Sunteți pe pagina 1din 188

VASILE FETESCU

VÂSLAŞ ÎN LUNTREA VIEŢII

Editura PIM

Iaşi, 2005

Ilustraţia copertei: Reproducere după tabloul lui Van Gogh intitulat Bărci de pescuit pe plaja de la Saintes-Maries-de-la-Mer

Tehnoredactare şi copertă: Paul Bobîrnă

B ă rci de pescuit pe plaja de la Saintes-Maries-de-la-Mer Tehnoredactare ş i copert ă :

ISBN

VASILE FETESCU

VÂSLAŞ ÎN LUNTREA VIEŢII

Editura PIM

Iaşi, 2005

De acelaşi autor:

-

Preocupări pedagogice – Studii şi cercetări psihopedagogice, Imprimeria

-

B.C.U, Iaşi, 1982; Preocupări pedagogice ed. a II-a (îmbogăţită) – Studii şi cercetări psihopedagogice, Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 1995;

-

Flori târzii – proză, versuri, aforisme, Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui,

2002;

-

Parfum de spini – proză, versuri, aforisme, Editura „PIM”, Iaşi, 2003;

-

Educator adevărat – proză scurtă, Editura „PIM”, Iaşi, 2004;

-

Toamnă la Copou – proză, Editura „PIM”, Iaşi, 2005;

-

Lumina educaţiei – microantologie de texte psihopedagogice, Editura „PIM”, Iaşi, 2005.

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

Să-ţi descrii viaţa, să o cuprinzi între coperţile unei cărţi aflată la îndemâna tuturor, e ca şi cum ţi-ai etala-o în vitrina lumii unde poate fi privită din toate unghiurile posibile, cu sau fără interes, cu simpatie ori cu indiferenţă. Sigur, este o încercare curajoasă şi riscantă pentru că nu poţi să prevezi cum vor primi cititorii oferta ta, în ce măsură vor aproba sau nu demersul tău, dacă îi va interesa sau nu. Am adunat frânturi de amintiri, răzleţite prin cotloanele memoriei, am descoperit cioburi răvăşite de gânduri pe care le-am reconstituit cu răbdarea şi priceperea arheologului, am căutat rămăşiţe palide de trăiri sufleteşti pe care le-am curăţat de rugina timpului şi le-am inserat pe toate în paginile prezentului volum. Vâslaş în luntrea vieţii este o carte de memorialistică ce înmănunchează secvenţe din universul copilăriei şi adolescenţei, evenimente, fapte şi întâmplări din anii petrecuţi în familia de provenienţă, din ucenicia şcolară cu aspecte semnificative selectate de pe tot parcursul ei, momente vizând consacrarea în activitatea didactică, transformată într-un ideal de viaţă şi de muncă, date privind constituirea propriei familii cu traseul şi tragismul ei. Cititorii îşi vor da seama că volumul Vâslaş în luntrea vieţii nu este şi nu s-a vrut a fi un curriculum vitae ci o retrospectivă secvenţială a unei zbuciumate şi împovărate vieţi, încorporată în comunitatea rurală de origine, în marea familie a colectivităţii şcolare de la Şendriceni şi din timpul studiilor universitare, în localităţile în care am trăit şi am muncit. Nu lipsesc nici trimiterile tangenţiale la

evenimentele politice, economice, sociale şi culturale care s-au petrecut în perioada de referinţă, cu implicaţiile lor asupra vieţii şi activităţii autorului. Asemuindu-mi existenţa pământeană cu cea a unui vâslaş în uriaşa luntre a vieţii, am ajuns la acest titlu metaforic nu pentru a epata, ci pentru a sugera cititorilor imaginea vieţii unui luptător care, în cele trei sferturi de veac de viaţă s-a zbătut pentru un trai onest, a muncit cu osârdie, şi-a respectat şi ocrotit familia şi a depăşit anevoie grelele încercări la care l-a supus destinul. O parte a prezentului volum este rezervată prezentării creaţiei ştiinţifice şi literare, inclusiv a ecourilor şi semnalelor editoriale apărute în presă. Ultima diviziune a cărţii – Addenda – însumează textele scrise în timpul ce s-a scurs de la apariţia volumului precedent, Lumina educaţiei, 2005. Se ştie că cea mai mare mulţumire a oricărui autor de carte este ca aceasta să ajungă la cât mai mulţi cititori, să le suscite interesul şi să-i înţeleagă mesajul. Prin volumul Vâslaş în luntrea vieţii încerc să le induc cititorilor ideea că întreaga viaţă a omului este o bătălie neîntreruptă cu valurile vieţii, bătălie din care ies victorioşi numai cei ce reuşesc să-şi biruie propriile slăbiciuni, cei care perseverează cu tenacitate pentru înfăptuirea idealurilor ce şi le-au propus.

AUTORUL

Palide şi îndepărtate aduceri aminte Veniţi, veniţi pe aripi de timp Şi aduceţi-mi copilăria şi adolescenţa De care mi-e dor, mi-e tare dor! Din frânturile de viaţă adunate, Refac miraculosul univers Al vârstei inocente şi naive Ce se pierde în neguri de vremi. Veniţi, veniţi dragi amintiri, Gingaşe şi firave flori de timp, Cu corolele din decenii şi ani Încărcate cu bucurii şi tristeţi! Răzleţite prin ungherele minţii, V-am adunat ca pe scumpe odoare Ca să vă aşez în file de carte Şi să deveniţi nemuritoare.

