Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Editura PIM
Iaşi, 2005
Ilustraţia copertei: Reproducere după tabloul lui Van Gogh
intitulat Bărci de pescuit pe plaja de la Saintes-Maries-de-la-Mer
ISBN
VASILE FETESCU
Editura PIM
Iaşi, 2005
De acelaşi autor:
- Preocupări pedagogice – Studii şi cercetări psihopedagogice, Imprimeria
B.C.U, Iaşi, 1982;
- Preocupări pedagogice ed. a II-a (îmbogăţită) – Studii şi cercetări
psihopedagogice, Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 1995;
- Flori târzii – proză, versuri, aforisme, Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui,
2002;
- Parfum de spini – proză, versuri, aforisme, Editura „PIM”, Iaşi, 2003;
- Educator adevărat – proză scurtă, Editura „PIM”, Iaşi, 2004;
- Toamnă la Copou – proză, Editura „PIM”, Iaşi, 2005;
- Lumina educaţiei – microantologie de texte psihopedagogice, Editura
„PIM”, Iaşi, 2005.
ÎN LOC DE PREFAŢĂ
AUTORUL
Palide şi îndepărtate aduceri aminte
Veniţi, veniţi pe aripi de timp
Şi aduceţi-mi copilăria şi adolescenţa
De care mi-e dor, mi-e tare dor!
Din frânturile de viaţă adunate,
Refac miraculosul univers
Al vârstei inocente şi naive
Ce se pierde în neguri de vremi.
Veniţi, veniţi dragi amintiri,
Gingaşe şi firave flori de timp,
Cu corolele din decenii şi ani
Încărcate cu bucurii şi tristeţi!
Răzleţite prin ungherele minţii,
V-am adunat ca pe scumpe odoare
Ca să vă aşez în file de carte
Şi să deveniţi nemuritoare.
FIU AL PLAIURILOR BOTOŞĂNENE
10
Cuminţenia, munca, chibzuinţa, cinstea şi îngăduinţa erau
valorile morale care dominau viaţa noastră de familie. Din cotloanele
memoriei îmi apare o întâmplare ce pare minoră dar cu o profundă
semnificaţie etică. Având căruţă cu cai, totdeauna frumoşi şi
sprinteni la trap, tata era solicitat uneori să ducă la Botoşani cadre
didactice sau alte persoane care nu dispuneau de un mijloc de
transport. Odată, o apreciată şi stimată dăscăliţă, doamna Ianovici, a
apelat la tata să o ducă la Botoşani fiind chemată la mai marii
învăţământului de atunci. La întoarcere doamna a constatat că nu mai
avea pe deget inelul de aur pe care îl purta numai în anumite ocazii.
Nedându-şi seama când şi unde l-a pierdut şi-a luat gândul de la el.
Mari i-au fost însă surpriza şi bucuria când, a doua sau a treia zi, tata
i-a bătut la uşă şi i-a înmânat bijuteria pierdută. Făcând ordine în
căruţă a descoperit, în mod miraculos, minuscula şi preţioasa
podoabă pe care i-a restituit-o păgubaşei.
Cinstea, corectitudinea, respectul faţă de proprietatea altuia
erau însuşirile ce caracterizau pe membrii comunităţii rurale în care
am crescut. Printre şi peste ogoarele cu diferite culturi se creau cărări
intens circulate dar nimeni nu îndrăznea să rupă un ştiulete de
porumb, o pălărie de floarea soarelui, să smulgă o sfeclă sau să sape
cuib de cartofi.
12
Se obişnuia ca la sărbătorile de Crăciun, de Paşte ori cu alte
prilejuri, familii înrudite sau prietene să meargă în vizită unele la
altele, să organizeze ospeţe şi petreceri prelungite, păstrând tradiţiile
înaintaşilor. Oaspeţii aduceau pentru copiii gazdelor mici daruri
constând din bomboane, acadele, covrigi, pişcoturi sau le dădeau câte
un bănuţ pentru a-şi cumpăra ei ce doresc. Hareta, fiind mai mică, era
servită prima şi niciodată nu uita şi nu ezita să spună celui ce oferea
darurile: „dă-i şi lu’ Ion”. Această grijă a ei nu cred că izvora din
altruism, care nu este caracteristic copiilor, ci mai curând dintr-un
calcul egoist de a nu împărţi cu altcineva ceea ce primea.
Păstrez în memorie un alt episod. Aveam şapte sau opt ani.
Familia se mai micşorase prin aşezarea la casele lor a uneia dintre
surori, Maria, şi a fratelui Costache. Ion, fratele despre care am
pomenit mai sus plecase copil de trupă la Bucureşti, iar Aglaia era
învăţătoare în judeţul Hotin. Acolo îşi făcea stagiul obligatoriu în
Basarabia, după regulile de atunci. Cu toate acestea, dificultăţile
materiale ale familiei continuau să persiste. Banii se făceau greu.
Cerealele erau ieftine, la fel şi animalele care erau crescute pentru
vânzare. Puţinii bani obţinuţi din vânzare produselor erau legaţi cu
şapte noduri şi cheltuiţi cu mare chibzuială, cu zgârcenie chiar.
Într-o iarnă bogată în nămeţi şi cu geruri aspre, cum erau
iernile în acele timpuri, am umblat, ca şi în alţi ani, cu colinda de
Crăciun şi cu uratul şi semănatul de Anul Nou. Pe lângă colaci, nuci
şi mere am câştigat şi câţiva bănuţi, cred că vreo patru-cinci lei.
Când înainte de Sfântul Ioan s-a convenit în cadrul unui sfat
de familie să i se trimită fratelui Ion o sumă de 25 sau 30 de lei, care,
cum am mai spus, era copil de trupă la muzica reprezentativă a
armatei, m-am oferit să contribui şi eu cu mica mea avere bănească la
suma ce urma să fie expediată la Bucureşti, pretinzând ca gestul meu
să fie menţionat expres în scrisoarea ce însoţea mandatul poştal. Cred
că sora Ileana era responsabilă cu corespondenţa, ea fiind o fată
isteaţă şi cu o caligrafie mai bună. Nu-mi mai aduc aminte în ce fel a
fost formulată în scrisoare donaţia mea, dar ştiu că am aşteptat cu
nerăbdare răspunsul pentru a afla cum a fost primit darul meu.
13
Tendinţa de a imita pe adulţi se manifestă intens la copii. În
treburile gospodăreşti sau la muncile câmpului, părinţii şi ceilalţi
fraţi se zgâriau sau se tăiau la mâini fiind nevoiţi să poarte bandaje la
rănile căpătate. Eu aveam trei sau patru ani şi doream să fiu şi eu cu
degetele bandajate. Fiind cel mai mic mă bucuram de atenţia
părinţilor şi a fraţilor. Tata, care nu-şi vedea capul de treburi, a rupt o
cordică dintr-o cârpă şi mi-a înfăşurat un deget. Acum, fiind şi eu la
fel cu ceilalţi, eram mulţumit. Deh, minte şi moft de copil alintat!
16
PRIMII PAŞI PE FASCINANTUL DRUM AL
CUNOAŞTERII
Cred că eram prin clasa a doua sau a treia când, într-o zi, un
coleg pe nume Iluţă Cotruţă (Dumnezeu să-l odihnească) a venit la
şcoală încălţat cu nişte ghete destul de arătoase deşi nu erau noi. Se
fălea cu ele şi nu se mai trăgea pe derdeluş ca să nu le strice. Ne-a
spus că tatăl lui le-a cumpărat din piaţa de vechituri de la Botoşani cu
28 de lei. Din ziua aceea i-am tot rugat pe părinţii mei să-mi cumpere
şi mie o pereche de ghete. După câtva timp am devenit posesorul
primelor ghete din viaţa mea, cumpărate de la un telal din târg. Era
20
primul semn de domnie, pentru că pe atunci în sat purtau asemenea
încălţări numai domnii: preotul, învăţătorii, primarul, notarul, boierul
şi alţi câţiva, precum şi odraslele lor. Dar de acele ghete nu m-am
putut bucura pe deplin, fiind nevoit să le folosesc împreună cu sora
Milia, care mergea la şcoală după amiaza.
Chiar în aceste condiţii grele, toţi fraţii şi surorile mele au
frecventat şcoala, au învăţat după puterile lor şi au devenit oameni
gospodari la casele lor. Doar doi dintre cei nouă copii au reuşit să
depăşească nivelul învăţământului elementar. Sora Aglaia a absolvit
cursurile Şcolii Normale de fete din Botoşani şi a profesat ca
învăţătoare mai mult de 30 de ani. Al doilea fiind cel ce scrie aceste
rânduri care, după absolvirea Facultăţii de Filozofie – secţia
Pedagogie a Universităţii Bucureşti, a slujit ca profesor şcoala
românească aproape 42 de ani.
Accesul în şcolile secundare al fiilor de ţărani nu era la
îndemâna oricărui copil ce şi-ar fi dorit să înveţe mai mult.
Susţinerea lui la liceu reprezenta un efort material ce depăşea
posibilităţile sătenilor împovăraţi de dări şi de o droaie de copii.
Frecventarea şcolii primare era obligatorie şi după câte îmi
amintesc nu prea rămâneau copii în afara ei. Pe durata vacanţelor
şcolare, dar şi în jumătăţile de zi de după orele de curs, participam
alături de ceilalţi membri ai familiei la treburile gospodăreşti, la
muncile câmpului şi la păscutul animalelor. Aflat cu vaca sau cu
cârlanii la păscut, în fierbinţeala zilelor de vară mă bălăceam cu
băieţii de seama mea în râmnicul lui Stredie din Iticaş. Stredie era
stăpânul terenului pe care se afla băltoaca, iar Iticaş era numele
tarlalei în care şi părinţii mei aveau două dârjunci de pământ.
Râmnicul despre care vorbesc era un bulhac de câteva zeci de
metri pătraţi în care creşteau de-a valma stuful, pipirigul, papura,
lintiţa, mătasea broaştei şi în care vieţuia un număr impresionant de
broaşte şi codaţi, de care noi nu ne sinchiseam.
În partea cea mai adâncă a râmnicului apa ne ajungea până la
bărbie şi se tulbura îndată ce noi, băieţii, intraţi în mâlul de pe fund
până la genunchi, începeam hârjoneala, înotam pe sub apă, ne
scufundam, săream de pe mal în fel şi chip iar când încheiam scalda
şi ieşeam la soare să ne uscăm eram mai murdari decât atunci când
21
intram. În plus, aveam ochii înroşiţi de apa murdară şi picioarele
acoperite de mâl până mai sus de glezne. Dar aceste neajunsuri nu
contau. Eram bucuroşi că ne-am răcorit, că am mai deprins câte ceva
din tehnica înotului şi a săritului în apă, că ne-am distrat, chiar dacă
în acest timp animalele au pătruns pe proprietăţile vecine şi au
produs stricăciuni.
De altfel, căldura verii nu ne afecta prea mult. Îmbrăcămintea
lejeră, alcătuită din cămaşă şi izmene făcute din pânză de in sau de
cânepă, ţesută în casă, încinşi la brâu cu o cureluşă sau o sfoară, ne
proteja împotriva arşiţei iar pălăriuţa pleoştită ne ferea capetele de
razele fierbinţi.
Cureluşa sau sfoara cu care ne încingeam nu avea rol
ornamental şi nici nu servea la susţinerea izmenelor, care aveau un
sistem de prindere pe cât de simplu, pe atât de eficient… Ea era
folosită pentru a lipi cămaşa de corp spre a crea un fel de marsupiu
sau sân, cum îi spuneam noi. În sân purtam cele câteva beţe de
chibrituri şi o bucăţică de scăpărici pentru aprins focul, fructele pe
care le adunam de pe marginea drumului,strugurii, nucile când
începeau să li se întărească miezul, ştiuleţii de porumb pentru copt,
tăbuiaţa cu nasturi pentru diverse jocuri şi multe altele.
Observi, stimate cititor, că nu pomenesc nimic despre
încălţări. Acestea nu făceau parte din inventarul nostru vestimentar,
pe întreaga durată a anotimpului cald. La muncile agricole, la
păşunatul animalelor, la joacă şi la treburile gospodăreşti, copiii,
tinerii şi chiar adulţii umblau desculţ.
Nici mâncarea pentru la câmp nu crea probleme prea
complicate părinţilor. În trăistuţa de şcoală îmi punea mama o hrincă
de mămăligă, un ou fiert sau un boţ de brânză înfăşurat într-o frunză
de bostan ori de hrean, la care alătura două trei cepe sau un castravete
murat. În alte zile demâncarea se compunea dintr-o bucată de malai
sau câteva turte din făină de grâu, coapte pe plită şi o sticluţă cu lapte
care adesea se acrea sau se spărgea sticla. Apa rece şi limpede, băută
prin sorbire direct din izvorul de sub deal încheia prânzul frugal,
îmbucat la umbra unor tufari sau a unui mal de gârlă.
La vremea chindiei, când în urma scaldei şi a jocurilor
antrenante foamea ne dădea din nou târcoale, încercam să o amăgim
22
cu porumbele sau cu aguridă, care ne făceau gura pungă şi ne
strepezeau dinţii, fără să ne potolească foamea.
Deşi ştiuleţii de porumb nu aveau încă boabele în lapte,
nerăbdători, noi îi coceam, mai mult pârpăliţi şi afumaţi decât copţi,
înfulecam cu poftă boabele abia urzite, iar urmarea se vedea în scurtă
vreme: alergările în viteză şi repetate la gârlă sau în lanul de porumb.
Ne îndreptam spre casă cu animalele nu prea sătule când
soarele trecea după dealul ce străjuia ţarina, iar cerul se colora în
tonuri violacee în urma lui. Înserarea şi umbrele fantomatice se
instalau treptat peste câmp şi sat.
În timpul verii era lesne de găsit un culcuş pentru odihna de
noapte. Peste iarba deasă din livadă aşterneam un lăicer sau un ţol
mai gros, cu altul mai subţire mă înveleam şi, sub clarul de lună, în
aerul răcoros şi parfumat, dormeam neîntors. Lătratul câinilor,
zgomotul căruţelor care treceau pe drumul din apropiere şi al
fructelor ce cădeau din pomi, cântatul cocoşilor alcătuiau fondul
sonor care îmi însoţea somnul, fără să mă deranjeze.
Trezirea în zorii zilei următoare, la apelurile repetate ale tatei,
era lucrul cel mai greu, pentru că niciodată nu mă săturam de somn.
Pe parcursul celor şase ani cât am fost elev la şcoala din sat,
numărul membrilor familiei s-a micşorat de la an la an. S-au căsătorit
surorile Hareta, Ileana şi Milia, rămânând la părinţi doar eu şi cu
fratele Petrea. Cei plecaţi la casele lor se adunau la casa părintească
la sărbători sau la hram, prilejuri cu care se încingeau distracţii pe
cinste, cu mâncare şi băutură din belşug.
25
Deşi le venea tot mai greu să facă faţă întâlnirilor de familie
din cauza vârstei, părinţii îşi primeau bucuroşi copiii, ginerii şi
nepoţii şi-i ospătau cu tot ce aveau mai bun. La o asemenea reuniune,
la masa plină cu bucate tradiţionale Hareta era îndemnată insistent de
către unul dintre participanţi ca la friptura rumenă şi apetisantă făcută
la cuptor să servească şi murături. Se răsfăţau pe masă castraveţi,
pătlăgele, ardei cornul-caprei, harbuz cu miez de culoarea sângelui,
murături care pe ea nu o ispiteau. După ce şi-a satisfăcut pofta cu o
bucată respectabilă de carne a dat următoarea explicaţie:
- Eu mănânc murături numai la cartofi şi fasole, ca să le
împing pe gât. Friptura alunecă singură.
Plecarea mea la Şcoala Normală nu era în intenţiile părinţilor
în condiţiile în care aveau fete de măritat şi băieţi de însurat. Din
cauza situaţiei materiale precare, după absolvirea ciclului primar nici
nu luau în calcul trimiterea mea la învăţătură mai departe. Pe
parcursul celor doi ani de curs complementar, cadrele didactice au
solicitat tot mai insistent părinţilor mei să mă susţină în învăţământul
secundar, că merită să facă acest efort. Lor, dascălilor mei din sat,
datorită cărora am păşit pe calea învăţăturii mai înalte, le sunt
profund recunoscător şi le păstrez o caldă şi respectuoasă amintire.
Am plecat la Şendriceni pentru înscriere şi examen fiind dat
în grija unui gospodar pe nume Gheorghe Damian din Nicşeni, care
mergea cu fiul său, Ghiţă, la admitere la şcoala domnului Iancu, şi
care mai avusese un băiat la acea vestită şcoală. Atunci am călătorit
pentru prima dată cu trenul de la Vorniceni până la Dorohoi unde,
înainte de a o lua pe jos pe drumul Şendriceniului, însoţitorul nostru
ne-a tratat la o crâşmă de pe strada gării cu câte o ciorbă şi cu câte un
ţap de bere. Cum nu mai băusem bere până atunci, mi s-a părut
amară şi neplăcută la gust.
Drumul până la Şendriceni de circa 4 km nu a fost greu. Eram
obişnuit cu mersul pe jos. Făcusem de mai multe ori deplasarea la
Botoşani pe o distanţă mai mare, presărată cu dealuri şi văi, uneori şi
cu greutăţi purtate în mâini sau în spate.
Când am ajuns în vârful dealului care străjuieşte şcoala în
partea de răsărit, am fost impresionat de peisajul ce ni se înfăţişa, de
clădirea şcolii acoperită cu olane roşii care se răsfăţa în lumina
26
soarelui de amiază, de pădurea ce se întindea pe versantul dinspre
apus, de lacul ce strălucea în bătaia razelor piezişe ale astrului zilei.
27
Înscrierile se făceau în una din încăperile conacului. Holul era
plin de băieţi de 11-12 ani, însoţiţi de părinţi cu bagaje, veniţi din
toată Moldova, Bucovina şi Basarabia.
Examenul a început cu probele eliminatorii: vizita medicală,
muzică (verificarea vocii şi a auzului muzical), dicţie, educaţie fizică,
teste psihologice de personalitate. Candidaţii care au trecut de aceste
probe au fost supuşi apoi unor examinări orale şi scrise la limba
română şi matematică.
Suita de probe pe care trebuiau să le susţină candidaţii la
admiterea în şcoala normală reflecta preocuparea ca aspiranţii la
statutul de învăţători să fie sănătoşi fizic şi mental, să posede
calităţile morale, intelectuale şi artistico-plastice necesare profesiei
pentru care au optat. Şi era firesc să fie aşa.
Am fost declarat reuşit al treilea pe lista afişată iar o dată cu
comunicarea în scris a rezultatului au fost înşirate şi obiectele de
inventar cu care urma să mă prezint la şcoală la data începerii
cursurilor.
În afară de pat, aspirantul la statutul de domn în satul său,
trebuia să aibă un sac mare pentru saltea, pe care urma să-l umple cu
paie de la şcoală, plapumă, pernă, şi câte două schimburi pentru ele,
lenjerie de corp mai multe schimburi, îmbrăcăminte subţire şi groasă,
cărţi, caiete, tacâmuri (lingură şi furculiţă pe care le întreţinea şi
folosea în exclusivitate învelite într-un prosopel de pânză),
încălţăminte şi echipament pentru sport, costum naţional şi vioară.
Lungimea listei şi costurile aferente puneau la grea încercare
pe bietul ţăran care trebuia să facă eforturi băneşti ce îi depăşeau cu
mult modestele sale posibilităţi. Încropirea zestrei mele pentru şcoală
nu a fost un lucru uşor. Mi s-a confecţionat o plapumă cu faţă şi dos
ţesute în casă, cu multă lână şi cu cearşafuri din pânză de cânepă,
astfel că avea o greutate care îmi solicita intens puţina forţă
musculară pe care o avem la vârsta de doisprezece ani. Cearşafurile
de pat erau făcute tot din pânză de cânepă ca şi prosoapele şi
izmenele. Numai cămăşile erau făcute din pânză de fir de in cu
urzeală de bumbac, cu guler şi plastron din citişor de târg, la fel cu
feţele de pernă. Hainele erau făcute tot din materiale textile sau de
28
lână ţesute în gospodărie iar pentru încălţat aveam ciupici tălpăluiţi şi
şoşoni din pâslă cu talpă de gumă.
Cu regretul în suflet că mă despart de viaţa din cuibul
părintesc, de locurile îndrăgite care mi-au legănat anii copilăriei, de
persoanele împreună cu care am crescut, cu părerea de rău că nu voi
participa la bătutul nucilor de Ziua Crucii şi la culesul strugurilor,
treburi pe care le aşteptam cu nerăbdare şi le făceam cu plăcere,
înainte de a mă urca în căruţa încărcată cu bagajele mele, am aruncat
o privire de rămas bun ogrăzii şi casei. Câinele, tovarăşul meu de
joacă, se zbătea în legătoare nemulţumit că nu mă poate însoţi aşa
cum o făcea atunci când plecam la câmp sau cu animalele la păscut.
M-am urcat în căruţă alături de tata şi am plecat pe drumul cel
mai scurt spre Şendriceni, locul care mă atrăgea dar mă şi emoţiona
în acelaşi timp. Pe şleau, pe drumuri ce unduiau printre ogoare cu
recolte culese sau bune de cules, printre livezi cu poame date în pârg,
mângâiat de soarele blând şi vesel de septembrie care nu reuşea
să-mi alunge negura din suflet şi ceaţa din priviri, am traversat satele
Dimăcheni şi Broscăuţi, ajungând pe la prânzul cel mic la Dorohoi,
iar de aici după un scurt popas am pornit spre Şendriceni, locul care
avea să-mi marcheze profund adolescenţa şi chiar întreaga viaţă.
