MARCOVICI Simeon

(numele la nastere: Marcu Simion), se naste la

25 ian. 1802 (?) - moare in 1 iul. 1877,
Bucuresti.

Publicist si traducator.
Studii la Acad. greceasca din Bucuresti si la
scoala lui Gh. Lazar, apoi, din 1820, timp de
sapte ani, bursier al Eforiei scoalelor la Pisa si
Paris, unde urmeaza filosofia, filologia si
matematica.

Intors la Bucuresti, este prof. de matematica,

franceza si retorica la Colegiul „Sf. Sava".
Colaboreaza la Curierul romanesc. Gazeta
Teatrului National, Muzeul National etc, iar din
1859 conduce, un timp, impreuna cu C.N.
Brailoiu, ziarul Conservatorul progresit. Detine
functii importante (secretar particular al lui Gh.
Bibescu, cenzor al Tarii Romanesti, primar al capitalei, iar dupa 1850, efor al scoalelor).

Avind „darul de a placea tuturor guvemurilor" (Gr. Alexandrescu), este rasplatit cu onoruri si gratificatii.
Favorit al lui Bibescu, nu participa la revolutia de la 1848, dar este printre „chezasii" membrilor
falansterului de la Scaieni.

Publica in presa vremii art., cuvintari, recenzii: Idee pe scurt asupra tuturor formelor de obladuiri (Curierul
romanesc, 1829), Cuvint ce s-au zis la deschiderea Scoalei nationale din Bucuresti in 1827, septembrie
15 (Biblioteca romaneasca, III, 1830), Scrisoarea catre I. Maiorescu (Foae literara, 1838), Istoria patriei
(Curier de ambe sexe, I, ed. II, 1862) s.a.

Cursul de retorica si traduce din literatura clasicista si preromantica a veacului al X VIII-lea (Le Sage,
Marmontel, Alfieri si indeosebi Young), insotite de prefata, sint simptomatice pentru evolutia ideilor literare
si a gustului in societatea romaneasca din epoca pasoptista.

Format in spiritul luminismului francez (Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Condillac etc), Simeon
Marcovici continua, alaturi de Heliade, initiativele lui Gh. Lazar de la Colegiul „Sf. Sava" si contribuie la
aplicarea programului Societatii Literare (raspindirea cartii, cultivarea limbii, traduceri din literatura
europeana etc). Tutelate de o conceptie rationalista, Cuvintul si Idee pe scurt vehiculeaza idei despre
contractul social, dreptul natural si egalitatea de nastere si in fata legilor, face elogiul monarhului filosof,
respinge tirania si privilegiile. Simeon Marcovici impartaseste convingerile Scolii ardelene si ale lui Gh.
Lazar despre insemnatatea scolii si a raspindirii cartii, a stiintei, pentru luminarea natiei si eliberarea ei de
servitutea superstitiei. in acelasi spirit luminist, il preocupa „canonisirea" limbii si imbogatirea ei cu „ziceri
noi", urmind normele stabilite de Heliade si de Societatea Literara.

Cursul de retorica, moment de referinta in istoria teoriei literare romanesti, abordeaza problema genezei
operei de arta, rolul imaginatiei in actul creator, atributele geniului, stilului etc. Conceptul artei angajate in
slujba „dezradacinarii moravurilor rele si neclintitei intemeieri a celor bune" prezideaza optiunile literare,
indicate de asocierea calificativelor „frumoasa" si „folositoare". Cursul propaga doctrina clasicista intarita
de precepte rationaliste („infrinarea imaginatiei cu judecata"), in spiritul Regulelor si Cursului lui Heliade.
Sprijinite pe autoritatile veacului al XVIII-lea (La Harpe, Marmontel, Voltaire, Hugh Blaire etc), ideile
Cursului sint ilustrate cu exemple din literatura preromantica si romantica a epocii (alaturi de Young,
Volney, Lamartine sau Byron sint citati si poetii romani Iancu Vacarescu, Heliade, Carlova ori Gr.
Alexandrescu).