FIU AL PLAIURILOR BOTOŞĂNENE

Am văzut lumina zilei la finele celui de-al treilea deceniu al secolului trecut, într-o zi din zodia capricornului, în preziua Ajunului de Crăciun şi în apropierea Anului Nou 1930, când creştinii de rit ortodox sărbătoresc trecerea în noul an şi îl prăznuiesc pe Sfântul Vasile cel Mare. Acesta a fost şi motivul pentru care mi s-a dat numele acestui sfânt, după obiceiul statornicit în lumea satului ca pruncul nou-născut să fie botezat cu numele sfintei sau sfântului ce a fost sau urmează să fie sărbătorit. Dorobanţi se numeşte satul meu de obârşie, aparţinător comunei Nicşeni din judeţul Botoşani. Aflat la 17 km la nord de Botoşani, satul Dorobanţi era alcătuit din aproximativ 300 de gospodării cu peste 1300 de suflete şi este situat pe drumul judeţean care leagă oraşul Botoşani de gara Vorniceni. Despre gara Vorniceni de pe linia ferată Iaşi-Dorohoi se poate vorbi doar la timpul trecut. Frumoasa şi impunătoarea clădire şi anexele care o însoţeau au fost transformate în ruine iar staţia a devenit haltă de unde nu se pot procura nici măcar legitimaţiile de călătorie. Dorobanţii, sat de oameni harnici şi gospodari, cei mai mulţi împroprietăriţi în urma celor două conflagraţii mondiale, a fost întemeiat pe la 1879 pe un platou de pe moşia Nicşeni în partea nordică a acesteia. Uliţele drepte şi largi traversează aşezarea de la sud spre nord şi de la est spre vest după un plan cadastral bine gândit caracteristic localităţilor relativ noi. În anul 2004 urma să se sărbătorească 125 de ani de la înfiinţare, manifestare care nu a mai avut loc. Familia în sânul căreia m-am născut era numeroasă, eu fiind al doisprezecelea născut şi al nouălea dintre copiii aflaţi în viaţă. Numărul mare de copii nu speria pe nimeni pentru că, cu mici

9

excepţii, în toate casele sătenilor creşteau mulţi copii, ţi da Dumnezeu. Era chiar un criteriu de vrednicie şi un motiv de mândrie să ai o familie mare. Copiii se creşteau unii pe alţii, participau de timpuriu la treburile din gospodărie şi la muncile câmpului, se iniţiau în activităţile casnice prin participarea directă la ele, se pregăteau pentru a deveni, la rândul lor, buni şi pricepuţi gospodari la casele lor. Băieţii erau deprinşi cu îngrijirea animalelor – aplicare a înţelepciunii zicalei „Cu vitele se scoate sărăcia din casă” –, se iniţiau în folosirea uneltelor pentru lucrul pământului spre a-i smulge cât mai multe roade, în sădirea şi îngrijirea pomilor şi a viţei de vie etc.

Fetele învăţau treburile casnice: pregătitul mâncării, torsul, ţesutul în stative, cusutul, alesul covoarelor în război, spălatul şi zolitul rufelor, albitul pânzei de bumbac, in şi cânepă prin ghilire. Pentru cei ce nu ştiu, ghilirea consta în albirea pânzei. În zilele însorite şi călduroase de vară pânza era dată prin apa încălzită la soare într-o albie, apoi întinsă pe o porţiune curată de iarbă, nu prea înaltă, să se usuce. Procedeul se repeta până ce pânza devenea de un alb strălucitor. În felul acesta ţăranii îşi învăţau copiii să muncească, să fie harnici, cinstiţi, economi şi ataşaţi familiei şi pământului care îi hrănea. Pa baza învăţămintelor dobândite de la înaintaşi şi a bunului simţ pedagogic ei intuiau că nimeni nu se naşte harnic sau leneş, cinstit sau necinstit, că aceste trăsături se dobândesc, se învaţă. Părinţii mei, Mihai şi Soltana Fetescu, lipsiţi de binefacerile ştiinţei de carte, erau harnici, devotaţi până la sacrificiu familiei, corecţi şi înţelepţi. Împovăraţi de grijile şi răspunderile faţă de cei 9 copii, trudeau din zori şi până târziu după lăsarea întunericului pentru a asigura hrana, îmbrăcămintea şi toate cele necesare unei familii numeroase, având ca sursă de venit doar roadele puţinului pământ şi creşterea animalelor.

10

Cumin ţ enia, munca, chibzuin ţ a, cinstea ş i îng ă duin ţ a
Cumin ţ enia, munca, chibzuin ţ a, cinstea ş i îng ă duin ţ a

Cuminţenia, munca, chibzuinţa, cinstea şi îngăduinţa erau valorile morale care dominau viaţa noastră de familie. Din cotloanele memoriei îmi apare o întâmplare ce pare minoră dar cu o profundă semnificaţie etică. Având căruţă cu cai, totdeauna frumoşi şi sprinteni la trap, tata era solicitat uneori să ducă la Botoşani cadre didactice sau alte persoane care nu dispuneau de un mijloc de transport. Odată, o apreciată şi stimată dăscăliţă, doamna Ianovici, a apelat la tata să o ducă la Botoşani fiind chemată la mai marii învăţământului de atunci. La întoarcere doamna a constatat că nu mai avea pe deget inelul de aur pe care îl purta numai în anumite ocazii. Nedându-şi seama când şi unde l-a pierdut şi-a luat gândul de la el. Mari i-au fost însă surpriza şi bucuria când, a doua sau a treia zi, tata i-a bătut la uşă şi i-a înmânat bijuteria pierdută. Făcând ordine în căruţă a descoperit, în mod miraculos, minuscula şi preţioasa podoabă pe care i-a restituit-o păgubaşei. Cinstea, corectitudinea, respectul faţă de proprietatea altuia erau însuşirile ce caracterizau pe membrii comunităţii rurale în care am crescut. Printre şi peste ogoarele cu diferite culturi se creau cărări intens circulate dar nimeni nu îndrăznea să rupă un ştiulete de porumb, o pălărie de floarea soarelui, să smulgă o sfeclă sau să sape cuib de cartofi.

În relaţiile cu noi, copiii, părinţii nu foloseau niciodată cuvinte sau expresii nepotrivite ori jignitoare. Mustrările şi chiar

11

corecţiile fizice care se impuneau uneori erau făcute cu un ton scăzut şi hotărât, fără stridenţe care să le facă publice. Neajunsurile şi neînţelegerile ce apăreau inevitabil în familiile cu mulţi copii erau rezolvate într-un mod pedagogic, fără accente puternice, zgomotoase. Pentru felul în care părinţii mei şi-au închinat viaţa creşterii şi educării celor nouă copii, pentru munca neprecupeţită depusă în scopul înzestrării şi aşezării acestora la casele lor, pentru înţelepciunea, credinţa şi puritatea morală pe care le-au dovedit de-a lungul întregii vieţi, ei rămân în sufletul meu icoane vii în faţa cărora mă închin cu pioşenie.