29
ELEV NORMALIST LA ŞENDRICENI
30
Georgescu, infirmiera, pentru aşa-zisa vizită medicală prin care se
urmărea ca băieţii să nu aducă în colectivitate păduchi şi râie. Urma
apoi controlul inventarului, al zestrei pe care trebuia să o aibă fiecare
elev la intrarea în internat şi care a dat atâta bătaie de cap părinţilor
mei. Lenjereasa, doamna Ştefănescu, ajutată de un pedagog, făcea
această operaţiune. Un alt pedagog repartiza băieţii pe dormitoare, îi
supraveghea la umplerea saltelelor cu paie şi la aranjarea paturilor.
Tot în acest timp, părinţii erau uşuraţi de bani de către domnul
Dăscălescu, secretarul şcolii şi predau economului, doamna Crăciun,
alimentele pe care elevii solvenţi erau obligaţi să le aducă: făină de
grâu, făină de porumb, fasole, brânză, cartofi, ceapă, ulei etc.
Dormitoarele aveau dimensiunile sălilor de clasă şi se aflau
deasupra acestora, la etaj, având o cuprindere de circa 20 de paturi.
Fiecare dormitor avea câte două sobe de teracotă care însă cu câte un
braţ de lemne nu reuşeau să încălzească încăperea înaltă şi
friguroasă. În lunile geroase ale iernii era atât de rece în dormitoare
încât ieşeau aburi din gură şi cu greu te hotărai să te strecori în
aşternutul îngheţat.
Chiar din prima zi de elevi normalişti noi, bobocii, am fost
tunşi chilug şi aproape că nu ne mai recunoşteam chipurile fără
podoaba capilară.
În strategia organizatorică a vieţii de internat exista practica
numirii unor şefi de meditaţie şi de dormitoare dintre elevii din
clasele mari, a VII-a sau a VIII-a.1 Pentru a se impune în faţa
colegilor mai mici unii dintre ei erau lipsiţi de înţelegere şi-i loveau
fără milă chiar şi pentru abateri minore. Din acest motiv şefii
reprezentau o autoritate incontestabilă şi dispoziţiile lor trebuiau
respectate cu sfinţenie.
Aici simt nevoia să introduc o paranteză: când am ajuns în
cursul superior am devenit, la rândul meu, şef de meditaţie şi de
dormitor. Temperamentul echilibrat, calmul şi experienţa neplăcută
trăită în primii ani de elev normalist m-au determinat să am o
1
Şcoala Normală avea durata de studii de 8 ani, patru ani pentru parcurgerea cursului
inferior şi alţi patru pentru parcurgerea cursului superior. Trecerea în cursul superior se
făcea pe baza unui examen, aşa-numita capacitate mică.
31
atitudine apropiată, de prieten mai mare, în relaţiile cu mai micii mei
colegi.
Unii dintre ei îşi amintesc şi acum, după o jumătate de veac,
aspecte ale relaţiilor mai mult amicale decât de subordonare ce se
statorniciseră între mine şi copiii pe care îi aveam în grijă. Fraţii
Mihai şi Dumitru Iordache, Mihai Prisecaru, Petrică şi Paul Luţuc
(fraţi gemeni), Al. Zub şi alţii evocă cu căldură şi în termeni laudativi
anii în care viaţa şi activitatea noastră s-au intersectat şi îngemănat.
În iernile geroase, când frigul din dormitoare depăşea limitele
suportabilităţii, copiii se grupau câte doi în pat, se înveleau cu câte
două plăpumi şi chiar în aceste condiţii cu greu reuşeau să se
încălzească. Patul meu fiind lângă soba abia dezmorţită, veneau prin
rotaţie să se încălzească cei ce erau cu paturile lângă uşă sau în
colţurile mai îndepărtate ale dormitorului. Acest gest de grijă şi de
bunăvoinţă faţă de ei nu l-au uitat şi îl evocă ori de câte ori ne
întâlnim şi ne aducem aminte de vremurile când eram elevi la
Şendriceni.
Judecând lucrurile cu mintea de acum îmi apare evident
faptul că ordinea şi disciplina în internat nu puteau fi asigurate numai
de către cei doi pedagogi pe care îi avea şcoala în schemă. Formarea
deprinderilor de igienă individuală şi de grup la elevii începători,
asigurarea liniştii şi ordinei în timpul orelor de studiu (meditaţiei),
supravegherea pregătirilor pentru odihna de noapte, servirea ordonată
şi civilizată a meselor, învoirile în oraş şi acasă, organizarea şi
desfăşurarea corectă a serviciilor (la bucătărie, la lenjerie, serviciul
pe clasă şi dormitoare, serviciul de plantoane etc.), toate vizau
funcţionarea impecabilă a programului şcolar asemenea unui
mecanism complex, bine reglat. Nici un aspect al vieţii noastre de
elevi interni nu scăpa conducerii şcolii, profesorilor, pedagogilor,
şefilor de meditaţie şi de dormitoare, personalului administrativ şi de
îngrijire.
Meditaţia, adică timpul destinat pregătirii lecţiilor, era
activitatea cea mai serioasă şi mai importantă din programul nostru
zilnic şi se desfăşura în mod ireproşabil sub supravegherea şefilor de
meditaţie despre care am pomenit mai sus. Durata ei era astfel
gândită încât să dea posibilitate elevilor să-şi pregătească temele la
32
toate obiectele pentru a doua zi şi să aibă timp pentru lectură, pentru
rezolvarea unor exerciţii şi probleme suplimentare, pentru desen sau
creaţie literară în funcţie de aptitudinile şi preocupările fiecăruia.
Studiul individual se desfăşura într-o linişte desăvârşită. Nu
se auzea nici foşnetul filelor de caiet sau de carte atunci când erau
întoarse. Doar în ultimul sfert de oră, înainte de a merge la
dormitoare, era permisă consultarea în şoaptă între elevi.
Directorul făcea aproape zilnic controlul meditaţiei,
vizitându-ne de regulă în segmentul de după cină. Intra în clasă pe
neaşteptate, fără să permită ridicarea în picioare a elevilor pentru a-l
saluta, făcea un tur al încăperii, schimba în şoaptă câteva cuvinte cu
şeful de meditaţie care lua poziţia de drepţi şi părăsea sala de clasă
fără zgomot cu mersu-i de felină.
Pregătirea temelor pentru muzica vocală şi pentru vioară se
făcea în pauze, mai ales în pauza de prânz. În acele momente în sala
de clasă era o gălăgie infernală. Unii solfegiau cu voce tare cântecele
pe care le aveam de învăţat şi băteau măsura cu mâna lovind într-o
bancă şi cu talpa piciorului în duşumea; alţii scoteau nişte sunete
puternice şi false la viori dezacordate încercând să descifreze
exerciţiile de pe portativele pe care le aveam ca temă; câte un solist
îşi etala calităţile vocale interpretând melodii populare din zona de
baştină, acompaniat de un mânuitor al arcuşului şi de altul care
susţinea ritmul lovind puternic într-o cutie de vioară sau în pupitrul
unei bănci;un grup lipsit de griji organiza într-un colţ o partidă de
bâză, veselindu-se zgomotos, în timp ce alţii mai zburdalnici şi cu
surplus de energie se hârjoneau. Toate acestea se petreceau în norul
de praf dens şi înecăcios ridicat de elevii de serviciu care, cu mături
roase şi deformate, pregăteau sala pentru meditaţia de după amiază.
În acelaşi timp, iubitorii de natură, visătorii şi meditativii se
plimbau prin parc sau pe malul lacului. Acolo, în răcoarea şi liniştea
parcului sau pe insulă, în desişul pădurii ori în luminişul poienii
puteau sta de vorbă nestingheriţi cu ei înşişi, cu fata iubită, puteau
să-şi revadă mental bunele şi relele activităţilor şcolare, să-şi
făurească proiecte pentru viitor. Natura şi locurile Şendriceniului
erau părtaşe la bucuriile, tristeţile şi dorurile noastre, ne alinau
durerile sufleteşti şi ne insuflau puterile necesare pentru a face faţă
33
neajunsurilor vieţii din acele vremuri. Încet, încet Şcoala Normală cu
împrejurimile ei a pătruns adânc şi pentru totdeauna în inimile
noastre tinere devenind locul spre care gândurile ni se îndreaptă
nostalgice şi acum după mai mult de jumătate de veac de la
absolvire.
Aflându-ne la vârsta pubertăţii, la graniţa cu adolescenţa, ne
preocupau tot mai mult aspectul fizic şi ţinuta vestimentară, prietenia
cu fetele iubite cărora le trimeteam înflăcărate scrisori de dragoste şi
în care strecuram fragmente culese din literatura epistolară. Agream
distracţiile în care să ne punem în valoare calităţile şi nu ne lipseau
oglinda şi pieptenele, uleiul pentru păr şi briantina pe care le
foloseam fără zgârcenie.
Formarea şi perfecţionarea deprinderii de a dansa cât mai
elegant era în prim-planul preocupărilor noastre. Învăţam să dansăm
în pauza de prânz, în recreaţii, în zilele de duminică, cu o tenacitate
demnă de invidiat.
Aspectul feţei, al tenului multora dintre noi era grav alterat de
acneea juvenilă explozivă care ne urâţea şi ne exaspera. Colegii din
cursul superior, mai experimentaţi, râdeau de noi şi ne recomandau
un tratament cu vindecare garantată la fetele din cartierul Crucea de
piatră a Dorohoiului.
Relaţiile între elevi erau reglementate prin norme nescrise
intrate în tradiţie. Astfel, elevii mai mici se adresau celor mai mari cu
apelativul domn’ elev, dacă cel căruia i te adresai era mai mare cu
două clase ca tine.
Toţi elevii, de la cei mai mici până la cei aflaţi în pragul
absolvirii, erau obligaţi să poarte pe braţul stâng matricola. Aceasta
avea înscrise în partea de sus iniţialele şcolii (Ş.N.Ş.D) iar dedesubt
numărul corespunzător fiecăruia din registrul matricol (239, de
exemplu).
La plecarea în oraş, acasă sau în alte activităţi exterioare
şcolii eram controlaţi la ţinută, care trebuia să fie îngrijită şi cu
matricola bine cusută. Era o mândrie pentru noi să arătăm lumii şi în
deosebi liceenelor din Dorohoi că suntem elevi normalişti, adică
viitori învăţători şi nu ne sustrăgeam obligaţiei de a purta însemnele
respective.
34
Obiectele personale erau păstrate în valize depuse într-o
încăpere mare destinată special pentru bagaje. În fiecare seară înainte
de stingere această magazie era deschisă un sfert de oră pentru ca
elevii să-şi ia cele trebuitoare şi alimentele păstrate acolo. Valizele
din placaj sau lemn – tip recrut – erau aşezate pe duşumea, pe două
rânduri în ordinea claselor şi cu etichete pe ele. Mâncarea păstrată în
valize se altera în scurt timp dacă posesorul ei nu-şi invita prietenii la
festin în ziua când îi venea de acasă. Aşa se întâmpla ca plăcinte cu
brânză, bostan sau varză, cozonaci umpluţi cu nucă, rahat sau cacao,
colaci rumeni şi apetisanţi erau aruncaţi în coşul pentru gunoi după
ce prindeau mucegai.
Războiul fiind în plină desfăşurare şcoala era militarizată.
Ofiţeri rezervişti asigurau pregătirea militară a elevilor. Fiecare clasă
alcătuia un detaşament iar activităţile respective erau incluse în orar.
Catedrele erau ocupate de profesori necombatanţi şi de către
profesoare precum şi de către dascăli suplinitori.
Directorul şcolii, profesorul C.N. Iancu, un bărbat în vârstă,
înalt, suriu la cap, cu vârfurile mustăţii lungi pe care le răsucea
mereu, veghea cu fermitate de părinte grijuliu la bunul mers al
treburilor gospodăreşti şi didactice. Era un iscusit mânuitor al
cuvântului rostit, vorbitor de limbă franceză pe care o preda,
specialist în limba română şi latină. Vasta sa cultură umanistă se
evidenţia în lecţiile şi discursurile sale de o mare bogăţie ideatică şi
acurateţe lingvistică. Îmi amintesc o expresie plastică folosită pentru
a incrimina elocinţa seacă a unor oratori de ocazie: „Un potop de
cuvinte pe un pustiu de idei”. Nu sunt sigur că la vârsta aceea (eram
în clasa a II, cred) am înţeles sensul metaforic al formei fără conţinut,
dar am reţinut îndemnul de a nu ne lăsa amăgiţi de vorbele frumoase
din discursurile găunoase.
Directorul locuia împreună cu familia în frumosul conac, ca
şi o parte dintre profesorii care nu aveau locuinţe în Dorohoi.
Dascălii care locuiau în oraş erau aduşi cu o maşină, un fel de
microbuz sau cu docarul-platformă (brecul) când maşina era defectă,
lucru ce se întâmpla frecvent.
Cărţile le-am cumpărat de la un coleg care promovase în clasa
a II-a, acest mod de procurare fiind o practică obişnuită. Când
35
terminai un an de studiu vindeai cărţile unui coleg care venea din
urmă şi cumpărai altele de la cei care erau înaintea ta. Din această
cauză manualele erau deteriorate şi purtau pe ele fel de fel de
semnături, însemnări şi chiar reflecţii ale celor care le-au folosit.
Caietele şi celelalte rechizite le-am procurat de la cooperativa
din incinta şcolii, gestionată de un elev mai mare sau din oraş.
Ţigările Plugar sau Mărăşeşti ni le aducea Miluţă Pavel, coleg cu un
an mai mare, de la prăvălia din satul Ghilia, contra unui comision
exprimat în ţigări. Fumatul l-am deprins uşor. Deşi era interzis
elevilor se practica pe scară largă de adolescenţii din cursul superior
dar şi de cei din clasele mai mici, afectându-le grav plămânii firavi.
În pauzele dintre ore se fuma în latrine. Lipsite de canalizare şi de
apă curentă acestea emanau un miros insuportabil pe care noi îl
inhalam odată cu otrava din ţigări. De acest dăunător şi păgubos
nărav m-am debarasat abia pe la 30 de ani, cu eforturi de voinţă
extraordinare, şi numai după ce un prieten doctor mi-a spus că voi
avea mari probleme de sănătate dacă nu renunţ la el.
Cum începutul vieţii de elev normalist coincidea cu venirea
toamnei, aleile parcului se îmbrăcau cu un covor de frunze pe care
noi, elevii, trebuia să le adunăm în fiecare zi. Se formau echipe care
aveau repartizate sectoare şi, înarmaţi cu măturoaie, lopeţi şi roabe
participam la curăţirea parcului, a curţii, a pătratului – locul unde se
organiza adunarea elevilor în careu pentru diferite manifestări şi unde
se desfăşurau orele de educaţie fizică.
Toamna era şi sezonul recoltării legumelor (rădăcinoase,
cartofi, varza, ardei), treabă la care participam în cadrul activităţilor
de practică agricolă sub îndrumarea tehnicianului agronom Vasiliu,
un bărbat de înălţime potrivită, negricios, autoritar şi priceput în
meseria sa.
Cel mai adesea, elevilor din cursul inferior le venea rândul la
curăţatul cartofilor la bucătărie. Cantitatea de cartofi necesară zilnic
pentru cele aproape 300 persoane ce serveau masa la cantină, era
destul de mare şi din această cauză serviciul respectiv îl prestam de
cel puţin două ori pe săptămână. Datorită neîndemânării băieţilor în
executarea respectivei activităţi o mare parte din cartof era aruncată
în coji, ceea ce diminua mult porţia de mâncare a fiecăruia dintre noi.
36
În sezonul rece elevii din clasele mici cărau lemnele pentru
toate dormitoarele şi pentru toate clasele, lemne de proastă calitate şi
insuficiente cantitativ. În iernile geroase şi bântuite de crivăţul ce
bătea bezmetic pe şesul Buhaiului, clasele şi dormitoarele erau atât
de reci încât elevii erau nevoiţi să stea cu hainele groase pe ei şi chiar
cu mănuşi. Mai păstrez în memorie degerăturile de pe mâinile unor
colegi mai puţin rezistenţi la frig. Doar în jurul sobelor pe o distanţă
de 1-2 metri se simţea puţina căldură pe care acestea o iradiau.
Deplasarea la latrină în timpul nopţii era un adevărat chin.
Bieţii elevi trebuiau să coboare de la etaj şi să parcurgă câteva zeci
de metri prin ger şi viscol pentru a ajunge acolo. După câţiva ani s-a
amenajat un jgheab cu scurgere de la etaj în closetul din colţul
dinspre nord al clădirii, jgheab ce era utilizat iarna dar care nefiind
racordat la apă curentă emana un miros insuportabil.
Cel mai greu şi mai neplăcut era serviciul de planton în
timpul nopţii. Acesta era organizat pe patru schimburi a câte 2 ore
fiecare şi era prestat de către elevii din clasa I până la clasele a V-a –
a VI-a, câte doi în fiecare schimb. Pedagogii, şefii de dormitoare şi
de meditaţie foloseau serviciul de planton şi ca pedeapsă pentru
diferite abateri disciplinare. Cred că aceasta era una dintre cele mai
grele sancţiuni pentru că îţi era întrerupt somnul când acesta era mai
plăcut şi urma să stai două ore în picioare patrulând pe culoarele
neîncălzite cu un felinar chior în mână. Schimbarea plantoanelor se
făcea în prezenţa şefului de plantoane, un elev din cursul superior,
care era trezit pentru a asista la efectuarea schimbului. Mult mai
târziu mi-am dat seama că serviciul de planton era instituit pentru a
veghea somnul elevilor, pentru a preveni sustragerile şi distrugerile
de bunuri, pentru a da alarma în caz de dezastre sau de îmbolnăviri
grave.
39
Învoirile acasă pentru toţi elevii care doreau şi puteau să-şi
satisfacă această arzătoare dorinţă se acordau o dată pe trimestru, de
regulă când o zi de sărbătoare legală era alăturată unei duminici.
Pe parcursul anului şcolar, în zilele de duminică sau alte
sărbători, părinţii veneau la Şendriceni să-şi vadă copiii, să se
informeze asupra mersului lor la învăţătură, să le mai aducă ceva de
mâncare sau îmbrăcăminte. Vizitele erau aşteptate cu nerăbdare şi
bucurie, ca şi scrisorile primite de acasă sau de la prietene. Aceste
situaţii cu mare încărcătură emoţională erau speculate de către unii
colegi puşi pe şotii pentru a face glume de genul: Vasile Fetescu, ţi-a
venit de acasă! sau Mihai Munteanu, ai o scrisoare la domnu’
pedagog! Cel ce primea o asemenea veste tresălta de bucurie şi se
dezumfla când îşi dădea seama că fusese victima unei păcăleli.
Timpul liber dintre terminarea orelor de curs şi meditaţia de
după amiază mi-l petreceam plimbându-mă prin parc sau stând pe o
bancă şi citind o carte. Alteori, după ce îmi potoleam setea cu apă
rece de la cişmea, paşii mă purtau pe aleea cu duzi ce ducea spre lac
şi spre insulă, acolo unde, la umbra sălciilor plângătoare, în corul
disonant al broaştelor visam cu ochii deschişi, făceam bilanţuri,
trimeteam mesaje pe aripi de gând Sandei, prietena mea, şi făuream
proiecte idilice.
Cel mai important loc în suita puţinelor noastre bucurii îl
ocupau vacanţele. Zilele până la sosirea acestor oaze de fericire erau
contabilizate şi calculate în fel şi chip, doar, doar se vor apropia mai
repede.
Plecarea în vacanţe era poate cel mai aşteptat şi fericit
eveniment din viaţa de elev. Nerăbdător, îmi pregăteam bagajele cu
mult timp înainte şi în momentul când venea tata cu căruţa să mă ia
plecam în cea mai mare grabă. Trăiam starea sufletească a recrutului
care are două obsesii: permisia şi liberarea.
Vacanţele de Crăciun şi de Paşte erau cele mai frumoase
pentru că sărbătorile cu care erau presărate le dădeau farmec şi
consistenţă.
În ajunul Crăciunului şi în zilele următoare noi, băieţii,
mergeam să colindăm fetele, colegele noastre liceene, organizam
chermeze, partide de săniuş, activităţi la căminul cultural, unde ne
40
petreceam în mod plăcut şi recreativ timpul liber. Anul Nou era
sărbătoarea cea mai aşteptată. Organizaţi în grupuri de prieteni uram
fetele care ne aşteptau cu masa plină de bunătăţi, apoi ni se alăturau
şi, în formaţie mixtă, petreceam întreaga noapte cu uratul. Revelionul
se încheia cu o oboseală plăcută, ca numai după câteva ore de odihnă
să pornim cu semănatul, după acelaşi traseu şi în aceeaşi formaţie.
Cele trei săptămâni de vacanţă treceau pe nesimţite şi, în sania
care mă ducea înapoi la şcoală rememoram zilele fericite petrecute
acasă, nu fără regretul că vacanţa s-a terminat prea repede.
Am dobândit statutul de elev normalist la Şendriceni în luna
septembrie 1942, când ţara se afla angrenată în cel de-al doilea flagel
mondial, cu suita lui de nenorociri: pierderi de vieţi omeneşti, sărăcie
generată de nevoile frontului şi de absenţa braţelor bărbăteşti de
muncă ce se prăpădeau sub ploaia gloanţelor şi obuzelor, suferinţele
femeilor, copiilor şi vârstnicilor provocate de lipsuri şi de listele tot
mai lungi cu numele morţilor şi dispăruţilor pe front.