Preferintele traducatorului indica acelasi interes pentru literatura secolului al XVIII-lea, mai ales pentru
cea franceza, pe care o sustine intr-o polemica cu I. Maiorescu. Criteriul selectiv este dictat de ratiuni
utilitariste (etice). Simeon Marcovici se opreste la opere cu caracter sentimental-moralizator: Istoria lui Gil
Blas, „o oglinda indreptatoare a faptelor omului", Velisarie, „scriere morala", Francesca de la Rimini si
tragediile Filip si Orest etc. Viata Contelui de Comminj sau Triumful virtutii asupra patimii amorului, roman
socotit „de mare pret pentru purtarea tinerilor in lume", il atrage tot prin tenta moralizatoare. Talmacirea lui
„sloboda" „sporeste acordurile preromantice" ale operei scrisa de M-me de Tencin cu imprumuturi din
.jnaculatura lui BacuJard d'Amoud", devenind „o istorioara cenusie de colorit educativ crestin si umanitar"
(I. Pervain).

Cea mai importanta traducere a lui Simeon Marcovici , Culegere din cele mai frumoase Nopti ale lui
Young (1831), dupa versiunea libera a lui Le Tourneur, este o carte „inalta" menita „sa faca pe oameni
virtuosi". Reeditata intr-o forma „indreptata si adaogata", ea devine „una din cartile cele mai citite" (P.
Grimm), folosita la Colegiul „Sf. Sava" pentru „deprinderea tinerimei cu analisuri si compuneri". Fidele
originalelor in spirit, nu si in litera, traducerile lui Simeon Marcovici se impun prin limba supla si
mladioasa, remarcata de Eminescu: „Marcovici face parte din generatia aceea care a prefacut limba
romana in limba literara Limba traducerilor sale este aproape clasica si poate servi de model oricarui
scriitor roman". Familiarizind pe romani cu literatura preromantica europeana, traducerile lui Simeon
Marcovici au deschis calea afirmarii creatiei literare nationale.

« DATORIILE OMULUI CRESTIN »

