezidă şi în „recrutarea armatei, care trebuie făcută în aşa fel încât dreptul de
a apăra patria să nu fie luat nici unui cetăţean în stare să fie apt de a lupta în primele rânduri, fie
de a aduce vreun ajutor armatei”. Maior N. Alevra, Necesitatea unei noi legi de recrutare,
Bucureşti, 1912, p. 5.
25
Col. V. Costan, op.cit.
26
Ibidem.

212
oraşului destinat pentru construcţia cazărmii Regimentului 52 Infanerie.
Panainte P. Neacşu”27
Din memoriile lui Gh. Silion avem şi o amplă descriere a modului cum
funcţionau diferite şcoli militare, înfiinţate pe lângă unităţi precum Regimentul
12 „Cantemir”, pentru pregătirea subofiţerilor şi ofiţerilor în rezervă. Necesităţile
momentului, au determinat recurgerea la măsuri extreme. Potrivit autorului
nostru în urma unui examen sumar, toţi absolvenţii au primit gradul de sergent
în rezervă, luându-se în consideraţie pregătirea militară adiţională din cei cinci
ani de şcoală. Posibilitatea de a obţine şi gradul de ofiţer28, o şansă nesperată în
mod normal, i-a motivat pe toţi să se înscrie la „şcoala militară”:
„Școala militară 1915, Bârlad (1 aprilie 1915 – 1 octombrie 1915)
După ce am promovat examenul de capacitate şi am primit diploma de
învăţător am petrecut vacanța Paștelui, două săptămîni împlinite, cu părinții mei.
Erau nespus de bucuroşi de reușita mea, mândrindu-se, mai ales că eram primul
titrat dintre răzeșii satului şi care se întorsese de la studii cu titlul de învățător în
satul nostru, Dragomireștii Tutovei.
Acum însă, eram obligat să fac şi școala militară, fiindcă numai cu
serviciul militar satisfăcut mă puteam prezenta la concursul pentru ocuparea
postului de învățător, care se ţinea la București.
Aici, se părea că există o anomalie voită și anume: pe fiecare dintre noi,
în urma unui examen militar la sfîrșitul clasei a cincea (de liceu n. ns.), ne făcuse
pe toți sergenți. Ca urmare firească urma că, după voinţa fiecăruia, să facă ori nu
școala militară. Care nu ar fi voit să o facă se putea considera în mod firesc ca

27
Terenul era situat în partea nordică a oraşului aproximativ pe amplasamentul actual al
întreprinderiii F.E.P.A. Proiectul nu a mai fost pus în aplicare datorită situaţiei financiare a
momentului . Ibidem.
28
Gradul de ofiţer incumba obligatoriu şi o serie de obligaţii de care nu puteai să te exonerezi,
mai ales potrivit unor stricte reglementări din perioada interbelică. Căsătoria se încheia, de regulă,
în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii. Ofiţerii nu
se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că
ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete ce aveau o dotă de peste
un milion de lei. Legea pentru căsătoria militarilor din 9 aprilie 1931 prevedea că militarii se
puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au
împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau,
dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40.000 lei anual, în cazul ofiţerilor superiori şi
generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare). Se adăugau
garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de
onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar
onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea,
părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate. Restricţii existau şi pentru
preoţii ortodocşi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se căsători (tot cu fete de
familie bună şi onorabilă). http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/17.htm

213
rezervist cu gradul de sergent, lăsat la vatră, la dispoziția trebuințelor ţării şi
situaţiei medicale... Însă majoritatea dintre noi, toți absolvenții cu diplomă de
învățător, de îndată ce am văzut că ni s-a deschis posibilitatea de a deveni ofițeri
de rezervă, am primit cu bucurie acest fapt și nu am uzat nici unul de acest drept,
de a nu mai face școala militară, bucurându-ne de ocazia oferită de împrejurările
determinate de evenimentele istorice.
La 1 aprilie 1915 m-am prezentat la cazarma Regimentului 12 infanterie
„Cantemir” unde se înfiinţase o şcoală pentru pregătirea de ofiţeri în rezervă, cu
gradul de sublocotenent. Au fost înscrişi 110 absolvenţi din promoţia mea şi cei
care obţinuseră în urma unui examen la minister dreptul de a preda în învăţământ.
Deşi aveau situaţia militară clarificată, doreau şi ei să profite de această
oportunitate, aşa că numărul celor înscrişi a fost mult mai mare. Şi în alte oraşe
se făcuseră şcoli similare pentru a completa, pe cât posibil, locurile cerute de
nevoile armatei, în vederea războiului ce se pregătea intens, cu gândul la
întregirea neamului.
Comandantul şcolii noastre militare era colonelul Alexandru Botez29, care
îndeplinea în acelaşi timp şi funcţia de comandant al regimentului supranumit de
noi, Teribilul. Instructori i-am avut pe locotenentul Marinescu Victor, poreclit
Chibrit, pe plutonierul elev Muntenu (numit de noi Lumânare ori Răzuş, pentru
că era mic de statură şi chelios), sergentul Lupeş şi Mănăilă. În fiecare zi făceam
cu ei instrucţia pe câmp.
Pentru partea teoretică, care se ţinea în fiecare după amiază, îi aveam pe
următorii ofiţeri: sublocotenentul Langa Dumitru la organizarea armatei,
locotenentul Mîrza Amedeu la tactică şi strategie şi pe colonelul (?) Botez la
tactică şi lecţii de patriotism.”30
Programul de instrucție era dimineața la câmp cu instrucție și aplicații cu
diferite teme tactice militare sub toate aspectele cerute și cunoscute atunci de
meșteșugul războiului, din care eu am învățat un singur lucru că, pentru a face
cât mai mult efect în lupte și să te aperi în acelaşi timp cu maximum de folos
pentru luptă și viață, tot timpul să mergi ținându-te sau tăvălindu-te, cu paza
armei și a cartușelor. Încolo, hainele chiar dacă se făceau praf se puteau înlocui...
dar... viața nu.

29
Aici există o inadvertenţă în memorii, datorată probabil faptului că autorul şi-a scris amintirile
la o vârstă înaintată. În acel moment comandantul unităţii era colonelul Ioan Lupescu, ce a fost
înlocuit în iunie 1916, prin mutarea sa la Brigada a I-a Infanterie, de locotenent-colonelul Dumitru
Harhaş. Col. (r.) Constantin Chiper, Cronica militară..., p. 56; De altfel, într-o fotografie cu
ofiţerii regimentului, făcută lângă ruinele Cetăţii Albe, în 1923, cu prilejul unor aplicaţii în zonă
îl regăsim având gradul de căpitan. Ilustraţie şi text explicativ, în revista „Răzeşul”. Revistă
culturală lunară, Bârlad, anul I, nr. 2, martie 1926, pg. 155-156.
30
Gh. Silion, op. cit.

214
 Orele de cursuri în după amiaza fiecărei zile între orele 16 – 20 se țineau
regulat și nu putea lipsi nimeni. Regulamentele militare le aveam toți și le
cunoașteam foarte bine atât pe cel interior cât și pe cel de luptă și instrucție. Nu
știu de ce îmi însușisem așa de bine toate cunoștințele cerute, știu însă că pentru
colegii mei era o tortură să-i faci să citească regulamentele și tot pe aceeași
măsură erau obsedați de teoria regulamentelor în orele de curs, la care abia își
țineau ochii deschiși, din cauza somnului ce-i pălea (necăjea) de multe ori pe
nespusă masă.
Unii din ei se făceau că-și iau note pe caiete cu creioanele și, de multe ori,
creionul scăpat cu zgomot din mână, alături de scăparea capului, amorțit de somn
– făcea râsul altora. Iar alți colegi erau reținuți, cu mare grijă, datorită
observațiilor aspre ale sublocotenentului Langa Dumitru, locotentului Mîrza
Amedeu ori ale colonelului Botez Alexandru, care ne predau diferite cursuri şi
cunoștințe militare.
Instrucția la cîmp era repartizată pe un program amănunțit pe minute și
complet, cu un repaus de circa două minute după fiecare ciclu de mișcări, așa că
pe căldurile verii nu aveam timp nici să ne desfacem la haină puțin. Totdeauna
programul zilei era complet, de la instrucția individuală până la desfășurări de
exerciții de luptă în diferite formaţii, felurite situații și împrejurări, după care
urma retragerea în marș la cazarmă.
Totul era executat cu echipamentul complet de război. Marșul până la
cazarmă – ca și la ieșirea pe câmpul de instrucţie – o făceam cu cântecele cazone,
,,Pe-al nostru steag…”31, ,,La Turda frați”... și altele în pas de defilare fără greșeli.
La cazarmă, după 20 minute repaus de la ora 13 la ora 13,30, intram la
masă până la ora 14,30, după care începea repausul de 1,30 sau 2 ore, și apoi
intram la școală.
La ora 20-21, masa de seară. La ora 21,30 eram toți în dormitor până a
doua zi la 5.
De la 5 la 7 se făcea echiparea și ceaiul.
Masa de după-amiază și seară o luam la o popotă făcută special pentru
noi elevii, în afara porții de la intrare. Aici ni se servea câte o jumatate de pâine
la masă plus două feluri de mâncare mai mult decât suficiente.
Chiar de la început am primit la masă carne de cal. După ce ne-am
obișnuit, era bună. Dar alături de carnea de cal ni se dădea și o bucățică de carne
de vită, care mai întotdeauna era aţoasă şi nu era fiartă bine.

31
Pe-al nostru steag e scris Unire, cântec patriotic dedicat unirii Principatelor Române, Moldova
și Țara Românească de la 1859. Muzica îi aparține lui Ciprian Porumbescu, iar versurile lui
Andrei Bârseanu.

215
 Noi am crezut atunci că o găteşte anume așa… ca să dorim mai mult
carnea de cal, care era fiartă bine și mai dulce… După o lună de zile n-a mai
rămas la nici-un coleg carnea de cal în gamela de aluminiu…
Haine ni s-au dat militare. Din cauza pregătirilor ce se făceau pentru
război, ni s-au impus economii liber consimțite, opinci în loc de bocanci, și... o
mare atenție pentru păstrarea hainelor din dotare în bune condiţiuni. Eram prea
entuziasmați de ideea României Mari, ca să nu acceptăm orice sacrificiu.
Pentru înviorarea și entuziasmarea trupelor din cazarma Regimentului 12
,,Cantemir”, în școala noastră se formase un repertoriu cu cele mai frumoase
cântece patriotice din care ,,La Turda frați”... excela ca o rugăciune permanentă
de îndemn și răzbunare: când plecam la instrucţie, când veneam și intram în
cazarmă și când ne culcam, oficiam cu foc înainte de rugăciunea de seară.
Era entuziasmul tinereții mele și al tuturor emanat din realitățile presante
ale redeșteptării și care vibra adânc în năzuințele dorite de fiecare român, care se
contopeau așa de minunat în interesele și sentimentele fiecărui suflet individual
românesc, încât era foarte greu să-l stăvilești, sau să-i deosebești însuflețirea
general românească de gândul și inima fiecăruia în parte.
Parcă pentru prima dată redeșteptarea națională pătrunsese vie și în toată
iluminarea minții tuturor românilor de pretutindeni și de toate stările sociale. Era
o realitate vie care făcea parte integrantă din ființa fiecăruia, răspunzând cu totul,
din instinct, la dreptul de apărare colectivă contra uzurpatorilor.
Aceste rezonanțe instinctive și impulsive, ca acte reflexe absolut
spontane, cu repetarea citatelor din Scrisoarea a III- a eminesciană ...iubirea de
moşie e un zid. Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid! Și, când se declama
de către oricare dintre elevi aceste citate se vedea în ochii acestuia, pătrunşi
complet de măreția momentului trăit, toată impetuozitatea ființei lui gata de orice
dăruire pentru apărarea gliei… moșia lui străbună prin moștenire de veacuri… și
pentru întregirea ei…
Toți colegii, fii de săteni, văzuseră acasă la părinții lor de la țară cât de
strașnic se păstrează moștenirea ogorului cu laturile lui înțelenite și cu semnele
lui, măsurat stânjenește, exact din piatra mare a hotarului străbun, de unde se
măsoară dreptul și proprietatea, inalienabilă, fiecăruia când se găsesc în litigiu.
Asta credeam atunci, și ca mine erau toți. […]
Ajutorul colonelului și comandant pentru instrucție aveam pe locotenentul
Marinescu Victor, fiu de învățător, de statură mijlocie, puțin brunet, cu talia
subțire pentru care noi îl poreclisem Chibrit. Cu el ieșeam zilnic la câmp și ne
cerea mișcări iuți și precise, după fiecare execuție corectă ne dădea repaus,
așezându-se în mijlocul nostru și ne provoca la tot felul de discuții absolut
necesare pentru învăţarea modului de comportament în societate, în calitate de

216
ofițeri, în diferite situații de etichetă, jenă ori înfruntare. Sfaturile primite de la
el, sub diferite forme, mi-au fost mai târziu de mare folos în societatea civilă şi
mai ales în cea militară.
Îmi aduc aminte cu drag de hazul lui și al nostru când ne punea să ne
prezentăm, practic, în fața unei femei sau să mânuim sabia lui, după care urmau
laudele sau întreruperea exercițiului. Cu toate că eram mulți în cele două
plutoane, în cursul a două luni de zile n-a rămas unul să nu fie nevoit să prezinte
astfel de probe în fața lui şi camarazilor, îndemnându-ne permanent să dăm
dovadă de dârzenie și îndrăzneală în viaţa militară şi în societate. […]
La instrucția de câmp aveam și pe locotenentul Mîrza Amedeu care
conducea atuncea plutonul al doilea. Dar pe el îl aveam numai când nu avea ore
de predat demiaza.
La instrucţie comandanți de pluton îl aveam pe elevul plutonier, din
Şcoala militară de doi ani de la București, Munteanu... – băiat de lumânărar –
poreclit de noi Răzuș. Ca om era mic, rotofei și bolfos32. Puținul păr ce-i mai
rămăsese pe după cap și urechi îl rădea complet. Asuda mult la instrucție pe câmp
și abia alerga pe lângă noi în marș. Era bun executant și nu ne producea nicio
nemulțumire. În toate împrejurările ne dădea ordinele fără insulte sau batjocuri,
spunându-ne să nu greșim.
Ajutorul lui, comandant instructor de pluton, era sergentul de la trupă
Lupeș, detașat din Regimentul 12 „Cantemir”. Potrivit la statură, dotat cu
voiciunea săteanului român, de veacuri moștenită, în credință, atașament și
dăruire, el se arăta veșnic țanțoș; cu mare atenție la toate îndatoririle și față de
superiori cărora căuta să le execute la secunde și ore toate comenzile ordonate.
Aceeaşi disciplină o cerea celor pe care îi comanda, cărora căuta să le reteze toate
gândurile și intențiile ce le aveau la adresa lui, şi îndeplinirea cu stricteţe a
ordinelor date Nu scăpa nimic din vedere și căuta să exemplifice imediat cum
trebuie făcut sau spus.
Iuţeala aceasta a lui nervoasă și atentă care se remarca la el, vigilența
neîntrecută în toate ne deranja pe noi elevii și majoritatea căutau sa-l enerveze,
luându-l în derîdere.
Sergentul Lupeș dormea cu noi în dormitor, chiar lângă ușă în capul
grupei întâi și în al doilea pat după mine pe rândul întâi de paturi. Dormitorul
avea șase rânduri de paturi. Era ca un fel de grajd, fostă sală de mese, fără
dușumea, transformată în dormitor. Nu se culca până nu verifica totul: plantonul,

32
Regionalism. Persoană cu obrajii mari şi groşi.

217
uşile, ferestrele care trebuiau să fie deschise, hainele pe polițe bine scuturate și
opincile la paturi curățate și așezate cu obielele gata de încălțat.
Rastelul cu armele curățate erau așezate imediat după venirea de la
instrucție.
Lupeș sergentul se sesiza de orice zgomot în dormitor și-l și auzeai: –
Domnilor elevi, liniște! De se repeta, atunci striga cu glas bovin: ... – Să știți că
vă scot la raport.
Pe noi ne supăra cel mai mult faptul că sergentul Lupeș... se pretindea
perfect în toate. Ne cerea ca întotdeauna să ne curăţăm cât mai bine hainele
înainte să le împachetăm şi să le punem pe polițele de lângă paturi.
El însă se culca fără să-și aranjeze sau să-și cureţe hainele la fel ca noi.
Bocancii, când i-am avut, trebuiau lustruiți și aranjați de seara la capătul patului
cu ciorapii pe ei, gata de încălțat la sculare sau la alarme.
Cele două rînduri de opinci ce ni s-au dat și le-am purtat vreo lună – având
în vedere consimțământul nostru – se făcuseră praf.
Dar bietul sergent Lupeș cu ignoranța față de cunoștințele generale stătea
întotdeauna izolat, la instrucţie și la cazarmă, de grupurile noastre de elevi.
Ajunsesem în situaţia ca unii dintre noi să-și exprime pe față antipatia față de
Lupeș... din care cauză orice șicană cât de mică ce i se făcea era binevenită spre
mulțumirea și hazul nostru al tuturor. Micile șicane nu le mai contabiliza,
făcându-se că nu le mai vede: murdărirea cearșafului, aruncarea ciorapilor din
bocanci pe sub pat, punerea hainelor pe altă poliță făcându-l să le caute la sculare
și să se certe cu plantonul și altele.
Totuși în repausuri duminicale și în unele seri, glumeam cu el și-l luam
în mijlocul nostru la cor și chiar la discuții cazone despre impunere și autoritate
pe care colegii le luau în derâdere și făceau haz de ele. […]33

(„Elanul”, Nr. 182, pg. 1, 13-17)

33
Ibidem.

218
 PRIMII FIORI AI RĂZBOIULUI

„Războiul, care de doi ani a închis tot mai strâns

hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al
Europei şi a învederat că pentru viitor numai pe temeiul
naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru
neamul nostru el a adus viaţa aşteptată de veacuri de conştiinţă
naţională, ziua Unirii lui după vremuri îndelungate de
nenorociri şi grele încercări. Înaintaşii nostri au reuşit să
întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin
Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru
renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera
lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a
înfăptuit numai pentru o clipă, unirea românilor de pe cele
două părţi ale Carpaţilor”.