După terminarea clasei a II-a a urmat refugiul, care a
destabilizat rânduielile şcolii şi a marcat profund viaţa elevilor, a
cadrelor didactice şi a personalului administrativ. Clasa a III-a de
studii am făcut-o parte în pribegie, la Craiova, parte după revenirea la
Şendriceni.
Peste urmările nefaste ale războiului şi ale refugiului s-a
suprapus nenorocita secetă din anii 1946 şi 1947 care s-a abătut
asupra zonei centrale şi de nord-est a Moldovei. Ajutorul britanic
materializat în cantina ce funcţiona la şcoala noastră a fost salvator în
acei ani grei.
Eram destul de crud la minte pentru a înţelege complexitatea
perioadei pe care o traversam, importanţa evenimentelor istorice ce
se succedau, adevăratele dimensiuni ale dezastrului economic prin
care trecea ţara, dezastru generat de război, de secetă şi de foametea
care i-a urmat. Numai cine a suferit de foame, numai cine a fost
chinuit în permanenţă de dorinţa şi neputinţa de a trăi satisfacţia
fiziologică a saţietăţii poate înţelege dramatismul acelor vremuri.
Trecusem în cursul superior şi făceam de serviciu la
bucătărie. Printre îndatoririle pe care le aveam era şi aceea de a
veghea ca toate alimentele scoase de la magazie să intre în procesul
41
de preparare a meniului, iar după ce mâncarea era pregătită, să
ajungă în farfuriile elevilor. Vigilenţa noastră era uşor cumpărată de
către bucătarul şef, Irimiţa, un bărbat rotofei, cu mustaţă de haiduc,
care ne oferea într-o farfurie de tablă cu smalţul sărit, un pic de
mămăligă luată direct din cazan când aceasta era pe punctul de a fi
răsturnată, peste care punea o lingură de ceapă prăjită. Acest deliciu
culinar îl înfulecam într-un colţ mai dosnic al bucătăriei şi mai sunt
convins şi azi că oricât m-aş strădui nu aş reuşi să descriu cât de bună
era această gustare oferită stomacului, mereu înfometat, pe la ora 11.
Tot în acei ani, la magazinul-cooperativă care funcţiona în
incinta şcolii şi era gestionat de un elev mai mare, cu aplecare pentru
activităţi comerciale, de unde ne procuram rechizitele, se vindeau şi
porţii de mălai. Pe fondul foamei veşnic neostoite pătrăţica de mălai
căpăta gustul şi valoarea celei mai sofisticate şi teribile prăjituri. Nu
cred că am mai trăit vreodată în următorii ani de viaţă satisfacţia
gastronomică pe care mi-o oferea acea bucăţică de mălai.
Secătuită de război şi de secetă, România era spoliată de către
marea prietenă eliberatoare de la răsărit prin despăgubirile de război
pe care i le plătea. După semnarea Tratatului de pace bogăţiile
noastre naturale luau drumul Rusiei în trenuri nesfârşit de lungi şi în
mijloace de transport rutier de mare tonaj.
Războiul, seceta, instaurarea dictaturii proletariatului,
proclamarea republicii la 30 decembrie 1947, naţionalizarea şi
reforma învăţământului din 1948 – au constituit şirul evenimentelor
ce s-au petrecut în deceniul 1940-1950 şi au însoţit anii pregătirii
mele ca învăţător.
În ansamblul activităţilor teoretice şi practice care contribuiau
la buna pregătire a normaliştilor pentru profesia de învăţător, un loc
important îl ocupa practica pedagogică. Începută încă din clasa a V-a
sub forma practicii observative şi a serviciului la aplicaţie, aceasta
consta în asistenţe tematice la lecţiile susţinute de institutorii Şcolii
de Aplicaţie, fiind însoţiţi la aceste lecţii de profesorul de
psihopedagogie, coordonatorul de practică. Prin această formă de
practică se urmărea corelarea cunoştinţelor teoretice de psihologia
copilului cu observarea, analiza şi interpretarea manifestărilor şi
capacităţilor şcolarului de vârstă mică în timpul lecţiilor şi în afara
42
acestora. Urmau discuţiile asupra însemnărilor făcute de noi,
practicanţii, încheiate cu concluziile dascălului de psihologie astfel
că fiecare zi de practică reprezenta un nou pas în cunoaşterea cât mai
amănunţită a materialului uman cu care urma să lucrăm ca învăţători.
Nu intenţionez să prezint exhaustiv complexitatea şi
multitudinea formelor de practică pedagogică cu valenţele lor
formativ-educative, cuprinse în programul de pregătire a viitorilor
învăţători. Acest domeniu fundamental al formării învăţătorilor
pentru profesia didactică ar merita o abordare completă şi detaliată.
Doresc să evoc doar un eveniment cu ample semnificaţii şi trăiri
emoţionale care mi-a rămas nealterat în memorie.
Eram, cred, în ultimul an de şcoală normală şi pregătirea
noastră teoretică şi practică se apropia de final. Nu mai ţin minte cine
a avut iniţiativa de a se organiza un schimb de experienţă, pe linia
practicii pedagogice, între şcoala noastră şi Şcoala Pedagogică de
fete din Dorohoi, adică să se ţină lecţii deschise susţinute de elevi de
la cele două şcoli. După îndelungi tatonări şi deliberări eu am fost cel
desemnat să ţin lecţia respectivă la şcoala de fete, la care urmau să
asiste colegele noastre, profesorul lor de psihopedagogie şi
institutorii de la Şcoala de Aplicaţie; la aceştia se adăugau colegii
mei de clasă, institutorii de la şcoala noastră de aplicaţie,
coordonatorul practicii pedagogice, prof. Al. Gr. Ostafi, plus şeful
Secţiei de învăţământ a judeţului, pe nume Răţoi, dacă îmi aduc bine
aminte.
Întocmirea planului de lecţie, care a îmbrăcat mai multe
variante până să ajungă la forma finală, procurarea materialului
didactic (tema lecţiei de matematică era cubul), punerea la punct a
ţinutei vestimentare ce trebuia să fie impecabilă, pregătirea
psihologică pentru a învinge tracul şi pentru dobândirea stăpânirii de
sine, mi-au acaparat şi dominat întreaga fiinţă în săptămâna
premergătoare evenimentului. Cu toate acestea, în clipa când m-am
aflat în faţa copiilor, care reprezentau un număr ridicol de mic în
raport cu cel al asistenţilor, pentru câteva clipe am avut senzaţia că
mi s-a golit creierul şi mi s-a oprit respiraţia. O privire încurajatoare
din partea institutoarei Maria Ostafi, împreună cu care pregătisem
43
lecţia, m-a ajutat să depăşesc momentul critic şi să îmi desfăşor lecţia
după filmul fixat în memorie.
Implicat total, emoţional şi mental în desfăşurarea lecţiei şi
urmărind cu fidelitate parcurgerea integrală a planului, nu am mai
consultat ceasul de împrumut pe care îl aveam la mână şi am
prelungit prestaţia mea dăscălească la 80 de minute. Semnele
disperate ale colegilor ce voiau să-mi transmită că cele 50 de minte
destinate unei ore de curs s-au epuizat de mult, nu le-am văzut.
Neuitata mea lecţie deschisă a fost o experienţă didactică cu multe
aspecte lăudabile dar şi cu un mare minus: depăşirea exagerat de
mare a timpului regulamentar.
Aprecierea activităţii noastre trimestriale la practica
pedagogică se făcea de către profesorul coordonator luând în calcul
notele obţinute la lecţiile de probă susţinute de fiecare dintre noi,
precum şi calitatea intervenţiilor la analiza lecţiilor model şi a celor
de probă. O notă specială era acordată pentru caietul de practică.
Acesta trebuia să aibă un aspect cât mai îngrijit, frumos chiar, să
cuprindă toate planurile lecţiilor model şi de probă (personale şi ale
colegilor), cu desene şi imagini reprezentative pentru conţinutul
predat.
Mă străduiam să am în fiecare an un caiet de practică cât mai
complet şi mai frumos. Cumpăram două caiete tip registru, le legam
împreună, le cartonam coperţile, apelam la unul dintre colegi mai
priceput ca mine să-mi facă un desen sugestiv pe prima pagină,
alegeam câteva maxime adecvate, pe care le scriam cu tuş negru pe
următoarea pagină, apoi îl împărţeam în secţiuni după indicaţiile
profesorului îndrumător.
Caietul sau jurnalul de practică pedagogică oglindea
seriozitatea şi interesul normalistului pentru viitoarea sa profesie.
Aveam un scris destul de frumos iar în caietul de practică mă
străduiam să scriu cât mai caligrafic şi cât mai corect. Îmi aduc
aminte că mai apelam şi la un coleg mai mic, pe nume Alexandru
Zub, actualul academician, care pe atunci era un preadolescent
subţirel, cu un chip luminos şi inteligent, care avea un scris ce se
apropia de arta caligrafică. În virtutea prieteniei şi a simpatiei
reciproce Sandu îşi făcea timp să-mi transcrie din când în când unul
44
sau mai multe planuri de lecţii, sporind astfel aspectul estetic al
jurnalului meu. Regret şi acum că acel caiet de practică din ultima
clasă de şcoală normală nu-l mai am. L-am împrumutat unei
consătene, Maricica Onofrei care, după ce a absolvit liceul teoretic s-
a încadrat ca suplinitoare în învăţământ şi-i era necesar ca aerul. Acel
document la care ţineam foarte mult nu l-am mai văzut.
Viaţa la Şendriceni, mai ales după război şi secetă, nu era
deloc uşoară. Foametea şi lipsa unor condiţii minime de igienă
influenţau negativ dezvoltarea noastră fizică şi starea de sănătate.
Râia, această urâtă boală favorizată de lipsa apei curente se
răspândea cu mare repeziciune. Nu cred că există elev care să nu o fi
contractat în cei 8 ani petrecuţi la Şendriceni. Baia săptămânală de
scurtă durată şi cu apă puţină şi călâie, precum şi bucăţica de săpun
de casă sau Cheia, nu reuşeau să asigure o curăţenie corporală
completă, trupurilor noastre becisnice. De multe ori apa caldă se
oprea înainte ca noi să fi terminat clătirea de clăbuci.
În clasa a III-a m-am îmbolnăvit de scarlatină şi am fost
internat aproape trei săptămâni în secţia de Boli infecţioase a
Spitalului Orăşenesc Dorohoi. De asemenea, printr-un nefericit
concurs de împrejurări m-am molipsit de o boală pe cât de rară pe
atât de periculoasă, care în popor se numeşte buba neagră sau dalac
iar în termeni medicali este denumită Pustula maligna.
Dincolo de complexitatea, instabilitatea şi vicisitudinile
perioadei de timp pe care am traversa-o, anii de şcoală de la
Şendriceni au rămas pentru mine cei mai luminoşi din copilărie şi
adolescenţă. În mirificul cadru natural al Şendricenilor mi s-au fixat
în memorie imagini de neîntrecută frumuseţe iar în marea familie a
elevilor şi a cadrelor didactice, în acea catedrală a culturii, care era
Şcoala Normală, m-am dezvoltat fizic şi psihic, m-am maturizat, mi-
am format trăsăturile definitorii ale personalităţii: cultul pentru
muncă, cinstea, prietenia, încrederea în forţele proprii, voinţa, setea
de cunoaştere ş.a.
Cea mai mare parte a culturii generale am dobândit-o în anii
cât am învăţat la Şendriceni, ea reprezentând temelia solidă pe care
am clădit achiziţiile spirituale în anii studenţiei şi ai activităţii
profesionale de mai târziu.
45
Viaţa de internat cu aspectele ei plăcute şi mai puţin plăcute,
alături de colegii de clasă şi de ceilalţi colegi mai mici şi mai mari, a
contribuit la statornicirea unor relaţii afective puternice între noi,
relaţii ce dăinuie încă, deşi de la absolvire s-au scurs 55 de ani.
Dragostea pentru şcoală, pentru ambientul ei natural şi pentru colegi
nu se va stinge niciodată.
Am început clasa I la Şcoala Normală 39 băieţi, veniţi din
satele Moldovei, Bucovinei şi Basarabiei, toţi fii de ţărani sănătoşi la
trup şi la minte, însufleţiţi de dorinţa de a deveni învăţători şi de a ne
întoarce domni în satele noastre.
Ca în orice grup şcolar numeros şi eterogen ca nivel de
pregătire şi dotare intelectuală, pe parcurs s-a ales grâul de neghină
şi s-a văzut care dintre noi aveau capacităţile intelectuale şi
aptitudinile necesare pentru munca de învăţător, şi care nu. Astfel că,
din cei 39 băieţi câţi am pornit la drum în clasa I, am rămas la
absolvire doar 21. Explicaţia? Toţi colegii basarabeni s-au întors în
Republica Moldova după încheierea războiului, iar alţii au rămas de
căruţă, s-au pierdut pe drum.
Câţiva dintre colegii împreună cu care am absolvit au venit la
Şendriceni în clasa a VI-a (curs superior) de la Şcoala Normală din
Siret care se desfiinţase. Aşa s-a făcut că în vara anului 1950 am
părăsit băncile şcolii 31 absolvenţi, toţi cu diplomă de învăţător.
Dintre colegii de clasă cu care am pornit la drum în marea
bătălie pentru cucerirea statutului de intelectuali ai satelor, câţiva
mi-au rămas mai pregnant în minte şi în suflet, cu chipurile lor
luminoase de prieteni dragi.
Cel mai apropiat şi cu care am fost coleg de bancă în toţi cei
opt ani de şcoală, a fost Jenică Iordache. Vorbesc despre el la
timpul trecut nu numai pentru că prietenia noastră s-a înfiripat şi
consolidat cu mai mult de jumătate de veac în urmă, dar şi pentru că
el nu mai este printre noi de 30 ani. S-a stins din viaţă în floarea
vârstei, la nici 45 de ani, la Vatra Dornei, unde îşi întemeiase o
familie trainică şi muncea ca profesor, lăsând în urmă o soţie
devotată şi două fetiţe de 6 şi 9 ani.
Aproape că nu mai ţin minte împrejurările şi modul în care
s-a născut prietenia noastră. Cert este că am devenit colegi de bancă
46
nedespărţiţi pe toată durata anilor de şcoală, că ne sprijineam şi ne
ajutam în toate situaţiile, că ne acceptam unul pe celălalt cu calităţile
şi defectele pe care le aveam şi că ne simţeam bine împreună.
48
scria în taină poezii. Nu împărtăşea nimănui pasiunea şi progresele
sale în creaţia poetică.
Cu prilejul aniversării semicentenarului de la absolvire, la
picnicul din parc unde ne delectam cu bunătăţi şi băuturi mai mult
sau mai puţin alcoolice, i-am citit un catren pe care i l-am dedicat:
Aveam în clasă un poet în devenire
Fără să-i acordăm prea multă preţuire.
El, însă, a perseverat, a scris, a publicat
Şi-n tagma scribilor s-a afirmat.
După absolvire şi după ce a depăşit problemele de sănătate
care l-au încercat, Mihai Munteanu a urmat cursurile fără frecvenţă
ale Facultăţii de Litere de la Universitatea ieşeană. A predat limba
română la şcolile din comuna natală, pe care le-a şi condus în calitate
de director, timp de mulţi ani.
Nu a plecat în lume, a rămas alături de părinţi, şi-a întemeiat
o familie din care au rezultat trei copii, a construit o casă frumoasă
fără a înceta să scrie şi să publice poezii iar mai nou şi proză. Scrie
cu o râvnă demnă de invidiat. Anul acesta urmează să-i apară cea
de-a paisprezecea carte.
Se poate spune că trăsătura dominantă a personalităţii lui
Mihai Munteanu este statornicia. Statornic în cei 75 de ani de viaţă
faţă de Slobozia natală, statornic în creaţia poetică, statornic în
ataşamentul său faţă de Şendriceni şi faţă de colegii împreună cu care
a învăţat, a crescut şi s-a format ca om şi dascăl.
A fost şi a rămas un bun coleg şi prieten ataşat de toţi
absolvenţii care mai sunt în viaţă. A participat la toate reuniunile
noastre, a oferit cărţile sale celor prezenţi, poartă corespondenţă şi
are legături telefonice cu toţi colegii. Pentru mine a fost şi rămâne un
nepreţuit prieten. Întâlnirile şi taifasurile noastre pe teme predilect
literare se transformă în momente de sărbătoare şi de delectare
spirituală.
51
Înalt, cu figură de sfinx, sobru şi misterios, nu-mi amintesc
să-l fi văzut vreodată zâmbind, de o severitate rece ca şi disciplina pe
care o preda, era neîndurător cu elevii ce manifestau înclinaţii spre
chiul şi furtişag.
Nu se abătea niciodată de la traseul lecţiei pe care îl avea fixat
în minte iar când elevul scos la tablă întorcea faţa spre el, aşteptând
un gest sau o vorbă care să-i arate dacă se află pe drumul cel bun în
dezlegarea enigmelor problemei sau exerciţiului, îl admonesta: „Uită-
te la tablă, băiete, nu te uita la mine! Pe fruntea mea nu scrie nimic!”
Cel aflat în această situaţie se încurca şi mai tare, se pierdea
emoţional, nu se mai putea concentra.
Elevii care posedau elementele de bază şi înclinaţii pentru
matematică aveau în profesorul Arcadie Luţa un îndrumător
competent, care stăpânea temeinic specialitatea şi-i putea ajuta să
facă progrese remarcabile în însuşirea acestei discipline.
Incontestabil, profesorul Luţa se înscrie în galeria dascălilor
de elită pe care i-a avut Şcoala Normală de la Şendriceni. Păcat că
elevii săi nu beneficiau şi de învăţătura sufletească pe care dascălii o
transmit odată cu cunoştinţele ce le predau şi despre care Mihail
Sadoveanu vorbeşte atât de frumos, elogiindu-l pe învăţătorul său,
Domnu’ Trandafir.
56
STUDENT LA BUCUREŞTI
57
voi munci pe unde voi putea ca să mai câştig ceva bani pentru mici
cheltuieli.
Cu strângere de inimă mi-am început viaţa de student sărac,
cu o zestre vestimentară modestă şi cu venituri băneşti
cvasiinexistente. Locuiam la căminul Călăraşi al universităţii în
camera 32, o încăpere mare cu peste 20 de paturi din fier şi cu un
aspect auster. Masa o serveam la cantina căminului. Meniurile mereu
aceleaşi, din care nu lipsea zilnic calupul de griş (aşa numitul crep),
aveau un conţinut caloric redus şi nu-mi astâmpărau foamea decât
pentru scurt timp.
Nu voi uita niciodată un episod dureros de trist şi elocvent
pentru condiţia mea de student fără bani. Colegul meu de clasă de la
Şcoala Normală de la Şendriceni, Mişu Teodorescu, Dumnezeu să-l
odihnească, pe atunci un tânăr înalt, zvelt, cu un chip agreabil, şi cu
mare trecere la adolescente, avea părinţii trecuţi la chiaburi şi din
această cauză făcea armata la o unitate de construcţii din Bucureşti.
Am aflat adresa lui şi l-am căutat. Ieşeam duminica împreună
la o plimbare şi petreceam câteva ore în Parcul Cişmigiu unde ne
încântam privirile cu pajiştile, lacul, florile şi codanele cu care
schimbam ocheade galeşe, depănam amintiri din anii de şcoală şi ne
simţeam bine împreună. La una dintre întâlnirile noastre duminicale
ne-a venit ideea să bem câte o bere dar bani nu aveam nici unul.
Scotocindu-ne buzunarele am descoperit nişte mărunţiş care însă nu
ajungea decât pentru o halbă. Ne-am îndreptat totuşi spre o grădină
de vară din apropiere care, la acea oră era plină până la refuz. Fiind
situată în zonă centrală unde toată lumea ieşea la plimbare, fiecare
grup se înghesuia să servească un mic şi să savureze o halbă cu bere
rece. Cu nonconformismul şi cu aplombul specific tinereţii, am găsit
şi noi, în cele din urmă, o masă mai dosnică şi ne-am aşezat tacticoşi
aşteptând venirea ospătarului. Când acesta şi-a făcut apariţia şi a
auzit că dorim o singură halbă, a făcut ochii mari şi, prefăcându-se că
nu a înţeles bine, ne-a pus să repetăm comanda. Dându-şi seama cu
ce clienţi graşi are de-a face, peste mai multă vreme a apărut cu o
halbă, mult prea gulerată, şi ne-a cerut să o plătim imediat.
Am băut-o frăţeşte şi ne-am declarat mulţumiţi pentru că
ne-am prins pofta. Ce o fi gândit chelnerul despre noi puţin ne
58
interesa, dar am trăit amândoi sentimentul de umilinţă al omului
sărac.
Distracţiile pentru studenţi erau puţine la vremea aceea:
filmele, meciurile de fotbal, la care intram cu bilete confecţionate de
colegul nostru Sandu Vulpescu, din când în când mergeam la câte o
reuniune organizată la una dintre cantinele studenţeşti. Reuniunile,
bunicuţele discotecilor de astăzi, se desfăşurau în conformitate cu
normele moralei proletare, care trebuiau respectate şi apărate. Astfel,
participanţii erau obligaţi să aibă o ţinută vestimentară corectă, mai
ales tovarăşele fete cărora le era interzis să-şi etaleze unele părţi
anatomice care ar fi putut provoca tovarăşilor băieţi dereglări
funcţionale glandulare sau vise erotice. Modul de a dansa trebuia să
fie neaoş românesc, nu agitat şi ţopăit ca cel imperialist.