Fiind mezinul familiei şi neavând fraţi apropiaţi de vârsta mea, jocurile copilăriei şi treburile gospodăreşti mi le-am însuşit de la cele două surori mai mari ca mine cu doi şi, respectiv, patru ani, Milia şi Ileana. Cu ele mă jucam, tăiam şi coseam cordele pentru ţoale, torceam buci, depănam ghemele cu tort de cânepă, in sau lână pentru a le face scule, transformam lâna în păpuşi pentru alesul covoarelor, făceam ţevi pentru ţesutul în stative, mă amestecam în treburile celor mari, stingherindu-i de cele mai multe ori. Pe la vârsta de cinci-şase ani eram atât de captivat de torsul bucilor, încât mă apucam de această treabă şi în zilele de sărbătoare. Aşa s-a întâmplat într-o zi de Ovidenie. În după-amiaza acelei zile, plictisindu-mă, mi-am pus furca în brâu şi am început să torc de zor. Când mi s-a atras atenţia că e păcat să lucrez în zi de sărbătoare, am răspuns: dar ce, toată ziua-i Ovidenie? Acest răspuns tipic pentru naivitatea infantilă a intrat în zestrea folclorică a familiei şi era folosit în momentele când deveneam ţinta glumelor acide ale fraţilor mei.

Fiind mulţi copii, între fraţii cu vârste apropiate se stabileau relaţii şi afinităţi de prietenie, de joacă şi de şotii. Se apărau şi se pârau reciproc în funcţie de situaţii şi de stările emoţionale de moment, se certau şi se împăcau intempestiv. O astfel de relaţie era între fratele Ion şi sora Hareta, care semănau la înfăţişare, ambii având trăsături frumoase şi existând o mică diferenţă de vârstă între ei.

12

Se obişnuia ca la sărbătorile de Crăciun, de Paşte ori cu alte prilejuri, familii înrudite sau prietene să meargă în vizită unele la altele, să organizeze ospeţe şi petreceri prelungite, păstrând tradiţiile înaintaşilor. Oaspeţii aduceau pentru copiii gazdelor mici daruri constând din bomboane, acadele, covrigi, pişcoturi sau le dădeau câte un bănuţ pentru a-şi cumpăra ei ce doresc. Hareta, fiind mai mică, era servită prima şi niciodată nu uita şi nu ezita să spună celui ce oferea darurile: „dă-i şi lu’ Ion”. Această grijă a ei nu cred că izvora din altruism, care nu este caracteristic copiilor, ci mai curând dintr-un calcul egoist de a nu împărţi cu altcineva ceea ce primea. Păstrez în memorie un alt episod. Aveam şapte sau opt ani. Familia se mai micşorase prin aşezarea la casele lor a uneia dintre surori, Maria, şi a fratelui Costache. Ion, fratele despre care am pomenit mai sus plecase copil de trupă la Bucureşti, iar Aglaia era învăţătoare în judeţul Hotin. Acolo îşi făcea stagiul obligatoriu în Basarabia, după regulile de atunci. Cu toate acestea, dificultăţile materiale ale familiei continuau să persiste. Banii se făceau greu. Cerealele erau ieftine, la fel şi animalele care erau crescute pentru vânzare. Puţinii bani obţinuţi din vânzare produselor erau legaţi cu şapte noduri şi cheltuiţi cu mare chibzuială, cu zgârcenie chiar. Într-o iarnă bogată în nămeţi şi cu geruri aspre, cum erau iernile în acele timpuri, am umblat, ca şi în alţi ani, cu colinda de Crăciun şi cu uratul şi semănatul de Anul Nou. Pe lângă colaci, nuci şi mere am câştigat şi câţiva bănuţi, cred că vreo patru-cinci lei. Când înainte de Sfântul Ioan s-a convenit în cadrul unui sfat de familie să i se trimită fratelui Ion o sumă de 25 sau 30 de lei, care, cum am mai spus, era copil de trupă la muzica reprezentativă a armatei, m-am oferit să contribui şi eu cu mica mea avere bănească la suma ce urma să fie expediată la Bucureşti, pretinzând ca gestul meu să fie menţionat expres în scrisoarea ce însoţea mandatul poştal. Cred că sora Ileana era responsabilă cu corespondenţa, ea fiind o fată isteaţă şi cu o caligrafie mai bună. Nu-mi mai aduc aminte în ce fel a fost formulată în scrisoare donaţia mea, dar ştiu că am aşteptat cu nerăbdare răspunsul pentru a afla cum a fost primit darul meu.

13

Tendinţa de a imita pe adulţi se manifestă intens la copii. În treburile gospodăreşti sau la muncile câmpului, părinţii şi ceilalţi fraţi se zgâriau sau se tăiau la mâini fiind nevoiţi să poarte bandaje la rănile căpătate. Eu aveam trei sau patru ani şi doream să fiu şi eu cu degetele bandajate. Fiind cel mai mic mă bucuram de atenţia părinţilor şi a fraţilor. Tata, care nu-şi vedea capul de treburi, a rupt o cordică dintr-o cârpă şi mi-a înfăşurat un deget. Acum, fiind şi eu la fel cu ceilalţi, eram mulţumit. Deh, minte şi moft de copil alintat!

În lunile friguroase de toamnă târzie şi de iarnă geroasă, locuiam şi dormeam toţi membrii familiei într-o odaie neîncăpătoare, în care o bună parte din spaţiu era ocupată de soba cu plită la care se prepara mâncarea, de cuptorul voluminos, de cele două paturi făcute din câteva scânduri fixate pe patru pari bătuţi în pământ şi de o laiţă construită după aceeaşi tehnologie, aşezată sub cele două gemuleţe dinspre răsărit. Aşternută cu un ţolinc, laiţa servea pentru a se aşeza persoanele care veneau în vizită, ca şi pentru a se odihni şi încălzi tata şi fraţii după ce trebăluiau prin curte şi îngrijeau de animale. Intrau în casă cu promoroacă pe căciuli şi mustăţi, cu obrajii învineţiţi de ger şi cu mănuşile îngheţate. Se întâmpla adeseori ca în această cameră supraaglomerată să mai fie aduşi la căldură un miel, venit pe lume mai devreme, sau un viţel fătat în plină iarnă. Nu mai pun la socoteală prezenţa a una sau două pisici, care zgribulite de frig stând la pândă după şoareci sau vrăbii, se strecurau în casă sub paturi de unde cu greu mai puteau fi scoase. Spre sfârşitul iernii, sub paturi erau adăpostite şi una sau două coşărci cu cloştile puse la clocit şi tot acolo puişorii îşi petreceau primele zile şi chiar săptămâni de viaţă. Noi, copiii, lipsiţi de încălţări potrivite anotimpului rece, ne petreceam vremea în casă, pe cuptor şi pe paturi, cu o îmbrăcăminte sumară şi uzată şi priveam cu jind la zăpada care se aduna în suluri pe la dosuri şi în ogradă. Nu pierdeam nici un prilej de-a ne strecura afară şi a trage o raită de câteva minute, cu picioarele goale, prin zăpada pufoasă care ne ajungea până la genunchi. De cele mai multe ori aceste escapade erau urmate de guturai şi tuse, fără ca cineva să intre în panică. Dacă tusea persista se aplica bolnavului o prişniţă de