(Proclamaţia către ţară – a

Regelui Ferdinand, 15 august 1916)

Zeci de milioane de oameni au luptat în Primul Război Mondial, unii şi-au

pierdut viaţa, alţii au supravieţuit şi s-au întors acasă fizic sănătoşi sau cu diferite
handicapuri. Însă în minte şi în inimă, ororile văzute şi trăite în război nu s-au
vindecat uşor. O dovedesc jurnalele de front, memoriile şi amintirile soldaţilor
de odinioară. Istoria unei ţări nu se scrie doar de specialişti, care cercetează
diverse izvoare şi alcătuiesc sinteze pe anumite perioade sau chiar pe întregul
decurs al existenţei unui popor. La această întreprindere pot aduce contribuţii,
mai mult sau mai puţin importante, oameni simpli, însă cu anume vocaţie către
acest domeniu. Este cazul multor participanţi la diferite momente din istorie, care
depun mărturii scrise sau orale despre ceea ce au văzut şi au trăit. Astfel de
însemnări au rămas posterităţii şi de la un fost absolvent al Şcolii Normale
„Principele Ferdinand” din Bârlad, Gheorghe Silion.

219
 „Hainele de ofiţer34

Conform obligațiilor militare, după ce am fost desconcentrați din Şcoala

militară de ofiţeri de 6 luni de la Bârlad35, la 20 Septembrie36, după luarea
examenului de ofițer, aveam obligaţia să ne procurăm pe cont propriu
echipamentul necesar: uniformă, sabie, revolver, centură şi binoclu. Toate

34
În 1911 armata română adoptă prima ţinută de campanie, adaptată la războiul modern, ce este
făcută din material gri-verzui, diferenţierea între arme şi specialităţi făcându-se prin culorile de
la petliţe şi paspoale (cusături de culoare distinctivă) şi cifre sau alte atribute montate la coifură
şi epoleţi. Iniţial, ţinuta se compunea din bluză şi pantaloni de culoare gri-verzuie, cu mantaua
aferentă. Pentru pantalonii de cavalerie, artilerie şi geniu se păstrează încă o nuanţă mai închisă,
denumită în epocă, gri-negru. Pentru ofiţeri se purta un chipiu moale cu însemnul unităţii în
frunte, montat inferior faţă de cocarda tricoloră. Generalii purtau însă „soarele de general”. Pentru
trupă, se purta capela românească, cu clape, cozoroc şi ciocuri înainte şi înapoi. Drept
încălţăminte se folosesc bocanci sau cizme. Cizmele puteau fi înlocuite cu bocanci cu jambiere
sau moletiere. Echipamentul este şi el acum lucrat în culori de disimulare. Toată pielăria este
acum făcută din piele de culoare naturală, maro deschis.
Însemnele de unitate se purtau la coifură, aşa cum spuneam mai sus, şi la epoleţi. Acum
apar gradele în inele pe epoleţi de postav la toate ţinutele, pentru ofiţeri fiind chiar o premieră în
armata română. Până atunci, grade la epoleţi fuseseră purtate doar la mantale şi bluze, în cazul
ofiţerilor, şi doar la bluze, pentru trupă. În rest, gradele erau purtate la mâneci. Doar la ţinutele
de ceremonie se mai foloseau epoleţii cu franjuri şi stele, care, de asemenea arătau gradul
purtătorului. Astfel, la 1912, apar gradele aşa cum le ştim noi până astăzi.
Această uniformă însă va fi şi ea modificată. Observându-se cum armatele deja
beligerante îşi adoptă ţinutele conform necesităţilor războiului, astfel că şi în armata română se
modifică uniformele. Poate cea mai importantă schimbare este aceea a nuanţei de culoare a
fondului uniformei. Aceasta devine acum mai apropiată de gri-albăstrui, sau chiar gri cu totul.
Motivul este unul cât se poate de simplu: raţiuni economice care au făcut ca pigmenţii folosiţi la
colorarea postavurilor sa devină mai greu de găsit şi astfel, culoarea să transceadă mai înspre gri.
O altă modificare este în croiala generală, ce devine mai practică şi mai simplă.
Buzunarele sunt tăiate mai simplu cu clapele drepte, pentru ofiţeri cu burduf, iar pentru soldaţi
îngropate. Totodată dispar însemnele de unitate de la chipiele şi epoleţii ofiţerilor. Pentru chipie
se montează în loc cifra regală. Această ţinută acum devine şi purtabilă la orice ocazie, apărând
vestoane şi fiind aplicate elemente de ceremonie direct peste această uniformă.
Apar cu această ocazie câteva norme pentru însemne care însă nu vor rezista. Vorbim
aici de apariţia unor culori speciale pentru fiecare corp de armată, purtat la epoleţi şi de faptul că,
pentru ofiţerii inferiori, tresele erau dispuse longitudinal pe epolet, iar nu transversal, aşa cum
suntem obişnuiţi. În plus, gradele se repetau şi pe guler. Aceste norme însă, cum spuneam şi mai
sus, vor fi desfiinţate din motive temporale şi ale epocii, nemaiavând cum să fie aplicate cu totul.
Uniformele ofiţerilor din timpul războiului păstrează însemnele introduse în 1912 şi
croiala introdusă în 1916. În plus, odată cu finele lui 1916, este introdusă şi casca md. Adrian, de
inspiraţie şi fabricaţie franceză, ce purta în frunte cifrele regale ale regilor Carol I şi Ferdinand.
http://www.resboiu.ro/ceva-despre-uniformele-romanesti-din-marele-razboi/; Cristian Vlădescu,
Uniformele armatei române de la începutul secolului al XIX-lea până la victoria din 1945,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, pg. 112-114.
35
Între 1 aprilie 1915 şi 1 octombrie 1915, a efectuat stagiul militar cu T. R. în cadrul
Regimentului 12 Infanterie „Cantemir”.
36
1915 n. ns.

220
acestea costau bani, şi nu puţini, însumând peste 1000 lei. Sumă foarte mare pe
vremea aceea. Parcă îl aud pe tata, cu vocea lui stridentă și pătrunzătoare, dar în
care se vedea bine mândria răzeșului, care în armată, cât a făcut-o, timp de 3 ani,
abia căpătase gradul de sergent la 1887 și avusese ocazia să vadă diferite parade
militare în care ofițerii tineri excelau în hainele lor negre cu epoleți cu franjuri
de aur pe umăr și chipiu cu pompon alb legat cu trese de aur, zicând: – Acu să te
văd voinicule, cum ai să-ți faci hainele !
Asta era pe la Crăciunul și Anul nou al anului 1915.
– Bagă de seamă că se fac concentrări ca să se deprindă ofițerii cu trupa
și cu mișcările de manevre de luptă și trebuie să te cheme până în Paști. Cu ce te
duci?
– Bine ! Am să încep a le face singur din leafă.
– Vai de leafa ta. Tu crezi că croitorii ți le fac pe datorie ? Mai ales acum
când războiul bate la ușă. Și apoi, cine îți dă ție atâta sumă de bani pentru toate
deodată ?...
Până către sfârșitul lui Martie, tata a tăcut și nu mi-a mai spus nimic. Eu
adunasem 200 lei și acum așteptam a treia sută. Mama, care umbla cu cea mai
mare atenție față de tata, ascultându-i voia în menaj îmi spunea doar atât, de mai
multe ori când venea vorba de bani:
– Măi Ghițișor, taci din gură și fă tot ce zice tatăto, că tu cu leafa ta n-ai
să-ți poți face nici în doi ani hainele de ofițer !
– Crezi matale că tata îmi poate da atâția bani să-mi fac ?
– Tu n-ai văzut că-n banii boilor și-a vacilor vândute nu intră deloc ? N-a
voit să plătească nici pe plugari cu bani inainte și nici pe cei care îl ajută. De ce?
Îi păstrează pentru hainele tale și pentru doctoriile la boala lui.
Vânduse tata o pereche de boi, două vaci bătrâne, vreo 10 oi. Numai caii
și vitele tinere le-a oprit. Încă atunci, ocupaţia principală era creșterea vitelor
întâi, fiindcă dealurile și pădurile comunei ofereau iarbă multă. Și apoi această
marfă era ușor transportabilă. Cultura câmpului pentru cereale, era încă, la mulți
agricultori săteni, pentru îndestularea gospodăriei și nu pentru comerț.
Pe o zi frumoasă de sfârșit de martie, mă ia tata la Bârlad în trăsurică,
spunându-mi că mă ajută să-mi fac hainele, pelerina și chipiul37, dacă nu îmi
ajung banii.

37
În epocă, la Bârlad, chipiile ofiţereşti se confecţionau la ceaprăzăria lui Varlam. George D.,
Dumitru Stoica, Mielu Moldoveanu, Lulu Macarovici, Strada Mare....; vezi şi Mirela Proca,
Marcel Proca, op. cit., pg. 128-133.

221
 Ajuns la Bârlad, tata s-a arătat mult interesat pentru mine în completarea
întregului echipament. De la croitor am mers și mi-am luat sabie (Toledo38)
chipiu, binoclu, busolă, bocanci, schimburi,
centură, cheltuind alături de economiile mele
peste 1000 de lei.
În toată ființa tatii se vedea mulțumire
și mândrie. Parcă și suferința îi mai slăbise
fiindcă de data aceasta n-a mai mers la
doctorul Cerchez39 ca de obicei.
La întoarcerea acasă, pe drum, la
Pogana – Puiești, cât a stat pentru odihna
cailor, a cinstit cu vin pe toți cunoscuții
fălindu-se cu mine în cuvinte reținute și foarte
bucuros de răspunsul laudelor de la prieteni.
El nu bea vin fiind reținut de dietă. La
scosul hainelor cu o săptămână înainte de
Paști a mers el. La slujba Învierii, am luat
parte cu elevii la trecerea pe sub Sfântul Aer Gheorghe Silion
și am fost singurul în haine militare. Prezenţa
unui consătean ofițer, în uniformă la slujba a produs impresie, cu multe șoapte de
prognosticare a războiului ce a urmat. Se dăduse voie, pentru întărirea spiritului
național, ca ofițerii în rezervă să poarte uniforma la sărbători și la solemnități.

Situația de moment

După luptele de la Marna40 frontul se fixase în tranșee, și luptele de

tranșee nu puteau decide soarta războiului. În răsărit armata rusă cu semne de
descompunere, abia făcea față frontului germano-austriac. Totuși blocada părea
să aibă efect asupra Germaniei. Kaizerul Wilhelm al II-lea făcea mari presiuni
asupra lui Carol I, nepotul lui, pentru a intra în război ajutându-l. Se părea că
38
O confuzie a memorialistului legată de celebrele săbii de Toledo.
39
Teodor Cerchez (1854-1934). Asistent univ., dr. medic, cercetător, al doilea director al
Spitalului „Bârlad şi Elena Beldiman” (1891-1898). În august 1916 a fost mobilizat şi a fost numit
chirurg-şef al tuturor spitalelor militare şi militarizate din Bârlad, calitate în care a cunoscut şi
colaborat cu diferite somităţi medicale româneşti. Traian Nicola, Valori spirituale Tutovene…,
vol. 2, litera C, 2001, p. 65. Casa acestuia încă există (imobil unde a funcţionat până la
retrocedarea către foştii proprietari Şcoala de muzică şi arte plastice „Nicolae Tonitza”- str.
Mihail Kogălniceanu, nr. 6 şi iniţialele numelui său se pot vedea în medalionul situat deasupra
uşii de la intrare. Vezi şi Oltea Răşcanu Gramaticu, Personalităţi bârlădene…, pg. 165-168.
40
Victorie franceză din 5-12 septembrie 1914 care a oprit pe germani la porţile Parisului şi
determinat trecerea de la războiul de mişcare la cel de poziţie, ce a caracterizat Marele Război.

222
România mică era ultima nădejde pentru salvarea Germaniei și a casei imperiale.
Tot așa era privită situația României ciubotă mică41 cum i se zicea, și de Antantă,
care fluturând românilor nădejdea întregirei neamului, însuflețea toată bucuria
românilor, și-i entuziasma pentru reîmplinirea visului fulgerător al lui Mihai
Viteazul, Unirea tuturor românilor. Previziunea sacrificiilor din partea României
se arătau mari, fiind multe lipsuri se făceau simțite în ce privește înarmarea
ostașilor: fără tunuri, mitraliere, rachete etc. Moartea42 lui Carol I subită, după
Consiliul de Coroană, în care liderul conservator Carp43 și liberalul I. Brătianu44
alături de toți participanții s-au declarat pentru idealul național45, a făcut să se
limpezească în conştiinţa tuturor dorinţele românilor... Regele Ferdinand se
declară fidel idealului național46 și e agreat de întregul neam românesc cu toate
partidele în frunte. Propaganda se face pe față și tineretul țării e fascinat de ideal
și sacrificiu.47 Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria fac eforturi

41
Aici se face o asemănare cu Italia, a cărei formă geografică este ca a unei ciubote. Italia, şi mai
apoi România şi-au declarat neutralitatea la începutul primului război mondial, ambele făcând
parte din Tripla Alianţă (Puterile Centrale) alături de Germania şi Austro-Ungaria.
42
Regele Carol I a murit la Sinaia, la 27 septembrie 1914.
43
Autorul nu este bine informat în fapt Petre P. Carp, în poziţia adoptată la Consiliul de Coroană
de la Sinaia (21iulie/4 august 1914), s-a pronunţat categoric pentru alianţa cu Germania şi
împotriva pericolului rusesc: „Nu putem să rămânem neutri… avem vechi angajamete şi trebuie
să le respectăm… dacă vrem să stăm neutri… vom fi invadaţi fatal fie de unii, fie de alţii…
Victoria Triplicei este sigură, indiscutabilă”. După Petre Carp, conflictul este expresia luptei
dintre germanism şi slavism din care va ieşi câştigător germanismul. „Cer să mergem cu Tripla
Alianţă şi să declarăm imediat război Rusiei. Mi se vorbeşte de opinia publică. Nu mă preocupă”.
Pe larg despre desfăşurarea Consiliului de Coroană vezi şi: Alexandru Marghiloman, Note
politice, vol. II, Ediţie şi indice de Stelian Tănase, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pg. 148-152;
Ion Mamina, Consiliul de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pg. 27-52; Consiliul
de Coroană – 100 de ani de la neutralitate, Muzeul Naţional Peleş, 2014.
44
Ion I. C. Brătianu a arătat care este punctul de vedere al Guvernului: „Noi cerem ca România
să rămână neutră. Tratatul… nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite
ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti… Sentimentul
public este aproape în unanimitate împotriva războiului… Războiul va fi lung şi vom mai avea
prilejul să ne spunem cuvântul”. Alexandru Marghiloman, op. cit.
45
Memorialistul face o confuzie cu situaţia din cel de-al doilea Consiliu de Coroană de la
Cotroceni (2 iulie/3 august 1916) când s-a decis intrarea României în război.
46
Poziţia clară a Regelui Ferdinand a fost afirmată abia în Consiliul de Coroană de la Cotroceni,
când – va consemna I.G. Duca, în amintirile sale – a încheiat discuţia, precizând „că astăzi, după
ce a auzit glasul tuturor fruntaşilor ţării, este şi mai convins că a avut dreptate şi că intrarea în
război pentru realizarea idealului naţional este singura soluţie corespunzătoare adevăratelor
interese ale ţării […]. Să nu ne facem iluzii, ne aşteaptă mari jertfe şi cumplite suferinţe”. Înainte
de a ridica şedinţa, adresa fruntaşilor ţării un călduros apel la concordie în interesul suprem al
patriei. I. G. Duca, Regele Ferdinand la Consiliul de coroană de la Cotroceni, în „Generaţia
Unirii”, nr. 10 din 25 decembrie 1929; Vezi şi Ion Bulei, „Bunul nostru rege: Ferdinand”, pg.
122-125.
47
Pentru atmosfera politică din perioada neutralităţii, vezi şi Nicolae Polizu-Micşuneşti, op. cit.

223
diplomatice48 pentru amânarea acțiunei armatei române, uzând de toate
mijloacele permise și nepermise49.
Până și satul Dragomirești50 cu cele 6 sate din jur se frământau surd și-și
croiau tot felul de prognosticuri asupra tuturor felurilor de nenorociri, cu moartea
dureroasă a flăcăilor, ce erau nădejdea, mândria și fala gospodinelor satelor.
În acest sens, presimțirile mistice ce erau surescitate de urletul câinilor
noaptea, de răgetul vitelor sau de spaima gâștilor noaptea, făceau să tremure
mâinile slabe, iar babele alimentate de vise și spaime mistice prevedeau, cobind,
nenorociri și suferințe, dispariţia vieții liniștite și patriarhale a satelor și a fiecărui
gospodar în parte, cărora le tălmăceau visele și întâmplările din ogradă și casă,
cu totul bizar și-n glas de cucuvea.

Ordinele de chemare

La 28 Iulie 1916, când am primit prima telegramă de concentrare51, tata

a oftat mult și mama a plâns, iar eu, cu o bucurie neînțeleasă, am început să mă
pregătesc de plecare. În aceeași zi am primit a doua telegramă. A doua zi, cu tot
greul ce-l avea tata din cauza bolii, a mers el cu mine la Vaslui la gară de m-a
petrecut. Mama a rămas sub zdruncinul lacrimilor acasă privind după noi, ca o
stană de piatră în mijlocul ogrăzii
Pe drum până la gară am schimbat puține vorbe cu tata. Eu am mânat caii,
deși eram îmbrăcat în uniformă. Eram vesel. La despărțire în gară i-am sărutat
mâna și sărutându-mă mi-a spus: – Ia seamă băiete, că-n război pleacă mulți, dar
vin puțini… – Fii foarte atent ce faci, și pentru prima oară l-am văzut cu lacrimi
în ochi, pe obrazul roș ca focul.
Dealul Racovei l-am suit cu inima plină de entuziasm, împingând de trăsurică
fără ca tata să meargă pe jos.

48
Diplomaţi, politiceni, ziarişti se înfiinţează în România pentru a convinge pe rege sau pe primul
ministru să intre într-o tabără sau alta. Împăratul Wilhelm al doilea, împăratul Franz Josef trimit
scrisori şi curieri pentru a pleda cauza Triplei Alianţe. I.G. Duca notează în Amintiri: „Pe regele
Carol aceste intervenţiuni îl torturau groaznic. El socotea că onoarea lui era angajată în alianţa
noastră, că a nu se ţine cont de obligaţiunile ei însemna a-l pune în situaţia de a-şi călca cuvîntul
militar.” http://www.stelian-tanase.ro/consiliul-de-coroana/
49
Cum era şi cazul ministrului austro-ungar la Bucureşti, contele Ottoker von Czernin, care se
insinua pe lângă principele Ferdinand, insistând ca regele Carol să-şi facă „datoria de onoare”,
evitând astfel „o miserabilă trădare”. Acad. Paul Cernovodeanu, Ferdinand I...., p. 49.
50
Satul natal al autorului.
51
Potrivit documentelor militare, a fost concentrat la 25 iunie 1916. Certificat cu Nr. 64206 din
2 octombrie 1991.