La nelipsitul bufet se vindeau băuturi răcoritoare tip Cico sau
Lemon, calde şi leşietice, bere răsuflată şi hipergulerată la halbă,
prăjituri vechi şi fără nici un gust. Băuturile alcoolice erau total
interzise dar se vindeau pe sub mână.
De buna desfăşurare a tovărăşeştilor reuniuni se îngrijeau
membri ai Comitetului UTM pe facultăţi, cu responsabilităţi în
activitatea cultural-educativă, alături de care vegheau din umbră
oamenii instituţiei cu ochi albaştri, vigilenţi şi omniprezenţi.
Nefiind susţinut financiar de către familie am început să caut
mijloace de a câştiga bani. Pentru aceasta în una, două nopţi pe
săptămână mergeam la Halele Obor unde, în catacombele din
subsolul acestora, pentru câţiva bani, descărcam cartofi din vagoane
şi-i sortam. Treabă grea, extenuantă iar a doua zi adormeam cu capul
pe bancă la cursuri. Uneori eram folosiţi, cei trei colegi care ne
asociasem, la sortat fructe, treabă ceva mai uşoară dar tot prost
plătită.
Cu puţinii bani câştigaţi cumpăram lucruri mărunte: rechizite,
pastă de dinţi, săpun, mici obiecte de îmbrăcăminte de care aveam
absolută nevoie şi pe care altfel nu aveam cum să mi le procur. Spre
finele primului an de studii, la propunerea conducerii facultăţii am
fost recrutat de către o instituţie de presă să lucrez ca angajat
permanent, decanatul angajându-se să-mi acorde o scutire parţială de
frecvenţă. Abia începând cu anul doi de facultate pot spune că am
59
devenit independent din punct de vedere financiar şi am părăsit
căminul studenţesc.
61
Pe cartela mea de salariat i-am cumpărat soţiei un loden, un
fel de pardesiu mai gros, care era la mare vogă în moda timpului, cu
care a trecut iarna ce a urmat căsătoriei, probabil şi altele.
Odată cu achiziţionarea aparatului de radio dispuneam de o
sursă de informaţii şi de muzică de care Sanda era îndrăgostită. Îmi
stăruie în memorie frânturi din viaţa noastră petrecută în mica
locuinţă. Din când în când primeam şi vizite. Venea pe la noi fratele
meu cu cumnata, colegul de cameră de la căminul Călăraşi, Ionel
Grigoraş cu soţia. Odată, la o zi de sărbătoare, onomastică sau
aniversare, am invitat familia Grigoraş. După ce ne-am servit cu
bucatele pregătite şi am cinstit şi câte un pahar cu vin, ne-a venit chef
de dans. Dar în micul spaţiu liber în care se deschidea uşa, nu putea
să simuleze dansul decât o singură pereche, cealaltă fiind nevoită să-
şi strângă picioarele pe pat. Aşa ne-am distrat, fără complexe, câteva
ore bune. Eram tineri şi inconştienţi în fericirea noastră şi era bine că
eram aşa.
După absolvirea facultăţii, neîntrezărind nici o posibilitate
pentru angajarea soţiei în învăţământ, am cerut instituţiei la care
lucram să mă transfere într-un oraş din Moldova, în care aveau post
liber pentru funcţia pe care o deţineam. Aşa am ajuns în oraşul
Bârlad pe care îl vedeam pentru prima dată, unde am locuit şi am
muncit şapte ani (1955-1962) şi unde mi s-au născut cei doi copii şi
am construit o casă.
62
Scrutez cu ochii minţii îndepărtatele vremi,
Cufundate în oceanul timpului,
Să-mi amintesc tinereţea
Şi anii de viaţă ce s-au scurs.
Pe întortocheatele căi ale trudnicei trăiri,
Cu palide bucurii şi împliniri,
Mi-apar hăurile marilor dureri
Ce mi-au sfâşiat inima.
ÎNCEPUTURI
67
- Ce să facă? Sunt sănătoşi, cresc, se joacă şi fac ceea ce ştiu
ei cel mai bine, pozne. Aşa numeam eu cu blândeţe şi dragoste în
glas micile şi inocentele lor năzdrăvănii. În adolescenţă îşi aminteau
cu nostalgie de jocurile şi poznele pe care le făceau în complicitate şi
care le produceau satisfacţii.
Şi copiilor noştri, ca de altfel tuturor copiilor le plăceau
poveştile. Le spuneam şi le citeam basme şi poveşti îndrăgite de ei.
După ce am achiziţionat un aparat de radio cu picup Latvija,
cumpăram discuri Electrecord cu poveşti şi basme pe care copiii le
ascultau cu aceeaşi plăcere de zeci de ori. Unul dintre acele discuri
care, dacă îmi amintesc bine conţinea poveştile: Sarea în bucate,
Covorul fermecat, Fata babei şi fata moşneagului etc. mai este
păstrat şi în prezent de fiica mea şi îi joacă ochii în lacrimi când îl
mai ascultă.
După ce au devenit şcolari am cumpărat un aparat de
proiecţie Diascol şi un mare număr de diafilme cu tot felul de
povestiri şi desene animate pe care le-au folosit discreţionar mai
mulţi ani.
La numai patru ani de locuit în noua casă, din motive
profesionale şi familiale ne-am mutat la Iaşi. A fost foarte greu să ne
despărţim de casa noastră de suflet şi de tihnă, şi să ne adaptăm la
viaţa trepidantă a unui oraş mare.
În anul 1968 ne-am mutat
în altă casă, tot a noastră, un
apartament situat într-un bloc
dintr-o zonă bună a Iaşului.
Traiul în comun, alături de alţi 43
de proprietari nu se compară cu
acela într-o casă pe pământ, cu
pomi fructiferi şi flori, cu loc de
joacă pentru copii, cu câine, Întreaga familie împreună cu tatăl
meu în faţa casei din Bârlad
pisică şi cloşcă cu pui în curte.
Multă vreme mi-a stăruit în minte o butadă a lui B.P. Haşdeu,
pe care am transpus-o într-un catren:
68
Pentru a fi împlinit ca om,
Trebuie să sădeşti un pom,
Să scrii o carte, o casă să clădeşti
Şi măcar un copil să creşti.
Până în anul 1982 nu mă puteam considera un om pe deplin
realizat, pentru că nu scrisesem nici o carte. Studiile şi cercetările
psihopedagogice pe care le făcusem erau răspândite prin diverse
publicaţii şi culegeri. Atunci, în acel an, le-am adunat în volumul
intitulat Preocupări pedagogice pe care l-am multiplicat la
imprimeria BCU, prin bunăvoinţa unui prieten. Acestui modest
început i-a urmat o ediţie îmbunătăţită şi îmbogăţită, precum şi alte
cărţi.
Casa, spaţiul de locuit impregnat de spiritul vieţii de familie,
în care se plămădesc viitoarele personalităţi ale copiilor, în care se
făuresc şi se împlinesc idealurile de viaţă ale celor ce o locuiesc, a
fost şi rămâne pentru toate generaţiile un lucru de strictă necesitate şi
deosebit de preţios.
69
DIRECTOR TÂNĂR LA UN VENERABIL LICEU
73
începerea noului an şcolar, proaspătul promovat în clasa a XI-a a
cărat înapoi aproape tot pământul dizlocat.
De altfel, nici nu aveam nevoie de un nou beci, a fost doar un
experiment şi o lecţie de îmbinare a muncii fizice cu învăţarea. Şi a
dat rezultate după cum bine s-a văzut.
Faptul relatat mi-a sugerat o întrebare: câţi părinţi au puterea
să sancţioneze într-un mod atât de original şi eficient indolenţa şi
lenea copilului lor? L-am felicitat pe acest părinte ferm şi înţelept,
care şi-a călcat pe inimă, iar rezultatele demersului său s-au văzut la
examenul de corigenţă şi în anii şcolari următori. Băiatul a terminat
cu rezultate bune liceul, a absolvit şi o facultate, exprimându-şi, nu o
dată, recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de şcoala care l-au format.
Un personaj pitoresc în simplitatea şi sinceritatea lui era unul
dintre portari, moş Străjescu, a cărui vechime în şcoală se constituia
din câteva decenii. După propria-i exprimare el a schimbat mulţi
directori al căror număr nici nu şi-l mai amintea. Mă primea în
fiecare dimineaţă cu salutul său cazon Să trăiţi dom’ derector! şi mă
informa, după caz, asupra celor petrecute în şcoală şi în internat pe
durata turei sale de serviciu. Era poate cel mai credincios slujbaş al
şcolii şi cel mai puţin interesat de bârfele şi intrigile care circulau în
mediul personalului auxiliar. Moş Străjescu a rămas la postul lui şi
după plecarea mea, să schimbe şi alţi directori.
Cei aproape 4 ani cât am funcţionat ca director la liceul „C.
Negruzzi” au constituit o experienţă deosebit de preţioasă pentru
ceea ce a urmat de la 1 septembrie 1966, când am preluat direcţia
Liceului pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi.
Odată cu instalarea familiei la Iaşi legăturile cu părinţii, cu
socrii şi cu celelalte rude au devenit mai facile şi mai frecvente. Ne
deplasam cu maşina pe care o avem, făceam vizite la rudele din
Dorobanţi, de la Roma unde locuiau surorile Aglaia şi Hareta, la
Bucecea unde se stabilise familia Miliei, cea mai mică dintre surori.
Despre aceste întâlniri păstrez amintiri frumoase, dintre care măcar
unele ar trebui încredinţate hârtiei.
Între multele rude apropiate sufletului meu şi îndrăgite, un loc
aparte îl ocupă cumnatul Mihai Şuşter, soţul Miliei. Numele comunei
Bucecea a devenit cunoscut în întreaga ţară după ce, ca urmare a
74
politicii de industrializare, s-a construit acolo o mare şi modernă
fabrică de zahăr care a oferit locuri de muncă localnicilor precum şi
multor persoane din satele şi comunele învecinate. După 1990 fabrica
şi-a încetat activitatea fiind transformată treptat într-un morman de
moloz şi de fiare vechi.
Cumnatul Mihai Şuşter, care din nefericire nu se mai află
printre noi, era un om harnic, comunicativ, plin de viaţă şi foarte
primitor. Mergeam cu plăcere la ei, nu numai la sărbători dar şi cu
ocazia altor deplasări în zona Botoşanilor.
Când unica lor fiică, Coculeana, aflată la studii la Bucureşti
s-a decis să-şi unească destinul cu alesul inimii, Dumitru (Marcel)
Otovescu, student, născut şi crescut în inima Olteniei, şi-a chemat
părinţii în capitală pentru a-şi cunoaşte viitorul ginere şi să ia parte la
logodna lor.
Pe drum, la întoarcerea spre casă, dar şi multă vreme după
aceea, părinţii au continuat să discute şi să facă aprecieri referitoare
la viitorul ginere. Sora Milia, soacra, continua să-i tot găsească alte şi
alte cusururi. Ba că-i prea slab şi deşirat, ba că poartă plete, ba că-i
juvete şi în opinia ei aceştia sunt cam apucaţi (iuţi din fire, voia să
spună) şi cam cusurgii, ba că-i prea departe Bucecea de Craiova,
unde urma să se stabilească tinerii după terminarea studiilor etc. La
toate aceste critici ale soţiei, care începuse să-l irite, cumnatul meu
i-a dat o replică de pomină:
Măi, fimeie, tu îţi închipui că poţi să găseşti ginere de
tocmală?
Mărturisesc că ţineam foarte mult la acest om pe care îl
preţuiam şi pe care îl credeam cel mai sănătos din familia noastră
lărgită. La muncă era de o hărnicie fără pereche, iar la petreceri nu-l
întreceau mulţi. Povestea sora mea că la o nuntă pentru care îşi
cumpărase o pereche de pantofi noi cu talpă de piele, a dansat toată
noaptea iar a doua zi s-a întors acasă cu pantofii găuriţi în talpă.
Am suferit mult când am aflat că şi-a pierdut viaţa în urma
unui accident stupid, despre care nici nu doresc să-mi mai amintesc.
Păstrez însă amintiri frumoase despre el, om fără şcoli înalte dar cu
un caracter diamantin şi cu un suflet mare.
75
DIRECTOR ŞI PROFESOR LA ŞCOALA NORMALĂ
„VASILE LUPU”
77
convins tot mai mult de adevărul conţinut în cuvintele lui Comenius
că ,,şcoala fără disciplină este ca o moară fără apă”.
Un adevăr izvorât din experienţa dobândită la Şcoala
Normală „Vasile Lupu” se referă la modul în care se reflectă
personalitatea profesorilor în conştiinţa elevilor atât timp cât ei se
află pe băncile şcolii. Aceasta diferă fundamental de imaginea pe
care absolvenţii o păstrează în memorie după ce s-au integrat în
muncă şi în viaţa socială. Pe măsura maturizării profesionale şi
sociale a absolvenţilor, se produce în conştiinţa lor un proces de
reconsiderare a impresiilor şi părerilor despre foştii lor profesori,
astfel că dascălii răi, cei exigenţi, cei care le cereau şi îi determinau
să înveţe apar într-o nouă lumină, ca profesori buni, şi le păstrează o
frumoasă amintire şi o vie recunoştinţă.
Un fost elev al cărui nume îmi scapă, evoca cu respect
personalitatea profesorului de limba franceză, care îl teroriza oră de
oră (după propria exprimare) fiind şi corigent. Acum, cu vocabularul
şi abilitatea de a conversa în limba lui Balzac, dobândite în şcoală,
fostul corigent se descurcă excelent în călătoriile peste hotare şi în
alte împrejurări ale vieţii.
Cred că şi eu eram cotat ca profesor rău, pentru că le
pretindeam elevilor să înveţe, să stăpânească bine măcar abecedarul
disciplinelor pe care le predam. După mărturisirile unora dintre cei
cu care m-am războit să înveţe, tratamentul aplicat le-a fost benefic.
În cele două perioade când m-am aflat la conducerea Şcolii
Normale ,,Vasile Lupu” (1966-1971 şi 1990-1992) am manifestat
rigoare şi fermitate în organizarea şi desfăşurarea activităţilor
şcolare. Această atitudine a fost apreciată de către colegii cu o etică
profesională bine însuşită, şi de către elevi. O şcoală bine organizată
şi condusă, în care toată lumea (profesori, elevi, personal) ştie exact
ce are de făcut şi îşi face datoria, funcţionează cu precizia unui
mecanism bine reglat.
Pentru că mi-am făcut din locul de muncă a doua familie,
despărţirea de şcoală în momentul pensionării a fost un adevărat şoc.
Primul şi cel mai greu de suportat a fost sentimentul inutilităţii.
Colegii mei, aflaţi în aceeaşi situaţie, care aveau exerciţiul
flexibilizării coloanei vertebrale şi au ştiut să intre în graţiile mai
78
marilor învăţământului din acea vreme, au continuat să funcţioneze
cu catedre întregi sau fracţiuni de normă, încă mulţi ani. Pe mine nu
m-a înzestrat natura cu asemenea ,,ştiinţă”. Rămân recunoscător
profesorului universitar Teodor Cozma, decanul Facultăţii de
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, care m-a cooptat ca profesor
asociat timp de patru ani, între 1995 şi 1999.
După perioada universitară, ce putea să facă un intelectual
pentru care nevoia de activitate era şi este vitală? M-am apucat de
scris. Aşa s-au născut cărţile: Preocupări pedagogice, o carte de
studii şi cercetări psihopedagogice, apărută la Editura Spiru Haret din
Iaşi, 1995; Flori târzii conţinând proză scurtă, poezii şi panseuri,
apărută la Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2002; Parfum de spini
apărută la Editura PIM, Iaşi, 2003; Educator adevărat, cu proză
scurtă, apărută la Editura PIM, Iaşi, 2004, Toamnă la Copou şi
Lumina educaţiei apărute la aceeaşi editură în anul 2005. Toate
titlurile le-am donat şi bibliotecii şcolii la care am predat mai mult de
un sfert de veac.
Aşa cum am mai spus, mi-am început pregătirea pentru a
deveni învăţător la Şcoala Normală ,,Al. Vlahuţă” din Şendriceni,
situată la mică distanţă de oraşul Dorohoi. O şcoală aşezată într-un
feeric cadru natural, concepută şi organizată după un model autohton,
corespunzător nevoilor şi idealurilor societăţii româneşti din acea
vreme. Până la catastrofala Reformă a învăţământului din 1948,
şcolile normale se dovediseră adevărate cuiburi de vulturi.
Absolvenţii acestor catedrale ale culturii româneşti, animaţi de
dragostea pentru locul natal, se întorceau în satele lor şi îi învăţau pe
copiii ţăranilor, cu responsabilitate şi devotament, le sădeau în minţi
şi inimi iubirea de glia strămoşească şi de neam. Ofiţerii rezervişti
proveniţi din învăţători au dat cele mai multe jertfe de vieţi în cele
două conflagraţii mondiale.
În nefasta epocă socialistă, slujitorii şcolilor au menţinut
ridicat, cu eforturi uriaşe, nivelul calităţii învăţământului, în pofida
tendinţei de îndoctrinare şi de transformare a şcolilor în focare de
răspândire a ideologiei comuniste.
Momentul 1989 a zdruncinat, ca un cataclism, rânduielile
socialiste ale societăţii româneşti şi ale învăţământului, iar
79
democratizarea, în variantă românească, a declanşat anarhia în toate
structurile economice, politice şi sociale, inclusiv în domeniul
educaţiei. Numeroasele pseudoreforme iniţiate de guvernanţii care
s-au perindat la conducerea ministerului de resort după 1989, au
semănat derută şi nemulţumiri în rândul slujitorilor şcolii, au
birocratizat o activitate ale cărei rezultate trebuie să se evidenţieze în
calitatea pregătirii teoretice şi practice a elevilor, nu în numărul de
hârtii ce trebuie completate de cadrele didactice sau în numărul
referatelor, comunicărilor şi articolelor scrise de acestea.
Şi învăţământul pedagogic a fost supus aceluiaşi regim de
dezorganizare prin transformările pe care le-a suferit. Renunţarea la
pregătirea învăţătorilor şi educatoarelor prin şcolile normale şi
transferarea acestei meniri învăţământului superior de scurtă durată
este în opinia mea o mare eroare pe care istoria învăţământului o va
condamna cu siguranţă. Ce fel de institutor poate fi un absolvent al
colegiului universitar de profil, care a terminat un liceu profesional
cu media la limita inferioară a bacalaureatului, cu o cultură generală
precară, fără aptitudini probate şi fără chemare pentru munca
educativă?
Revenirea la structura fostelor şcoli normale cu durata de
studii de opt ani, cu un curs inferior de patru ani şi altul superior, tot
de patru ani, cu o verificare riguroasă a aptitudinilor profesionale şi
intelectuale la concursul de admitere, ar readuce şcolile normale la
ceea ce au fost: adevărate pepiniere pentru formarea unor învăţători
şi educatoare de elită. Pentru a satisface o veche şi îndreptăţită
dorinţă a învăţătorilor de a avea studii superioare, celor ce doresc şi
sunt capabili, să li se dea posibilitatea de a urma doi-trei ani de
cursuri universitare spre a dobândi statutul de institutori.
O mare greşeală săvârşită de guvernanţi în domeniul politicii
şcolare este legislaţia, mult prea permisivă, privind funcţionarea
învăţământului privat destinat pregătirii cadrelor didactice pentru
învăţământul preşcolar şi primar. Multe dintre aceste unităţi sunt
nişte S.R.L.-uri care aduc mari deservicii învăţământului românesc.
În cei 27 de ani (1966-1993) cât am funcţionat ca director şi
profesor la Şcoala Normală „Vasile Lupu” m-am străduit să ridic
prestaţia mea didactică şi de conducere la nivelul exigenţelor unei
80
şcoli de prestigiu, cu o înaltă şi onorantă menire, aceea de a pregăti
învăţători şi educatoare, şcoală care dispune şi de o vastă şi valoroasă
tradiţie. Această aspiraţie profesională am insuflat-o şi colegilor mei
în cele două etape în care m-am aflat la conducerea şcolii. Datorită
implicării totale în activitatea profesională, copiii mei erau
îndreptăţiţi să se considere neglijaţi pentru că acordam prea puţină
atenţie şi prea puţin timp problemelor lor.
Clasele la care predam erau bune. Elevii înţelegeau că
disciplinele psihopedagogice au o pondere importantă în pregătirea
lor ca viitori învăţători şi le acordau atenţia cuvenită. Cei care
manifestau dezinteres şi delăsare erau determinaţi să înveţe de notele
slabe pe care le primeau şi de pericolul corigenţei care îi ameninţa.
Cu clasele la care, pe parcursul anilor, am fost diriginte am colaborat
aproape ireproşabil. Eram clar şi ferm în formularea cerinţelor, dar în
acelaşi timp apropiat şi receptiv la problemele lor.
O experienţă mai puţin obişnuită în activitatea mea ca
diriginte, cu profunde semnificaţii pedagogice, merită să fie
împărtăşită…
Zile de septembrie cu lumina ca mierea, cu un soare blând ce
dădea parcă semne de oboseală şi îşi scurta treptat drumul său celest.