14

mămăligă fierbinte pe piept şi îşi ţinea picioarele într-o baie fierbinte cu sare. După însănătoşire isprava se repeta pentru că tentaţia de a veni în contact direct cu zăpada era irezistibilă. Fiind nevoiţi să stăm mult timp în casă, într-un spaţiu mic şi aglomerat, între noi, copiii, se iscau dese neînţelegeri şi mici conflicte care erau iute aplanate de intervenţia mamei care torcea la lumina geamului dinspre stradă şi avea întotdeauna la îndemână o nuia cu puteri miraculoase în restabilirea liniştii şi bunei înţelegeri. Când Ileana, care era mai supărăcioasă, se simţea nedreptăţită de tratamentul aplicat, în semn de protest se băga sub pat şi numai tata cu vorba sa bună şi blândă o determina să iasă la lumină şi să mănânce alături de ceilalţi. Masa la care mâncam era făcută din scânduri de brad geluite, avea formă dreptunghiulară şi patru picioare scurte de circa 60 cm, fixate între ele cu şipci în partea de jos pentru a-i da stabilitate. Ne adunam în jurul ei fiecare la locul lui prestabilit, aşezaţi pe scăunele joase făcute din lemn cioplit, cu trei sau patru picioare, dar trainice. Mămăliga mare şi aurie era răsturnată pe un fund folosit numai în acest scop şi după ce era tăiată cu sfoara în mai multe hrinci aproximativ egale, acestea erau aşezate în faţa fiecăruia dintre noi. Pe mijlocul mesei tronau două străchinoaie în care era pusă mâncarea. Cu linguri grosolane de lemn, despre care se spunea că strâmbă gura (fiind mari) dar îndreaptă faţa (pentru că aveai spor la mâncat cu ele), ciorba, fasolele, varza, tocăniţa, laptele, păstăile sau cartofii dispăreau într-o clipită din străchini care trebuiau umplute din nou. Resturile de mâncare şi de mămăligă erau date la pisică, la câine şi la păsări. În gospodăria în care am crescut nimic nu era de prisos, nimic nu se irosea. După ce isprăveam de mâncat, masa bine ştearsă era dusă în tindă la locul ei, de către noi copiii pe rând, transformând această însărcinare într-o formă de distracţie. Mă aplecam, intram sub masă şi cu ea în spinare mergeam până în fundul tinzii pufăind ca locomotiva. Acolo o aşezam cu faţa lipită de perete ca să nu o lingă câinii.

Proviziile pentru iarnă reprezentau o grijă de căpătâi a părinţilor şi în primul rând, asigurarea mămăligii care era alimentul

15

de bază. Ştiuleţii de porumb erau transformaţi în grăunţe printr-un procedeu ingenios şi simplu. Aşezaţi într-un strat nu prea gros pe o leasă făcută din nuiele, erau loviţi puternic cu un ciatlău până ce boabele se desprindeau de pe ciocălăi şi se strecurau dedesubt printre intervalele dintre nuiele. Erau apoi vânturate de pleavă, puse în saci şi duse la moară pentru a face făină. Cartofii pentru consum erau păstraţi în zămnic şi tot acolo se aflau butoaiele cu varză, cu murături, putina cu brânză, sfecla roşie, rădăcinile de morcov şi de pătrunjel. Bidoanele cu oloi, fasolele, mazărea, bobul, toate erau păstrate în încăperea de deasupra zămnicului. Hrana familiei era îmbunătăţită şi diversificată cu laptele şi derivatele lui care nu lipseau în nici un anotimp, cu carne de pasăre şi ouă, cu carnea de la porcul tăiat în preajma Crăciunului şi cu mieii sacrificaţi pentru pielicele. Iarna era şi anotimpul în care noi, copiii, ne delectam între mese cu cucoşi (floricele), cu felii de cartofi coapte pe plită, cu bostan fiert sau copt în rolă, cu seminţe de bostan şi floarea soarelui prăjite pe plită.

Împlinirile şi neajunsurile, bucuriile şi întristările, traiul mai îmbelşugat sau mai împovărat de lipsuri, viaţa afectivă mai săracă sau mai bogată din anii copilăriei, toate sunt filtrate prin păienjenişul anilor, astfel că la maturitate şi până la sfârşitul vieţii copilăria rămâne cel mai preţios lucru pe care l-am avut (…) şi care-i pierdut pentru totdeauna. (R. Boylesve) iar amintirile ei singurul rai de unde nu putem fi izgoniţi (Jean Paul).

16

PRIMII PAŞI PE FASCINANTUL DRUM AL CUNOAŞTERII

Când a venit vremea să merg la şcoală am fost îmbrăcat cu cămăşuţă de in şi cu izmene din pânză de cânepă, încins pe mijloc cu o cureluşă de care eram foarte mândru, desculţ, cu picioarele bine spălate dar cu multe urme de zgârieturi şi înţepături, cu tăşcuţa confecţionată din macat pentru traiste, prinsă în bandulieră, cu sufletul inundat de emoţii, împreună cu copiii de seama mea am pornit sfios spre şcoală. Era miez de septembrie, anul 1936. Sala de clasă în care am fost introduşi cei aproape 30 de şcolari începători, dezorientaţi şi speriaţi, era o încăpere mare şi înaltă, cu ferestre largi prin care pătrundeau nestingherite razele soarelui tomnatic şi ciripitul vrăbiuţelor gureşe care îşi aflaseră loc de gâlceavă în arborii ce străjuiau şcoala. Băncile lungi cu câte cinci locuri fiecare erau dispuse pe două rânduri. Pe rândul dinspre sobă au fost aşezate fetele iar pe rândul dinspre geamuri, băieţii. Aceasta nu însemna că o astfel de separare înlătura şi veşnicele conflicte şi acuzaţii reciproce dintre cele două tabere.