224
 La Tulcea

Mergeam pentru a treia oară cu trenul. De data aceasta, mândru de

demnitatea mea de ofiţer și încrezător în forţele mele, luasem bilet la clasa a 2 –
a în tren. Tot timpul, apoi, mi-a fost ocupat de grija schimburilor de tren, pentru
a ajunge cu bine la Tulcea, unde era Regimentul 10 Vânători. Acest lucru mă
îngrijora oarecum, fiindcă era pentru prima dată când pășeam fără sprijin și-n
locuri necunoscute….
Călătoria de la Galați la Tulcea cu vaporul mi-a prilejuit multe şi
frumoase desfătări panoramice de la locurile noi pe care le vedeam dar şi gânduri
felurite privind ce va urma.
Ajuns la Tulcea pe o vreme cu soare, plaiurile tulcene fiind învăluite
feeric în razele acestuia, ce mă predispunea plăcut și mă îndemna la activitate și
voie bună, am ajuns la comanda Batalionului 10 Vânători, transformat acum în
regiment cu două batalioane şi cu efectiv și echipament de război. Aici, după
prezentările de rigoare, care pentru mine au avut drept efect, emoții și șocuri
intimidante și apoi de curaj și de bucurii în reușite, am fost repartizat la comanda
plutonului I din batalionul I, compania I-a. După aceea în tot timpul zilei și a
doua zi am făcut cunoștință cu comandantul companiei locotenentul
Dumitrescu V. Acesta, după ce m-am prezentat, m-a repartizat și instalat
comandant al plutonului întâi, a mers cu mine la comandantul unităţii Cojocariu
C., în faţa căruia am fost nevoit să mă prezint din nou.
Fiindcă regimentul se pregătea în vederea mobilizării și acțiunii ce trebuia
să înceapă la 15 August 1916, a doua zi mi-am semnat toate formele pentru soldă,
lăsând tatii acasă toată suma de 370 lei lunar. Tot acum am primit o soldă de
echipare de 300 lei din care mi-am oprit o sută și restul l-am trimis acasă
părinţilor. Peste altă săptămână mi s-a mai dat o sumă de 300 lei pentru
echipament. Toate mă bucurau și mă entuziasmau. Cu ofițerii mă luam greu la
sindrofiile de noapte de la care mă feream sub toate formele. Pentru acest motiv
locotenentul Dumitrescu era cam supărat pe mine și căuta să mă ție din scurt cu
observațiile de rigoare militare , arătându-și nemulțumirea pe față că sunt prea
închis și… zgârcit. Eram timid și stingher. Cu ostașii, în mijlocul cărora stăteam
permanent, chiar în timp de repaus, o duceam foarte bine și mă ascultau.
Nu știu cât de repede au trecut cele 8-10 zile de la concentrare, dar știu că
abia mi-am făcut carnetul de apel al plutonului, m-am deprins cu comanda,
regulile militare și garda, când într-o dimineață, locotenent-colonelul Lalescu,
comandantul regimentului, ne spune ca să fim gata de plecare pentru a doua zi.
Toată ziua ostașii au spălat, curățat și aranjat echipamentul de război pentru
plecare.

225
 Uitam să spun că din prima de echipament mi-am cumpărat un ceas de
argint de 30 lei, pe care în timpul instrucției l-am pierdut, sărind din buzunar și
nu l-am mai găsit. Apoi mi-am luat altul Langiu (?!!) din Alexandria.
Pierderea, conform teoriei fataliste, n-a fost de rău augur. Cu vaporul și
apoi cu trenul de la Galați, am fost duși la București, în ziua de 8 August 1916.
Și trecând noaptea pe calea Victoriei am poposit în cantonament la Copăceni,
făcând pe lângă instrucție de antrenament și pază la diferite depozite apropiate și
gardă de onoare la palatul regal de la Copăceni, unde regele Ferdinand venea în
cursul nopții. Eu am făcut de gardă două nopți și am avut ocazia să-l văd pe rege
venind, singur, în mașină deschisă, fără pretenție la onor de ceremonie, prin
scoaterea gărzii, ci doar salutat de santinele și ofițerul de gardă.

Un conflict semnificativ

Un conflict petrecut între un locotenent activ, comandantul companiei a

2-a, din batalionul 2, în timpul instrucției pe câmp pe o miriște de grâu între
jumătăți, și proprietarul moșiei care venise cu șareta pe lan, pune în evidență
mentalitatea de jnapan a unor exploatatori. Proprietarul insultă ofițerul și-l
somează să nu mai facă instrucție printre clăile cu fân, și să plece cu trupa
imediat. Ofițerul se opune, dar nu-l lovește să-l pună pe fugă. Raportează
colonelului Lalescu și maiorului Dejoianu și opiniază că nu-i cazul să se bată un
militar cu un civil în duel. Dar l-au acuzat pe locotenent că n-a reacționat cu arma
sau sabia la insultă imediat, dând dovadă de spirit militar combativ și energic la
provocări. Locotenentul era și el proprietar și fiu de moșier, crescut în dolce
farniente, iar cariera militară o alesese ca un mijloc elegant de a se face remarcat
în societate. Pe această temă s-a discutat mult între ofițeri. Fiecare dându-și
părerea în raport de vicisitudinile vieții de familie și societate...

Deplasarea zepelinului52

Regimentul 10 Vânători venise lângă București ca rezervă de șoc și

intervenție asupra armatelor dușmane de la sudul Dunării. Aici am stat până în
noaptea de 15 August 1916, când s-a făcut declarația de război Puterilor Centrale
în cinstea zilei onomastice a reginei Maria. Odată cu aceasta, un ordin fulger ne
deplasează spre Alexandria, în aceeași noapte, deoarece se bănuia că bulgaro-
germanii vor face o demonstrație trecând Dunărea. Coloana regimentului trecuse

Zeppelin. Navă aeriană dirijabilă de mari dimensiuni, construită din metal, cu numeroase
52

compartimente umplute cu hidrogen sau cu alt gaz mai ușor decât aerul; dirijabil.

226
un pod peste Argeș, când trenul regimentar, cu felinarele aprinse la conducători
ajunsese pe pod. Un zepelin german își face apariția la o înălțime de unde se
vedea doar ca un mic butuc mișcător negru printre stelele nopții senine și liniștite.
Vuietul motoarelor ce se revărsau în noapte părea o vijelie stridentă, sacadată,
ce-nfiora inimile tuturor. Apoi, canonada de artilerie deschisă de toate bateriile
de apărare a Bucureștiului, eclatările53 cu trăsnete puternice în jurul navei aeriene,
iluminată feeric de luminile jucăușe, trimise de reflectoare, făcea ca momentul
pe cât de aparent sărbătoresc pentru sufletul meu, să fie în realitate pe atât de
sinistru, groaznic şi înfiorător, răscolind adânc și fără ocolire instinctele de
conservare ale ostașilor. Aceştia, acum, sub această ameninţare, căutau un sprijin
moral, îmbărbătare la orice iniţiativă pe care o cereau șefilor lor de grup, secție
şi pluton, aflați lângă ei și cu ei prin întrebări șoptite: – Ce facem, domnule
caporal? – Ce facem domnule sergent? – Ce e asta, domnule sublocotenent?
Pentru mine a fost prima confruntare cu spaima războiului și curajul
provocat de mândria de ofițer comandant, păzitor al vieților subordonaţilor și
totodată luptător, întărindu-mă…. Primul moment solemn de război îl simțeam în
toată ființa mea de om şi ofițer aflat în situaţia de comandant ce trebuia ascultat.
Șoaptele și întrebările fulger ale sergentului, caporalilor și ostașilor mă ridicau
într-o postură de curaj, stăpânire de sine și viziunea lucidă a situației, încât
măsurile de prevenire, apărare și adăpost îmi veneau repede și le comunicam ca
de pe carte, așa cum ziceau ostașii, fără a aștepta comanda domnului colonel
Lalescu, care mergea călare în fața plutonului meu, în fruntea batalionului, alături
de cei doi maiori și căpitanii Teancevici și Manoliu (ciacâru), adjuncții
batalioanelor. Primul ordin instinctiv a fost să se comunice scurt, luminile stinse
la țigări și la trenul de luptă, toată lumea în șanțul școlii culcat. Apoi m-am repezit
între caii grupului de comandanți și am strigat: – Domnule colonel, dați-vă jos de
pe cai și treceți la adăpost! Căpitanul Manoliu mi-a strigat entuziasmat și tare: –
Bravo sublocotenent! Jos cu toții și la șanț şi caii la adăpost între arbori.
În acel moment, nava aeriană, zepelinul, silit de barajul feeric dar infernal
al obuzelor din jurul lui, ce se arătau mai dese decât stelele, a început manevrarea,
descumpănit şi dezordonat, cu o deplasare spre sud, chiar pe deasupra batalionu-
lui nostru. La un moment dat două detunături puternice în urma trenului
regimentar ne îngrijorează. Peste câteva secunde vine vestea că o bombă a căzut
în Argeș lângă pod și nu cu mult în spate, aproape de ultimele două căruțe care
nu respectaseră ordinul şi nu stinseseră felinarele.

53
Din fr.: a străluci, a impresiona puternic prin strălucire. Fig. A izbucni, a se manifesta violent,
brusc.

227
 Apoi încet, încet, zepelinul s-a prăvălit peste Dunăre trecând pe deasupra
Alexandriei. S-a anunțat că i s-au avariat două motoare fără a fi distruse nacelele
și spart învelișul. Canonada a încetat și noi ne-am deplasat, bucurându-mă de
aprecierea prezenţei de spirit în preajma pericolului, elogiat de căpitanul în
rezervă Manoliu, dar privit rău de maiorul Dejoianu.
În acest timp, în care armatele române inaintau vijelios în Transilvania,
degajând frontul din Franța prin dislocarea celor 20 de divizii germane și
aruncarea lor contra noastră, demoralizarea armatei germane a sporit odată cu
apariția şi utilizarea primului tanc englezesc pe frontul de apus. Berta germană,
cel mai mare tun al fabricilor germane..., cu o bătaie de peste 50 Km nu-și
atinsese scopul, dar blocada instituită de Antanta asupra Puterilor Centrale părea
însă că-și atinge obiectivul, provocând o grozavă lipsă de alimente inamicului.
De la Alexandria, unde am stat 3 zile, am mers la Oltenița – pe malul
Dunărei – acolo unde regimentul nostru trebuia să facă de pază și eventual să
oprească orice încercare de trecere de către bulgari și germani. Iată-ne făcând
acest serviciu de pază, conform ordinelor şi informațiilor, cu deplasări numai
noaptea, cât se poate de repede şi cu ostași care s-au mobilizat atât de bine, încât
la căderea Turtucaei ne găseam la 40 km de Oltenița la Pietrile, Flămânda și-n 8
ore de marș forțat am ajuns în fața Turtucaei pe malul stâng al Dunării. Dar
Turtucaia căzuse şi focuri de armă și de tun se auzeau dincolo de sat. Pentru a
preîntâmpina o invazie peste Dunărea dușmană, ne-am postat pe poziții la paza
tunurilor de 150 mm, care trebuiau să acționeze în caz de nevoie.
Demonstrația noastră de la Flămânda fusese făcută cu mare îndrăzneală
pentru a salva căderea Turtucaei. Pentru oprirea ofensivei germano-bulgare în
Dobrogea, au fost aduse la Flămânda, conform planului generalului Averescu:
Regimentul 60 Infanterie, Regimentul 5 Vlaşca, Regimentul 33 Infanterie,
Regimentul 10 Vânători și Regimentul 3 Roșiori54. Această trecere a Dunării a
fost bine organizată și supravegheată de însuși generalul Averescu, așezând pe
mal între sălciile luncii baterii de tunuri de toate calibrele, pentru curățirea
terenului de invazie și aruncarea podului pe vase. Până au fost gata pregătirile,
am stat la Pietrile un sat de lângă Dadilom în lunca Dunării lângă Flămânda.
În noaptea trecerii fluviului, după încetarea canonadei de artilerie, care a
durat o oră, plutonul meu a fost îmbarcat în două bărci, la flancul stâng, iar
sublocotenentul activ Gorschi cu plutonul lui din compania a treia, în două bărci
la flancul drept al batalionului. Acest dispozitiv corespundea respectiv la dreapta
și stânga satului Babara din Bulgaria ce trebuia ocupat prin lupte de Regimentul
10 Vânători. Se presupunea că, prin așezarea lui pe o culme ce domina și malul

54
Unitate militară de cavalerie din garnizoana Bârlad.

228
stâng al Dunării şi câmpia bulgară ce ducea către Sofia, dispunea de o poziţie
strategică ce va favoriza o mare rezistență.
Plutonul de sub comanda mea și cel al lui Gorschi erau socotite de risc,
adică de sacrificiu, în caz de necesitate, al întregului pluton. Ajunși pe mal,
trebuia să luptăm curățând terenul în pantă către sat, până la ocuparea satului, pe
o distanță de 800-900 m.
Însuflețirea ostaților mei pentru acest obiectiv, reușeam să o menţin
ridicată. De pe malul bulgăresc curăţat de focurile tunurilor noastre, veneau
focuri rare de armă. Curentul apei ne-a scos la malul drept cu mai mult de 200
metri deviere în jurul apei. Tot timpul de aproape o oră, în noapte către ziuă,
bărcile, deși vâslite cu energie de soldaţi, luau apă și mergeau încet.
Ostașii din barca în care eram eu aruncau organizați apa afară cu cănile.
Se zvonea că barcagii lipoveni care au fost aduși cu forța și prin surprindere, cu
bărcile lor, le găuriseră pentru a ne îngreuna trecerea. Barcagiul nostru se jură că
nici nu s-a gândit la așa ceva deoarece e și viața lui în pericol, dar justifică că n-a
avut timp să o repare, fiind solicitat prea repede.
Ajuns la mal fără pierderi, cu tot echipamentul și sacii de gloanțe, am suit
malul cu subordonaţii făcuți scară. Apoi am desfășurat ostașii în trăgători prin
tăvălire și am început salturile înaintând prin focuri rare, prin sistemul meu de
tăvălire, modalitate prin care se păstrau arma și cartușele curate.
Era, pentru mine și ostași, primul contact de luptă și pe lângă fiorii
gloanțelor izolate și rare ce cădeau scoțând praful în jurul nostru și-n față, mi se
întărea un fel de responsabilitate pentru orice mișcare ce o făceau ostașii pe linia
desfășurată și cu grija inamicului din faţă. Nu am angajat deocamdată trageri
împotriva inamicului, deoarece acesta nu era încă vizibil.
Într-o formaţie răsfirată, profitând de revărsatul zorilor, ne-am grăbit să
ocupăm o movilă de la marginea satului. Acesta era în flăcări şi roşul-sângeriu al
răsăritului de soare făcea o impresie îngrozitoare, de-a dreptul sinistră. Ne-am
apropiat cu repeziciune, dar şi cu multă băgare de seamă, printre casele şi
acareturile aprinse, spectacolul fiind jalnic şi înspăimântător. Proiectilele
artileriei aprinseseră aproape tot satul. Locuitori nu se zăreau, fugiseră cu toţii de
violentul bombardament. Câinii urlau, schelălăiau, săreau cu turbare prin ogrăzile
încinse de flăcări. La vederea vreunui ostaş, câinii ori se gudurau, schelălaind
jalnic, ca şi cum ar fi implorat ajutor pentru a scăpa din acel infern, ori se repezeau
cu ochii injectaţi şi furioşi. Păsările cotcodăceau disperate în pătulele încinse
acompaniate de mugetul vitelor rămase în graba fugii pe întuneric, făcând să
tremure inima şi celui mai împietrit dintre noi […]

229
 Spitalizarea

Peste 4 zile (vineri, 26 octombrie n. ns.), la cererea mea, am fost evacuat

la Bârlad, unde am stat 15 zile, până a început să mi se vindece rana55 de la mână.
În toată această perioadă, am fost internat într-un salon al Spitalului „Bârlad şi
Elena Beldiman”56 cu încă şase învăţători cu diferite răni în curs de vindecare.
Îngrijirea o făcea doctorul Cerchez care era şi directorul spitalului. Cerchez era
şi doctorul tatei şi mă vindecase şi pe mine de o dublă pneumonie cu 9 ani în
urmă.
Aici au venit să mă viziteze tata şi mama şi am stat de vorbă cu ei la Hanul
lui Botez57. Acum erau chiriaşi la jidanca Sănduleasa.58 Întâlnirea cu părinţii a
fost duioasă. La întâlnire, mamei i s-au umplut ochii de lacrimi şi m-a sărutat
mută de bucuria revederii. Tata era mult mai reţinut, dar tot aşa de duios şi cu
vocea scăzută şi tuşind să-şi ascundă emoţia mă întrebă dacă rana e grea. Acum
că mă întorsesem de pe front şi purcesem la povestirile de rigoare a periplului
meu militar, tata a început să se gândească să mă reţină la ţară.
Rana era considerată prea uşoară pentru a fi scutit de efortul războiului.
Şi apoi, la aceasta se adăuga şi dorinţa mea de a reveni pe front. Aşa că eu le-am
aprobat sfaturile şi propunerile pentru a-i mângâia şi a le împăca sufletele şi
nădejdile. În sufletul meu domina însă mândria de a conduce în luptă o unitate
mai mare şi mai ales de a mă face cunoscut, acum că prinsesem meşteşugul
luptei, crezând cu toată siguranţa că voi avea arme şi oameni ca în Regimentul
10 Vânători şi mai ales din cele noi, performante, trimise de aliaţi. M-am despărţit
destul de emoţionat de tata şi mama la han şi am revenit la spital.

55
Rănit în bătălia de la Predeal-Azuga (12-23 octombrie 1916) fiind încadrat în Regimentul 10
Vânători.
56
Planul clădirii a fost făcut de arhitectul A. Orăscu, inaugurarea având loc la 26 aprilie 1881.
Construcţia reprezenta pentru data respectivă un progres remarcabil, spitalul dispunând de un
sistem de calorifere în pereţi ce îmbina încălzirea cu ventilaţia naturală. Un rol important la
ridicarea noului local pentru spital l-a jucat dr. Constantin Codrescu (24 ianuarie 1840, Bârlad –
30 ianuarie 1891, Bucureşti) director al acestuia între 1866 şi 1891.
În faţa spitalului a fost amplasată în 1903 o statuie reprezentându-l pe dr. Constantin
Codrescu, opera sculptorului Fritz Stork. Ansamblul de clădiri a fost demolat treptat după
cutremurul din 1977. Până de curând se mai puteau zări câteva din ruinele acestuia.
57
Din reclamele vremii rezultă că funcţiona ca locantă economică, situată pe strada 1 Decembrie
vis-à-vis de actuala Policlinica stomatologică, proprietar fiind un anume George Botez (în
prezent, proprietatea familiei Genete). Silion utilizează însă denumirea încetăţenită de han,
deoarece dispunea de spaţiu de cazare (10 camere) „precum un grajd pentru cai şi butcării pentru
trăsuri”. „Paloda”, 27 octombrie, 1898; Vezi şi Mirela Proca, Marcel Proca, op. cit., p. 157.
58
Hanul probabil fusese vândut ori preluat de altcineva.