Serile şi dimineţile erau din ce în ce mai răcoroase şi plăcute, după
arşiţa care pârjolise natura în lunile fierbinţi ale verii. Şcolile îşi
deschiseseră din nou porţile pentru a-şi primi elevii fără de care sunt
pustii şi triste ca bisericile fără credincioşi.
Festivitatea de deschidere a noului an şcolar la Liceul
Pedagogic fusese de scurtă durată şi austeră. Fără cuvântări
înflăcărate, fără momente artistice cum se obişnuia în asemenea
ocazii, doar cu urări de bun venit şi cu prezentarea planului de
organizare a practicii agricole de două săptămâni. Profesori şi elevi,
cu îmbrăcăminte potrivită pentru muncile agricole, cu sacoşe sau
rucsacuri burduşite cu haine şi încălţări de schimb, erau aşteptaţi de
autobuzele cu motoare în funcţiune, gata să-i transporte la punctele
de lucru.
Mi se repartizase dirigenţia la o clasă a IX-a. Nu reuşisem
decât să-i văd pe elevi fără a-i cunoaşte cât de cât. Tabelul pe care l-
am primit şi care îi nominaliza în ordinea alfabetică nu-mi spunea
81
mare lucru. Mi-am dat seama doar că între cei 36 de adolescenţi erau
doar câţiva băieţi, restul fete. După ce i-am urcat în autobuzul ce ne
fusese repartizat, cu autoturismul personal am mers în urma acestuia
până la IAS Miroslava, locul nostru de muncă.
Abia acolo, în mijlocul livezii, unde se afla sediul unei ferme
a întreprinderii respective, în aerul curat şi îmbălsămat de parfumul
merelor date în pârg ce îşi etalau formele şi culorile în lumina
binefăcătoare a astrului zilei, i-am văzut mai bine pe viitorii mei
elevi. A fost un mod de a face cunoştinţă inedit şi original, în condiţii
de campanie agricolă. După ce le-am cerut să se aşeze pe iarba
umbrită de coroanele largi încărcate de roade ale pomilor din
apropiere, mi-am găsit şi eu un loc pe o mică ridicătură pentru a-i
putea cuprinde pe toţi cu privirea, apoi m-am prezentat:
- Mă numesc Vasile Fetescu, am 45 de ani, sunt căsătorit şi
am doi copii. Vom studia împreună Psihologia, Pedagogia şi celelalte
discipline înrudite, precum şi practica pedagogică. În plus, sunt
dirigintele vostru şi mă voi strădui să vă fiu, aşa cum ne place să
spunem, un bun părinte spiritual. Vă rog să-mi spuneţi şi voi cum vă
numiţi, localitatea de unde sunteţi, cum se numesc şi cu ce se ocupă
părinţii voştri, câţi copii sunteţi în familie şi de ce aţi optat să învăţaţi
la Liceul Pedagogic. Nu am notat nimic, am încercat să reţin cât mai
mult din răspunsurile lor, urmărind prin acest exerciţiu de
autoprezentare ca şi ei să se cunoască unii pe alţii. Cred că nu
exagerez dacă afirm că acum, după mai bine de 30 de ani acest mod
simplu, direct şi neprotocolar de a ne cunoaşte a avut ecouri benefice
în inimile şi în minţile lor.
A urmat instructajul făcut de reprezentantul fermei care ne
coordona activitatea, instructaj referitor la regulile de protecţie a
muncii, la tehnica recoltării, la norma ce trebuia realizată de fiecare
culegător pentru acoperirea cheltuielilor cu hrana şi cazarea.
Fiind proveniţi din mediu rural, obişnuiţi din copilărie cu
munca, în scurtă vreme şi-au dovedit calităţile de căţărători şi
culegători harnici, pricepuţi şi disponibili pentru cooperare şi
întrajutorare. Erau sprinteni şi abili, ajungeau şi la fructele aflate în
vârfuri de pomi care trebuiau luate cu mâna, nedezminţindu-şi astfel
descinderea din ordinul primatelor. Mi-a rămas în memorie
82
îndemânarea, sârguinţa şi cuminţenia unei fetiţe scunde, curajoase,
neîntrecută în sprinteneala cu care ajungea în vârful pomilor şi pe
care am numit-o veveriţa. Aşa i-a rămas numele. În scurtă vreme
reprezentantul fermei şi-a dat seama de seriozitatea şi calitatea
muncii noastre şi venea tot mai rar în sectorul nostru.
După încheierea zilelor de muncă, în înserările liniştite şi
senine, ne adunam pe o platformă betonată din curtea fermei şi
încercam să ne distrăm. Copiii spuneau anecdote, evocau amintiri din
şcolile unde au învăţat, organizau jocuri de societate, ascultau muzică
la un radio-casetofon cu baterii sau la radioul autoturismului meu. Se
înjghebau şi încercări timide de dans în grup, bâţâindu-se fiecare aşa
cum se pricepea şi căutând să înveţe de la cei mai iniţiaţi. Erau
momente plăcute, deconectante, care îmi ofereau alte şi alte prilejuri
de a cunoaşte trăsături ale individualităţii bobocilor mei.
Am evocat acest episod din activitatea mea ca dascăl şi
diriginte deoarece şi pentru mine a fost o premieră în modul de a
stabili relaţiile de început cu o clasă de elevi şi reprezenta o
experienţă unică, extrem de utilă, care mi-a oferit posibilitatea să
surprind aspecte esenţiale ale personalităţii adolescenţilor cu care
urma să lucrez următorii patru ani. Am în vedere cunoaşterea
atitudinii lor faţă de muncă (îndemânare, conştiinciozitate, pricepere,
sârguinţă), uşurinţa cu care s-au integrat în noul grup social,
capacitatea de a stabili relaţii interpersonale şi de cooperare în
muncă, disponibilitatea şi modul de a participa la activităţile
recreative, nivelul educaţiei dobândite în familiile de provenienţă.
Sunt convins şi acum că nici o altă împrejurare de viaţă sau
de context educativ nu mi-ar fi oferit mai multe posibilităţi de a-mi
cunoaşte elevii. Sper să nu se înţeleagă faptul că am rămas adeptul
practicii agricole de pe vremea comunismului, practică pe care o
prestau nu numai elevii dar şi studenţii şi salariaţii în timp ce
colectiviştii îşi petreceau zilele în bodegi şi pe margini de şanţ iar
nopţile îşi completau retribuţiile cu produse de pe tarlalele
ceapeurilor.
În prima oră de curs, când de fapt am inaugurat noul an de
învăţământ, i-am lăudat pe elevii mei pentru felul cum au muncit şi
s-au comportat în cele două săptămâni de practică agricolă şi le-am
83
adresat îndemnul: să fiţi şi la învăţătură la fel de harnici, conştiincioşi
şi ambiţioşi! Cu acea clasă am colaborat în condiţii optime. Era un
colectiv normal, fără vârfuri supradotate dar cu disponibilităţi pentru
muncă sârguincioasă şi disciplină.
Totuşi, clasa de care am rămas ataşat sufleteşte mai mult şi
după scurgerea celor 30 de ani de la absolvire este fostul an V-A, un
colectiv de 40 de băieţi conştiincioşi şi deştepţi, care mi-a oferit
satisfacţii profesionale şi morale atât pe parcursul anilor de şcoală cât
şi după aceea. Este, cred, singurul grup de absolvenţi care a organizat
întâlnire de promoţie din 5 în 5 ani după încheierea studiilor liceale.
85
Încă din adolescenţă m-a captivat arzătoarea dorinţă de a
vedea lumea, de a cunoaşte şi alte meleaguri despre care aveam vagi
imagini culese din cărţi, reviste şi din filme. Trei dintre ţările
lagărului socialist (marea Uniune Sovietică, Germania răsăriteană şi
Cehoslovacia) le-am vizitat în anii 1982 şi 1988 prin excursiile
organizate de ONT. După 1989 posibilitatea de a cunoaşte şi ţări ale
Europei occidentale m-a cucerit şi fascinat.
Prima ieşire în vest am efectuat-o în 1997 cu o firmă de
turism din Bucureşti, într-o călătorie de 16 zile pentru a vizita Franţa,
Anglia, Belgia şi Luxemburg. În anul următor am făcut o altă
excursie de 13 zile în Italia, cu o firmă din Iaşi, având posibilitatea să
cunosc această minunată ţară din sud şi până în nord. Veneţia a fost
punctul terminus al traseului nostru pe pământ italian. Spania am
vizitat-o pe parcursul a două săptămâni în anul 1999, prilej cu care
am văzut şi sudul Franţei cu vestitele oraşe-staţiuni Nisa şi Marsilia,
iar la întoarcerea spre casă ne-am oprit câteva ore în micul stat
Andora, am admirat luxoasa Coasta de Azur, am poposit în
principatul Monaco pentru a vizita vestitul cazinou din Monte Carlo,
muzeul de oceanografie şi siluetele statuare ale biblicilor Adam şi
Eva.
În luna octombrie a anului 2004, la insistenţele profesorului
Al. Murgu, fie-i ţărâna uşoară, într-o excursie de 6 zile, am vizitat
două dintre cochetele capitale europene – Viena şi Budapesta, iar în
martie 2005 într-o călătorie de 8 zile am admirat neîntrecutele
frumuseţi pe care le oferă antica Eladă milioanelor de turişti care o
vizitează în fiecare an.
Nu am rezistat tentaţiei de a reproduce câteva fotografii
realizate în peregrinările mele europene. Posibilităţile de exprimare
de care dispun sunt prea sărace pentru a reda imensele bucurii şi
satisfacţii trăite la întâlnirea cu civilizaţia, cultura, arhitectura şi
oamenii marilor metropole ale bătrânului continent.
86
Paris, 24 iulie 1997 Londra, 26 iulie 1997
Turnul Eifel Podul Turnului
87
Barcelona, 10 august 1999 Viena, 15 octombrie 2004
În parcul Grüell Muzeul Schönbrunn
88
SEMNALE EDITORIALE ŞI
LANSĂRI DE CARTE
VASILE FETESCU, PREOCUPARI PEDAGOGICE
90
Editura Cutia Pandorei
Vaslui, 2002
91
VASILE FETESCU, FLORI TÂRZII
93
VASILE FETESCU, FLORI TÂRZII
95
VASILE FETESCU, FLORI TÂRZII
96
Cartea lui Vasile Fetescu are multă înţelepciune în cuprinsul
ei spiritual şi ne oferă folositoare lecţii de viaţă. Dar, mai cu seamă,
ne îndeamnă să abordăm viaţa cu mult curaj, cu încredere, cu dorinţa
de a face numai bine celor din jur, pentru că astfel şi numai astfel ne
vom bucura de răsplată. Lectura cărţii „Flori târzii” – care flori sunt,
de fapt, nu târzii, ci eterne – va aduce beneficii sufleteşti oricărui
cititor.
Dorin Baciu, Viaţa nr. 113 din 28 nov.-4 dec. 2002, Botoşani
97
98
VASILE FETESCU, PARFUM DE SPINI
100
VASILE FETESCU, PARFUM DE SPINI
101
comunitate, un fel de familie mai mare, în care toţi locuitorii se
cunoşteau, se influenţau şi se ajutau între ei”.
Într-un alt loc al cărţii găsim un al doilea cult: cel al pâinii.
Redăm doar începutul: „Oamenii satului lucrau cu dăruire pământul
şi-l iubeau, aşa cum îşi iubeau copiii, animalele, locul pe care au
văzut lumina zilei şi unde au crescut”…
Cartea relevă şi alte aspecte tradiţionale, statornicite de o lege
nescrisă a civilizaţiei rustice, un adevărat cod moral: ieşirea în sat, în
văzul lumii, salutul obligatoriu, ocara pentru leneşi şi hoţi, plecarea
la şcoală a fiului de ţăran, peripeţii şcolare, jocurile specifice vârstei.
Par amintiri în genul lui Creangă, dar limbajul uzitat, bogăţia de idei
ne duc cu, gândul la Montaigne, la Tagore şi chiar la Smilles din
Self-Help. Mi-am dat seama că autorul are o imensă doză de
discernământ pedagogic, când un banal fapt (un cocoş, şi două găini)
îl duc la concluzii edificatoare.
Şi catrenele oferă soluţii adecvate sau observaţii acide:
„Ca individ, trăind în libertate,
Omul are nevoie de două paşapoarte:
Unul, pentru călătorie în străinătate,
Altul, pentru plecarea în eternitate”.
(Paşapoarte).
102
103
VASILE FETESCU, EDUCATOR ADEVĂRAT
104
Bun cunoscător al universului copilăriei şi adolescenţei, al
educaţiei şi învăţământului, al civilizaţiei rurale din trecut şi de azi,
Vasile Fetescu reuşeşte o dezinvoltă abordare şi tratare a
problematicii acestor domenii.
După propria mărturisire în „Cuvânt înainte”, autorul doreşte
ca scrierea sa să ajungă la minţile şi inimilor educatorilor de pe toate
treptele învăţământului şi din toate instituţiile de educaţie şi cultură,
pentru a-şi lua fiecare ceea ce crede că i se potriveşte şi îi poate fi de
folos.
Prin problematica sa, cartea vine şi în sprijinul părinţilor, al
tinerilor şi vârstnicilor precum şi al celor ce şi-au asumat
responsabilităţi şcolare, culturale, economice, sociale.
Cartea este scoasă într-o impecabilă ţinută grafică, are un
conţinut bogat, prezentat într-un limbaj cultivat şi adecvat, cu o
exprimare limpede, logică şi elevată. Nota uşor satirică, uneori
ironică, chiar acuzatoare în cazul eseului „Dreptul la amintiri”,
introdusă cu fineţe şi măsură, într-un echilibru bine dozat, oferă cărţii
un plus de calitate şi de atracţie pentru lectură şi cheamă la o reluare
de pe noptieră.
Subscriem speranţei autorului, formulată în finalul
„Cuvântului înainte”, că acei cititorii ce vor parcurge paginile cărţii
„Educator adevărat” nu vor fi dezamăgiţi.
105
VASILE FETESCU – EDUCATOR ADEVĂRAT
2
Editura PIM, Iaşi, 2004. Acest volum se adaugă altora: Preocupări pedagogice (Editura
„Spiru Haret”, Iaşi, 1995), Flori târzii (Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui, 2003), Parfum de
spini (Editura PIM, Iaşi, 2003)
106
abordează probleme de mare importanţă ale reformei sistemului de
învăţământ românesc: relaţia informativ-formativ; modernizarea
strategiilor de predare-învăţare; formarea iniţială şi continuă a
educatorilor; modelul educatorului etc. Numai o simplă enumerare a
acestor arii tematice poate trezi interesul atât al educatorilor, al celor
care sunt în procesul de formare iniţială ca dascăli, al părinţilor, al
decidenţilor, precum şi al altor actori implicaţi în procesul dificil de
modelare a omului viitorului. Fără a-l frustra pe posibilul cititor de
bucuria unei „întâlniri admirabile” în planul ideilor cu autorul acestui
volum, vom încerca, mai degrabă, a-i trezi interesul pentru această
apariţie editorială.
Continuând o veche tradiţie, profesorul Vasile Fetescu
subliniază necesitatea accentuării caracterului formativ-educativ al
procesului de învăţământ, în detrimentul informativului. Din
perspectiva exigenţelor viitorului, numai un individ cu structuri
intelectuale bine puse în valoare, bine educat (moral, estetic,
profesional, religios etc.) va putea să fie capabil să se adapteze
schimbărilor de anvergură care vor avea loc în procesul de integrare
organică a României în structurile europene şi mondiale. Merită de
meditat astăzi asupra decalogului elevilor Şcolii Normale „Vasile
Lupu” (1929-1930) (pp. 20-21). în acest efort, familia are un rol
important. Greşelile pe care le fac unii părinţi prin „sufocarea”
copilului cu „o dragoste nemăsurată” (p. 74) sunt evidenţiate şi într-o
manieră epigramistică:
„Dacă de la o vârstă oarecare/ Copiii nu manifestă respect şi
ascultare,/ Nimeni altul nu este vinovat.../ Culegi ceea ce ai
semănat”.
Profesorul Vasile Fetescu insistă asupra ideii că dragostea faţă
de copii este „cel mai firesc şi mai nobil sentiment uman fără de
care aceştia nu se pot dezvolta şi împlini ca personalităţi complete”.
(p. 76)
In zona didacticii, pe lângă aspectele puse în evidenţă în lucrări
mai vechi (Preocupări pedagogice), pedagogul Vasile Fetescu insistă
în acest volum asupra valenţelor formativ-educative ale integrării în
lecţii a metodelor activ-participative, a jocului. Misiunea nobilă a
educatorului trebuie să aibă în vedere, în momentul captării atenţiei,
107
ca elevii clasei să-şi deschidă larg uşile şi ferestrele sufletului şi ale
minţii (p. 27).
Criticând lipsa de continuitate a reformei sistemului de
învăţământ românesc („schimbarea schimbării”), profesorul
Vasile Fetescu insistă asupra pericolelor care decurg din neglijarea
pregătirii psihopedagogice şi metodice a viitoarelor cadre didactice.
Din păcate, trebuie să subliniem că, la ora actuală, se constată multe
deficienţe în formarea iniţială a viitorilor educatori. Ele se observă şi
în organizarea şi desfăşurarea practicii pedagogice, neglijată mai
ales în universităţi. Efectele negative se constată la concursurile de
titularizare şi, mai ales, în modul de desfăşurare a procesului de
predare-învăţare. De asemenea, autorul subliniază că şi procesul de
formare continuă este deficitar în ceea ce priveşte conţinutul şi
modalităţile de desfăşurare.
Profesorul Vasile Fetescu rămâne un Educator adevărat,
dar unul care a făcut din şcoală o a doua familie. Mai mult, destinul
a făcut din el un adevărat Meşter Manole al învăţământului
normalist din România!•
Mihai Stanciu
•
Material prezentat la lansarea volumului, Paşcani, 2005
108
109
VASILE FETESCU, TOAMNĂ LA COPOU
111
întregul cartier odată cu deschiderea anului universitar. E frumos
Copoul, toamna. Dar e trist”.
Am enunţat doar câteva din aspectele tratate în recenta
apariţie editorială a domnului profesor Vasile Fetescu, sperând că
v-am stârnit interesul pentru a parcurge de la un capăt la altul această
carte de suflet.
Evidenţiind încă o dată tonul categoric cu care autorul
înţelege să trateze chestiunile de natură practică din viaţa socială,
cităm un fragment din „Caracterul în lumini şi umbre” inserat în
paginile cărţii: „Toate relele care macină temeliile societăţii
româneşti postdecembriste şi blochează mersul ei înainte, sunt
datorate carenţelor caracteriale ale persoanelor care s-au căţărat în
sferele înalte de conducere şi au subordonat idealurile sociale
intereselor meschine, personale. E greu de presupus că situaţia se va
normaliza atâta timp cât binele naţional este sacrificat pentru
interesul individual sau de grup, cât promovarea demnitarilor se va
face după criterii politice şi interese de partid şi nu după competenţă
şi puritatea caracterului!”
Să sperăm că aşteptarea autorului şi a noastră să nu fie de
lungă durată!
Dumitru Ivan, Viaţa Botoşanilor nr. 233 din 10-16 feb. 2005
112
VASILE FETESCU, TOAMNA LA COPOU
113
114
ALEXANDRU ZUB, POSTFAŢĂ LA VOLUMUL
LUMINA EDUCAŢIEI
118
şcoală şi nici unui educator, dacă e sensibil la nevoia ameliorării
permanente a muncii sale.
Misiunea oricărui pedagog, rezultă din carte, implică nu
numai o competenţă specială, dublată de talent, dar şi un exerciţiu al
răbdării, după cum ne previne autorul de la început: „Asemenea
şlefuitorului de diamante, educatorul modelează cu migală şi
măiestrie multiplele faţete ale personalităţii copilului”. Aşezată ca
moto pe frontispiciul cărţii, această reflecţie indică un credo
pedagogic, o confesiune memorabilă, la capătul unei cariere ce se
continuă sui generis pe calea scrisului. Nu e un surogat, ci o altă
formă, complementară, a discursului paideic.
119
VASILE FETESCU, LUMINA EDUCAŢIEI
121
spiritul de economie în toate, vestimentaţia, arta şi tehnica
comunicării în educaţie, relaţiile cu semenii de aceeaşi profesie etc.
Cartea aceasta reprezintă un important document şi îndrumar
pentru elevii din şcolile de învăţători, pentru învăţători şi profesori şi
pentru părinţi şi bunici. Cele 235 de pagini sunt doldora de adevăruri,
analize, realităţi şi soluţii practice pentru opera de cea mai aleasă
zidire – formarea personalităţii umane.
122
VASILE FETESCU, LUMINA EDUCAŢIEI
124
Subscriu, cu toată convingerea la aprecierile şi consideraţiile
pe care le face academicianul Alexandru Zub asupra conţinutului
cărţii şi a autorului ei, în postfaţa volumului.
În încheiere, vă mulţumesc încă o dată pentru cărţile pe care
mi le-aţi oferit în dar, vă felicit pentru tot ce aţi realizat în domeniul
creaţiei literare şi vă urez sănătate şi putere de muncă pentru a
valorifica şi pe mai departe bogata experienţă didactică şi de viaţă
de care dispuneţi.
125
VASILE FETESCU, LUMINA EDUCAŢIEI
O carte de suflet
Pe noptiera de la capătul patului în care îmi aflu odihna după
zilele zbuciumate şi burduşite de treburi, mi-am pus la îndemână şi
cartea Lumina educaţiei semnată de profesorul şi dirigintele meu,
Vasile Fetescu. Această ultimă apariţie editorială, a şaptea, după
cum mărturiseşte autorul în paginile inaugurale ale volumului, este o
microantologie a textelor psihopedagogice inserate în toate celelalte
cărţi ale sale.