Băncile vechi şi scrijelite, purtând numeroase urme ale seriilor de copiii ce le-au utilizat, erau dezbinate de la încheieturi datorită folosirii îndelungate şi multiplelor mutări când se făcea curăţenie, scârţâiau şi se mişcau la cea mai mică foială a ocupanţilor. Acest fapt genera nemulţumiri şi conflicte între copii, mai ales când ne străduiam să scriem bastonaşe, cârlige, undiţe, ovale şi zale. Am învăţat să scriu pe plăcuţă de ardezie, care avea marele dezavantaj că temele se ştergeau când, în drumul spre şcoală sau la

17

întoarcerea spre casă ne hârjoneam şi transformam taşca în armă de luptă. Dacă încăierările între grupurile de deleni şi văleni luau proporţii, plăcuţa se crăpa sau, şi mai grav, se spărgea şi nu mai putea fi utilizată. Când am trecut la scrierea cu condei şi peniţă au apărut alte neajunsuri. Din cauza apăsării prea mari, a stângăciei specifice începătorilor, a înmuierii violente în călimară, vârful peniţei se deforma împroşcând apoi cerneala şi făcând pete numite de noi purceluşi. Pentru această faptă învăţătorul umbla pe la perciunii şi urechile vinovaţilor. Când a venit frigul au început şi problemele grave ale încălzirii sălii de clasă. O singură sobă veche şi şubredă nu reuşea să asigure confortul termic necesar activităţii de învăţare. S-a întâmplat ca într-un mijloc de iarnă, cred că eram prin clasa a treia, şcoala să

rămână fără lemne de foc. În această situaţie limită învăţătorul nostru

a recurs la un artificiu. Copiii erau programaţi să facă de serviciu câte

doi în fiecare zi şi, când le venea rândul, aduceau de acasă câte un braţ de lemne, aprindeau focul la ora şase astfel ca la ora opt când începeau lecţiile în clasă să fie cald. Era un fel de a spune cald. O sală de clasă foarte mare şi foarte înaltă, cu o sobă beteagă nu putea fi încălzită cu te miri ce. Trăgeam băncile cât mai aproape de sobă, rămâneam îmbrăcaţi cu hainele groase, cu mănuşile pe mâini şi cu căciulile pe cap şi făceam lecţiile aşa cum se putea. Făceam parte dintre şcolarii cuminţi şi silitori la învăţătură. Eram apreciat pentru atenţia pe care o manifestam în timpul lecţiilor, pentru răspunsurile bune pe care le dădeam şi adeseori eram lăudat de învăţători. Spun învăţători pentru că în cei şase ani cât am învăţat la şcoala din sat (patru clase primare şi două complementare) am trecut prin mâinile mai multor dascăli, care erau în activitate la vremea aceea. Cu mintea de copil de atunci îmi dădeam seama cât de diferite erau firile şi stilurile de muncă ale celor care ne învăţau. Unii erau răbdători şi înţelegători cu copiii care pricepeau mai greu şi înaintau lent în asimilarea cunoştinţelor. Pe aceştia îi ajutau să progreseze în ritmul şi după puterile lor. Alţii erau irascibili peste măsură, ţipau şi

îi bruscau verbal şi fizic pe bieţii copii, care nu aveau nici o vină că

18

erau mai înceţi şi mai puţin dotaţi pentru carte. Lipsiţi de capacitate empatică, recurgeau frecvent la pedepse fizice lovindu-i cu palma peste faţă, trăgându-i de urechi sau aplicându-le cu varga ori cu rigla lovituri la palmele lor firave. Ca psihopedagog cred că asemenea persoane nu au ce căuta în sfera activităţii educative. Calmul, răbdarea, capacitatea de a înţelege mintea şi inima de copil, strădania necontenită de a te face înţeles prin explicaţii suficiente şi clare, stăpânirea şi utilizarea arsenalului metodic şi pedagogic potrivit vârstei şi nivelului de dezvoltare la care se află copiii, toate acestea şi multe altele sunt calităţile necesare unui dascăl cu chemare pentru această profesie. Despre condiţiile în care îmi scriam temele am mai pomenit în cărţile mele. Şi pentru că evocările respective pun în lumină aspecte semnificative ale devenirii mele ca intelectual şi condeier, revin asupra unora dintre ele…

O lampă cu petrol de cinci focuri, cu sticla pe jumătate

afumată, pâlpâia gata, gata să-şi dea duhul. În odaia joasă, neîncăpătoare, toate cele opt persoane care alcătuiau la acea dată familia se adunaseră la căldură şi, aşteptând să-şi potolească foamea, mai schimbau o vorbă şi puneau la cale treburile pentru a doua zi. Mie, prâslea al familiei, timpul dintre întoarcerea de la şcoală şi înserare nu-mi ajunsese pentru tras cu sania şi pentru joacă iar temele rămăseseră nefăcute. Eram în clasa I şi aveam de transcris un text dintr-o lecţie al cărei titlu nu mi-l mai amintesc. La lumina chioară a lămpii, pe un capăt de laiţă şi stând în genunchi, stingherit şi de umbrele proiectate de persoanele care erau aşezate pe direcţia lămpii, m-am apucat de scris. Când am ajuns la propoziţia „Moşul era mai ţanţoş ca un cocoş”, am scris cuvintele mai şi ţanţoş legate

între ele. Dându-mi seama de greşeala făcută am exclamat: vai, am legat pe mai cu ţanţoş! Sora mai mare, Hareta, care se afla lângă mine cu o foarfecă în mână a intervenit prompt: „lasă că le dezleg eu, cu forfeca!” Toţi cei de faţă s-au distrat pe seama episodului respectiv, episod care a intrat şi s-a păstrat multă vreme în suita de întâmplări hazlii ale familiei.