230
 Ca infirmieră benevolă aveam pe domnişoara Arghir, profesoară la Liceul
industrial de fete „Codreanu”59. Era fată bătrână de 40 de ani şi foarte nervoasă.
Dormea lângă salonul nostru şi orice zgomot făcut de noi ofiţerii, cântec ori
plimbare, o enerva. Nu putea să înţeleagă că, deşi suntem răniţi, eram tineri şi nu
bolnavi în curs de vindecare şi aveam nevoie de destindere după greutăţile
frontului. Venea şi ne admonesta din ce în ce mai aspru, întinzând persecuţia şi
asupra mâncării, reducându-ne porţiile drept pedeapsă. Am fost nevoiţi să ne
plângem doctorilor care ne-au dat câştig de cauză, interzicându-i-se să mai vină
la noi. Puteam să ne plimbăm de acum cu uşurinţă în parcul spitalului şi chiar în
oraşul pe care îl ştiam atât de bine din anii liceului şi de care mă legau nenumărate
şi plăcute amintiri.
Deşi rana nu mi se vindecase complet, masajele făcute de două-trei ori pe
zi de către o infirmieră rusă abilă au făcut să îmi pot mişca destul de bine mâna
stângă, cea rănită. După două săptămâni, am fost trimis la Galaţi la un Centru de
repartizare. Aici am refuzat trimiterea la Regimentul 3360 cerând să rămân tot în
cadrul Regimentului 10 Vânători alături de camarazii mei. […]”

(„Elanul”, Nr. 184, iunie 2017, pg. 5-9)

59
Vezi Marcel Proca, Şcoala secundară profesională de fete „Nicolae Roşca-Codreanu”, în
„Academia Bârlădeană”, An XXIV, 1 (66), Trim. I, 2017, p. 25.
60
Regimentul 33 Infanterie „Tulcea” din Brigada 20 Infanterie, Divizia 10 Infanterie.

231
 PRIZONIER ÎN LAGĂRELE GERMANE
„Cel din urmă soldat cu haina sfâşiată de suferinţele şi
răbdările îndelungate faţă de asprimea naturii şi de cruzimea
duşmanului aduce în făptura sa morală pe toţi acei cari nu-i vom mai
vedea aievea niciodată. Şi niciodată steagul românesc n-a fost mai
mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri
militare din Europa că pot merge ţărani fără şcoală, fără arme
moderne, înaintea oştirii înzestrată cu tot ce o cultură grozavă şi
înverşunată dă sclavilor înarmaţi cari o reprezintă. […] Cine va fi
putut spune că Armata noastră, […] că această sfântă Armată nu şi-a
îndeplinit datoria ei, nu numai faţă de Ţară, de Ţara de acum, dar şi
faţă de una din cele mai glorioase moşteniri şi faţă de generaţiile care
ne aşteaptă pentru a ne judeca, cine va spune că ţăranul român a
scăzut câtuşi de puţin faţă de strălucita vitejie care i-a fixat în
generaţiile precedente un rang între naţiuni, aceia nu numai că
săvârşesc un act de nepatriotism, dar şi un act de nedreptate faţă de
partea cea mai sănătoasă, mai plină de făgăduieli şi de viitor a
Neamului nostru. Armata noastră în împrejurările de astăzi
reprezintă un popor întreg. […]”
Nicolae Iorga
(fragment din celebrul discurs mobilizator61 rostit, la
14 decembrie 1916, în Parlamentul României aflat în refugiu la Iaşi)

Prizonieratul, ca stare de fapt, a fost o experienţă traumatizantă pentru

românii care au trecut prin această situaţie, iar soldaţii altor armate, în situaţii
similare, au cunoscut aceeaşi cumplită dramă. Prizonierii de război au fost, în
fapt victime şi eroi nerecunoscuţi de către contemporanii lor. Ei au fost soldaţii

61
Discursul din Parlament al lui Nicolae Iorga a fost unanim considerat drept început al refacerii
credinţei în victoria finală. Cel mal important a fost efectul printre soldaţi. Ni-l prezintă Nichifor
Crainic, aflat atunci într-o unitate militară, Compania a II-a sanitară, la Simila, în proximitatea
Bârladului: „E cel mai mare cuvânt ce mi-a fost dat să-l aud în viaţă. Iorga leagă tragedia noastră
de azi cu întreaga existenţă tragică a neamului acestuia, care a răzbătut prin durere, şi recheamă
în conştiinţa noastră rezistenţa sfâşietoare şi eroică a strămoşilor. Nu e un discurs, ci un poem
epic de-o întunecată şi încruntată măreţie, în care suflul istoriei vântură sufletele şi le scutură de
pleava ţepoasă a deznădejdii. Nu făgăduieşte demagogic biruinţa, ci îndeamnă la moarte căci
numai prin moarte va birui viaţa celor de după noi. Cuvântul lui Iorga, fulgerat în bezna
dezastrului, care devastase inimile, a schimbat dintr-o dată faţa acestei lumi nenorocite. Pe
temeliile lui morale s-a reorganizat rezistenţa sufletească şi – de ce n-am spune-o? – rezistenţa
militară însăşi. Din acel moment şi până la sfârşit, Nicolae Iorga a devenit axa morală a războiului
N-a mai existat nici guvern, nici nimic. Era indiferent cine cârmuia. N-a existat decât cuvântul
lui Nicolae Iorga, tipărit zilnic în Neamul românesc de la Iaşi.” Nichifor Crainic, op. cit., p. 121.

232
care au încheiat confruntarea directă cu inamicul, dar care au continuat dramatica
luptă a supravieţuirii.
Istoriografia românească a acordat puţină atenţie acestui subiect, cu
excepţia unor teme legate de soldaţii de origine română care au făcut parte din
unităţile armatei austro-ungare şi au fost capturaţi de armatele rusă, italiană ori
franceză62, care s-au organizat ulterior în unităţi de voluntari şi au luat parte la
operaţiuni împreună cu trupele aliate.
Timp de mai bine de 8 decenii nu au apărut decât puţine studii ori apariţii
editoriale notabile. Poate acum, cu prilejul Centenarului Marelui Război, va fi
readusă sub lupa atenţiei soarta românilor căzuţi prizonieri, iar societatea
românească le va face o reparaţie morală celor care au trăit această cumplită
dramă.
Arhivele româneşti referitoare la Marele Război dau o cifră de necrezut:
125 000 de militari români morţi în prizonierat, dintre care 35 000 sunt
identificaţi nominal. Mai mult, cifra de 125 000 de militari morţi se referă numai
la militarii români care au fost înregistraţi după ce au fost internaţi în lagărele de
prizonieri. Sunt prizonieri raportaţi de ataşaţii militari români, după ce au intrat
în posesia certificatelor de deces.63 Numărul lor poate fi doar estimat64 şi suntem
nevoiţi să rămânem doar la informaţiile pe care le avem în acest moment al
cercetării.
De departe, aşa cum rezultă din analizele istoricilor, militarii armatelor
din estul Europei au avut soarta cea mai grea. Români, sârbi, ruşi, toţi au primit

62
Între 1 august 1914 – octombrie 1918 au fost înregimentaţi în armata austro-ungară peste
650.000 de români ardeleni, alţii 34.000 fiind încadraţi în serviciile auxiliare. Dintre aceştia, peste
80.000 au căzut sau au fost daţi dispăruţi în lupte iar peste 60.000 au fost răniţi. Totodată se
estimează că cca. 100.000 de români ardeleni au servit în armata română în anii 1916-1919. La
15 august 1916, momentul când România a intrat în război alături de Antantă, 100.000 (după alte
surse 120.000) de ardeleni din armata austro-ungară erau deja prizonieri în lagărele din Rusia.
Luchian Deaconu, Otilia Gheorghe, Ofiţeri români prizonieri de război 1916-1918, Editura
Sitech, Craiova, 2012, p. 41.
63
Ion Bulei, Prefaţă la Maior Gheorghe Caracaş, Din zbuciumul captivităţii, Ediţia a III-a
revizuită, Editura Corint, 2016, p. 5.
64
Privitor la numărul prizonierilor români (înţelegând prin aceasta soldaţii din armata română)
deţinuţi de Puterile Centrale, există mai multe cifre. În februarie 1917, Puterile Centrale au
anunţat că deţin captivi 79.033 de militari români, iar România a anunţat că în Campania 1916-
1917, românii căzuţi prizonieri însumau 110.845 oameni. Din aceste cifre, 40.000 de oameni
erau internaţi în Germania, între 22.000- 30.000 în Bulgaria (datele oferite de Crucea Roşie
bulgară 22.000, iar un ziar german a vorbit despre 30.000), iar restul în Austro-Ungaria. Jean
Nouzille, Calvarul prizonierilor de război români din Alsacia şi Lorena 1917-1918, Editura
Semne, Bucureşti, 1997, p. 27; Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I..., p. 121; Dorin Stănescu,
Cronicar prin memoriile Marelui Razboi. Prizonierii, eroii uitaţi... Evadările unui ofiţer român
din lagărele nemţeşti, la https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cronicar-prin-memoriile-
marelui-razboi-prizonierii-eroii-uitati-evadarile-unui-ofiter-roman-din-lagarele-nemtesti

233
nediferenţiat un tratament nepotrivit în vremea prizonieratului, iar foarte mulţi
dintre ei şi-au pierdut viaţa din cauza subnutriţiei, frigului, durităţii condiţiilor
create de către autorităţile germane şi austro-ungare. De altfel, după război, o
comisie neutră avea să constate că Puterile Centrale încălcaseră, prin tratamentul
aplicat captivilor, prevederile Convenţiei de la Haga din 1907 privind prizonierii.
Criza alimentară a finalului Marelui Război, generată de lipsa forţei de muncă în
spaţiul german şi austro-ungar, a fost probabil cauza care a avut cel mai
semnificativ impact asupra soartei prizonierilor. Aceste state nu-şi mai puteau
hrăni propriii cetăţeni, dar să mai ofere hrană şi pentru alte zeci sau sute de mii
de soldaţi inamici captivi?
Prizonierii de război englezi şi francezi au avut o soartă mai bună, ei
bucurându-se de mici avantaje precum pachete primite de acasă, dar şi de un alt
tip de tratament. Această situaţie se evidenţiază şi în memoriile lui Silion, mai
ales în diferenţa modului de aprovizionare cu alimente a prizonierilor scoţieni, în
lagărul de la Dänholm. Relevantă este şi o statistică a unui istoric francez – Jean
de Nouzille – care a precizat că, deşi numărul soldaţilor belgieni prizonieri la
germani era egal cu cel al românilor, numărul captivilor belgieni decedaţi în
intervalul 1914-1918 a fost egal cu cel al militarilor români decedaţi în Alsacia
şi Lorena în... patru luni, 2000 de oameni!!65
Mircea Djuvara consemna în lucrarea sa La guerre roumaine 1916-18:
„Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost
unul dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele
acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale
germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8%
dintre prizonieri de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna
anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români
erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioarele goale şi nu aveau
dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească
pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului (fapt interzis de convenţiile
internaţionale), unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectile”66.
În pofida insurmontabilelor greutăţi şi lipsuri, la polul opus s-a situat,
după opinia unor judecători neutri, reprezentanţii Legaţiei Elveţiene din
România, tratamentul pe care l-au aplicat autorităţile române prizonierilor şi
civililor supuşi ai Puterilor Centrale internaţi în lagărele din Moldova.67

65
Ibidem, p. 28.
66
M. Djuvara, La guerre roumaine 1916-1918, Paris, 1919, p. 131.
67
Tragedii şi suferinţe neştiute. Prizonieri de război şi internaţi civili în România 1917-1919.
Documente elveţiene, ediţie şi cuvânt înainte de Andrei Şiperco, Bucureşti, Editura Oscar Print,
2003.

234
 În februarie 1920, Nicolae Iorga a scris în prefaţa cărţii semnată de
Gheorghe Oprişan: 21 de luni pe căile robiei. Sighişoara, Cluj - Osstffiassonyfa
- Sopronnyek - Dänholm - Strohen-Moor - Dänholm - Helmstedt o chemare şi
un îndemn adresat supravieţuitorilor războiului să-şi publice memoriile pentru că
acestea sunt simple, deci frumoase. Ele se vor adăuga cu folos la numărul destul
de mare, dar pe care şi mai mare îl dorim, al cărţilor despre partea noastră în
Marele Război. Fiindcă literatura este adevăr în obiect şi în subiect sinceritate,
deci tot adevăr.”68
În ultima decadă a lunii noiembrie 1916, sublocotenentul Gh. Silion se
afla cu regimentul său în zona gării din Periş69, alături de soldaţii săi şi ai
căpitanului Ioancevici, superiorul său ierarhic. Dispozitivul defensiv era
comandat de generalul Constantin Costescu, care a şi inspectat aliniamentul
trupelor. Ca urmare a unui tir de artilerie, suflul exploziei unui obuz îl face să îşi
piardă, pe moment, cunoştinţa şi în căutarea unităţii sale aflate în retragere, este
surprins de o patrulă de ulani şi capturat în noaptea de 22/23 noiembrie 70 şi dus
într-un lagăr provizoriu. Din acel moment începe odiseea prizonieratului care va
lua sfârşit abia pe 21 iunie 1918.
Din notaţiile lui Gh. Silion, deşi nu avem o cronologie zilnică a
parcursului în prizonierat, transpare atmosfera concentraţionară de Krig
gefangenen71, cum îi spune autorul, în care nota dominantă este dată de o obsesie
aproape patologică a foamei:

„Calvarul prizonieratului72

În a treia zi, convoiul de ofițeri prizonieri a plecat pe traseul Titu – Găești

– Pitești. Am mers în coloană largă, peste câmp, de-a dreptul cu bagajele în spate

68
Luchian Deaconu, Otilia Gheorghe, op. cit., p. 42.
69
Localitate unde la începutul războiului (noaptea de 15 august 1916) a fost dislocat Eşalonul I
al Marelui Cartier General. După cum precizează Radu R. Rosetti alegerea a fost dictată de
„folosul izolării de zarva, de intrigile şi de indiscreţiunea Bucureştilor (ceea ce, totuşi, n-a putut
fi cu totul împiedicat) şi a uşurării comunicaţiilor, Perişul prezenta avantajul unui mare număr de
clădiri ale Administraţiei Domeniului Coroanei, în care se puteau aşeza diferitele birouri, cum
mai prezenta şi acela că se găseau acolo case îndestulătoare pentru găzduirea ofiţerilor şi gradelor
inferioare.” Maliţios, ne relatează că generalul Iliescu, deşi locuia în clădirea principală, s-a mutat
după câteva săptămâni într-un sat vecin, pentru a avea „lângă dânsul o anume persoană de sex
feminin”. General Radu R. Rosetti, op. cit., pg. 94, 104.
70
După relatarea lui Gh. Silion undeva în apropiere de Tâncăbeşti, unde a petrecut o noapte în
captivitate în casa unui localnic, şi apoi dus într-un lagăr improvizat unde a staţionat, împreună
cu alţi prizonieri, timp de trei zile.
71
Prizonier de război.
72
Pentru situaţia prizonierilor români în lagărele germane, vezi şi Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu,
A. Nicolescu, Calvarul prizonierilor români din Primul Război Mondial. Mărturii documentare,

235
și în mâini după cum avea fiecare. Eram conduși de un locotenent de rezervă
german (Lerăr?). Mergea călare alături de cei care mai știau puțin nemțește. Se
interesa de multe lucruri și obiceiurile specifice fiecărei etnii și de sistemul de
învăţământ. Nu se arăta foarte interesat de soldații săi, aflaţi în subordinea sa
directă şi care ne escortau. Dispozitivul de escortare era format din doi soldați
care mergeau înainte și doi în spatele coloanei. Flancurile sau laturile erau libere.
Când ofițerii rămâneau în urmă, sub pretextul de a-și aranja povara sau alte
nevoi, paza îi neglija complet. Așa că, în felul acesta au rămas mulți... care aveau
vreo nădejde de scăpare... .
La Titu, în după amiaza zilei, am luat o masă formată din supă de carne
de porc, cu bucăți mari de slănină din porcii împușcați de la locuitori. Bucățile de
slănină care nu s-au putut mânca, majoritatea le-au luat cu ei. Eu m-am încărcat
cu vreo șase bucăți pe care le-am avut mult timp.
Mămăliga ne-a fost servită la discreție. Din cauză că mulți erau în stare de
saturație şi-au putut permite luxul alegerii. Nu au fost prevăzători şi nu au luat
provizii astfel cazanul rămânând aproape plin. [...]
Într-o dimineață răcoroasă de noiembrie 1916, după ce ne-am odihnit,
îmbrăcați şi duşi pe jos, în localul gării și în casele apropiate, ni s-a servit un ceai
amar de lujere de cicoare tăiate mărunt, cu foarte puțină pâine, făcută din grâul
capturat, după care am fost transportați în vagoane de marfă la Pitești, unde am
stat o săptămână, păziți ceva mai bine.
Starea noastră sufletească, cantonaţi în niște clădiri din centrul orașului,
se schimbase. Majoritatea dădeau semne de neliniște. Păreau abătuți și complet
indispuși. La unii le era frig și tremurau fără voie. La alții, un dor nebun de ducă.
Majoritatea însă manifestau o stare acută de indiferență şi apatie totală, lipsă de
poftă de mâncare și-n sufletul tuturora exista dorința de a se sfătui și de a
întreprinde ceva.
O parte din ofițeri aveau cunoștințe în Pitești. Încă din prima zi de
dimineață, s-au dat bileţele la diferiţi curieri pentru cunoscuți, cu rugămintea de
a aduce haine civile în pachetele cu alimente. Multe din bilete erau însă aruncate
pe geam la trecători.
Pachetele cu haine au început să vină la unii norocoşi, acoperite de colaci.
Santinelele permiteau ridicarea coletelor fără nici o bănuială. După ce se
schimbau în hainele civile şi pe cele militare le împărțeau la cei ce rămâneau,
plecau cu un aer firesc cu câte o traistă în mâna goală părând doar simpli
vizitatori. Paznicii noştri de la ieșire n-au priceput jocul și în felul acesta reuşeau

vol. I-III, Editura Universităţii din Piteşti, 2006; Constantin C. Popian, Amintiri din viaţa militară.
Jurnale de război şi din prizonierat, ediţie de Lina Dragu Popian, Editura Militară, Bucureşti,
2007.