De ce o ţin pe noptieră şi nu pe masa de lucru? Pentru că este
plăcut, util şi deconectant să-i parcurg unul sau mai multe din cele 57
de texte sau să revin asupra unora atunci când problemele
profesionale sau de viaţă mă asaltează şi îmi întârzie intrarea în vraja
somnului. Citind-o, am senzaţia că mă aflu din nou în bancă la
Şcoala Normală „Vasile Lupu” şi ascult, captivat de glasul molcom
şi cald, lecţiile de pedagogie ale distinsului meu dascăl.
Lumina educaţiei este cartea care se adresează educatorilor
din toate treptele de învăţământ, părinţilor şi tuturor celor angrenaţi
în sfera educaţiei, pentru că în ea sunt prezentate aspecte majore ale
educaţiei şcolare, familiale precum şi unele probleme care vizează
personalitatea şi activitatea educatorului.
Cuprinzând o paletă largă de aspecte psihopedagogice, cartea
oferă răspunsuri şi îndemnuri pentru multe dintre problemele
activităţii cadrelor didactice. Nefiind un manual sau un curs de
psihopedagogie, cartea Lumina educaţiei dezvoltă, într-o inspirată
manieră literară, teme de maxim interes pentru activitatea didactico-
educativă. Mi-au reţinut atenţia şi mi-au mers la inimă textele din
primul capitol: Şcoala şi formarea atitudinii pozitive faţă de
învăţătură la elevi (problemă acută şi de strictă actualitate),
Învăţarea, Mobilurile învăţării, Informativ şi formativ (precizări şi
126
delimitări terminologice), Disciplina în şcoală, Directorul, pedagog
cu multiple şi alese calităţi etc.
De mare sensibilitate şi acurateţe psihopedagogică sunt şi
textele referitoare la statutul şi personalitatea educatorului, dintre
care amintesc: Mirajul profesiei de învăţător, Dăscăliţa, Dirigintele,
Educator adevărat, Între catedră şi bănci, Aripi frânte ş.a.
Prin ceea ce ni se oferă în capitolul Familia şi educaţia
familială, autorul se dovedeşte un bun cunoscător al pedagogiei
familiei, prezentând idei de certă valoare teoretică şi practică în texte
ca: Familia, Educaţia familială, Familia şi atitudinea elevilor faţă
de învăţătură, Părinţi şi copii, Greşeli, Preţul lenei, Munca, Cultul
muncii etc.
Educaţia generală se intitulează cel de-al patrulea capitol al
cărţii. Sunt incluse aici texte vizând educaţia morală şi socială ca:
Măria sa conştiinţa, Caracterul în lumini şi umbre, Politeţea,
Liceenii, Educaţia elementară, A fi econom, Vestimentaţia în
tranziţie, Reuniuni colegiale, Autoeducaţia.
Pentru această minunată carte pe care ne-o oferă profesorul şi
scriitorul Vasile Fetescu, academicianul Alexandru Zub scrie o
postfaţă în care elogiază conţinutul şi pe autorul ei. Sunt edificatoare
în acest sens cuvintele postfaţatorului: Asemenea cărţi, elaborate pe
seama unei vaste experienţe pedagogice şi năzuind a se adresa unui
public vast, sunt încă rare. Ele ar trebui să nu lipsească din nici o
şcoală şi nici unui educator, dacă este sensibil la nevoia ameliorării
permanente a muncii sale.
În Cuvânt înainte, autorul argumentează în chip magistral
opţiunea sa pentru titlul volumului Lumina educaţiei. „Pentru că
numai ea, educaţia, îl scoate pe om din întunericul necunoaşterii şi
din atavica animalitate, îl socializează şi îl umanizează”.
Prin conţinutul ei bogat şi interesant, prin învăţămintele şi
utilitatea ei, cartea Lumina educaţiei trebuie căutată şi aşezată nu în
rafturile bibliotecii ci pe noptiera sau masa de lucru a fiecărui dascăl.
Este o carte de suflet prin care autorul se adresează minţii şi
sufletului colegilor de breaslă.
Vasile Mindirigiu,
Viitorul la pătrat, septembrie-octombrie 2005
127
ADDENDA
128
LECŢIA
Mijloc de iarnă. Spre amiază gerul s-a mai muiat. Soarele, în
scurtul său drum astral îşi arată timid chipul palid prin ceaţa lăptoasă
şi printre ramurile copacilor încărcate cu promoroacă, alcătuind un
tablou hibernal a cărui frumuseţe nu o întrece nici cel mai iscusit
artist.
Dumitru Dascălu şi-a isprăvit orele şi, rămas singur în
cancelarie, priveşte pe geam urmărindu-şi gândurile care îl asaltează
tot mai mult în ultima vreme, transportându-l înapoi spre începuturile
carierei sale didactice.
Când a părăsit băncile facultăţii, a fost repartizat la o şcoală
de cartier, cam dărăpănată, cu un interior neprimitor şi cu mulţi elevi
proveniţi din familii ce îşi duceau existenţa de pe o zi pe alta. Şcoala
era mică şi se afla în mare suferinţă de mobilier corespunzător şi de
material didactic. Elevii, mai ales cei din clasele gimnaziale, aveau o
frecvenţă neregulată şi veneau îmbrăcaţi cu haine ce voiau să semene
a uniforme, rupte şi pătate.
Prima sa întâlnire cu clasele de elevi a fost mai curând o
confruntare între ceea ce le pretindea Dumitru Dascălu şi felul în care
erau ei obişnuiţi. Cu răbdare, cu înţelegere dar şi cu tenacitate,
tânărul dascăl a reuşit încet, încet să le impună un comportament
şcolăresc şi o atitudine binevoitoare faţă de învăţătură. Ştia că în
educaţie nu se produc minuni de la o zi la alta.
Din capul locului, proaspătul dascăl a dorit să transforme
lecţiile sale într-o activitate serioasă, chiar solemnă, asemănătoare
slujbei oficiate de preot în biserică. Dar nu i-a fost uşor. A trebuit să
lupte din greu cu unele atitudini şi mentalităţi fixate în mintea
copiilor, cu rezistenţa manifestată de unii părinţi care nu aveau
încredere în binefacerile învăţăturii şi nu se ocupau de copiii lor.
Anii au trecut şi iată-l acum profesor la o prestigioasă şcoală,
în prag de pensionare. Nu-i vine să creadă că peste câteva luni va
129
trebui să se despartă de şcoală, de elevii pe care îi învaţă, îi iubeşte şi
îi struneşte ca pe proprii copii. Nu poate şi nu vrea să-şi imagineze
ziua de septembrie viitor în care clopoţelul inaugural al următorului
an şcolar nu va mai suna şi pentru el, după ce i-a auzit clinchetul mai
mult de 40 de ani…
Cu servieta, îmbătrânită şi ea, burduşită cu caiete de teze, cu
extemporale, cu manuale şi culegeri, porneşte pe jos spre casă. Vrea
să simtă în plămâni aerul curat şi rece, după orele petrecute în spaţiul
închis al claselor aglomerate, să-l savureze ca pe o băutură
răcoritoare în arşiţa verii. Cu paşi măsuraţi, cu umărul drept înclinat
de greutatea din mână, merge spre casă pe drumul acoperit de zăpadă
şi gheaţă.
De câţiva ani, de când tovarăşa lui de viaţă a trecut la cele
veşnice, acasă nu mai are cine să-l aştepte. Singura fiinţă cu care îşi
împarte singurătatea este un motan alintat, care îl întâmpină cu
miorlăieli codificate şi cu coada în balans, strecurându-i-se printre
picioare şi aşteptând să fie mângâiat.
În nopţile lungi de iarnă dar şi în nopţile celorlalte
anotimpuri, de când orele de somn s-au tot redus, îşi aşterne pe hârtie
gândurile înflorite de-a lungul timpului, trăirile emoţionale şi
sentimentele, imaginile mai clare sau mai şterse din adolescenţă şi
din viaţa de dascăl.
De data aceasta şi-a focalizat preocupările spre ceea ce el a
considerat şi consideră că este esenţial în prestaţia didactică, lecţia.
Mai exact asupra componentei emoţional-afective a acesteia. Pe
parcursul îndelungatei sale activităţi la catedră i s-au cristalizat idei,
convingeri şi trăiri sufleteşti pe care acum încearcă să le orânduiască
în pagini cu scris mărunt pentru a le împărtăşi şi altora. Multe dintre
acestea gravitează în jurul lecţiei care, în opinia sa, este un
microunivers.
Pusă sub lupa analizei, această unitate a activităţii didactice
îşi dezvăluie complexitatea şi integritatea, confirmându-se adevărul
că ea, lecţia, este un conglomerat de componente care se succed, se
întrepătrund, se intercondiţionează şi se sistematizează într-un întreg.
Dar nu asupra structurii complexe şi varietăţii tipologice ale
lecţiei îşi propune Dumitru Dascălu să se aplece. Aceste aspecte
130
importante ale procesului didactic sunt tratate, mai tradiţional sau
mai modern, în toate manualele sau cursurile de metodică, aflându-se
la îndemâna celor ce doresc să se informeze sau să şi le reamintească.
Îi revin în memorie cuvintele lui M. Sadoveanu cu care evocă
personalitatea învăţătorului său, Mihai Busuioc:
Uite, şi acum mi se pare că domnul nostru a fost un om
deosebit. Îi scânteiau privirile şi era şi el mişcat când ne spunea
despre mărirea strămoşilor. Când făcea un semn cu mâna, aşa într-o
parte, parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea
glasul lui. În aceste cuvinte meşteşugite sunt dezvăluite câteva dintre
mijloacele folosite de Domnu’ Trandafir cu care el îşi hipnotiza
elevii, ca un magician, iar aceştia îl ascultau nemişcaţi şi cu respiraţia
tăiată: mlădierea vocii pentru a reda cât mai artistic conţinutul expus;
adoptarea unei mimici adecvate (îi scânteiau ochii şi era mişcat);
folosirea unor elemente de pantomimică (poziţia corpului, gesturile).
Toate acestea alcătuiau un ansamblu de atitudini, comportamente şi
trăiri, menite să impresioneze, să sugestioneze şi să cucerească pe
micii şcolari.
Din vremea când era şi el elev, lui Dumitru Dascălu i-a rămas
în memorie atitudinea unui profesor de matematică, disciplină la care
nu excela. Când respectivul dascăl scotea elevii la tablă, aceştia se
emoţionau şi se pierdeau numai când îi vedeau figura rece şi
încremenită, ca de sfinx. Aflaţi în faţa unor dificultăţi inerente în
descâlcirea exerciţiilor sau a problemelor, unii dintre năpăstuiţi
aruncau o privire spre profesor în speranţa că vor descifra pe chipul
lui un semn, un indiciu care să-i orienteze în strădania lor. În acel
moment profesorul îi apostrofa:
- Nu te uita la mine, băiete! Pe fruntea mea nu scrie nimic.
Uită-te la tablă, acolo se află soluţia! Elevul în cauză se emoţiona şi
mai mult, se bloca, nemaifiind în stare să judece.
Din experienţa proprie, Dumitru Dascălu a ajuns la
convingerea că în timpul lecţiei trebuie să se creeze în clasă o
atmosferă de disciplină, de muncă sârguincioasă colectivă, de
încredere, fără tensiuni şi traume psihice. Lecţia, gândea el, trebuie să
fie nu numai un mijloc de dobândire a unui cuantum de cunoştinţe
noi de către elevi, ci mai ales un prilej de a le transmite învăţătura
131
cealaltă, sufletească pe care le-o oferea cu dărnicie Domnu’
Trandafir elevilor săi. Învăţătura sufletească la care face referire
Sadoveanu era educaţia, latura afectiv-educativă a actului didactic în
ansamblu, realizat prin lecţii.
Lui Dumitru Dascălu i s-au limpezit şi câteva idei
călăuzitoare asupra modului cum trebuie realizat un învăţământ
educativ:
- cunoştinţele să fie transmise clar şi cu convingere, adică
însoţite de căldura inimii, pentru a ajunge la minţile şi inimile
elevilor;
- pregătirea spirituală şi afectivă a elevilor pentru receptarea
noilor informaţii, în sensul că uşile şi ferestrele minţii lor să fie larg
deschise pentru a putea pătrunde lumina învăţăturii;
- trăirile sufleteşti ale dascălului, vibraţiile lui emoţionale se
transmit elevilor şi devin stimuli care susţin energetic activitatea de
învăţare;
- antrenarea tuturor elevilor pe întreg parcursul lecţiei în
activitatea de dobândire a cunoştinţelor face din lecţie un proces
activ şi eficient cu efecte benefice în plan educativ: le dezvoltă
sârguinţa, capacitatea de a depune efort şi le consolidează
atitudinea pozitivă faţă de învăţătură…
Sunetul strident al soneriei ceasului deşteptător, potrivit să-l
anunţe cu 10 minute înainte că e momentul să plece la şcoală, îl
determină pe Dumitru Dascălu să-şi întrerupă reflecţiile metodico-
pedagogice. Imaginile şi gândurile care bat la uşă pentru a fi eliberate
din depozitul mnemic mai pot aştepta, gândeşte el.
Punctualitatea este o regulă de comportament profesional care
l-a călăuzit toată viaţa pe Dumitru Dascălu, şi de la care nu s-a abătut
niciodată. În drum spre şcoală îşi mai orânduieşte încă o dată în
minte ideile-jalon ale lecţiilor ce urmează să le predea. O întrebare
însă îi revine tot mai frecvent în minte şi îi provoacă o stare de
nelinişte: ce se va întâmpla după fatidica dată de 1 septembrie?
Gerul, care în timpul nopţii s-a mai înăsprit, îl sileşte să
grăbească paşii şi să ajungă mai devreme la şcoală, unde îl aşteaptă o
nouă zi de muncă.
132
IZGONIREA
133
să-şi mlădieze coloana şi să picure miere în glas au obţinut prelungiri
de activitate cu norme întregi sau cu grupuri de ore, ani de-a rândul.
El… În nopţile fără somn, împovărate de gânduri şi întrebări,
Dumitru Dascălu încerca să-şi amintească modul cum îşi imaginase
el momentul inevitabil al pensionării. Un eveniment trist pentru cel
aflat în situaţia de a părăsi scena vieţii active, marcat de o sărbătorire
emoţionantă organizată de conducerea şcolii, cu cuvinte calde rostite
de colegi în astfel de ocazii şi cu o cupă de şampanie, însoţită de
urările de sănătate şi o pensie liniştită şi îndelungată. Aşa s-ar fi
cuvenit să fie, aşa se proceda altădată…
Dezgustat şi revoltat de modul ilegal şi necolegial în care s-a
conspirat izgonirea lui din şcoala pe care a slujit-o cu devotament şi
dragoste, a jurat să nu-i mai calce pragul, conştient fiind că nu ar
putea suporta zâmbetele şi îmbrăţişările ipocrite ale unora dintre
foştii săi colegi. A regretat însă, despărţirea de elevii cu care lucra cu
dăruire şi cu care se înţelegea bine, uneori doar din priviri. Şi pentru
ca cititorii acestor rânduri să nu îşi închipuie că înţelegerea din
priviri este doar o figură de stil, iată şi dovezi: dacă de pildă, la
intrarea în clasă el îşi îndrepta privirea spre coşul pentru gunoi, lângă
care se aflau hârtii, elevul de serviciu se repezea să restabilească
imediat ordinea în acel loc; sau, dacă tabla prezenta urme de
murdărie datorate modului neglijent în care a fost ştearsă, simpla
privire a lui Dumitru Dascălu determina intervenţia unui elev pentru
a înlătura neajunsul. Exemplele ar putea continua.
Elevii şi părinţii au regretat plecarea intempestivă a
distinsului dascăl din şcoală. Nefiind la curent cu modul în care s-a
petrecut scoaterea lui la pensie, unii părinţi l-au rugat să mai rămână
în activitate, să le mai îndrume copiii măcar un an.
Intrând în vacanţă nelimitată, răvăşit sufleteşte de noul său
statut de om scos înafara vieţii active, trăind dramatic sentimentul
inutilităţii, s-a refugiat pentru câteva luni la ţară, în satul natal. Acolo
a sperat să-şi afle liniştea sufletească îngrijindu-se de casa
părintească, pe care a neglijat-o în ultimii ani, şi de grădina
părăginită.
Munca fizică şi expunerea zile de-a rândul la soare, i-au redat
puţin câte puţin starea de bine a organismului, o mai mare mobilitate
134
în mişcări şi l-au distras de la gândurile şi trăirile ce i-au înnegurat
sufletul în ultima vreme. În clipele de răgaz, în zilele de sărbătoare şi
în cele cu vreme nefavorabilă citea şi îşi făcea însemnări. Cine ştie?
Poate vor folosi cândva.
De câţiva ani i-a încolţit ideea de a încredinţa hârtiei
gândurile, preocupările, trăirile şi sentimentele izvorâte din
îndelungata sa activitate didactică. Încearcă să se convingă pe sine că
experienţa sa la catedră, aprofundarea studierii unor laturi ale
personalităţii umane, abordarea unor aspecte fundamentale ale
actului educaţional ar putea constitui subiecte ale unor lucrări sau
chiar cărţi.
Sfârşitul verii şi începutul toamnei l-au găsit pe Dumitru
Dascălu în cadrul liniştit şi tern al vieţii rurale. De câteva zile însă era
încercat de o stare de nelinişte, de o uşoară agitaţie, asemenea
păsărilor care, prin intermediul unor radare proprii presimt
apropierea furtunii. Aceste trăiri palide, abia perceptibile, i-au amintit
lui Dumitru Dascălu că în mod obişnuit la acea dată se afla la şcoală
în vâltoarea activităţilor care preced începutul noului an şcolar. Pe
moment a fost tentat să lase totul baltă, să se arunce în primul
autobuz care să-l ducă la oraş. Dându-şi seama că de prezenţa lui nu
mai are nimeni nevoie, cu sufletul îndurerat a revenit la realitatea pe
care refuză încă să o accepte.
În ziua începerii cursurilor a suferit efectiv pentru că nu este
alături de elevii săi iar în noaptea care a urmat somnul i-a fost
tulburat de fel de fel de vise. Se făcea că nu poate ajunge la şcoală
din cauza durerilor din piciorul stâng şi nu apărea nici un taxi care
să-l salveze; în scurtul răgaz de somn chinuit care a urmat a visat că
făcea apelul la clasa lui în care erau prezenţi doar doi elevi, ceilalţi
refuzând să intre în clasă pentru că nu-l mai voiau pe el diriginte; în
altă secvenţă de dormitare se făcea că discuta aprins cu directorul
pentru că îi luase clasele lui şi-i dăduse altele… Tulburat de
coşmaruri, a renunţat la încercările de a dormi şi a început să
citească. Abia spre ziuă a reuşit să prindă o frântură de somn liniştit.
Când a revenit la locuinţa sa din oraş, motanul i-a făcut o
primire neaşteptat de rece, parcă reproşându-i că l-a lăsat atât de mult
timp în grija unei vecine. Odihnit spiritual, şi-a consacrat cea mai
135
mare parte a timpului lecturii şi scrisului. Orele de veghe nocturnă
datorate insomniei le folosea pentru însăilarea mentală a unor idei,
pentru elaborarea unor scenarii, pentru readucerea în memorie, din
străfundurile subconştientului, a unor date, fapte, evenimente aparent
uitate, iar după două-trei ore de somn furat, se aşeza la masa de scris.
Acesta era timpul cel mai productiv, nestingherit de zgomotele străzii
şi ale vecinilor.
Timp de vreo doi ani după ce a întrerupt legătura cu şcoala
mai primea câte un apel telefonic de la vreun fost elev care îi cerea
îngăduinţa să-l viziteze. Se bucura că îşi mai aminteau de el cei
cărora le-a fost părinte spiritual şi le-a deschis drumul spre viaţă, spre
lume.
Treptat şi aceste rare şi sporadice relaţii cu lumea şcolii au
încetat, constatând cu mâhnire că a fost dat uitării. Dacă este
adevărată aserţiunea că totul se uită, înseamnă că trebuie să
persevereze în dorinţa sa de a lăsa în urmă ceva ce rezistă veşniciei:
câteva cărţi care să-i poarte numele.
136
SANCŢIUNEA
139
optat pentru aplicarea regulii stabilite. Cu nota 9 la purtare eleva în
cauză nu a luat premiu deşi a avut media cea mai mare din clasă.
Se pare că hotărârea dirigintelui de a respecta riguros regulile
stabilite nu era pe placul tuturor elevilor, dar a avut efecte benefice în
plan educativ. Clasa lui Dumitru Dascălu a început să se remarce tot
mai mult prin conduită disciplinată, prin ţinută vestimentară corectă,
prin rezultate tot mai bune la învăţătură, prin aspectul îngrijit al sălii
de clasă, prin frecvenţă foarte bună, astfel că, până la încheierea
anului şcolar, era apreciată ca fiind cea mai bună dintre cele patru
clase a IX-a.
Întâmplarea relatată şi efectele ei l-au condus pe Dumitru
Dascălu la o preţioasă concluzie pedagogică: în educaţie, ca şi în
chirurgie, trebuie procedat ferm pentru extirparea cangrenei şi
evitarea extinderii răului. Toleranţa excesivă este extrem de
periculoasă în educaţia familială, şcolară şi socială.