În gospodăriile cu mijloace de trai puţine şi cu mulţi copii

şcolari, care învăţau unii dimineaţa iar alţii după amiaza, erau purtate

19

în multe cazuri, aceleaşi obiecte de îmbrăcăminte şi aceleaşi încălţări. Copiii ce mergeau la şcoală dimineaţa erau nevoiţi să ajungă acasă cât mai repede pentru ca fraţii lor să nu întârzie la orele de după amiază. Nici copiii din familia mea nu au fost scutiţi de asemenea practici. Ca aproape toţi copiii din clasa mea mergeam la şcoală desculţ primăvara şi toamna până dădea îngheţul, după care încălţam opincile confecţionate din piele de porc. Răzbate din pâcla anilor care au trecut o întâmplare ce merită să fie evocată.

au trecut o întâmplare ce merit ă s ă fie evocat ă . Pe treptele ş

Pe treptele şcolii primare din Dorobanţi, după o serbare. În mijloc învăţătorii Ecaterina şi Ion Iliescu

Cred că eram prin clasa a doua sau a treia când, într-o zi, un coleg pe nume Iluţă Cotruţă (Dumnezeu să-l odihnească) a venit la şcoală încălţat cu nişte ghete destul de arătoase deşi nu erau noi. Se fălea cu ele şi nu se mai trăgea pe derdeluş ca să nu le strice. Ne-a spus că tatăl lui le-a cumpărat din piaţa de vechituri de la Botoşani cu 28 de lei. Din ziua aceea i-am tot rugat pe părinţii mei să-mi cumpere şi mie o pereche de ghete. După câtva timp am devenit posesorul primelor ghete din viaţa mea, cumpărate de la un telal din târg. Era

20

primul semn de domnie, pentru că pe atunci în sat purtau asemenea încălţări numai domnii: preotul, învăţătorii, primarul, notarul, boierul şi alţi câţiva, precum şi odraslele lor. Dar de acele ghete nu m-am putut bucura pe deplin, fiind nevoit să le folosesc împreună cu sora Milia, care mergea la şcoală după amiaza. Chiar în aceste condiţii grele, toţi fraţii şi surorile mele au frecventat şcoala, au învăţat după puterile lor şi au devenit oameni gospodari la casele lor. Doar doi dintre cei nouă copii au reuşit să depăşească nivelul învăţământului elementar. Sora Aglaia a absolvit cursurile Şcolii Normale de fete din Botoşani şi a profesat ca învăţătoare mai mult de 30 de ani. Al doilea fiind cel ce scrie aceste rânduri care, după absolvirea Facultăţii de Filozofie – secţia Pedagogie a Universităţii Bucureşti, a slujit ca profesor şcoala românească aproape 42 de ani. Accesul în şcolile secundare al fiilor de ţărani nu era la îndemâna oricărui copil ce şi-ar fi dorit să înveţe mai mult. Susţinerea lui la liceu reprezenta un efort material ce depăşea posibilităţile sătenilor împovăraţi de dări şi de o droaie de copii. Frecventarea şcolii primare era obligatorie şi după câte îmi amintesc nu prea rămâneau copii în afara ei. Pe durata vacanţelor şcolare, dar şi în jumătăţile de zi de după orele de curs, participam alături de ceilalţi membri ai familiei la treburile gospodăreşti, la muncile câmpului şi la păscutul animalelor. Aflat cu vaca sau cu cârlanii la păscut, în fierbinţeala zilelor de vară mă bălăceam cu băieţii de seama mea în râmnicul lui Stredie din Iticaş. Stredie era stăpânul terenului pe care se afla băltoaca, iar Iticaş era numele tarlalei în care şi părinţii mei aveau două dârjunci de pământ. Râmnicul despre care vorbesc era un bulhac de câteva zeci de metri pătraţi în care creşteau de-a valma stuful, pipirigul, papura, lintiţa, mătasea broaştei şi în care vieţuia un număr impresionant de broaşte şi codaţi, de care noi nu ne sinchiseam. În partea cea mai adâncă a râmnicului apa ne ajungea până la bărbie şi se tulbura îndată ce noi, băieţii, intraţi în mâlul de pe fund până la genunchi, începeam hârjoneala, înotam pe sub apă, ne scufundam, săream de pe mal în fel şi chip iar când încheiam scalda şi ieşeam la soare să ne uscăm eram mai murdari decât atunci când

21

intram. În plus, aveam ochii înroşiţi de apa murdară şi picioarele acoperite de mâl până mai sus de glezne. Dar aceste neajunsuri nu contau. Eram bucuroşi că ne-am răcorit, că am mai deprins câte ceva din tehnica înotului şi a săritului în apă, că ne-am distrat, chiar dacă în acest timp animalele au pătruns pe proprietăţile vecine şi au produs stricăciuni. De altfel, căldura verii nu ne afecta prea mult. Îmbrăcămintea lejeră, alcătuită din cămaşă şi izmene făcute din pânză de in sau de cânepă, ţesută în casă, încinşi la brâu cu o cureluşă sau o sfoară, ne proteja împotriva arşiţei iar pălăriuţa pleoştită ne ferea capetele de razele fierbinţi. Cureluşa sau sfoara cu care ne încingeam nu avea rol ornamental şi nici nu servea la susţinerea izmenelor, care aveau un sistem de prindere pe cât de simplu, pe atât de eficient… Ea era folosită pentru a lipi cămaşa de corp spre a crea un fel de marsupiu sau sân, cum îi spuneam noi. În sân purtam cele câteva beţe de chibrituri şi o bucăţică de scăpărici pentru aprins focul, fructele pe care le adunam de pe marginea drumului,strugurii, nucile când începeau să li se întărească miezul, ştiuleţii de porumb pentru copt, tăbuiaţa cu nasturi pentru diverse jocuri şi multe altele. Observi, stimate cititor, că nu pomenesc nimic despre încălţări. Acestea nu făceau parte din inventarul nostru vestimentar, pe întreaga durată a anotimpului cald. La muncile agricole, la păşunatul animalelor, la joacă şi la treburile gospodăreşti, copiii, tinerii şi chiar adulţii umblau desculţ. Nici mâncarea pentru la câmp nu crea probleme prea complicate părinţilor. În trăistuţa de şcoală îmi punea mama o hrincă de mămăligă, un ou fiert sau un boţ de brânză înfăşurat într-o frunză de bostan ori de hrean, la care alătura două trei cepe sau un castravete murat. În alte zile demâncarea se compunea dintr-o bucată de malai sau câteva turte din făină de grâu, coapte pe plită şi o sticluţă cu lapte care adesea se acrea sau se spărgea sticla. Apa rece şi limpede, băută prin sorbire direct din izvorul de sub deal încheia prânzul frugal, îmbucat la umbra unor tufari sau a unui mal de gârlă. La vremea chindiei, când în urma scaldei şi a jocurilor antrenante foamea ne dădea din nou târcoale, încercam să o amăgim