236
să evadeze câte 4-5 şi uneori chiar 10 din noi pe zi. În prima zi mai ales datorită
temerii că germanii şi-ar putea da seama de şiretlic s-au strecurat afară doar unul
în cursul dimineții și un altul după amiază.
La început, cei care au beneficiat de cunoștințe n-au plătit hainele. După
aceea s-a recurs la tragere la sorți pentru cei care se înscriau la plecare în fiecare
zi. Mai târziu am ajuns să facem chetă pentru strângerea de bani, pentru a
despăgubi măcar parţial pe cel ce aducea pachetul cu haine, totdeauna vechi și ne
împăcam cu el. Preferam haine cât mai ieftine, ca să poată evada cât mai mulți
pe zi. Acest lucru se făcea între noi cu mare fereală și în secret.
Ofițerul german, șeful gărzii, care din fericire nu ne-a numărat tot timpul
– a fost lămurit din prima zi și rugat să lase liberă venirea cunoscuților și miloșilor
cu pachete de alimente. Pentru asta am fost nevoiţi să ne mulțumim cu ceaiul de
dimineață, la prânz și seara cu o farfurie de ciorbă de fasole foarte sumară, fără
pâine sau mămăligă. Se păstra totul pentru bravii ostași germani73 care puteau
astfel trimite ajutoare familiilor lor în Germania.
Ostașii germani deveniseră politicoși şi ne păzeau în mod relaxat, fiindcă
li se ofereau alimente constând în slănină, pâine etc., și-n felul acesta le scăpa
atenției faptele noastre făcute pe ascuns. Pe civilii intrați și ieșiți nu-i mai număra
și nici controla nimeni. Eu dacă am văzut, că nu pot reuși să plec cu cineva care
cunoaște locurile și nici bani nu aveam pentru un rând complet de haine, am
achiziționat flanele, ciorapi şi cămăși de la norocoşii care plecau, pe un preț de
nimic.
Înainte de plecarea din Pitești cu trenul la Sibiu am fost numărați.
Constatând lipsa multora, au căutat peste tot, în podul clădirii, acoperișuri și prin
vecini. Au rugat apoi pe cei ce știau germană să spună cum au ieșit, că nu-i mai
urmărește și nici nu-i pedepsește nimeni. Dar răspunsul tuturor a fost că s-a
numărat greșit fiindcă nimeni n-a plecat.
La Sibiu am fost închişi într-o clădire cu trei etaje în zona centrului, unde
am stat iar două săptămâni. Aici pe zi ce trecea, starea de foame a noastră se
accentua. Ni s-a dat tot timpul supă de fasole alternată cu iahnie de fasole. Doar
la patru zile ni se da câte o bucățică mică de carne în fasole. Și cei cărora nu le
convenise altădată regimul de fasole, începuseră să se obişnuiască. Asta fiindcă

73
Pentru situaţia din teritoriul ocupat, vezi şi Emil Răcilă, Contribuţii privind lupta românilor
pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial. Situaţia administrativă, economică, politică
şi socială a teritoriului românesc vremelnic ocupat. 1916-1918, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981; Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei, vol. I-III,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2015; Pia Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane
(1916-1918), Editura Corint, Bucureşti, 2017.

237
niciodată porția nu era așa de mare (¼ litru) încăt să le producă saturație (ferească
Domnul!), crampe la stomac sau indispoziție.
Acest regim de fasole a mai avut un efect. Aproape toți camarazii mei de
arme, superiori în grad, n-au avut simțul prevederii. Nu au ţinut seamă de viitorul
sumbru care ne aştepta şi care se făcuse cunoscut încă de la Titu, și au mâncat
din rezerve, aruncând fasolea. Rezultatul a fost terminarea rezervelor de slănină,
zahăr, biscuiți și altele. Cât am stat la Sibiu, am suferit mult de foame şi la fel
până am ajuns prin Oppeln la insula Rügen din Stralsund. Aici am început
adevărata cură balneară de foame şi frig și la propriu și la figurat. Acest lagăr
era special rezervat românilor pentru represalii.

Prizonieri în lagăr (colecţia familiei)

Viața de lagăr de a Sibiu nu a fost liniștită. Manifestările de nervozitate

erau cu mare greutate stăpânite. Unii, în momentele de surescitare provocată de
foame, inactivitate și lipsa de confort, se sculau, noaptea sau ziua, se plimbau
agitat prin cameră, căutau pe cineva să se descarce discutând, sau să se mângâie
cu ascultarea suferințelor altora. Când nu îşi puteau alina altfel suferinţa,
desfăceau cu nervozitate sacul sau pachetul de merinde și se apucau de mâncat
ce mai aveau păstrat, alţi desfăceau pachetul cu lenjerie și se apucau de aranjat,
mișcând buzele și gura parcă ar fi vorbit cu cineva... sau mestecau în gol cu
privirea pierdută.

238
 La Pitești, noutățile zilei, care-l distrăgeau pe prizonier, abătându-i grija
de moment și uitând oarecum situația critică în care se afla, era strașnica ocupație
de pregătire a celor norocoși, nominalizaţi pentru evadare. Cu toții făceam
eforturi, pe cât era posibil, să le înlesnim scăparea. Pe când aici, la Sibiu, era
numai starea de prizonierat la care cei mai mulţi făceau din ce în ce mai greu faţă.
[…]
Am fost îmbarcați într-un tren personal de la Sibiu către Germania74.
Trenul nostru cu circa 400 ofițeri de toate gradele, între care și generalul
Costescu75 de la Divizia 12, luat prizonier la Periş, a mers prin Budapesta și
Viena, și apoi după vreo două zile am ajuns la Oppeln, unde am luat masa la un
restaurant modern. Cum noi eram prea mulți, am fost puși să intrăm la masă în
două serii.
Ca ofițeri eram considerați disciplinați, culți și manierați, la care se
adăuga și respectul obligatoriu între grade în stil militar, în afară de cel civil. Un
ospătar ne-a comunicat respectuos că trebuie să intrăm, cum ne cunoaștem până
la completarea locurilor, iar cei mai mari în grad vor merge în seria a doua. Apoi
ne-a comunicat, rugându-ne politicos, să avem grijă deoarece cartofii din
(fructieră) reprezintă raţia a două persoane – socotită a câte 200 grame, 100 grame
fiind de fiecare. La masă a fost servită şi supă în castroane pentru zece persoane,
iar tocana fiecăruia în parte.
Pentru cartofii din fructieră ne-a atras atenția a doua oară că, în cazul când
nu va rămâne pentru alte două persoane, ceilalţi nu mai pot fi serviţi, fiindcă nici
ei personal nu au decât 100 grame de om. Socoteala și aranjamentul a fost bun.
Dar când s-au golit mesele și a intrat seria a doua n-am mai găsit nici un pic de
piure de cartofi. Mai puternică a fost foamea decât eticheta bunului simț... De aici
înainte dictatul foamei a fost la ordinea zilei şi ea îi va îngenunchia pe toți.
Când un ofițer român, într-un jargon de limbă germană, i-a rugat să ne
mai dea cartofi piure ospătarul șef i-a răspuns amabil că, de când Germania e
încercuită de aliați și ei suferă de foame. Că le pare rău de camarazii români care
au ignorat situația în care ne găsim cu toții și nu și-au respectat frățește camarazii,
lăsându-le porția în fructieră.
Auzind această conversație tălmăcită pentru toţi, m-am mulțumit cu ce
s-a servit, având nădejdea la sacul de merinde în care păstram cu sfințenie,

74
Pe itinerariul precizat de memorialist: Titu – Piteşti – Sibiu – Budapesta – Oppeln – Stralsund
– insula Rügen (lagărul Dänholm).
75
Constantin Costescu (1861-1945), general al Armatei Române, în timpul Primului Război
Mondial. A fost militarul român cu gradul cel mai înalt (general de divizie), care a fost luat
prizonier în timpul primei conflagraţii mondiale. În momentul capturării (23 noiembrie/6
decembrie 1916) comanda Divizia 10 infanterie. Vezi şi Alexandru Ioanițiu, op. cit..

239
respectul rațiilor de grăsime, zahăr și biscuiți zilnice, ce mi le impusesem a le
economisi, pentru a putea îndura mai ușor foamea.
A doua grijă era ca aceste rații să le mănânc cu fereală de privirile
vecinilor mei și să le păstrez în secret. Toate acestea pentru a nu produce pofte,
invidie și râvnire, care apoi să-i împingă la furt, așa cum se întâmpla de multe ori
cu toți cei nebăgători de seamă, producându-se, apoi, bănuieli certe, nerespect de
grad, și chiar insulte. Asta, din cauză că foamea începuse să-i facă să sufere rău
pe unii.
Înainte de masă am fost duşi să facem baie76 cu toții. Hainele și merindele
ni s-au păstrat neatinse, fiind păzite de nemți și ofițeri suferinzi care n-au putut
intra în baie... . La Oppeln, în timp ce făceam baie, am fost îndrumaţi cu indicații,
ordin și chiar pază de un prizonier francez. Vorbea frumos cu o voce dulce,
cântată parcă melodic, cu o rezonanță domoală și plăcută, că nu-ți venea să mai
pleci de lângă el. Chiar nemților le plăcea să-l audă vorbind și-l ascultă cu plăcere
Și astăzi îmi sună în amintire vocea lui melodică începută cu: – A votre
plaisir, Monsieur!

Rügen77 din insula Dänholm78: lagăr79 de represalii 1916-1917 (4 luni)

De la Oppeln am fost transportați într-o noapte la Stralsund80, pe insula

Dänholm. Până la insulă trenul nostru a trecut pe un vas plutitor cu cele șase sau

76
Despre acest lagăr de tranzit din Austria relatează şi un alt prizonier de război remarcând plin
de uimire, bogăţia, organizarea impecabilă şi puterea nemţilor: „Când am trecut graniţa Austriei,
într-un oraş Oppeln, în nişte instalaţiuni făcute anume pentru prizonieri, am avut pentru întâia
oară prilejul să admir spiritul de ordine şi organizare al nemţilor. Modul practic de funcţionare al
băilor care, deşi construite în nişte simple bărăci de lemn erau destul de confortabile, prezenta
pentru mine un interes deosebit. În aceste băi se puteau îmbăia şi dezinfecta peste 5 000 de oameni
odată. În bărăcile de la Oppeln am fost reţinuţi 24 de ore, după care furăm îmbarcaţi în alt tren
curat şi porniţi mai departe.” Maior Gheorghe Caracaş, op. cit., p. 21.
77
Cea mai mare insulă germană de la Marea Baltică, cu o suprafaţă de 926 km.
78
În realitate Insula Dänholm (situată între localitatea Stralsund şi insula Rügen). Despre el
memorialistul se exprimă că era „lagăr de represiune” (1916-1917), un loc unde se aflau lagărele
în care erau triaţi ofiţerii prizonieri.
79
Complexul Dänholm-Stralsund era unul din cele mai mari lagăre pentru ofiţerii prizonieri de
război din Germania. Era situat o parte pe insula Dänholm şi o parte pe continent, la periferia
oraşului Stralsund, pe ţărmul de sud al Mării Baltice. Alin Ciupală, op. cit., p. 158.
80
Stralsund, actualmente oraş în nordul Germaniei (landul Mecklenburg-Pomerania Anterioară),
situat pe țărmul de sud al Mării Baltice. „Această insulă servise de lagăr şi pentru ofiţerii
prizonieri francezi din războiul din 1870. Localul unei cazărmi compuse din patru pavilioane de
zid şi încă alte câteva bărăci adăpostea acuma 700-800 de prizonieri ruşi şi români. Stralsund era
un lagăr de trecere pentru toţi prizonierii, căci de aici ei erau transportaţi apoi în alte lagăre din
interiorul Germaniei. El avea un aspect cu totul pitoresc; priveliştile lui încântătoare, mai ales

240
șapte vagoane. În vagoane n-am simțit frigul, fiind încălzite, în schimb am simțit
cu acuitate foamea.
Din vagoane cu tot bagajul am trecut la bărăci. Bărăcile erau lungi de câte
100 metri una. Înăuntru aveau despărțiri în care încăpeau 90 de paturi pe trei
rânduri. La mijlocul acestei hale, o sobă de fier făcută dintr-un butoi de benzină
de 400 litri, în care intrau până la 40 kg. de cărbuni odată. Se încălzea până la
roșu și ținea căldura cât ardeau cărbunii. Așa că, până la ziuă îngheța orice
aliment, iar noi suflam sub pături, să nu pierdem nimic din căldura corpului. Ziua
se aduceau cărbuni de trei ori, cu porţia.
În prima zi de la sosirea pe insulă ni s-au dat tichetele pentru pituști, câte
trei zile, pe toată săptămâna. Pitușca81 era un soi de gogoașă mare cât o nucă, dar
așa de crescută că mijlocul era gol. Tichetul era mare cât un timbru de 1 cm./1
cm. O pitușcă cântărea aproape 15 gr. din făină neagră. Prețul era 0,15 mărci și
se cumpăra de la cantină.
Dar să revenim la cazarmament82. Paturile erau toate de fier, cu șine late
puse și sudate în lung și-n lat, formând pătrate egale de 20/20 cm. pe care se așeza
greu orice fel de saltea. Salteaua cu puțină iarbă de baltă moale se strecura ușor
prin pătrățele sârmelor de fier. Perna era unică și umplută tot cu puțină iarbă. Noi
o completam sub cap cu haine, pachete, scânduri, cartoane și tot ce mai găseam.
Cearșafuri aveam curate și o singură pătură de învelit, deasupra căreia, noaptea,
puneam toate hainele să ne țină căldura corpului. În pat nu ne puteam întoarce
repede sau deloc, fiindcă riscam să ne julim șoldurile în pătratele sârmelor de fier.
Cea mai potrivită poziție la somn era să stai încremenit cu fața în sus.
Baraca era de scânduri, cu pereții dubli. Între scândurile pereților erau
puși talași și zgură, care se răriseră destul de mult, lăsând ca vânturile Nordului
să așeze zăpada vălurit pe cutele păturilor şi la picioarele paturilor. Cei care se
nimereau în dreptul curentului păreau acoperiţi mai mult de zăpadă decât de
pături. Podul bărăcii era tot de scânduri, așa că nu stătea deloc căldura în camera
prea mare a bărăcii. Frigul a oscilat toată iarna între – 20 și – 35 de grade, făcând
viaţa în prizonierat şi mai greu de suportat.

înspre mare, ne mai îndulceau puţin tristeţea sufletelor adânc nemângâiate. Era unul din lagărele
cele mai bine amenajate din Germania.” Maior Gheorghe Caracaş, op. cit., p. 23.
81
Pituşcă = diminutiv pentru pită.
82
Un alt fost prizonier ne lasă o imagine total diferită faţă de cea a lui Silion: „În cazarmă erau
paturi de trupă, cu învelitori curate şi confort mulţumitor. Instalaţiunea cuprindea şi vreo şase
cantine, o sală de muzică şi o biserică rusească, în care-şi găseau mulţumirea sufletele multor
amărâţi”. Ibidem, p. 23.

241
 Dimineaţa83 ne îmbrăcam repede și alergam la cantină, unde într-o sală
cu un antreu mai mare, cu mese și scaune, se făcea foc toată ziua. Aici serveam
ceaiul, cacao sau cafea, câte o cănuță de 200 grame. Aveam senzaţia, de moment,
că ne încălzește puțin cănița cu cacao, dar în schimb simțeam destul de repede
chinurile foamei84.
După ceai, fiecare îşi găsea diferite ocupații. Totul se părea că merge
încet, gradat85, după starea în care îl adusese pe fiecare foamea și slăbirea fizică,
cu repercusiuni treptate în rău asupra stării de spirit şi sistemului nervos. Toate
eforturile fiecărui ofițer în parte86 erau ca prin felul de a-și petrece timpul, să se
înșele pe el însuși, uitând de crampele și senzațiile supărătoare și enervante ale
foamei.
La orele 12.00-13.00 după amiaza, se servea masa87, anunţată prin bătăi
r

într-un tub de obuz. La masă se dădeau castroane mari de graupen suppe, câte
zece la castron. În castron erau exact zece linguroaie (polonice) de câte 200 grame
de apă fiartă, limpede, în care se putea număra ușor câte boabe de orz (sau câte
odată și de grâu) sunt.
Înainte ca ofițerul cel mai mare în grad din echipa de 10 persoane să se
apuce de împărțit, toată echipa știa câte boabe trebuia să se dea la fiecare. Acestea
se împărţeau cu necaz, nervi și manifestări de furie, stăpânite la început, dar din
ce în ce mai dezlănțuite apoi. Se făcea împărțirea boabelor în palmă, dându-se jos
cu furculița plusul de boabe, ori adăugându-se când erau în minus. Această bătălie

83
Maiorul Caracaş: „Papa Darian se scula dis-de-dimineaţă şi făcea focul, pe urmă unul câte unul,
ieşeam şi noi de sub plapumă. La ora 8.00, coboram la cafea şi de acolo la apel. După apel,
treceam în revistă cantinele, citeam jurnale şi răsfoiam câte o revistă. O melancolie adâncă, o
întristare stăpânită se degaja din toate acţiunile noastre, chiar în cele mai vesele ceasuri, când
izbuteam să uităm puţin.” Ibidem, p. 24.
84
Despre regimul de înfometare al prizonierilor din lagăr scrie şi maiorul Caracaş: „Cu un cuvânt,
ar fi fost un ideal de lagăr, dacă şi hrana ar fi fost îndestulătoare. Luptam însă mult împotriva
foamei care ne consuma, căci cu supele lor lungi de capustă (Kapustă înseamnă varză, în limba
poloneză n. ns.), gulii şi păsat eram veşnic flămânzi.
Mulţi dintre ofiţeri se îndeletniceau cu pescuitul. Stăteau bieţii băieţi, cât era de mare
ziulica, în frig şi vânt, cu undiţa în mână şi nu pierdeau o clipă din ochi vârful plutei de pe luciul
apei, care prevestea prada prinsă în ac.” Ibidem.
85
Maiorul Caracaş: „Şi astfel treceau zilele, una după alta, monotone şi pustii, până ne pomenirăm
în ajunul Crăciunului. O zi tot atât de urâtă, tot aşa de tristă ca şi celelalte. Seara, în sala de
mâncare, un pom aprins pe o masă îmi aminti că în ziua aceea era şi pentru noi o zi sfântă! O zi
de durere adâncă, o zi în care dorul şi grija de cei de acasă ne sângerau inimile. Fiecare se gândea
tăcut la ai lui şi pe feţele ofilite ale tuturora citeai o amărăciune resemnată.” Ibidem, p. 25.
86
Maiorul Caracaş: „Fiecare dintre noi se simţea mai bine singur, ascuns de ceilalţi, când putea
să se lase în voie pradă gândurilor lui.” Ibidem.
87
Maiorul Caracaş: „La ora 12.00, ora mesei, adunaţi în jurul ligheanului de capustă şi morcovi,
ne potoleam pentru un moment foamea. După masă, un pahar de surogat de bere de la cantină
completa acest ospăţ ales.” Ibidem, p. 24.