În toamna aceluiaşi an, în împrejurări pe care ar dori să le
uite, Dumitru Dascălu s-a pensionat. Catedra lui, inclusiv dirigenţia,
a fost preluată de un coleg cu mai puţină experienţă şi cu o viziune
mai lejeră asupra rigorilor pregătirii viitorilor învăţători. Foştii lui
elevi s-au bucurat că aveau mai multe libertăţi, că exigenţele privind
pregătirea psihopedagogică şi practică se situau la cote convenabile
lor, iar de primul lor diriginte au uitat.
La întâlnirile întâmplătoare cu colegii care predau la fosta lui
clasă Dumitru Dascălu afla lucruri care îl mâhneau. Clasa pe care o
pornise pe un drum bun îşi pierduse locul fruntaş între clasele
paralele, interesul faţă de învăţătură şi starea disciplinară a elevilor
scăzuseră dramatic. Pentru Dumitru Dascălu marea surpriză a venit
atunci când foştii lui elevi au organizat banchetul de absolvire, la
care nu l-au invitat. Gestul lor l-a uimit şi l-a durut. Ar fi dorit să-i
vadă cum arată la graniţa dintre adolescenţă şi tinereţe, să le adreseze
câteva cuvinte asupra cărora meditase îndelung, să se bucure
împreună cu ei că au ajuns la acest moment crucial din viaţa lor.
Resemnat, au început să-l asalteze întrebările, gândurile,
frământările în legătură cu atitudinea foştilor săi elevi pe care nu
reuşea să o înţeleagă. Neinvitarea la banchet să fi fost un mod de a-l
sancţiona pe cel ce cu dăruire şi cu dragoste de părinte le-a călăuzit
140
primii paşi pe drumul formării ca viitori educatori? Sau o formă
copilărească de răzbunare faţă de atitudinea sa de dascăl exigent şi
drept? A suferit pentru că acei tineri nu au înţeles un adevăr simplu
dar esenţial: în educaţie iniţiativele şi acţiunile dirigintelui nu pot fi
întotdeauna în consonanţă cu preferinţele şi dorinţele elevilor pe care
îi îndrumă. Experienţa profesională şi viaţa îi vor învăţa pe foştii săi
elevi şi acest lucru…
Obsedanta şi agasanta întrebare continuă să-l macine pe
Dumitru Dascălu: unde a greşit? Dar oare a greşit cu adevărat?
141
AVENTURĂ
142
Pregătirile pentru această temerară călătorie, o adevărată
aventură pentru orice om atins de aripa nefastă a decrepitudinii, le
face cu tot dichisul: hainele cele mai bune scoase din şifonier,
impregnate cu miros înţepător de naftalină, ghetele cam scâlciate, de
o vârstă incertă, pălăria gri asortată la pardesiul decolorat şi tocit,
croit după moda anilor ’80, mănuşile pentru a-i diminua răceala
necontenită a mâinilor osoase, umbrela (niciodată nu se ştie cum va
evolua vremea) şi bastonul, nelipsitul său sprijin de care nu se mai
poate dispensa şi pe care i l-au făcut cadou colegii când s-a
pensionat.
Înainte de a ieşi pe uşă, în oglinda înceţoşată şi-a mai revizuit
încă o dată aspectul vestimentar, treabă de care altădată se îngrijea
Mărioara, tovarăşa lui de viaţă, Dumnezeu s-o odihnească. Ce
inspecţie riguroasă îi făcea ea înainte ca el să plece undeva! Chiar
dacă trebuia să meargă doar până la piaţă, cale de o staţie de tramvai,
el trebuia să arate impecabil. Uneori, când era grăbit sau abătut,
refuza să-i accepte pretenţiile şi atunci se iscau discuţii şi reproşuri. I
se pare că şi acum o mai aude: „Că aşa eşti tu, încăpăţânat şi
neglijent. Puţin îţi pasă dacă arăţi ca un salahor şi nu ca un domn,
cunoscut şi respectat. Că lumea pe mine mă condamnă, nu pe tine.
Zice că eu nu sunt gospodină şi nu mă îngrijesc de felul cum iese în
lume soţul meu, care nu este un fitecine”…
De mai bine de un sfert de veac nu mai are cine să-l certe, să-i
poarte de grijă, să-l alinte cu mâncăruri felurite şi gustoase, să-i facă
tot felul de prăjituri după care el se dădea în vânt, să-i aline rănile
sufleteşti produse de loviturile vieţii…
Mergând gârbovit şi cu paşi târşâiţi spre staţia de tramvai,
nimeni nu îl ia în seamă, întâlneşte numai figuri necunoscute, ca şi
cum s-ar afla într-un oraş străin. De fapt, nu-l mai miră acest lucru.
Acum 20 – 25 de ani când mergea pe stradă sau când ieşea în parc
să-şi încânte privirile cu arborii ornamentali şi cu florile multicolore,
să inspire în voie aerul proaspăt şi parfumat, întâlnea la tot pasul foşti
colegi, cunoscuţi, foşti elevi, avea cu cine schimba o vorbă, privea cu
îngăduinţă şi simpatie jocurile gălăgioase ale copiilor veniţi aici cu
părinţii sau bunicii, încercând astfel să-şi stingă dorul de proprii
nepoţi, aflaţi la mii de kilometri distanţă de ţară.
143
De câţiva ani, de când suferinţele şi neputinţele s-au înmulţit
este nevoit să stea mai mult în casă iar relaţiile cu lumea s-au redus
dramatic. Mulţi dintre foştii colegi au părăsit această lume iar vechile
cunoştinţe s-au împuţinat şi ele.
Ajuns în staţie, nu are curajul să pătrundă în mulţimea de
călători care aşteaptă tramvaiele, troleibuzele şi microbuzele.
Nemaifiind oră de vârf, o bună parte dintre acestea s-au retras la
depou şi garaje iar puţinele care au mai rămas pe traseu sosesc în
staţie la intervale mari.
Bătrânul aşteaptă răbdător să se mai rărească gloata ca să
poată urca şi el într-un troleibuz cu care să meargă până în Tg. Cucu
de unde urmează să ia alt troleu care să-l ducă la destinaţie. După
două, trei încercări ratate din cauza bulucelii de la uşile de urcare, el
fiind îmbrâncit şi dat la o parte, a reuşit în cele din urmă să se urce
într-un troleibuz.
Soarele se apropia de crucea zilei când a ajuns în nodul de
circulaţie din Tg. Cucu. A aşteptat mai întâi acolo sosirea
troleibuzului care să-l ducă până la prietenul său. Dificultăţile de
vedere îl împiedică să vadă de la distanţă numerele afişate pe
parbrize. Trebuie să întrebe mereu pe altcineva ce număr de troleibuz
soseşte în staţie. Agitaţia şi înghesuiala, precum şi graba şoferilor,
l-au făcut să rămână multă vreme în acel loc.
Sătul de atâta aşteptat şi de stat în picioare, şi-a amintit că
este un tramvai care îl poate duce până în apropierea străzii unde
locuieşte amicul său. Cu paşi mărunţi şi nesiguri s-a îndreptat într-
acolo. Ca un făcut, şi aici era lume multă, nerăbdătoare să prindă un
loc în tramvaiele care soseau.
Între timp, soarele trecuse bine de cumpăna zilei încălzind cu
multă dărnicie aerul şi asfaltul. Lui Dumitru Dascălu i se făcuse cald
şi îl încerca o stare de oboseală, mai ales în picioare, şi de uşoară
ameţeală. A început să caute cu privirea un loc unde s-ar putea aşeza
să se odihnească puţin. O doamnă tânără i-a oferit locul pe unica
bancă existentă în staţie. Moleşit de căldura razelor piezişe şi de
oboseala acumulată, a aţipit, sau doar i s-a părut lui, fapt este că,
revenind în realitate, a observat că astrul zilei alunecase binişor pe
jumătatea a doua a drumului său spre asfinţit.
144
Gândurile au început să i se învălmăşească şi să-l
neliniştească. După multe ore de când a plecat de acasă nu ajunsese
nici la jumătatea drumului spre destinaţie. Când a trecut atâta timp?
Altădată ajungea una, două la bunul său amic sărind dintr-un
tramvai în altul sau dând fuga după cel ce era gata să plece din staţie.
Acum…
Acum stă şi chibzuieşte dacă mai are timp să ajungă în
cartierul mărginaş, să stea câteva ore împreună cu prietenul său de o
viaţă, sau să se întoarcă acasă. Inima îl îndeamnă să-şi continue
drumul pentru că nu se ştie când va mai fi o zi atât de frumoasă, atât
de potrivită pentru o plimbare. Gândurile însă îl avertizează că
înserarea l-ar putea prinde pe drum, ceea ce pentru vederea lui puţină
înseamnă o adevărată catastrofă.
Aflat în această dilemă şi analizând cu încetineală
alternativele, câteva dintre vagoanele de tramvai cu care se poate
întoarce acasă i-au trecut pe sub nas şi în staţie au început să se
adune iar mulţi călători.
L-a ajutat un tânăr binevoitor (mai sunt şi din aceştia, gândi
el) să se urce în tramvaiul de întoarcere iar un adolescent i-a oferit
locul. Cu puterile sleite şi cu golul în suflet că nu şi-a dus până la
capăt îndelungata sa dorinţă, a început să deşire încă un fir din
ghemul amintirilor… Când familia îi era întreagă, când cei doi copii
erau sub aripile grijulii şi ocrotitoare ale lor, ale părinţilor, când
activitatea didactică le absorbea cea mai mare parte din timp şi din
energie, viaţa le era burduşită de griji, sensuri şi idealuri. Şi era
bine…
Furat de amintirile care îl asaltaseră, era pe punctul să
depăşească staţia de coborâre. De această dată l-a ajutat să se dea jos
din tramvai o fetişcană potrivit de înaltă, dar vânjoasă şi parfumată,
cu un chip asemănător cu al soţiei, aşa cum era ea când a cunoscut-o
ca adolescentă şi s-a îndrăgostit de ea pentru totdeauna. Câţi ani or fi
trecut de atunci? Iar le-a pierdut şirul.
Un scurt popas pe o bancă aflată pe marginea interioară a
trotuarului l-a ajutat să se odihnească, privind şuvoiul de lume ieşită
la plimbare sau după treburi, care se scurgea în ambele sensuri.
145
Culoarea purpurie apărută pe cer înspre apus îi aminteşte lui
Dumitru Dascălu că soarele se pregăteşte să-şi încheie celestul drum
şi că în curând umbrele înserării vor pune stăpânire pe întreaga fire…
Cu ultimele puteri, porneşte spre blocul în care vieţuieşte de
aproape o jumătate de veac, spre locuinţa în care nu îl aşteaptă
nimeni şi în care îşi duce povara anilor şi crucea singurătăţii.
Scrisorile şi fotografiile primite de la copii şi nepoţi, aflaţi peste mări
şi ţări, sunt puţinele raze de bucurie care îi luminează, din când în
când, sufletul înnegurat.
146
DOAMNĂ
148
începutului de vară, când păpuşoii, fasolele, sfecla sau soreanca ţipau
să fie scoase din buruianul ce le sufoca.
La câmp, la umbra improvizată dintr-o basma sprijinită pe
nişte beţe, copiii lăsaţi la capătul ogorului în grija celui mai mărişor,
se jucau în legea lor, dormeau, se murdăreau, până când biata mamă
se îndura să întrerupă prăşitul pentru câteva momente ca să-l alăpteze
pe cel mic şi să-i ogoiască pe ceilalţi.
Apa, atât de necesară în zilele toride de vară, era adusă într-
un cofăiel de copilul mai mărişor, de la un izvor aflat la mare distanţă
şi care se încălzea în scurtă vreme chiar dacă era ţinută la umbră…
La întoarcerea spre casă, în lumina tot mai palidă a sfârşitului
de zi, gândurile mi se învârteau şi se ţeseau în jurul spuselor
nonagenarei Miluţa Cristea, rotunjindu-se într-o idee care mi se
limpezea de mai multă vreme. Femeile de la sate sunt acelea care,
prin martiriul lor, sfinţesc cu hărnicia, priceperea şi harul lor
gospodăresc casele şi familiile rurale, fapt pentru care, alături de
toate doamnele, merită acest apelativ. Ele sunt Doamne şi Prinţese
ale pământului, dătătoare de vieţi pentru perpetuarea vieţii, sunt
făuritoare ale veşniciei, în faţa cărora se cuvine să ne înclinăm şi să le
sărutăm mâinile arse de soare şi bătătorite de muncă.∗
∗
Publicat în Viaţa Botoşanilor, 6 – 12 noiembrie 2005, sub titlul Martiriul femeilor
de la sate.
149
RECUNOŞTINŢA
152
CURIOZITATEA
154
Cercetătorii în domeniile de vârf ale ştiinţei şi tehnicii
mondiale, cei ce caută remedii împotriva maladiilor ce lovesc o parte
tot mai mare a populaţiei globului, cei ce caută soluţii pentru sporirea
resurselor de hrană pentru cele 7,5 miliarde de suflete ce populează
planeta Pământ şi surse alternative de combustibil şi energie, cei ce
îşi pun capacităţile creative în slujba prevenirii şi combaterii
dezastrelor naturale etc., toţi aceştia sunt impulsionaţi de dorinţa de a
afla şi dezvălui secretele lumii şi ale universului în care vieţuim.
Este rău şi degradant pentru condiţia de om cultivat şi
civilizat să dovedeşti o curiozitate maladivă de a afla aspecte intime
ale unei persoane sau ale unei familii cu scopul de a le face publice şi
a le şantaja sau discredita. Despre această formă de curiozitate Blaise
Pascal spunea: „nu e decât vanitate; cel mai adesea nu vrem să ştim
decât ca să avem subiect de discuţie”.
Curiozitatea banală, otrăvită, răspândită în mediile cu nivel
precar de educaţie şi cultură, constituie o trăsătură negativă de
personalitate şi se manifestă frecvent la persoane lipsite de ocupaţie
şi fără caracter. Probabil că la aceasta se referea M. Montaigne când
afirma că este un „rău natural şi originar în om”.
155
ÎNTÂLNIRI EMOŢIONANTE
156
Neîndoielnic, primăvara din inimile noastre este o trăire
emoţională tonică amplificată şi de dialogul elevat şi amical pe care
îl purtăm.
Ajunşi în Paşcani, îl las pe tovarăşul meu de drum să mai
răsfoiască volumul ce urmează să fie lansat iar eu mă deplasez,
pentru puţine minute, la domiciliul colegului meu de şcoală normală,
Costică Enea, pentru a-i oferi un exemplar din cartea recent apărută.
Timpul scurt destinat vizitei la familia Enea nu ne permite să
consumăm toate noutăţile şi întrebările ce survin în asemenea ocazii.
Alintaţi de lumina şi căldura soarelui primăvăratic, ne
continuăm călătoria spre Tătăruşi, pe drumul ce şerpuieşte printre
ogoarele abia dezbrăcate de haina groasă de nea, care le-a protejat
împotriva gerurilor năprasnice, prin satele aşezate de o parte şi de
alta a şoselei.
La destinaţie suntem aşteptaţi de directorul şcolii de centru,
prof. Vasile Amarie, fostul meu elev de la Şcoala Pedagogică din
Bârlad şi de alte cadre didactice care nu sunt angrenate în acţiunea
metodică ce se află în plină desfăşurare. Până la finalizarea
activităţilor din cadrul Cercului pedagogic, după care urmează
lansarea cărţii, suntem invitaţi să vizităm şcoala şi anexele ei precum
şi muzeul comunal, având ca ghid pe prof. de istorie Dumitru Gafiţa.
Instalat în trei încăperi dintr-o anexă a şcolii, muzeul
etnografic şi arheologic cuprinde exponate de certă valoare, de la
documente ce aduc în lumina prezentului date şi evenimente din
istoria localităţii şi a învăţământului, la obiecte de etnografie locală.
Camera destinată exponatelor de arheologie şi numismatică oferă
vizitatorilor şi câteva obiecte de cult: cărţi vechi bisericeşti şi icoane.
După încheierea activităţii Cercului pedagogic, cei aproape
100 de învăţători sunt invitaţi în sala de festivităţi pentru a participa
la lansarea cărţii Toamnă la Copou. În prezidiu, alături de autor iau
loc: primarul comunei dl. Costel Iosub, directorul scolii Vasile
Amarie şi responsabila Cercului pedagogic. Prof. Lazăr Stan şi-a
ocupat un loc strategic, de unde să poată mânui după trebuinţă şi
după voie reportofonul, nelipsitul său instrument de muncă
gazetărească.
157
Momentul cultural s-a desfăşurat după un program standard.
Prezentarea cărţii şi a autorului a fost făcută de către prof. Amarie
care, din cele spuse, a dovedit că aderă ideatic şi emoţional la
conţinutul ei, iar încheierea intervenţiei sale a stârnit aplauzele
asistenţei când a rostit cuvintele: Vă felicit şi vă spun sărut mâna,
domnule profesor Vasile Fetescu, pentru ceea ce ne oferiţi în cărţile
dumneavoastră. Am uitat să spun că prezentatorul a arătat colegilor
săi şi celelalte cărţi ale subsemnatului.
În autoprezentarea pe care am făcut-o mi-am exprimat
deplinul ataşament faţă de profesia de învăţător, am trecut în revistă
grupele de teme care sunt dezvoltate în carte şi am dat citire textului
de la pagina 81, Dăltuitorul în cuvinte, text care este un omagiu adus
creatorilor de carte literară.
Aproape toţi învăţătorii prezenţi în sală mi-au fost elevi şi
poate de aceea tot ceea ce s-a spus despre autor şi despre carte a fost
urmărit cu maxim interes iar cei ce au dorit să intre în posesia cărţii
au fost mult mai mulţi decât numărul de exemplare pe care îl aveam.
Convorbirile cu foştii elevi, care acum poartă cărunţia în
podoaba capilară, momentul prelungit al acordării dedicaţiilor şi
158
autografelor, gustările apetisante şi delicioase, oferite din belşug de
către gazde, toate au concurat la încheierea cum nu se poate mai
plăcut a acestei minunate reîntâlniri cu Tătăruşii şi cu oamenii lui.
Drumul de întoarcere spre Iaşi s-a făcut sub farmecul trăirilor
afective puternice de la Tătăruşi şi al semnelor primăverii din natură
şi din sufletele noastre.
După puţine minute de la sosirea la Studioul de radio Iaşi,
prof. Lazăr Stan a transmis, pe calea undelor, ascultătorilor săi fideli
un microreportaj despre cele văzute, auzite şi trăite la Tătăruşi.
Relatări mai ample au urmat în obişnuita sa emisiune din fiecare
miercuri la orele prânzului.
Vizita la Tătăruşi mi-a prilejuit întâlniri emoţionante cu
lumina şi căldura primăverii, cu oamenii şi locurile de legendă ale
celui ce a fost învăţătorul folclorist Alexandru Vasiliu Tătăruşi, al
cărui portret domină prima sală a muzeului.
159
O BUCURIE TRISTĂ
160
Fiind unul dintre cei care nu au lipsit de la nici o întâlnire de
promoţie, în ziua de 19 iulie 2005 împreună cu buna mea prietenă
Maria Egner, care a participat şi la alte reuniuni ale noastre, şi cu
colegul şendricenean Mihai Anisie am purces dis-de-dimineaţă la
drum spre Cordărenii colegului nostru, poetul Mihai Munteanu.
Vremea frumoasă şi buna dispoziţie care ne stăpânea au
transformat cei aproape 200 km într-o călătorie plăcută. Motorul
autoturismului Tico torcea lin şi acompania în surdină discuţia
noastră despre localităţile pe care le traversam, despre culturile
agricole ce ne încântau privirile şi pe care le admiram, despre felul
cum am dori să se desfăşoare inedita noastră reuniune.
Răcoarea şi voinicia codrului ce străjuieşte Copălăul – patria
usturoiului – ne-au ademenit să poposim pentru câteva minute spre a
ne bucura de frumuseţea peisajului, de puritatea aerului şi de ciripitul
melodios al păsărelelor care îl populează.
Puţinii kilometri până la Botoşani i-am parcurs în câteva
minute în aceeaşi stare de bună-dispoziţie amplificată de priveliştea
oferită privirilor de înălţimile domoale ale Podişului Moldovei, de
ogoarele cu culturi diferit colorate, asemenea unei uriaşe scoarţe
moldoveneşti ţesută de Măiastra Natură.
Ajunşi în capitala judeţului ne-am propus întâlniri cu rude sau
prieteni, stabilind ca peste trei ore să ne vedem într-un anume loc.
Aşa s-a şi întâmplat. Când soarele începuse să coboare binişor în
parcursul său celest spre apus, noi ne aflam în drum spre Dorohoi,
oraşul de care ne leagă atâtea amintiri din adolescenţa noastră
şendriceneană şi pe care l-am îndrăgit, deşi în acele vremuri nu era
decât un modest târg negustoresc în care dominau dughenele şi
crâşmele evreieşti.
Evocând momente, evenimente şi persoane din anii de elevi
normalişti, am traversat oraşul care are acum un centru cu construcţii
moderne înconjurat de aceleaşi mahalale cu aspect rustic, aproape
neschimbate, îndreptându-ne către Cordăreni, nerăbdători să ajungem
cât mai iute la destinaţie.
Avertizat din vreme despre ora sosirii, Mihai Munteanu ne
aştepta cu poarta larg deschisă şi cu lumina bucuriei pe faţă şi în
suflet. Îmbrăţişările emoţionante, amicale şi urările de bun venit
161
ne-au introdus, pe loc, în atmosfera plăcută şi primitoare ce domneşte
în curtea şi casa poetului.
