Antiteză cromatică la Catullus

Reprezentant principal al poeziei neoterice, Gaius Valerius Catullus a impresionat prin

lirismul său nuanțat, bogat în sugestie și emoții. Cunoscuta idilă cu presupusa Lesbia avea să îi
influențeze majoritatea versurilor, acesta devenind un pionier a ceea ce înseamnă lirism subiectiv,
co o tematică a iubirii și, până la urmă, personală, autobiografică. Aprecierile și influența sa s-au
revărsat de-a lungul timpului, el fiind remarcat, în primul rând de către clasici, precum: Ovidius,
Horatius ori Vergilius, iar mai apoi de arhei ale celor mai importante perioade din literatura
universală: Whilliam Shakespeare, J.W. Goethe, Novalis etc.. Până și poeți ai literaturii române
aveau să fie inspirați de acest “părinte” al lirismului subiectiv latin: Mihai Eminescu sau Nichita
Stănescu, spre exemplu.

În ceea ce-i privește stilul, Catullus este considerat un deschizător de drumuri în poezie,
fiind acela care a adus în cuvinte latine metrii elini – hexametrul și pentametrul, dar și metri lirici,
ca hendecasilabul al lui Alceu și Sappho.1

Din punct de vedere stilistic, se poate remarca o suită de artificii în constituirea discursului
catulian, unul dintre cele mai importante fiind procedeul antitezei. Făcând uz de aceasta, poetul
evidențiază anumite calități prin referirea la opusul acestora, realizând un contrast pe mai multe
niveluri.2 Lucrarea de față are ca finalitate evidențierea câtorva exponenți ai contrastului în spectrul
planului vizual, iar ca element de referință, va fi vizat poemul numerotat LXIII (dedicat lui Attis).

Contrastul vizual cel mai puternic nuanțat în lirismul lui Catul este acela dintre întuneric și
lumină, poate, mai concret, între negru și alb. Întunericul (absența luminii) se constituie în textul
citat prin uzul substantivului “nemus” și al adjectivului “opacus”. În poemul LXIII, substantivul
nemus apare de nu mai puțin de nouă ori – putând, poate, fi considerat motiv recurent al mesajului

1
Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, București, Corint, 2003, p. 157.
2
Eugen Cizek, op. cit., p.158.
poetic. Substantivul nemus, oris va cunoaște o actualizare neobișnuită aici, acesta echivalând, ca
sens propriu, cu silva,ae3. Gheorghe Guțu, în lucrarea sa lexicografică, îl definește pe nemo, oris
ca “nemus, oris n. 1 pădure cu pășuni bogate, crîng, ,(gener.) pădure 4”. Termenul opacus(3) nu
este, nici acesta, cel mai comun pentru a exprima ideea de absență a luminii, însă, datorită
poeticității sale, își câștigă calitatea de a atrage atenția cititorului într-un mod în care adjective
precum niger sau ater nu ar putea-o face. Dacă în dicționarul lui Gh. Guțu, acest adjectiv este
echivalat cu “umbros, întunecos, fig. negru5”, Dicționarul Latin Oxford ne oferă ca prim sens “ceea
ce este protejat de lumina și căldura soarelui6”. Astfel, substantivul nemus, aflându-se în
proximitatea acestui adjectiv, va câștiga o nouă calitate, a absenței soarelui și, deci, a întunecimii:
“per opaca nemora7”

Antiteza se va nuanța și mai mult în versurile 87-89. Acestea surprind foarte bine contrastul
lumină-întuneric, substantivul nemus fiind în antiteză cu descrierea litoralului luminos: “umida
albicantis loca litoris”

Actualizarea nuanțelor contrastante negrului se va resimți pe mai multe planuri. Este de

ramarcat, în primul rând, utilizarea adjectivului albus(3), dar și prezența unui alb luminos, al
purității, materializat de prezența lexemelor din familia “zăpezii” (nix, nivis) – apărând atât
substantivul propriu-zis, cât și derivatul său adjectival: niveus (3).

Raportul luminos – privat de lumină, în conformitate cu frecvența termenilor utilizați va

determina, ca o concluzie, o dominanță a luminii, in vreme ce sugestiile negrului servesc ca reper
comparativ și util în construcția antitezei. Un astfel de rezultat poate conduce și la stabilirea unui
diagnostic cu privire la atitudinea și, poate, optimismul scriiturii catuliene.8

Deși accentul cade, în opera lui Catullus pe rezonanța emotivă și nu aceea ambientală ori
cromatică, contrastul construit de acesta în plan exterior poate servi ca instrument corespondent
pentru un eventual contrast psihologic, al universului interior uman.

3
Jacqueline R. Clarke, The Classical Quarterly, Colours in conflict: Catullus’ use of colour imagery in C.63, vol. 51, nr.
1, p.163.
4
Gh. Guțu, Dicționar Latin-Român, București, Editura științifică și enciclopedică, 1983, s.v..
5
Gh. Guțu, op. cit., s.v..
6
***, Oxford Latin Dictionary, Londra, Oxford at the Clarendon Press, 1968, s.v..
7
http://www.thelatinlibrary.com/catullus.shtml#63
8
Jacqueline R. Clarke, op. cit., 167.
 Având în vedere aspectele punctate mai sus, putem conclude că discursul lui Catullus nu
se limitează strict la o expunere simplistă a sentimentelor și frământărilor sufletești. Corespondența
interior-exterior poate servi ca veritabilă mărturie a complexității imaginarului catulian, astfel că,
această antiteză a non-colorului va evidenția intensitatea și atitudinea poetului asupra mesajului
transmis, nuanțând o alternanță climax-anticlimax.

Florin Gherheș, Studii romanice: culturale și lingvistice, anul II