242
pentru boabe rar se termină cu câte 10 boabe de fiecare. Și atunci eram cei mai
fericiți. Ne ziceam cu satisfacţie că s-au păcălit nemții.

Baracă din lagăr (colecţia F. Mocanu)

S-ar mai putea adăuga aici și măsurile de siguranță luate de toți membrii
echipei de zece persoane, prin practicarea unei vigilenţe exagerate, scrutând cu
zgomot şi invective, cu reticență și observații dure, sau mai delicate, orice
mișcare făcută de generosul şi meticulosul împărțitor al boabelor de orz. La toate
aceste delicatețuri furioase autoritatea gradului militar posedat de împărțitor nu
se sesiza.
În cazul când, totuşi, se sesiza – și asta a fost doar la început – risca să
primească fără jenă din partea subalternilor în grad, epitete măgulitoare cu
apostrofe apăsate și răstite: – Să-ți fie rușine obrazului!, – Șarlatanule!, – Hoțule!,
– Netrebnicule!, – Ne furi!, – Crezi că ești la regiment?
Din cauză că la împărțirea cu polonicul la masă demiaza și seara se
produceau aceste delicatețuri familiare88, de expresii, din cauza nemulțumirilor
generate de suplețea supei și amplificarea anticipată a imaginației de furt
provocată de o patologie a nervilor suferinzi, cei care erau mai mari în grad din
echipă au renunțat treptat la cinstea de a-și asuma răspunderea împărțirii
boabelor, declinându-și autoritatea și prestigiul către cei mai mici în grad.

88
Maiorul Caracaş: „Duceam o viaţă în deplină înţelegere cu toţii.” Ibidem.

243
 Astfel, din acel moment împărțirea a fost făcută de sublocotenenți. Pentru
o cât mai bună împărţire se puneau în practică tot felul de inovații. Se împărțea
de fiecare deodată câte trei boabe. Apoi câte două boabe și apoi câte una. Dacă
întâmplarea făcea să mai rămână câteva, atunci se împărțea de la capăt, ținându-
se cont ca, la al doilea prânz, să primească din restul de boabe cei restanţieri de
dimineață sau din ziua precedentă. Ca urmare, totul se făcea cu cea mai mare
atenție la numărul boabelor de orz și la împărțirea lor.
Felul al doilea era compus din două linguri de compot cu două sau trei
vișine. Ori o lingură de sos cu o bucățică de zgârci de carne de... cal care nu trecea
de 4-5 gr (mai concret cât buricul degetului). Dacă greșeai și lăsai sosul să se
întindă pe farfurie, se sleia repede și nu aveai ce aduna. Și adunarea sosului
împrăștiat pe farfurie o făceai cu limba, deoarece carnea pițuștei se mâncase pe o
săptămână și nimeni nu mai avea pituște la masă.
Sosul era mai mult apă şi cu foarte puțină făină neagră de grâu în el.
Cu făgăduința revenirii asupra sistemului de hrană cu amănunte gingașe
și pline de necontrolată dezlănțuire a instinctului animal din om, trecem la alte
lucruri menite a ne ameliora și distrage atenția cotidiană de ,,lagăr al
persecutaților”.
Un fel de stare de nebunie halucinantă cu reverii89 ale unei minți
pierdute... va fi caracteristica generală, de aici înainte, pentru fiecare în parte, cu
intensități şi grade diferite. Neavând cu ce ne ocupa gândurile, ni-l ocupam cu cel
al mâncării.
Și eu m-am gândit să-mi concentrez atenția asupra hranei. Voiam să am
câte ceva în plus la fiecare masă. Pentru aceasta am folosit la început rezervele
din hrana ce o păstrasem încă de la Titu, Pitești și... Sibiu. Dar și aceasta, până la
jumătatea lui ianuarie 1917, cu toată exigența mea drastică, o terminasem. Stând
lungit în pat, în baracă, nu puteam uita foamea permanentă şi nici frigul care mă
învăluia. Nici conversațiile în doi, trei și patru, spunându-ne tot felul de
întâmplări cotidiene, din viața fiecăruia, nu-mi ameliora nici burta și nici gândul
şi aşa am recurs la lucru... .

89
Maiorul Caracaş: „În urmă, în lungul aleilor de pe malul mării, mă desfătam cu gândul rătăcind
prin depărtări, la izvorul sfânt şi dulce al amintirilor de odinioară. Cu gândul la ai mei, de dragul
lor şi îngrijat de soarta lor, nu rareori îmi găseam mîngâierea într-un plâns tăcut şi uşurător. Dar
timpul trecea nepăsător şi foamea ne îmboldea din nou spre cantinele duşmane, la ciorba de
zarzavat şi linte.
La ora 20.00, un nou apel ne aduna în camere, pe urmă ieşirea nu ne mai era îngăduită.
La 22.00 se stingea lumina, dar odată cu stingerea, în sufletele noastre se reaprindeau, parcă prin
farmec, imaginile trecutului şi dorul de ţara depărtată.
Doar noaptea mai trăiam şi noi, căci numai în visuri găseam fericirea vieţii de altădată.”
Ibidem, pg. 24-25.

244
 Din diferența de soldă (care era 270 mărci) rămâneau 170 mărci, fiindcă
100 mărci ni se oprea pentru hrană, am cumpărat o daltă mică de sculptat din
lemn. Am cumpărat obiecte mici de artizanat semifabricate, mici șuvițe
(scândurele) de lemn de plop german, pe care le desenam modelul și apoi le
sculptam. Le îmbinam după propria fantezie, făcând rame de diferite mărimi și
forme bine lustruite și încheiate.
Le ofeream numai pe bonuri de pituște sau pituște cumpărate gata (o
pitușcă avea 15 gr. şi costa 15 pfeningi), după caz. Rar acceptam bani. Cu prețul
unei rame vândute, cumpăram material pentru 10-15 rame. Asemenea la cutii. La
cantină aveam, contra cost, orice fel de mărunțiș: de la roșul de buze și ace, până
la batiste, haine de hârtie (celuloză), brice de bărbierit și bricege de tot felul.
Alimente nu se aduceau. Se vindea doar vin de mere, oțet, pastile concentrate de
supă (erzateu, îi spuneam noi): puneai o pastilă într-o cană de apă caldă de ¼ și
obțineai o apă puțin colorată în roz și puțin sărată, care, mâncată (băută), provoca
o poftă de mâncare și mai mare).
La un moment dat au venit cutiuțe din lemn de toate mărimile și formele,
de la sistem tabachere pentru 10 țigări, până la cutii de ½ m. cu mai multe
despărțiri pentru păstratul obiectelor de toaletă, rechizite școlare și altele. Când
au fost aduse, aceste obiecte semifabricate mi s-au părut foarte ieftine. Nu aveau
nici un fel de ornamentație sculptată, pictată sau vopsite. Cu 20 de mărci am luat
vreo 15 cutii, sisteme tabachere și pentru creioane, pudră și o casetă mare de 20
cm. lungime. Într-o săptămână le-am făcut sculpturi cu modele ce le credeam
frumoase și le țineam expuse lângă mine pe masă, la cantină unde lucram.
Pe măsură ce lucram, n-au întârziat să apară aprecierile ofițerilor care
veneau să se mai încălzească la cantină fiindcă nu încăpeau în jurul sobei din
dormitor. De aici a rezultat interesul și dorința multora de a le cumpăra. Pentru
mulți camarazi nesuferinzi prețul în ,,pituști”, era un preț fantastic de exagerat,
dar 5,10,15, 20, 30 și chiar 40 de mărci pentru o casetă mică sau mare – o ramă,
erau prețuri foarte rezonabile pentru frumusețea sculpturii și a modelelor
apreciate.
În curând, după o săptămână, artizanatul meu cu vreo 18 lucrări mici, a
început să-și găsească admiratori și amatori pentru amintiri și cadouri, oferind
prețul în ,,pituște”. Primele două port-țigaretă le-am scăpat pe câte două pituște.
Apoi prețul l-am suit la trei pituște, dar cu foarte multă tocmeală. [...]

245
 Scoțienii și o sfidare

În sala de mese a cantinei stăteam zilnic

lângă sobă și lucram. Șeful cantinei cu ajutorul
lui, care făceau curățenie după fiecare masă, nu
tolerau în sală pe nimeni. Numai pe cei ce
cumpărau îi tolera mai mult. Pe mine m-a tolerat
de la primele cumpărături de cutii și bucăți de
scândurele. Când nu aveau clienți, veneau și
stăteau lângă mine, privind cum lucram. Se
mirau mult de abilitatea cu care lucram, de
liniatura și ingeniozitatea figurilor modelate.
După ce le-am făcut cadou două cutii, o
plumieră și o tabachieră, mă onorau și cu cărbuni
la sobă când se începea a răci. La cantină veneau
regulat şi doi ofițeri englezi, scoțieni de origine,
de-și făceau siesta. În executarea programului
zilnic ce și l-au impus, erau rigizi, serioși, Prizonieri
matinali în execuții şi cu o observare strictă până (colecţia F. Mocanu)
şi a secundelor. Dis-de-dimineață între orele 7.00
– 8.00, scularea. De la 8.00 la 10.00, sport cu alergare în jurul insulei Dänholm
în costum scoțian adică, pe cap bonetă, un fular lung neînfășurat la gât, un tricou
gros de lână fără mâneci cu guler, acoperea toracele și burta până la cureaua
pantalonilor. O pereche de pantaloni groși scurți, sistem chiloți, care acoperea
picioarele până la jumătatea dintre genunchi și coapsă (burtă, șold), făcând
impresia mai curând a unor chiloți de baie.
În picioare, ciorapi de lână scurți până aproape de pulpa piciorului. Ghete
căptușite cu blană de miel. În mâini aveau mănuși cu degete blănite, mari, în
care încăpea toată mâna până la jumătatea antebrațului. Sportul era făcut la o
temperatură de – 25 – 35 grade. Ajungeau la cantină roșii ca sfecla, obosiți și
înfrigurați, dar nu stăteau lângă sobă. Cantina avea termometru și afară și-n
năuntru.
Scoteau dintr-o mică tolbă un pachet din care desfăceau fiecare câte 5-6
fleicuțe de purcel de câte 100 gr. aproximativ (destul de mari la vedere, cât palma)
şi 3-4 felii de pâine. Prăjeau fleicuțele puțin și le dădeau cu puțină pâine. Apoi
desfundau o sticlă de vin de mere de la cantină plătită cu 8-10 mărci, și după ce
mai glumeau și se antrenau într-un fel de luptă romană ușoară, plecau în camerele
lor, aproape de ora 12.00.
Știu că la masă de amiază și seara nu i-am văzut niciodată.

246
 Sportul îl repetau și după amiaza după ora 14.00 când, pe vreme
frumoasă, îi vedeam alergând de pe geam, pe marginea insulei la 200-300 m. de
noi. Când mâncau în cantină, nu dădeau o centimă nimănui. Doar priviri
sfidătoare şi agasante ce le aruncau în jur.
Ofițerii noștri, văzând că trăiesc așa de bine scoțienii și mănâncă pâine
masivă făcută cu lapte (asta fiindcă feliile ce le devorau cu lăcomie în timpul
gustării aveau un prea pronunțat aspect de cozonac), au căutat să se
împrietenească cu ei, făcându-le căte un compliment cu salut și întrebăciune în
limba franceză. Credeau că prin aceasta îi vor face mai blânzi și amiabili și o să-i
servească măcar cu cozile de pâine ce le rămâneau după mica gustărică.
În limba germană dacă erau întrebați, nu răspundeau. [...]
Au urmat multe zile în care căpitanul și apoi alții au încercat pe rând să
capteze bunăvoinţa și mai ales ospitalitatea englezilor și să obţină o bucățică din
fleicuță sau… din cojile de pâine (cozonac) ce le strângeau în hârtie ca oameni
delicați și curați și le luau cu ei.
Englezii au fost creștinați încă din primii ani ai creștinismului, Preoţii
catolici din secolele I și II e.n. erau conducătorii politici ai Angliei. Credința era
puternică... Dar rigiditatea și vicisitudinile timpurilor au fost prea vitrege cu ei și
nu i-au lăsat să-și însușească și sentimentul milei creștine, conform preceptului -
dogmă iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți, din care țâșnește mila ca
nădejde supremă a omeniei.
Ce însemna oare? Cât putea valora şi ce respect i se dădea unei pituște
mare cât o nucă și goală ca o scripcă!!??
Ce însemna o bucățică de fleicuță sau șuncă, chiar dacă ar fi fost de
5 kg!!?? Numai un krig geffangenen lagăr – Stralsund poate să spună.
Situația fizică a ofițerilor se înrăutățea zilnic printr-un proces de
extenuare continuă datorită înfometării. Mersul le era încetinit, spatele li se
încârjoia ieșindu-le în gheb, le slăbea și li se termina glasul – ajungând ca o
şoaptă, corpul le tremura, iar la alții pielea pe corp li se încrețise şi la baie abia se
mai țineau pe picioare. Fețele deveneau livide, cu figuri și aspect de speriat.
Starea noastră din punct de vedere psihic şi fizic era greu de conceput şi
de transpus în scris. Încă mă întreb câte ființe au fost sortite morții printr-o lentă
inaniţie ori datorită nervilor zdruncinați şi ideilor morbide.
Unii stăteau întinși în patul rece cu perna mică, în care iarba stolohănită90
le stătea ca un pietroi sub cap, și-n slăbiciunea letargică a capului, visau numai
codrii de pâine şi își purtau buzele ca și cum ar vorbi cu cineva.

90
Făcută cocoloaşe, întărită. Regionalism.

247
 Alții în convulsii nervoase strigau: – Fraților! – Am vândut pâine, grâu,
porumb, de voi ajunge vreodată în țară, și de nu-mi va rămânea osușoarele pe
aici, n-am să mai vând nimic! – Am să adun pe toată lumea în jurul meu, și am
să mă uit cum mănâncă pâine caldă de la mine.
Alții strigau: – Nu voi proceda englezește, voi proceda românește!
Iar alții strigau invers, stându-le în minte și simțire atitudinea englezilor
scoțieni de la cantină: – Nu voi da o bucățică nimănui! – Cu ghioaga am să iau
cerșetorii!
Mulți se plimbau cu pași de melc prin baracă după ceaiul de dimineață
până ce amețeala slăbiciunii îi dobora și se lungeau în pat, fie blestemând, fie
repetând rugăciuni. Niciodată dogma creștină cu rugăciunile ei îmbietoare la
îndurare și milă n-au fost pronunțate mai cu nădejde, pentru salvarea de la
suferințe ca acum. Nici un ofițer nu mai era ateu sau liber cugetător, cum se
spunea. Toți căutau mângâiere unul la altul, îmbărbătare pentru răbdare în
suferință, împărtășindu-și și ascultându-și cu milă durerea suferinței, iar mântu-
irea prin răbdare o vedeau prin rugăciuni repetate implorând puterea minunii ei
dumnezeiești.
Rugăciunile noastre de bază erau: Tatăl nostru, Crezul, Împărate ceresc,
psalmii mai puțin…
În durerea suferinței nu era uitat nici folclorul situației de moment al
greului luat în derâdere.
Iată-l pe bietul Raiciu, locotenent (judecător la Roman) care, la venirea în
lagăr, avea greutatea de 120 kg. Înalt de 1,80 m., puțin brunet și tare găurit la față
de vărsat, în culmea suferinței apuca pe ,,puștulică’’, un sublocotenent mic la
statură-dar fost vălătuc frumușel, cu fața crispată de slăbiciune și îndurerat de
foame, și-l vâră în sân și-l acoperea cu mantaua lui, pe care o încheia peste el. Și
astfel, doi într-o manta, plecau încet și legănat a jale printre paturile din baracă,
cântând pe melodia Valsul nou jalnic, cu versuri improvizate cam așa: ,,Uitați-vă,
fraților, cât mi-au furat nemții, Acum am rămas în lume, nu fără glas, ci fără carne
cu oasele goale, Când îmi vor lua și oasele să știți că am murit în gură de lup,
Care-ți avea nevoie să ajungeți în țară să-mi duceți și… numele meu”.
Un alt ofițer locotenent, brunet, searbăd la faţă, slăbit și rezemat curmeziș
pe pat cu o vioară închiriată cu 5 mărci pe 3 luni cânta din gură și apoi din vioară
țigănește: ,,Pe lângă plopii fără soți, te-am văzut fără de rost”, etc. Toți o clipă
râdeau spasmodic și pierduți în spaima morții.

248
 La cantină se aduceau pentru închiriat și instrumente muzicale, o parte
dintre necăjiții soartei închiriau și viori91, mandoline cu care căutau să-și alunge
spectrul foamei scoțând pentru mângâiere și întărirea răbdării sunete melodioase
şi pregnante.
Un locotenent de rezervă, judecător pe undeva prin Prahova, cu figura
brunetă de fapt toți devenisem pământii), în momentul în care Raiciu termina
plimbarea jalnică începea cu vioara să cânte cu vocea forțată țigănește ca la bâlci,
acompaniindu-se din vioară: ,,Pe lângă plopii fără soț, Adăs m-am întâlnit. Și nu
ți-a păsat că sunt flămând!’’.
Apoi, ca o răzvrătire bruscă și ridicolă schimbă (brusc), întâi cu vioara și
apoi din gură: ,,Eu eram acela eu, La morica din Stralsund, Urmărit necăjit și
flămând, La nemți în lagăr chelălăind”… La care toți pacienții din baracă se
înviorau o clipă, se sculau și-ntr-un râs zdruncinat, ca o flacără pâlpâindă când e
gata să se stingă, se arătau cu mare bucurie, făcând haz mare că au putut fi puși
câteva secunde să-și aducă aminte că ei sunt oameni, și că se mai pot bucura și
de o mică bună dispoziție, de pe marginea prăpăstiei și a pieirei sigure, că se pot
veseli o clipă.