22

cu porumbele sau cu aguridă, care ne făceau gura pungă şi ne strepezeau dinţii, fără să ne potolească foamea. Deşi ştiuleţii de porumb nu aveau încă boabele în lapte, nerăbdători, noi îi coceam, mai mult pârpăliţi şi afumaţi decât copţi, înfulecam cu poftă boabele abia urzite, iar urmarea se vedea în scurtă vreme: alergările în viteză şi repetate la gârlă sau în lanul de porumb. Ne îndreptam spre casă cu animalele nu prea sătule când soarele trecea după dealul ce străjuia ţarina, iar cerul se colora în tonuri violacee în urma lui. Înserarea şi umbrele fantomatice se instalau treptat peste câmp şi sat. În timpul verii era lesne de găsit un culcuş pentru odihna de noapte. Peste iarba deasă din livadă aşterneam un lăicer sau un ţol mai gros, cu altul mai subţire mă înveleam şi, sub clarul de lună, în aerul răcoros şi parfumat, dormeam neîntors. Lătratul câinilor, zgomotul căruţelor care treceau pe drumul din apropiere şi al fructelor ce cădeau din pomi, cântatul cocoşilor alcătuiau fondul sonor care îmi însoţea somnul, fără să mă deranjeze. Trezirea în zorii zilei următoare, la apelurile repetate ale tatei, era lucrul cel mai greu, pentru că niciodată nu mă săturam de somn.

Fiecare om poartă, în desaga sa cu amintiri, imagini neşterse despre jocurile din copilărie, care i-au încântat cei mai frumoşi ani ai vieţii, chiar dacă împrejurările şi condiţiile în care a trăit nu au fost dintre cele mai bune. Odată cu trecerea anilor, s-au estompat aspectele şi evenimentele neplăcute, au căpătat o tuşă de culoare mai vie împrejurările de viaţă faste, copilăria apărând, astfel, într-o nouă lumină, provocând trăiri afective nostalgice, fiind mereu evocată. Gama jocurilor noastre, ale copiilor de ţărani de acum o jumătate de veac şi mai bine, reflecta condiţiile social-economice, nivelul de civilizaţie şi gradul de cultură ale sătenilor. Numărul jocurilor şi varietatea lor erau foarte mari. Acestea se transmiteau de la o generaţie de copii la alta ca un fel de folclor ludic, specific zonei respective. Jocurile erau practicate în funcţie de anotimp, de vârsta copiilor, de sex şi de locul unde se aflau ei. Iarna, de exemplu, când ne petreceam cea mai mare parte a timpului pe lângă casă, ne băteam

23

cu zăpadă, ne dădeam pe gheţuş, făceam oameni de zăpadă sau ne trăgeam cu sania. Cel mai bun loc pentru săniuş era panta din dealul de la Coroblea, unde se adunau toţi copiii din cotul nostru de sat cu săniile, unde se declanşa întrecerea şi se crea o hărmălaie de chiote, fluierături, strigăte şi hohote asurzitoare. Săniile zburau una după alta la vale iar noi, îmbătaţi de viteză şi de curentul de aer rece, trăiam intens bucuria momentului. Efortul şi transpiraţia provocate de urcarea la deal, erau neglijabile în comparaţie cu satisfacţiile oferite de coborâre, când sania prindea viteză ameţitoare, iar încălţările sufereau grave stricăciuni. Când mă săturam de dat cu sania, mă trăgeam cu schiurile, două doage de butoi prevăzute cu două curele din piele de la hăţuri, pe care le procuram cu mare greutate. Dacă vremea nu era bună pentru săniuş, ne jucam de-a ascunsa, folosind ca ascunzători stogurile de fân sau paie, glugile de strujeni, grajdul sau ocolul oilor. Cele mai antrenante şi mai plăcute jocuri erau cele organizate pe câmp, când mergeam cu animalele la păscut. Fascinaţi de frumuseţea jocurilor, animalele ori rămâneau flămânde, ori erau scăpate de sub supraveghere şi produceau pagube culturilor de lângă imaş. Şi într-un caz şi în celălalt primeam acasă ocară ori câteva codirişte la fund. Dar asta nu mai conta. A doua zi reluam săritul caprei, alergările, săriturile de pe loc şi cu elan, leapşa, ascunsa, ţurca, palanca ş.a. Jocurile care mi-au însoţit şi înfrumuseţat copilăria nu presupuneau utilizarea unor jucării, ci doar obiecte aflate la îndemână, cărora le dădeam utilizări corespunzătoare dorinţelor noastre: băţul şi mingea de cârpă folosite la oină, mingea din păr de cal folosită la fotbal, nasturii pe care îi subtilizam de la obiectele de îmbrăcăminte, arcul şi săgeţile făcute din nuiele şi sfoară, doagele de la butoi pentru schiuri, două capace de la cutiile pentru cremă de ghete şi o bucată de aţă pentru telefon, zmeul pe care mi-l făceam singur ş.a. Importantă pentru noi, copiii, era nu frumuseţea obiectului, devenit jucărie, ci utilitatea lui. Un banal băţ de corn sau de alun era şi instrument pentru mânat şi păzit vitele sau oile, şi armă de apărare împotriva câinilor, şi obiect îndemânos în practicarea unor jocuri:

24

de-a untul, palanca, azvârlita, ţurca ş.a. Palanca era un joc ce consta în aruncarea băţului astfel ca el să sară dintr-un capăt în altul şi să ajungă cât mai departe. Pentru aceasta, trebuia să te prăbuşeşti cu burta pe pământ (aşa cum fac fotbaliştii noştri atunci când vor să păcălească vigilenţa arbitrului şi să obţină un penalti), şi să dai băţului un impuls cât mai mare. S-a emis părerea că jocurile de mişcare sunt agreate şi practicate cu precădere de copii pentru a-şi consuma surplusul de energie pe care îl au. În plus, acestea le oferă bucurii şi satisfacţii superioare jocurilor statice. Aşa este. Copiii trăiesc intens, cu întreaga fiinţă acţiunile şi cerinţele jocului. Ei fac acest lucru cu toată seriozitatea şi energia de care sunt capabili. Numai oamenii mari se joacă cu intenţia de a se distra – afirma cineva. Generaţia de copii şi tineri de astăzi beneficiază de jocuri şi jucării rezultate ale uriaşelor progrese la care au ajuns electronica şi informatica, domenii faţă de care este irezistibil atrasă. Dar televizorul, calculatorul, internetul, telefonul mobil, jucăriile sofisticate informatizate, îi ţintuiesc pe copii şi adolescenţi în spaţii închise, îi privează de binefacerile jocurilor în aer liber şi, ce e mai grav, îi îndepărtează de carte. Părinţii, bunicii, profesorii se plâng că tinerii şi copiii nu citesc, nu folosesc cartea – acest tezaur al cunoaşterii umane. Ei trebuie lămuriţi şi convinşi că o cultură generală bogată şi solidă, atribut fundamental al omului modern civilizat şi cult, nu se poate forma doar prin intermediul mijloacelor electronicii şi informaticii, care nu sunt decât nişte auxiliare preţioase. Cartea, ca depozitar al cunoaşterii umane, al culturii universale, rămâne principala sursă pentru îmbogăţirea minţii şi înnobilarea sufletului.

Pe parcursul celor şase ani cât am fost elev la şcoala din sat, numărul membrilor familiei s-a micşorat de la an la an. S-au căsătorit surorile Hareta, Ileana şi Milia, rămânând la părinţi doar eu şi cu fratele Petrea. Cei plecaţi la casele lor se adunau la casa părintească la sărbători sau la hram, prilejuri cu care se încingeau distracţii pe cinste, cu mâncare şi băutură din belşug.

25

Deşi le venea tot mai greu să facă faţă întâlnirilor de familie din cauza vârstei, părinţii îşi primeau bucuroşi copiii, ginerii şi nepoţii şi-i ospătau cu tot ce aveau mai bun. La o asemenea reuniune, la masa plină cu bucate tradiţionale Hareta era îndemnată insistent de către unul dintre participanţi ca la friptura rumenă şi apetisantă făcută la cuptor să servească şi murături. Se răsfăţau pe masă castraveţi, pătlăgele, ardei cornul-caprei, harbuz cu miez de culoarea sângelui, murături care pe ea nu o ispiteau. După ce şi-a satisfăcut pofta cu o bucată respectabilă de carne a dat următoarea explicaţie:

- Eu mănânc murături numai la cartofi şi fasole, ca să le împing pe gât. Friptura alunecă singură. Plecarea mea la Şcoala Normală nu era în intenţiile părinţilor în condiţiile în care aveau fete de măritat şi băieţi de însurat. Din cauza situaţiei materiale precare, după absolvirea ciclului primar nici nu luau în calcul trimiterea mea la învăţătură mai departe. Pe parcursul celor doi ani de curs complementar, cadrele didactice au solicitat tot mai insistent părinţilor mei să mă susţină în învăţământul secundar, că merită să facă acest efort. Lor, dascălilor mei din sat, datorită cărora am păşit pe calea învăţăturii mai înalte, le sunt profund recunoscător şi le păstrez o caldă şi respectuoasă amintire. Am plecat la Şendriceni pentru înscriere şi examen fiind dat în grija unui gospodar pe nume Gheorghe Damian din Nicşeni, care mergea cu fiul său, Ghiţă, la admitere la şcoala domnului Iancu, şi care mai avusese un băiat la acea vestită şcoală. Atunci am călătorit pentru prima dată cu trenul de la Vorniceni până la Dorohoi unde, înainte de a o lua pe jos pe drumul Şendriceniului, însoţitorul nostru ne-a tratat la o crâşmă de pe strada gării cu câte o ciorbă şi cu câte un ţap de bere. Cum nu mai băusem bere până atunci, mi s-a părut amară şi neplăcută la gust. Drumul până la Şendriceni de circa 4 km nu a fost greu. Eram obişnuit cu mersul pe jos. Făcusem de mai multe ori deplasarea la Botoşani pe o distanţă mai mare, presărată cu dealuri şi văi, uneori şi cu greutăţi purtate în mâini sau în spate. Când am ajuns în vârful dealului care străjuieşte şcoala în partea de răsărit, am fost impresionat de peisajul ce ni se înfăţişa, de clădirea şcolii acoperită cu olane roşii care se răsfăţa în lumina

26

soarelui de amiază, de pădurea ce se întindea pe versantul dinspre apus, de lacul ce strălucea în bătaia razelor piezişe ale astrului zilei.

lucea în b ă taia razelor piezi ş e ale astrului zilei. Am p ă truns

Am pătruns cu sfială şi emoţie prin impunătoare poartă sculptată în stil maramureşean, care impunea prin dimensiunile ei respect pentru instituţia în care te introducea şi te avertiza că în spaţiul pe care îl străjuia se petrec lucruri serioase. Primul popas l-am făcut la cişmeaua cu apă limpede şi rece pentru a ne potoli setea şi a ne răcori feţele transpirate şi prăfuite de la drum. Pe aleea pietruită ce merge spre impunătoarea clădire a şcolii am admirat în dreapta mirificul parc, cu arbori voinici şi umbroşi iar în stânga conacul ce a fost construit de către foştii proprietari ai domeniului, fraţii Cananău.

27

Înscrierile se făceau în una din încăperile conacului. Holul era plin de băieţi de 11-12 ani, însoţiţi de părinţi cu bagaje, veniţi din toată Moldova, Bucovina şi Basarabia. Examenul a început cu probele eliminatorii: vizita medicală, muzică (verificarea vocii şi a auzului muzical), dicţie, educaţie fizică, teste psihologice de personalitate. Candidaţii care au trecut de aceste probe au fost supuşi apoi unor examinări orale şi scrise la limba română şi matematică. Suita de probe pe care trebuiau să le susţină candidaţii la admiterea în şcoala normală reflecta preocuparea ca aspiranţii la statutul de învăţători să fie sănătoşi fizic şi mental, să posede calităţile morale, intelectuale şi artistico-plastice necesare profesiei pentru care au optat. Şi era firesc să fie aşa. Am fost declarat reuşit al treilea pe lista afişată iar o dată cu comunicarea în scris a rezultatului au fost înşirate şi obiectele de inventar cu care urma să mă prezint la şcoală la data începerii cursurilor. În afară de pat, aspirantul la statutul de domn în satul său, trebuia să aibă un sac mare pentru saltea, pe care urma să-l umple cu paie de la