Simeon Marcovici, profesorul bun la toate în prima noastră modernitate, face o analiză foarte
pertinentă asupra clasei noastre de mijloc, pe care o căutăm cu atîta îndîrjire, fără să o aflăm. Filozof
şi profesor de matematică la Colegiul „Sfîntul Sava“ din Bucureşti, Simeon Marcovici tipăreşte la 1839,
în tipografia pitarului Constandin Pencovici, Datoriile omului creştin, întemeiate pe învăţăturile Sfintei
Scripturi. Manualul se adresează meşterului, adică celui care, prin profesarea unei meserii,
acumulează nu numai experinţă, ci şi un capital educativ.
Chiar dacă se ocupă în tratatul său şi de definirea plugarului şi a bogatului, nu acestora li se
adresează, primii fiind prea ascunşi în dobitocie, ceilalţi – înclinaţi spre moliciune, dat fiind lenevirea
indusă de bogăţie. Iată ce spune: „Lucrul cîmpului şi îngrijirea turmelor nu cer aceiaşi putere de
înţelegere şi aceiaşi iscusinţă ca meşteşugurile. Mulţi ani sînt trebuincioşi ca să înveţe cineva un
meşteşug. Printr-aceasta, meşterul se află cu o treaptă mai sus decît plugarul sau păstorul.
Deprinderea cea necontenită a înţelegerii lui şi sporirea stării sale ajută foarte mult a-i face năravurile
mai dulci.“
Accesul la resurse este cel care îl califică pe acest meşter la cunoaşterea şi însuşirea unei
ferice desfătări domestice. După Marcovici, meşterul, cu sensul de posesorul unei profesii, se află pe
treapta de mijloc între „prostimea ţăranului“ şi „covîrşitoarea delicateţă a bogaţilor“. Are deja o
oarecare instrucţie care să-i permită să se detaşeze de prostimea prostimii (sensul aici fiind şi de
mulţime, şi de neştiinţă), dar nu are bogăţii nemăsurate care să-l arunce în risipa inutilă, în „desfătări
şi moliciune“.
Între „sărăcie şi prisos“, meşterul reprezintă „treapta cea adevărată a Statului, aflîndu-se ferită
de grosimea ţărănească şi de relele nărăviri ale trîndavei bogăţii“, singura categorie care poate da
„pilde de virtute, de curăţenie de suflet, de sîrguinţă şi de iubire de patrie“. Chiar Iisus Cristos şi-a
recrutat ucenicii din rîndurile acestei tagme – crede Marcovici, dînd exemplu pe Petru pescarul, Luca
doctorul, Pavel meşterul de corturi.
Societatea românească avea – are încă – neapărată nevoie de această valorificare socială şi
economică, pentru că ceea ce urmează nu este deloc încurajator. Marcovici constată că cel mai mare
vrăjmaş al meşterului, adică al celui care ar trebui să formeze clasa de mijloc, este el însuşi.
Prin dispreţul arătat meseriei pe care o practică, meşterul ajunge să se devoreze singur. „În
vremea de acum“, scrie Marcovici, „meşterii stăpîniţi de nesocotinţă, şi de rele chibzuiri... pe de o parte
doresc să facă stare mare, şi pe de alta despreţuiesc mijlocul de a o dobîndi, adică cumpătarea şi
dragostea muncii.“
Adică se doresc galantomi fără a avea resursele necesare galantomiei: „Fără a fi bogaţi voiesc
a să lua după cei bogaţi, caută strălucire în mobile, lucsul în haine, felurirea şi supţierea gustului în
mîncări şi petreceri cheltuitoare.“ Or, cînd îţi doreşti atît de multe, nu poţi decît să trişezi, sărind peste
etapele ostenelii benefice: „încep a vinde marfa lor cu preţ mare“ şi, repede „cumpărătorii îi părăsesc“;
mai apoi „scot marfă rea ca să o dea mai ieftin“, dar „cumpărătorii nu mai iau“; pentru ca obsesia
îmbogăţirii să îi arunce în „înşelătorii“ şi „vicleşuguri“ atingătoare de reputaţii.
Meşterii buni şi cumpătaţi nu fac pui – mai spune Marcovici. Copiii şi nepoţii fug cu dispreţ de
meseria părinţilor, visînd la fantasmagoria grandorilor: „Fiii şi strănepoţii meşterilor au îmbrăţişat
mîndria şi lucsul în locul cumpătării şi a înţelepciunii părinţilor lor. Să ruşinează de meseria lor, şi o
părăsesc ca să caute alta mai strălucitoare.“
Prima greşeală în transmiterea profesiei este înfăptuită chiar de către părinţi, care vizează la
„o soartă mai norocită“ pentru copiii lor, împingîndu-i să „înveţe ştiinţe“, asta după ce i-au răsfăţat,
lăsîndu-i „să petreacă o viaţă înlesnită întru toate“. La fel de greşit se acţionează şi în cazul fetelor,
„împodobite“ cu „învăţături de joc, de zugrăvie şi de muzică“, cu lecturi „plăcute şi de petrecere“, care
le vor transforma în doamne de companie şi nicidecum în soţii eficiente.
Simeon Marcovici crede că nu goana după mărirea ştiinţei şi rangul dregătoriei ar trebui să-l
motiveze pe meşter, ci munca cinstită. „Meseria nu cinsteşte pe om, ci omul trebuie să cinstească
meseria sa“ – sună sentinţa modernului Marcovici. Şi încheie cu: „Fericirea nu spînzură de felul
meseriei, ci de acela care o unelteşte, că, fără cumpătare, fără sîrguinţă, fără cunoştinţele cele
trebuincioase despre meseria sa, omul este totdeauna chinuit de ticăloşie, şi nici într-o parte nu poate
scăpa de trebuinţă.“