Butoiul… cu foc…

Butoiul sobă pentru foc din mijlocul barăcii, servea şi pentru întrunirile
ofițereşti – umbre ale unor Hamleți români – până se răcea. Se stătea în picioare,
roată pe 5-6 rânduri în jurul butoiului şi lipiți cât mai bine unul de altul să nu
piardă nimic din căldură. Cei din față erau favorizaţii sorţii în ziua respectivă iar
ceilalți se încălzeau doar privind la butoiul încins la roșu și presându-se unul în
altul.
Acest lucru se petrecea în orele de dimineață și de seară, până când ofițerii
se despărțeau pentru a se culca și soba – butoi se răcea… În jurul butoiului
transformat în sobă se înfiripau discuții, difuzându-se știri cotidiene cu lungi
comentarii şi închipuiri… rodul imaginaţiei fiecăruia.
Aici s-a aflat că șeful cantinei a dat amănunte despre ofițerii englezi
scoțieni prizonieri, pensionari ai lagărului Stralsund şi despre bogăția acestora.
Că le-a venit prin Crucea Roșie din Berna (Elveția) cantități enorme de alimente.
Cele primite luau proporţii după vorbitor: la unul, opt vagoane și la un altul, patru

91
Maiorul Caracaş: „Raul Sculy ne desfăta din când în când cu vraja încântătoare a arcuşului său,
care ne mai uşura dorul de casă. (….) O singură vioară tresare în cântec de durere; un suflet
turburat, a cărui jale izbucneşte fără voia lui! Era vioara lui Sculy!” Ibidem, pg. 24-25; Raul
Sculy-Logotheti (1882-1954), moşier, violinist şi compozitor român de operete, descendent al
unei familii boiereşti de origine greacă.

249
vagoane. Alimentele primite erau foarte variate: de la pâine în trei variante, făcute
cu lapte, cu unt și cu smântână, de formă trapezoidală băgate în cutii de tablă
galvanizată subțire, sub formă de conserve; la biscuiți cu lapte, unt, smântână în
cutii de tablă ermetice și conserve de pește, carne, fructe, compoturi, pateuri și
alte bunătăți în carne conservată, brânză etc. Și… toate bunătățile ce le putea
închipui imaginar – mintea noastră bolnavă de suferințele inaniției… . Aceste
alimente erau păstrate în magazii pentru care scoțienii plăteau zece dolari drept
chirie lunar.
Tot aici se judeca în manieră ipohondrică și halucinantă faptele ieşite din
comun ale ofițerilor.
Printre alţii, aici eram judecat și eu că mă bucur la pituștele nenorociților.
Pe alții că se bucură de țigări, care-i extenuează și-i oftică slăbindu-le plămânii și
altele. Se vorbea cu pasiune, fără ca nimeni să încerce a-și stăpâni impulsurile
reflexe ale pumnilor şi lăsând să dicteze instinctele primare.
Doi ofițeri a căror ftizie92 se agravase, dar al căror instinct harpagonic se
întărise halucinant, își vindeau pituștele pe bani. Surprinzător, aveau şi
concurență, pituşca vânzându-se între 5 şi 10 mărci bucata și, cu toată foametea,
îşi vindeau raţia pe o săptămână.
Dacă era o grozăvenie pentru un om normal să vândă o pitușcă, apoi era
o vrednicie de negustor abil pentru ofițerul care putea cumpăra o pitușcă, chiar
cu prețul de 5 sau 10 mărci bucata (bucățică).
O bucățică de șuncă de 100 gr. ar fi fost o minune dacă se găsea și cred
că ar fi ajuns 200-300 de mărci, dacă se oferea.
N-a fost de mirare când unul din ftizici a murit după patru luni, înainte de
a ne muta în lagărul Ströhen93 – Hanovra. Bolnavi de halucinație ipohondrică
(și) harpagonică, care contra bani își vindeau şi ,,pâinea de la gură”, au fost mai
mulți. Au plătit și ei același bir al morții. Unii la Hanovra, alții la Krefeld, iar alții
când au debarcat în țară, având banii pachet sub cap. Atât de mult slăbisem cu
toții, încât se vehicula ideea – și așa era – că, odată ajunși în țară, după astfel de
suferință degeneratoare de fizic, nu vom fi capabili de muncă și nici vrednici de
întemeierea unui cămin familial din cauza degenerării organelor reproducătoare
pe care nu le mai simțea nimeni.
Tot în jurul butoiului sobă a luat naștere o artă literară culinară furibundă
și multilaterală, cu cele mai extravagante rețete de bucate, pe care niciodată o

92
Termen arhaic referindu-se la tuberculoza pulmonară.
93
Memorialistul menţionează că aici regimul de înfometare a fost mult mai dur. Din cauza
numărului mare de decese în rândul prizonierilor, aici a fost înfiinţat un cimitir în 1915, în
principal al soldaţilor ruşi. https://www.kreiszeitung.de/lokales/diepholz/geschichte-bleibt-
3102613.html

250
minte omenească, având corpul îndestulat şi în stare de libertate, nu și le-ar fi
putut închipui.
Bostanilor roșii94, cărora acasă abia li se dădea atenția pentru semințele
pe care le cumpărau precupeții – țigani, pentru a le revinde cu păhărelul
amatorilor de ,,ronțăit’’, iar carnea bostanilor se dădea porcilor în stare naturală
sau fiartă cu puțină făină de orz pentru îngrășatul lor; acum, în arta culinară
vehiculată în lagărul de prizonierii români, devenise fructul arbust de bază din
care se pot găti, nici mai mult, nici mai puțin, vreo 20 de feluri de compoturi,
marmelade, dulcețuri, plăcinte și apoi vreo 14 feluri de mâncăruri, din care la loc
de cinste erau așa zisele fripturi de bostan.
Diferitele feluri de foi, tăiței cu asortiment felurit, formau desertul râvnit
de cei mai mari împărați ai lumii din povești.
Nu mai vorbim de mâncărurile gătite cu fel de fel de sosuri, supeuri și
altele.
Asemănător se concepeau şi diferitele moduri de a găti bucăți din pepeni,
bostani albi, sfeclă de zahăr, din sfeclă furajeră, din porumb-lăptuci, păpădie,
muștar și alte asemenea buruieni ori mirodenii.
După aceasta, în timp de răgaz îngăduit de anestezia hibernatoare, sau
excitaţi de vreun vis tulburător, ne ocupam cu scrisul lor, pe caiete respectabile,
pe bloc-notes, pe foi volante, toate strânse cu mare grijă și păstrate sub cap și la
piept, ca nu cumva să fie furate de cineva. Și acest obicei al artei culinare format
era tot fructul slăbirei sistemului nervos, odată cu slăbirea fizicului, iar
ipohondria halucinantă mintală era fructul ei.
Dar toate aceste note culinare, ce au ocupat timpul și amăgit foamea, erau
menite dispariției odată cu îndestularea de la Krefed95. Aici ni s-a îndulcit hrana.
Ni se dădea un ou și 5 gr. de șuncă pe săptămână. Dar, un eveniment minune a
fost când după 10 luni de zile, ni s-a dat pachetele, care fuseseră depozitate bine
până acum, și... mai ales dijmuite.
Rezistența fizică (deși cu suferințe mari și uneori cu stări similare
nebuniei în cazul unora) la majoritatea ofițerilor se datora tinereții și rezistenţei
organismului lor. La bază toți erau fii de țărani, harnici și stăruitori în
gospodăriile lor, îndestulați cu de toate, agonisite cu muncă grea și păstrate cu
grija zilei de mâine. Acest lucru îi făcea ca în momentele acestea de suferință şi
inaniție să se compenseze chiar bine, cu prevederile articolelor ce ni se aplicau
conform tratatului de la Haga potrivit căruia: ofițerii prizonieri nu sunt obligați
la muncă.

94
Bostani porceşti. Dovleac.
95
În acest lagăr a petrecut restul perioadei de prizonierat între 25 iunie 1917 şi 10 iunie 1918.

251
 Componenta principală a prizonierilor români era formată din învățători
– cam 2/3 din cei 900 aflaţi acolo. Restul erau din toate ramurile de activitate
civilă, plus ofițerii activi.
Dacă unele voci se ridică și spun că entuziasmul lui 191296, cu
retrocedarea Cadrilaterului și pacea balcanică97 se datorește învățătorului, apoi și
de data aceasta România Mare, venită aproape în granițele naționale, tot
învățătorilor se datorește. Ei au educat, au crescut generațiile și apoi le-au condus
în lupta și de la 1916-1918.
Probabil că istoria aceasta se va repeta indiferent care vor fi structurile
sociale.
O preocupare cu multă nădejde de viață, și care le ameliora mult stările
morbide şi sufletești, era și cea cu scrierea scrisorilor, acasă în România, dar mai
ales cele către societățile de Cruce Roșie din Suedia, Danemarca, Olanda şi
Elveția, singurele țări rămase în afara celor două coaliții armate – Antanta și
Puterile Centrale.
Deși nu aveam voie decât la o scrisoare lunar, totuși, ne străduiam să
scriem câte două.
Profitam de faptul că la cancelarie se ținea socoteală doar de adresele la
care se trimitea, nu și nominal de cei care le trimiteau.
Redactarea scrisorilor ameliora starea de nervozitate și făcea ca timpul să
nu mai treacă atât de îngrozitor de încet, de la o masă la alta. Este suficient să arăt
că, după ce-și procurau de la cantină cartea poștală, se completa cu multă atenție,
claritate şi cât mai caligrafic posibil, atât în limba germană cât și în limba română.
Pentru acest lucru, în tot lagărul erau doar vreo zece care puteau să ajute cu scrisul
și vreo șapte-opt cu redactarea și corectarea în limba germană.
Pentru a le obţine serviciile, li se oferea drept cinste câte un pahar de bere
(15 pfeningi, adică 0,16 lei de-ai noștri). Aceasta era singura băutură tolerată. Era
agreată de toți și foarte slab alcoolizată, ca urmare era ușor de suportat și mai
ales... bună la amăgit foamea pentru câteva minute.
Toate scrisorile se redactau în sufrageria cantinei deoarece era mai cald
și aveam cu ce scrie. Fiecare scrisoare trebuia să poarte semnătura proprie a
solicitantului. Pentru cererile pachetelor de alimente, toți reveneam în fiecare
lună cu același conținut în redactare, cu multă speranţă, dar şi cu o revoltă plină
de nervozitate pentru că eforturile se dovedeau a fi în van.

96
În realitate 1913.
97
Pentru consideraţii generale privind participarea României la cel de Al Doilea Război Balcanic
vezi şi Marcel Proca, Societatea românească...; General-maior (r) dr. Mihail E. Ionescu, prof.
univ. dr. Nicolae-Şerban Tanaşoca, (coord.), Al Doilea Război Balcanic, Editura Militară,
Bucureşti, 2014.

252
 Zgârcenia englezilor, lipsa lor de omenie, gătirea ostentativă a fleicilor
sau a ceaiului servit cu biscuiți pe care mai puneau şi unt, în condiţiile foametei
ce domnea în rândul românilor, îi agasa pe ai noștri, sporindu-le nervozitatea și
dându-le o stare de revoltă sufletească, greu de descris în cuvinte... .”

(„Elanul”, Nr. 185, iulie 2017, pg. 6-14

253
 ÎNCHEIERE

Oraşul Bârlad, fosta reşedinţă a Ţării de Jos şi loc al naşterii domnitorului

unirii Alexandru Ioan Cuza, şi-a adus şi el contribuţia la salvarea fiinţei naţionale
şi la realizarea proiectului naţional. Pentru o scurtă perioadă de timp, noiembrie
1916 – martie 1917, oraşul a avut o importanță mai mare decât mărimea sa
(centru militar şi factor de influenţă politic), dobândind prin forţa împrejurărilor
statutul de CAPITALĂ MILITARĂ a României neocupate de inamic.
De asemenea, garnizoana din localitate şi-a adus contribuţia prin jertfa de
sânge pe câmpurile de luptă, remarcându-se în acest sens eroica Şarjă Prunaru
(15 noiembrie 1916) – cu exemplul personal al colonelului Gh. Naumescu, ori
sacrificiul căpitanului Grigore Ignat din Regimentul 51/52 Infanterie (6 august
1917).
Oraşul s-a văzut pus în faţa unor situaţii limită, fiind nevoit să se ridice la
nivelul noului statut. Totodată oraşul a devenit şi un important loc de retragere
nu numai pentru instituţiile militare dar şi pentru civili, populaţia Bârladului
crescând brusc de 3 – 4 ori, de la 26.500 la peste 100.000 de locuitori,
ospitalitatea bârlădenilor fiind pusă la grea încercare. Aflat în refugiu la Bârlad,
scriitorul Al. Vlahuţă a însufleţit activitatea Academiei Bârlădene, iniţiind
şezători literare la care participau: George Tutoveanu, V. Voiculescu, Nichifor
Crainic, Victor Ion Popa, Donar Muntenu, Iosif Iser, Petre Cancel, Nicolae
Crevedia, I. Gr. Oprişan, G. M. Vlădescu, Mihail Lungeanu, Iuliu Săvescu,
D. Iov etc. Devenit centru de emulaţie culturală, Bârladul (considerat, poate nu
întâmplător, de George Călinescu „Weimarul Moldovei”) atrăgea şi alte
personalităţi precum N. Iorga şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea, care veneau
special de la Iaşi. În trecere prin Bârlad întâlnim şi alte nume consacrate ale
culturii naţionale: George Enescu, Mihail Sadoveanu, Gib I. Mihăescu, poeții Ion
Barbu și Alexei Mateevici.
Prin urmare, Bârladul, deși nu a avut poziția de prim rang a Iașului, merită
celebrat pentru contribuţia la făurirea istoriei naționale. Fără îndoială că despre
Bârlad, ca un oraş ce a jucat un rol important în timpul refugiului din Războiul
Întregirii, ar mai fi multe de scris. Aici și-a găsit adăpost temporar regele
Ferdinand I Întregitorul, aici au fost dislocate cele mai importante instituții de
conducere militară, aici a fost parţial reorganizată armata şi tot aici s-au inițiat
pregătirile pentru marile victorii ale anului 1917. Bârladul are un trecut eroic,
trecut de care trebuie să fie mândru, pe care trebuie să îl respecte şi să îl onoreze
cum se cuvine.

255
 REPERE BIBLIOGRAFICE

I. ARHIVE

Arhivele Militare Române – fonduri: Marele Cartier General, Memorii bătrâni.

Arhivele Naţionale Istorice Centrale.
Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Iaşi, fonduri: N. A. Bogdan, Primăria oraşului
Iaşi, Serviciul sanitar al oraşului Iaşi .
Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Vaslui, fonduri: Primăria oraşului Bârlad,
Serviciul sanitar al oraşului Bârlad, Tribunalul Judeţului Tutova, Episcopia
Huşilor.
Biblioteca Naţională a României, fondul Saint-Georges.
Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” – Iaşi.
Biblioteca Municipală „Stroe S. Belloescu” – Bârlad.
Muzeul de Istorie „Vasile Pârvan”, Bârlad.
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” – Bucureşti, fototeca.

II. DOCUMENTE OFICIALE, CULEGERI DE DOCUMENTE,

ENCICLOPEDII

Analele Spitalului „Bârlad și Elena Beldiman”, Tipografia George Cațafany, 1898.

Antonovici, I., Documente bârlădene, vol. V, Diverse, Atelierele Zanet Corlăteanu,
Huşi, 1926.
„Calendarul nostru pe 1918”, 1918, Bârlad.
„Calendarul Tutovei”, Tipografia C. D. Lupaşcu, Bârlad, 1920
Chiper, Constantin, Personalităţi militare bârlădene, Primăria Municipiului Bârlad,
2001.
Coloşenco, Mircea, Ion Barbu-Dan Barbilian. Biografie documentară (1864-1925),
Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
Dare de seamă științifică asupra spitalului militar și a serviciului sanitar din
Garnizoana Bârlad, Tipografia N. Peiu, Bârlad, 1929.
Dumitrescu, Doru, Manea, Mihai, Popescu, Mirela, Mica enciclopedie a Marelui Război
(1914-1918), Corint educaţional, Bucureşti, 2014.
Escadrila Nieuport 3. Jurnal de front 1916-1917, Ediţie îngrijită, traducere din limba
franceză, introducere şi note – Valeriu Avram, Editura Militară, Bucureşti, 1986.
Expunerea situaţiei Judeţului Tutova pe anul 1907. Raport prezentat consiliului general
în şedinţa de la 15 Octombrie 1907 la deschiderea sesiunii ordinare, Tipografia
Comercială C. S. Leţcae, Bârlad,1907.
Gramaticu, Răşcanu, O., Personalităţi bârlădene. Dicţionar, Editura Pim, Iaşi, 2012.