Invitaţi la o şuetă în răcoarea de codru a desişului de verdeaţă
care îi împrejmuieşte casa, asortată cu licoarea chihlimbarie şi cu apa
rece din fântâna proprie, discuţiile s-au transformat uşor într-un taifas
interesant şi odihnitor. Aşa ne-a găsit înserarea cu cerul înstelat, în
orăcăitul disonant al broaştelor şi în cântecul discret şi monoton al
greierilor.
Adunaţi în jurul mesei din latura nordică a casei, toţi cei
prezenţi dirijaţi cu pricepere de companioana noastră Maria am
participat la pregătirea cinei. În scurtă vreme au apărut pe masă
apetisantele preparate din carne, caşul, ouăle fierte şi salata.
Preparată din roşii, castraveţi, ceapă, ouă fierte, câteva măsline, toate
amestecate şi stropite din belşug cu untdelemn de la bunica şi
asezonată cu oţet din vin roşu fermentat în beciul proprietarului,
salata a căpătat un gust dumnezeiesc.
Pofta de mâncare amplificată de bunătăţile aflate pe masă, de
ambianţa fermecătoare, de bucuria că ne aflam împreună şi de
foamea care începuse să ne dea târcoale, au făcut ca în puţine minute
bucatele să dispară ca prin farmec. Discuţiile au continuat apoi în
tovărăşia câtorva sticle cu bere până târziu în noapte când, obosiţi dar
cu inimile pline de mulţumire ne-am îndreptat spre încăperile ce ne
fuseseră destinate.
Fără semne vizibile de avertizare, în cele câteva ore de odihnă
nocturnă vremea s-a schimbat, dăruind pământului însetat un şuvoi
de ploaie repezită, suficientă ca să înmoaie pământul pe cei circa 100
metri de drum desfundat şi înclinat ce despart casa poetului de
şoseaua asfaltată. Cu precauţii inutile şi cu emoţii am reuşit să
depăşim acest neajuns, avântându-ne apoi, cu viteză moderată spre
oraş, acolo unde ne aştepta colegul Vasile Dumbravă cu soţia.
Când soarele se afla la jumătatea drumului dintre răsărit şi
zenit, micul grup de temerari se afla deja la locul de întâlnire în
bătrânul şi îndrăgitul parc al Şcolii Normale, cel care ne-a primit de
fiecare dată cu răcoarea şi farmecul lui.
Plimbarea şi popasurile pe malul lacului în care se oglindeau
razele fierbinţi ale soarelui de iulie şi sălciile pletoase precum şi o
162
scurtă oprire în insulă, imortalizarea momentelor pe pelicule foto,
discuţiile în mici grupuri pe aleea cu duzi şi în jurul şcolii, evocarea
unor fapte, întâmplări şi oameni ne-au umplut inimile de bucuria
reîntâlnirii cu copilăria şi adolescenţa.
Ultimul act al reuniunii noastre s-a consumat la masa mare şi
umbrită din parc, unde a avut loc picnicul nonconformist, cu bucate
bogate şi variate ivite surprinzător de repede din sacoşele
participanţilor şi aşezate neprotocolar la îndemâna celor prezenţi.
Cantităţile rezonabile de tărie şi licoare bahică au adus un
plus de bună dispoziţie, au sporit apetitul pentru masă şi pentru
discuţii şi îmbrăţişări. De cea mai mare apreciere s-a bucurat însă apa
rece de la bătrâna cişmea, care era mereu împrospătată şi consumată
cu sete.
În atmosfera plăcută şi de bucurie estompată din timpul
dejunului a avut loc şi un eveniment mai special: Mihai Munteanu şi
subsemnatul am oferit colegilor prezenţi ultimele noastre cărţi, cu
cuvenitele autografe şi dedicaţii. Acele momente de efervescenţă
spirituală l-au inspirat pe colegul Heracles Isopescu să-mi dedice
câteva versuri care fac trimitere la titlurile a două dintre cărţile mele.
Iată stihurile: Cu dragoste şi pasiune,/ Prin ale Iaşului grădini/ Ai
semănat înţelepciune/ Şi ai cules… parfum de spini. Acum, aflându-
te-n „vacanţă”/ Fără prea multe bucurii,/ Din amintiri şi din
speranţă/ Faci un buchet de… flori târzii.
Cu chipurile luminate de bucuria revederii şi a reîntâlnirii cu
locurile adolescenţei, am început să ne pregătim pentru despărţire
luându-ne angajamentul solemn de a ne reîntâlni în anul viitor tot în
ziua de 20 iulie.
De-a lungul acestei binecuvântate zi din mijloc de vară
bucuriile şi tristeţile noastre s-au îngemănat. Pentru câteva ore ne-am
potolit setea la izvorul nesecat al amintirilor, ne-am încântat privirile
cu ambientul mirific al Şendriceniului drag, pe care l-am asimilat şi îl
purtăm nealterat în suflete, am fost fericiţi să ne revedem şi să ne
îmbrăţişăm aici în acest loc sfânt inimilor noastre chiar şi după mai
mult de o jumătate de veac de la absolvire.
Nici întristările nu au lipsit. Cu sufletele înnegurate am
deplâns dispariţia dintre noi a unui număr tot mai mare dintre colegii
163
cu care am împărţit bunele şi relele în cei 8 ani petrecuţi împreună
aici. Pentru sufletele şi în memoria lor am aprins câte o lumânare
rugându-l pe Bunul Dumnezeu să-i aibă în paza Sa. Un alt motiv de
întristare a fost numărul mic al participanţilor, deşi câţiva dintre
colegi ar fi putut să se bucure şi să se întristeze împreună cu noi.
Îmbrăţişările însoţite de ceaţa din ochi în momentul
despărţirii a indus o stare de mâhnire în sufletele celor ce poartă în
spate povara a trei sferturi de veac de viaţă.
Scurta şi emoţionanta noastră întâlnire a fost, de fapt, o
bucurie tristă.
164
30 DE ANI
165
Stimate colege şi colegi, dragi absolvenţi ai anului V-A, promoţia
1975
Se împlinesc 30 de ani de când absolvenţii anului V-A, cu un
efectiv de 40 de tineri, viguroşi şi frumoşi, îşi luau zborul în viaţă,
încrezători şi entuziaşti după ce timp de 5 ani au beneficiat de
lumina educaţiei la vestita Şcoală Normală „Vasile Lupu” din Iaşi.
Din nefericire, în anii ce s-au scurs de la acel eveniment, cinci dintre
colegii voştri au părăsit această lume, ca şi mulţi dintre profesorii
care v-au îndrumat.
Fiecare reuniune a absolvenţilor, fiecare revenire a voastră
la şcoala care v-a pregătit pentru profesie şi pentru viaţă reprezintă
pentru noi, dascălii, un prilej de bucurie că vă revedem dar şi un
motiv de întristare când constatăm că am mai îmbătrânit cu cinci sau
zece ani.
Este lăudabil şi onorant pentru voi că organizaţi aceste
emoţionante întâlniri pentru a vă revedea şcoala, dascălii, colegii,
că nu uitaţi anii adolescenţei pe care i-aţi petrecut împreună în acest
sanctuar de cultură şi înălţare spirituală care este Şcoala Normală
„Vasile Lupu”.
Viaţa de internat timp de cinci ani, momentele plăcute şi
fericite petrecute împreună, ca şi evenimentele mai puţin faste v-au
unit sufleteşte, au sudat relaţii trainice de prietenie între voi şi au
generat dorinţa de a vă revedea, de a fi din nou împreună. Înclin să
cred că sunteţi singura clasă de absolvenţi care aţi organizat cu
regularitate întâlniri din cinci în cinci ani. Acest lucru dovedeşte
ataşamentul vostru faţă de şcoală, trăinicia relaţiilor sufleteşti
stabilite între voi în anii adolescenţei, că aveţi o structură psihică şi
caracterială ce vă situează pe un loc de frunte în ierarhia seriilor de
absolvenţi cu un onorant traseu şcolar şi profesional.
În acest an calendaristic veţi împlini 50 de ani, vârsta
apogeului ascensiunii biologice şi spirituale, a înfăptuirilor
profesionale şi familiale. Cred că, cu mici excepţii, aveţi toate
motivele să vă mândriţi cu tot ceea ce aţi realizat şi să parcurgeţi cu
demnitate drumul până la încheierea activităţii.
Noi, dascălii, ne mândrim cu clasa voastră şi ne simţim
părtaşi la reuşitele voastre profesionale şi sociale. În calitate de
166
părinte spiritual, mă bucur că vă revăd aici, vă preţuiesc pentru că
vă iubiţi şcoala şi reveniţi mereu să o vedeţi, că mulţi dintre voi v-aţi
adus copiii să înveţe la şcoala care v-a format pe voi. Este încă o
dovadă de respect şi preţuire faţă de această prestigioasă instituţie.
Vă felicit cu ocazia celei de a şasea întâlniri care marchează
împlinirea a treizeci de ani de la absolvire, vă urez multă sănătate
vouă şi familiilor voastre şi vă doresc să faceţi încă multe asemenea
reuniuni colegiale iar eu vă asigur că voi răspunde invitaţiei voastre.
Cu lumina bucuriei pe chipuri am ascultat împreună melodia
lui Dan Sălăvăstru, dedicată acestui eveniment, intitulată „Ani de
liceu”, pe versurile cantautorului şi ale lui Vasile Fetescu, după care
a urmat vizitarea expoziţiei de tapiserie a preţuitei artiste, prof.
Gabriela Moga-Lazăr, organizată în încăperile Centrului de
Perfecţionare şi de Resurse Umane al şcolii.
După un scurt coctail bogat în gustări şi dulciuri, stropite din
belşug cu vin, şampanie şi sucuri, s-a făcut deplasarea la Muncel, în
mirifica tabără pentru şcolari, loc în care s-a consumat partea cea mai
cuprinzătoare şi mai bogată în delicatese culinare a întâlnirii.
Într-un feeric cadru natural, binecuvântat şi de o vreme
frumoasă, participanţii, organizaţi pe grupuri după prietenii, afinităţi
şi preferinţe au început petrecerea acompaniată de bucate alese, de
whisky, vin, bere, sucuri şi apă minerală.
Masa festivă şi petrecerea s-au desfăşurat în sala de mese a
taberei prelungindu-se până a doua zi după răsăritul soarelui. Focul
de tabără de la miezul nopţii a fost întâmpinat cu cupele de şampanie
în mâini şi cu camerele video şi aparatele foto în funcţiune.
Somnul, redus pentru unii la doar 2-3 ore, s-a consumat în
dormitoarele taberei. Cei cu timpul de odihnă scurtat, cu greu au
putut fi aduşi la ciorba de potroace şi la celelalte bunătăţi ce s-au
servit a doua zi. Petrecerea de neuitat s-a încheiat pe la orele 18:00,
când autocarul ne-a transportat obosiţi dar plini de voie bună, nu
înainte de a stabili viitoarea întâlnire peste cinci ani, vara anului
2010.
Scrisă cu slove ale neuitării în memoria noastră, a
participanţilor, această reuniune va fi păstrată şi evocată cu emoţii
peste ani şi ani.
167
„PĂRINŢI NEASCULTĂTORI”
168
diferite forme: de la utilizarea unui limbaj indecent până la corecţii
fizice.
Aproape fără să-şi dea seama, părinţii ajung în situaţia
nefirească de a se subordona copilului, de a-i executa ordinele, de a
juca după cum le cântă acesta.
Mulţi părinţi refuză să accepte realitatea că sacrificiile lor
materiale şi investiţiile sufleteşti pe care le-au făcut în copil s-au
finalizat trist şi dureros pentru ei. Unora le este imposibil să înţeleagă
adevărul că tot ceea ce au făcut ei cu bună-credinţă şi cu dragoste a
putut genera durere şi căinţă pentru ei.
La vârsta senectuţii, acompaniată adeseori de singurătate,
părinţii suportă cu stoicism suferinţele fizice şi neputinţele,
consolându-se cu înţelegerea că acestea sunt inevitabilele poveri ale
bătrâneţii şi ale sorţii. De nesuportat însă pentru ei sunt rănile
sufleteşti provocate de tirania copilului, căruia i-au dat viaţă, pe care
l-au crescut cu toată dragostea, i-au oferit tot ce şi-a dorit, iar acum,
când au nevoie de ajutorul lui, îi dispreţuieşte, le ia şi ultimul ban din
pensie pentru ţigări, băuturi şi petreceri.
Scriam mai sus despre părinţi neascultători care sunt
pedepsiţi de copii. Iată un asemenea caz, unul din cele multe ce se
întâlnesc, din păcate, prea frecvent.
Un băiat care a fost crescut în răsfăţul nelimitat al părinţilor şi
bunicilor, când a ajuns în ultima clasă de liceu şi se apropia de
majorat, şi-a ameninţat părinţii că nu mai învaţă şi nu se prezintă la
bacalaureat dacă nu-l înscriu la şcoala de şoferi şi nu îi cumpără
maşină. Aflaţi în faţa unui posibile catastrofe, părinţii şi bunicii s-au
dovedit ascultători, şi-au unit economiile băneşti şi i-au satisfăcut
frumosului dandi capriciul. Alte moduri de pedepsire a părinţilor
neascultători sunt oferite din belşug de mass-media.
Stimaţi părinţi! Dacă vă iubiţi cu adevărat copiii, dacă doriţi
să le faceţi o bună educaţie, dacă vreţi să statorniciţi în relaţiile
familiale un climat de respect şi dragoste, dacă acceptaţi ideea că
autoritatea părintească este condiţia esenţială în buna creştere a
copiilor, atunci:
- nu uitaţi că dragostea fără măsură faţă de copii poate avea
urmări nefaste;
169
- încercaţi să faceţi distincţie între trebuinţele copiilor şi
capriciile lor. Puneţi stavilă impulsului de a le oferi mai mult decât
au nevoie, şi mai ales bani;
- reprimaţi, fără ezitare, cea mai nevinovată manifestare
verbală sau atitudinală a copiilor care trădează lipsa de respect;
- explicaţi-le cu răbdare şi pe înţelesul lor că cerinţele şi
interdicţiile formulate de dumneavoastră sunt în folosul lor, al
pregătirii lor pentru viaţă;
- antrenaţi-i pe copii cât mai de timpuriu în treburile şi
problemele gospodăreşti ale familiei, valorificând astfel virtuţile
educaţiei prin muncă;
- străduiţi-vă să fiţi pentru copiii dumneavoastră un bun
exemplu de comportament civilizat, de cinste şi de respect faţă de
muncă;
- interveniţi ferm de la primele manifestări ale copiilor care ar
putea leza autoritatea dumneavoastră, ştiut fiind faptul că fără aceasta
nu poate fi vorba de o bună educaţie.
170
DACĂ EDUCAŢIE NU E, NIMIC NU E
172
SUBFINANŢAREA – O SUFERINŢĂ
CRONICĂ A EDUCAŢIEI
∗
Publicat în Monitorul de Iaşi, 16 noiembrie 2005
174
ŞCOALA ÎN DERIVĂ
177
NEDUMERIRI
∗
Publicat în Monitorul de Iaşi, 12 noiembrie 2005
179
DORINŢĂ FIERBINTE
180
voi avea libertatea să particip la şedinţe doar atunci când mă va presa
nevoia de odihnă, pentru că indemnizaţia merge oricum; voi
beneficia de trei vacanţe parlamentare pe an, bine garnisite cu prime
şi indemnizaţii.
Am aflat din presa scrisă şi vorbită că pentru obţinerea
mandatului de parlamentar trebuie să cotizez cu o sumă substanţială
pentru susţinerea campaniei electorale şi pentru sponsorizarea
partidului, lucru pe care îl voi face mai ales că am primit asigurări că
se merită. Din surse credibile am mai aflat că dacă, doamne-fereşte,
nu mai prind un al doilea mandat voi beneficia de o indemnizaţie de
şomaj şi de o pensie de 20 – 30 de ori mai mare decât pensia medie
pe ţară.
Am aflat că invidioşii, cârcotaşii şi chiar şeful statului au
obiecţii la Statutul parlamentarilor, pentru că le-ar oferi, cică, prea
multe privilegii. Dar eu cred că tot înalţii demnitari vor avea câştig
de cauză, că doar ei fac legile.
Trebuie să-mi încep imediat campania electorală, să devin
cunoscut şi agreat de electorat, mai ales că se zvoneşte tot mai mult
de introducerea votului un uninominal care, după mine, este un moft,
măi dragă, vorba unui personaj politic cu contribuţia căruia România
a ajuns în starea jalnică în care se află.
Ajută-mi, Doamne!
181
PĂCĂLELI
182
instituţiile statului să-i ocrotească pe românii obijduiţi împotriva
hoţiei, corupţiei, setei nestinse de îmbogăţire a celor ce au ajuns în
fruntea bucatelor.
Circul mediatic creat de anchetele întreprinse împotriva unor
rechini ai economiei de tranziţie, tertipurile avocăţeşti practicate de
magicienii Justiţiei sporesc neîncrederea omului de rând în puterea
judecătorească, în posibilitatea României de a deveni cu adevărat un
stat de drept.
Ce fel de credibilitate poate să mai aibă Parlamentul
României dacă la preşedinţia uneia dintre camere se află cel ce a
condus un partid şi un guvern de corupţi, sub oblăduirea unui
preşedinte decorativ, cel ce şi-a oferit spre numărare ouăle iar acum
împiedică prin toate mijloacele posibile percheziţia la două dintre
multele sale imobile.
Nici demnitarii aflaţi la putere nu sunt puri şi inocenţi şi nu
pun mai presus interesele şi nevoile celor ce i-au votat. Să amintim
doar prima măsură legislativă pe care a luat-o deplin acord de a-şi
majora salariile, indemnizaţiile, sporurile şi alte avantaje, sfidând
mizeria în care se zbate o mare parte a populaţiei.
Cu asemenea conducători, bietul popor român mereu păcălit,
în loc să ajungă la un trai decent şi demn se afundă tot mai mult în
sărăcie şi umilinţă.
183
POSTFAŢĂ
186
Evaluări, analize, soluţii… scrie despre Lumina educaţiei în
ziarul „Crai Nou” Suceava Pereu Bejinariu, un absolvent al aceleiaşi
şcoli de învăţători de la Şendriceni, el însuşi autor al multor volume
de literatură şi de specialitate şi care în calitate de cunoscător, dar şi
de cetăţean, încheie: „Cartea aceasta reprezintă un important
document şi îndrumar pentru elevii din şcolile de învăţători, pentru
învăţători şi profesori şi pentru părinţi şi bunici”.
Asemenea păreri despre cărţile lui Vasile Fetescu am ascultat
multe iar ele sunt cu atât mai importante cu cât exprimă susţinerile
unor oameni cu experienţă şi autoritate în domeniu. Întrebarea care
se pune este însă următoarea: cum de nu ajung volumele respective
nici în bibliotecile publice, nici în cele ale instituţiilor şcolare şi nici
chiar în bibliotecile personale ale elevilor şi colegilor, profesorul
confruntându-se, ca majoritatea autorilor, cu lipsa unei inexplicabile
audienţe.
Dar, oare Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi, Casa Corpului
Didactic a judeţului Iaşi, cunosc preocupările de după pensionare,
ştiu ce karate are aurul pe care îl scoate din sufletul şi inima sa fostul
dascăl, dăruindu-l scolii, părinţilor, copiilor care aşteaptă atât de mult
de la şcoala românească, şi dacă, cumva, cunosc, au făcut ceva
pentru valorificarea calităţilor lui? Da, cărţile lui Vasile Fetescu sunt
aurul de care este lipsită şcoala Ieşeană şi bibliotecile. Şi e păcat.
Vâslaş în luntrea vieţii nu este nici pe departe o carte strict
autobiografică. Parcurgând-o, cititorul descoperă viaţa unei
personalităţi complexe în care se contopesc imagini ale copilului
crescut într-o familie numeroasă, apăsată de greutăţi şi privaţiuni, ale
adolescentului harnic şi ambiţios, stăpânit de dorinţa şi voinţa de a
deveni învăţător, ale studentului sărac, ale dascălului cu vocaţie
dedicat profesiei până la contopirea cu ea, ale psihopedagogului
cercetător şi publicist, ale intelectualului cu chemare pentru arta
cuvântului scris.
Cititorul atent şi avizat va descoperi în volumul de faţă o
viaţă, un destin, o lume, o epocă prezentate într-o exprimare
frumoasă, curată şi elevată.
Ion N. Oprea
187
CUPRINS
Addenda………………………………………………………………. 128
Lecţia……………………………………………………………. 129
Izgonirea………………………………………………………… 133
Sancţiunea……………………………………………………….. 137
Aventură…………………………………………………………. 142
Doamnă………………………………………………………….. 147
Recunoştinţa……………………………………………………... 150
Curiozitatea……………………………………………………… 153
Întâlniri emoţionante…………………………………………….. 156
O bucurie tristă…………………………………………………... 160
30 de ani…………………………………………………………. 165
„Părinţi neascultători”…………………………………………… 168
Dacă educaţie nu e, nimic nu e………………………………….. 171
Subfinanţarea – o suferinţă cronică a educaţiei…………………. 173
Şcoala în derivă………………………………………………….. 175
Nedumeriri………………………………………………………. 178
Dorinţă fierbinte…………………………………………………. 180
Păcăleli…………………………………………………………... 181
Postfaţă………………………………………………………………... 184