256
Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne și guvernanți 1866–1916, Editura Silex, București,
1994.
Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916–1920, Editura
Machiavelli, București, 1996.
Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Documente militare, Editura Militară, Bucureşti, 1997.
Mitulescu, Nicolae, Ei au luptat pentru patrie. Figuri de veterani bârlădeni, vol. I-II,
Editura Sfera, Bârlad, 2002.
Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007.
Nicola, Traian, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului
Bârlad, vol. I-VI, 1999-2004.
Idem, Valori spirituale vasluiene. Biobibliografii, vol. I-II, Muzeul Judeţean “Ştefan cel
Mare” Vaslui, 2001.
Nicolescu, Nicolae C., Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), Editura
Meronia, București, 2006.
Nicolescu, Gh., Dobrescu, Gh., Nicolescu, A., Calvarul prizonierilor români din primul
Război Mondial. Mărturii documentare, vol. I-III, Editura Universităţii din
Piteşti, 2006.
Oroian, Teofil, Nicolescu, Gheorghe (coord.), Şefii Statului Major General român
(1899-2000), Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000.
Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878,
Imprimeria Basarabia, 1878.
Regulament pentru întocmirea și organizarea Orfelinatului Agricol „Ferdinand”, de pe
moșia regală Zorleni-Tutova, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906.
România în anii Primului Război Mondial, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
Tragedii şi suferinţe neştiute. Prizonieri de război şi internaţi civili în România 1917-
1919. Documente elveţiene, ediţie şi cuvânt înainte de Andrei Şiperco, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 2003.
Treizeci de ani de domnie a regelui Carol I. Cuvântări şi acte, vol. I, 1866-1880,
Bucureşti, 1897.
Ucrain, Constantin, Bârlad. Personalităţi militare, Editura Pro Transilvania, Bucureşti,
2005.

c) Presă

1. Periodice: 2. Reviste de Istorie:

„Academia Bârlădeană” „Acta Musei Tutovensis”

„Bârlad” „Acta Moldaviae Meridionalis”
„Elanul” „Document”
„Evenimentul”, „Gândirea Militară Românească”
„Mişcarea” „Historia”
„Paloda” „Magazin Istoric”
„Păstorul Tutovei” „Străjer în calea furtunilor”
„Răzeşul” „Studii şi articole de istorie”
„Vocea Tutovei”

257
 II. MEMORII, JURNALE

Alimăneştianu, Pia, Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918), Editura

Corint, Bucureşti, 2017.
Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri, Vol. III,
partea a V-a (1916 -1917), Ediţie şi indice adnotat de Stelian Neagoe, Editura
Humanitas, București, 1992.
Mareșal Averescu, Alexandru, Notițe zilnice de războiu (1916-1918), Editura „Cultura
Națională”, București, f. a.
General Berthelot, Henri, Memorii şi corespondenţă 1916-1919, Ediţie de Glenn E.
Torrey, Traducere de Mona Iosif, Editura Militară, Bucureşti, 2012.
Idem, Jurnal și corespondență 1916-1919, ediție, studiu introductiv și indice de Gh. I.
Florescu, Iași,1997.
Bianu, Vasile, Însemnări din răsboiul României Mari, vol. I, De la mobilizare până la
Pacea din Bucureşti, Institutul de Arte Grafice “Ardealul”, Cluj, 1926.
Blondel, Yvonne, Jurnal de război. 1916-1917. Frontul de sud al României, Institutul
Cultural Român, Bucureşti, 2005.
Buhman, Eugeniu A., Patru decenii în serviciul Casei Regale a României 1898-1940.
Ediţie de Cristian Scarlat, Editura Sigma, Bucureşti, 2006.
Cancicov, Vasile Th., Jurnal din vremea ocupaţiei, vol. I-III, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2015.
Cantacuzino-Enescu, Maria, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, Ediţia
a 2-a, Traducere din limba franceză de Elena Bulai, Editura Aristarc, Oneşti,
2005.
Carol II, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, Vol. I (1904-1939), Ediţie îngrijită
de: Marcel - Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Editura Silex, Bucureşti, 1995.
Maior Caracaş, Gheorghe, Din zbuciumul captivităţii, Ediţia a III-a revizuită, Editura
Corint, 2016.
Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-
1920, Traducere din franceză de Ileana Sturdza, introducere şi note de Mihai
Dim. Sturdza, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti,
2016.
Cosmin, Radu, Pagini de pribegie. Exodul, 1919
Crainic, Nichifor, Zile albe, zile negre. Memorii, (I), Ediție Nedic Lemnaru, Casa
Editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991.
Duca, G. I., Amintiri politice, vol. II, Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981.
Idem, Memorii, vol. III, Războiul (1916 – 1917), partea I (1916 -1917), ediţie şi indice
de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994.
Emandi, Elena Th., Din anii de durere. Pagini trăite, Bârlad, 1919.
Fontaine, Marcel, Jurnal de front. Misiune în România. Noiembrie 1916 – aprilie 1918,
Introducere de Daniel Cain. Traducere din franceză şi postfaţă de Micaela
Ghiţescu, Editura Humanitas, București, 2016.
Iordan, Iorgu, Memorii, vol. I-II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
Iorga, N., Războiul nostru în note zilnice, vol. II, Editura „Ramuri” S. A., Craiova, f.a.
Jurgea-Negrileşti, Gh., Troica amintirilor. Sub patru regi, Ediţia a III-a, Editura Polirom,
Iaşi, 2014.

258
Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), vol. II, Erc Press,
București, 2011.
Mossolov, A. A., Misiunea mea în România. Curtea Imperială a Rusiei şi Curtea Regală
a României în timpul războiului (Memorii), Ediţie pregătită pentru tipar,
prefaţată şi adnotată de Marin C. Stănescu, Casa de editură Silex, Bucureşti,
1997.
Moşneagu, Marian (ed.), General Gheorghe Garoescu, Jurnal de front, vise de iubire
14 august 1916-28 septembrie 1918, Editura Militară, Bucureşti, 2017.
Negrescu, Elena, Jurnal de război 1916-1918, Ediţie de Neculai Moghior, Editura
„Detectiv”, Bucureşti, 2006.
Polizu-Micşuneşti, Niculae, Niculae Filipescu. Însemnări (1914-1916), Studiu
introductiv, note, index şi bibliografie de Doru Dumitrescu, Editura Corint
Books, Bucureşti, 2017.
Pétin, Victor, Drama României (1916-1918), Editura Militară, Bucureşti, 2016.
Raşcu, Ion, Jurnalul meu din timpul Războiului pentru Întregirea Neamului, ediţie
îngrijită, prefaţată şi note de Dumitru Huţanu, Editura Pallas Athena, Focşani,
2007
Regina României, Maria, Povestea vieţii mele, vol. III, Tipo Moldova, Iaşi, 2012.
Idem, Jurnal de război, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Lucian Boia, Humanitas,
București, vol. I, 2014.
General Rosetti, Radu R., Mărturisiri (1914-1919), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi
note de Maria Georgescu, Editura Modelism, București, 1997.
Scărişoreanu, R., General, Fragmente din războiul 1916-1918. Istorisiri documentare,
Ediţia a II-a, Tiparul Cavaleriei, 1934.
Silion, Gheorghe, Amintiri, în mss.
Șeicaru, Pamfil, Scrieri din exil, vol. I, Figuri din lumea literară, Ediție îngrijită și
prefațată de I. Oprișan, Editura Saeculum I. O., București, 2002.
Topârceanu, George, Amintiri din Turtucaia, Pirin-Planina (episoduri tragice şi comice
din captivitate). Memorii de război, Prefaţă şi dosar iconografic de Daniel Cain,
Humanitas, Bucureşti, 2014.

III. LUCRĂRI GENERALE

Atanasiu, Victor, Iordache, Anastasie, Iosa, Mircea ş.a, România în Primul Război
Mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979.
Avram, Valeriu, Aeronautica română în războiul de întregire naţională (1916-1919),
Editura Militară, Bucureşti, 2012.
Balotescu, Nicolae, Zgăvărdici, Carmen, Istoria aviației române, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984.
Dabija, G. A., Armata română în războiul mondial (1916-1918), vol. I-IV, Tipografia
„Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1936.
Giurcă, Ion, Maria Georgescu, Statul Major General Român (1859-1950). Organizare
şi atribuţii funcţionale, Editura Militară, Bucureşti, 2012.
Ioaniţiu, Alexandru, Războiul României (1916-1918), vol. II, Tipografia Geniului,
Bucureşti, 1929.
Intendenţa armatei române de-a lungul timpurilor, Bucureşti, f.e., 1992.

259
Istoria artileriei române, Editura Militară, Bucureşti, 1977.
Istoria infanteriei române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988.
Istoria serviciilor logistice ale armatei române, Editura Militară, Bucureşti, 1990.
Istoria Statului Major General Român. Documente. 1859-1947, Editura Militară,
Bucureşti, 1994.
Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I-II, ediţie
îngrijită de Mircea N. Popa şi Lucia Popa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989.
Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. II, Ediţie şi indice de Stelian Tănase,
Editura Scripta, Bucureşti, 1993.
Marinescu, Ioan R., Nelson, Irina, Note de război, Editura Junimea, Iaşi, 2016.
Negoi, Bogdan, România şi lagărele de prizonieri în Primul Război Mondial, Editura
Tiparg Craiova, Craiova, 2011.
Torrey, Glenn, E. România în Primul Război Mondial, Meteor Publishing, București,
2014.

IV. LUCRĂRI SPECIALE

Agrigoroaiei, Ion, Iaşii în anii 1916-1918, Editura Anteros, Iaşi, 1998.

Idem, România în relaţiile internaţionale, 1916-1918, Casa Editorială Demiurg Plus,
Iaşi, 2008.
Idem (coord.), Orașul Iași. „Capitala rezistenței până la capăt (1916-1917)”, Editura
Junimea, Iași, 2016.
Idem, Opinie publică şi stare de spirit în vremea Războiului de Întregire şi a Marii Uniri,
ediţia a II-a revizuită, Editura Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2016.
Idem, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – 100 de ani. Reflecţii în presa vremii, Iaşi, Editura
Alfa, 2017.
Antoniu, I. N., Organizarea şi funcţionarea serviciului sanitar militar, Tipografia
Marelui Stat Major, Bucureşti,1922.
Antonovici, I., În slujba bisericii şi a şcoalei, 1880-1923, Huşi, 1926.
Atanasiu, Ioan, General, Răsboiul pentru întregirea neamului. Studiu critic, Tipografia
„Bucovina” I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1939.
Avram, Valeriu, General aviator inginer Gheorghe Negrescu – viaţa şi opera – , Editura
Thalia, Vaslui, 2004.
Idem, General aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursor al politicii aeriene
româneşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2016.
Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneu, sub redacţia lui Romulus Boteanu, vol. I-III,
Bucureşti, 1980, 1982, 1984.
Botez, Dan, Constantin Prezan. Mareşalul datoriei, Scrisul Românesc, Craiova, 2014.
Bulei, Ion, Regina Maria. Puterea amintirii, Meteor Publishing, București, 2016.
Idem, „Bunul nostru rege: Ferdinand”, Meteor Publishing, București, 2017.
Cană, Alecsandru, Monografia grupului judeţean de pompieri Vaslui, Bârlad, 1995, în
mss.
Cernovodeanu, Paul, Ferdinand I cel leal, regele tuturor românilor, Editura Andreas
Print, Bucureşti, 2016

260
Ciupală, Alin, Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial, Editura
Polirom, Iaşi, 2017.
Chiper, Constantin, Cronica militară a judeţului Vaslui, Editura Pim, Iaşi, 2012.
Chiper, Constantin, Magistrat pensionar Mihai, Nicolae, Maior (rtg.) Fitcal, Mircea,
Omagiu eroilor judeţului Vaslui, Editura Sfera, Bârlad, 2016.
Costan, V., Istoricul garnizoanei Bârlad, în mss.
Deaconu, Luchian, Gheorghe, Otilia, Ofiţeri români prizonieri de război 1916-1918,
Editura Sitech Craiova, 2012.
De la Marele Răzbel la Marea Unire, album, Editura Istoria Artei, 2017.
Diaconescu, Mihail, Gib.I. Mihăescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1973.
Djuvara, M., La guerre roumaine 1916-1918, Paris, 1919.
Duma, Ionel, Comuna Zorleni. File de istorie, Editura Sfera, Bârlad, 2014.
Dumitrescu, Toma, Războiul naţional (1916), Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi
indice de Petre Otu şi Maria Georgescu, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1999.
Florescu, Radu, Generalul Ioan Emanoil Florescu: organizator al armatei române
moderne, Editura Militară, Bucureşti, 2004.
Găbureac, Sergiu, Bârladul odinioară și în zilele noastre: monografie-album, Editura
Biblioteca Bucureștilor, București, 2008.
Gherghe, Gheorghe, Diaconu, Sidonia-Elena, Prima carte pentru Zorleni, Editura Sfera,
Bârlad, 2009.
Ghyka, Matila, Curcubeie, Prefaţă de Patrick Leigh Fermor, Traducere de Georgeta
Filitti, Editura Polirom, Iaşi, 2014.
Giurcă, Ion, 1917. Reorganizarea armatei române, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1999.
Gramaticu Răşcanu, O., Bârladul şi gloria militară, Editura Pim, Iaşi, 2013.
Idem, Bârlădeni în Războiul de Reîntregire a Neamului (1916-1918), în „Acta Musei
Tutovensis”, IX-X, 2014.
Idem (coord.), Istoria Bârladului, vol. II, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Editura Pim,
Iaşi, 2015.
Iftimi, Sorin, Ichim, Aurica, Iași. Capitală a României 1916-1918, Editura DAR
Developement Publishing, Bucureşti, 2017.
Ionescu, Adrian-Silvan, Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc 1916-1919,
Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2014.
Ionescu, Mihail E. (coord.), Românii în „Marele Război”. Anul 1916. Documente,
impresii, mărturii, Editura Militară, Bucureşti, 2017.
Ionescu, Nicolae, Generalul Eremia Grigorescu, Editura Militară, Bucureşti, 1967.
Iorga, Filip-Lucian, Un cântec de lebădă. Vlăstarele boiereşti în Primul Război Mondial,
Editura Corint, Bucureşti, 2016.
Mandache, Diana, Vivat regina Maria! Un destin fabulos în reîntregirea României,
Editura Corint Books, Bucureşti, 2016.
Marcou, Lilly, Carol al II-lea al României. Regele trădat, Prefaţă de Acad. Dan
Berindei, Traducere şi note de Elena Zamfirescu, Editura Corint, Bucureşti,
2015.
Mihalache, Vasile, Suciu, Ioan P., Jandarmeria română 1850-1949. Pagini dintr-o
istorie nescrisă, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993.

261
Moghior, Neculai, Miler, Didi, Credință și glorie. Generalul Eremia Grigorescu.
Mărturii și documente, ediția a II-a, Editura Centrului Tehnic Editorial al
Armatei, București, 2006.
Monografia Municipiului Bârlad, Bârlad, 1968, în mss.
Nicola, Traian, Liceul“Gh. Roşca Codreanu” Bârlad. Monografie, Iaşi, 1971.
Idem, Colegiul naţional ,,Gh. Roşca Codreanu” – 150 de ani, 1996, Bârlad, 1996.
Nouzille, Jean, Calvarul prizonierilor de război români din Alsacia şi Lorena 1917-
1918, Editura Semne, Bucureşti, 1997.
Oprea, Ion., N., Academia Bârlădeană şi Vasile Voiculescu, Cu postfaţă de prof.
Cornelia Sechi, Iaşi, Editura Pim, Iaşi, 2012.
Otu, Petre, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti,
2008.
Idem, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Bucureşti,
Editura Militară, 2016.
Pakula, Hannah, Ultima romantică. Viaţa Reginei Maria a României, Editura Lider,
Bucureşti, 2003.
Patriciu, Grigore, Studiu pedagogic asupra orfelinatului agricol „Ferdinand”, Albert
Baer, Bucureşti, 1910.
Paul al României, Carol al II-lea. Rege al României, Editura Holding Reporter,
Bucureşti, 1991.
Popa, Vasile, Misiunea generalului Coandă la Stavka (1916-1917), Editura Militară,
Bucureşti, 2010.
Postelnicu, Gheorghe, Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu, Editura Euro Press,
Bucureşti, 2012.
*** Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
Proca, Marcel, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2009.
Idem, File de monografie. Şcoala Nr. 1“Iorgu Radu”, Editura Sfera, Bârlad, 2009.
Idem, Proca, Mirela, Viața cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea și prima jumătate
a secolului al XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2011.
Idem, Societatea românească şi Bârladul în ani de război. Consideraţii politice, militare
şi cotidiene, Editura Sfera, Bârlad, 2013.
Răcilă, Emil, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul
Război Mondial. Situaţia administrativă, economică, politică şi socială a
teritoriului românesc vremelnic ocupat. 1916-1918, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Scurtu, Ioan, Ferdinand I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2016.
Spânu, Alin, Serviciul de Informaţii al României în Războiul de Întregire Naţională
(1916-1920), Editura Militară, Bucureşti, 2012.
Idem, Spioni, spioane şi dandanale în România neutră (1914-1916), Editura Militară,
Bucureşti, 2016.
Stan, Constantin I., Generalul Traian Moşoiu, ostaşul şi omul politic (1868-1932),
Editura Casei Corpului Didactic, Buzău, 2003.
Idem, Aliaţi şi adversari. Relaţiile româno–ruse 1916-1920, Editura Paideea, Bucureşti,
2006.
Idem, Generalul Henri M. Berthelot şi românii, Editura Paideea, Bucureşti, 2008.

262
Idem, Regele Ferdinand I „Întregitorul” (1914-1927), Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura Paideea, Bucureşti, 2017.
Stroea, Adrian, Ghinoiu, Marin, Generalul Constantin Christescu. Seniorul artileriei
române moderne, Editura Militară, Bucureşti, 2016.
Vasile, Lucian, Ploieștii în Marele Război. 1916-1918, album, Editura A.E.D.U.,
Bucureşti, 2017.
Vasiliu, Gh., Bârladul de altădată, S. C. Editura Sherpa SRL, Târgu Mureș, 2011.
Zeletin, C. D., Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, ed. a 2-a, Editura Vitruviu,
Bucureşti, 2008.

263
 ABREVIERI

AMR = Arhivele Militare Române

BN = Biblioteca Naţională a României
BOA = Bârladul de odinioară şi astăzi
DPSG = Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale
IWM = Imperial War Museum
MCG = Marele Cartier General
MVP = Muzeul Vasile Pârvan
SJAN = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale

264
 ANEXE
1. Documente

Ajutoare în valoare de 12.000 lei, pe care familia regală a României le acordă

pentru sărmani, în preajma Crăciunului 1916. (SJAN Iaşi)

265
 Adresă a Regimentului cu Tracţiune Automobilă
(Parcul I reparaţii) către Primăria Bârlad. (SJAN Vaslui)

266
Adresă a Asociaţiei Cercetaşii României către Primăria Bârlad. (SJAN Vaslui)

267
Corespondenţă între Marele Cartier general şi Primăria Bârlad, prin care este
anunţată arestarea a doi suspecţi de spionaj, angajaţi ai Uzinei electrice.
(SJAN Vaslui)

268
Document prin care se rechiziţionează o cameră din casa dr. Weinfeld în folosul
armatei. (MVP)

269
2. Ilustraţii

Palatul Administrativ

Palatul Administrativ
(colecţia S. Găbureac)

270
Imobil în care a locuit generalul Constantin Prezan
în perioada cât a staţionat în Bârlad.

Casa doctorului Weinfeld.

271
Toma Chiricuţă (●) într-un grup de ofiţeri înainte de plecarea pe front. (MVP)

Asociaţie de veterani după război. (MVP)

272
Colonelul Gh. Naumescu (MVP) Ofiţer de călăraşi în uniformă
de epocă (MVP)

Casa familiei Naumescu. (MVP)

273
 Familia lui V. I. Popa (MVP) Familia lui Gh. Silion
(colecţia familiei)

Sublocotenentul Gh. Silion în uniformă la Dänholm (colecţia familiei)

274
Ilustrate de epocă (colecţia S. Găbureac)

275
Cazarma Regimentului 3 Roşiori (colecţia Gh. Vasiliu)

Cazarma Regimentului 4 Roşiori (colecţia D. Pecheanu)

276
 Regimentul 12 „Cantemir” (colecţia Gh. Vasiliu)

Soldaţi din Regimentul 12 „Cantemir” (colecţia D. Pecheanu)

277
Colegiul Naţional „Gh. Roşca Codreanu”. În prim-plan, elevi
aflaţi în refugiu la Bârlad (colecţia S. Găbureac).

În prim plan, de la stânga la dreapta: colonelul Anghelescu,

regele Ferdinand şi principele Carol. În plan secund: generalul
Henri Berthelot şi generalul Leon Mavrocordat. (CGF).

278
279
Regele Ferdinand într-o inspecţie de front la Grupul II Aeronautic dislocat temporar pe aerodromul de la Bârlad
(colecţia Cristian Onel).