Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
14
Care, cu zâmbet mă mir că a dat ceva bun câteodată;
Mă indignez că şi bunul Homer uneori dormitează;[2]
Dar să te fure-aţipirea, iertat e-ntr-o operă lungă.
Ca şi pictura-i poema. Te-atrage vreuna de-aproape,
Alta te-ncântă de stai s-o priveşti de departe;
Una preferă-ntuneric, iar alta voieşte lumină,
Ne-nspăimântată de loc de părerea acerbului critic;
Una, odată-a plăcut, însă alta mereu o să placă.
Tu, cel mai mare-ntre fraţi, ce formatu-te-ai bine, prin sfatul
Tatălui tău şi cu gust şi prin tine, îţi adu aminte
Vorbele acestea : în unele lucruri, e drept, că se poate
Îngădui mediocru să fii, bunişor, căci juristul
Şi avocatul de rând sunt departe de daru-elocinţii
Unui Messala, şi nu ştiu atât cât Cascellius Aulus,
Dar preţuiţi sunt şi ei : însă oameni şi zei şi columne
Nu au admis ca poeţii să fie nicicând mediocri.
Cum la ospeţe plăcute, o muzică nepotrivită,
Macul cu miere sardinică, ori neplăcuta mireasmă
Supără, căci un ospăţ ar putea s-aibă loc fără ele,
Astfel născut, făurit ca să farmece mintea, poemul
Dacă în frunte nu stă, e firesc să rămână la coadă.
Cine nu ştie fanda, să se lase de Câmpul lui Marte,
Nepriceputul la jocul cu mingea, cu discul sau cercul,
Stă deoparte căci altfel vor râde de el spectatorii :
Nu ştie versuri să facă, dar scrie ! – Ei, fie-i pe voie !
15
Liber e, nobil de neam, mai ales că-i înscris cu venitul
De cavaler, şi-i lipsit de vreun viciu, de-o pată pe suflet.
Tu nu vei zice şi face nimic fără voia Minervei.
Ăsta ţi-e gândul şi simţul; şi totuşi, de-ncerci a compune
Din întâmplare ceva, să pătundă-n urechea lui Meciu
Şi a părintelui tău şi a mea, şi s-o pui deoparte
Până-ntr-al noulea an, închizând-o-n sertar; poţi distruge
Ceea ce n-ai publicat, dar cuvântul scăpat nu se-ntoarce.
Orfeu, tâlmaciul de zei şi profet, depărtă de la crime
Şi de la groaznica hrană pe omul trăind în pădure;
De-asta s-a spus că-mblânzea totdeauna pe lei şi pe tigri.
Şi de-Amfion, urzitorul cetăţii tebane, se spune,
Că prin al lirei lui sunet şi prin rugăminte duioasă
Pietre mişca orişiunde. Căci fost-a cândva-nţelepciunea
De-a osebi ce-i al tău de al obştii, profanul de sacru,
De-a stăvili desfrânarea, căminu-ntărindu-l în drepturi,
De-a-ntemeia aşezări, cu o lege în lemn încrustată.
Cinste şi nume, de-aceste avură divin cântăreţii
Şi poezia. Apoi apăru şi Homer strălucitul,
Însă Tirteu îndemnă cu-l lui vers bărbăteştile inimi
Pentru războiul lui Marte. Se spuse în versuri preziceri
Şi îndrumarea în viaţă, şi prietenia regească
Fu ispitită de-al muzelor ritm; născocit a fost teatrul,
Tihnă la trudele lungi; şi nici nu roşi tu de muză
Lirei măiestre, şi nu te sfii de-aedul Apollo !
S-a discutat dacă poate s-ajungă-un poem prin natură
16
Vrednic să fie-admirat ori prin artă; nimic nu dă munca
Fără o vânâ bogată, şi nici un talent fără studiu.
Astfel se-ajută-ntre ele şi mâna şi-o dau ca prieteni.
Cine la curse râvneşte s-atingă vreo ţintă,
Multe-a-ndurat de copil, asudând şi răbdând chiar şi frigul,
S-a stăpânit de la vin şi plăceri; flautistul ce-n jocuri
Pitice cântă, întâi a-nvăţat, s-a temut de profesor.
Şi nu te îngâmfi în zadar : „Făuresc admirabile versuri;
Râia să dea în codaşi; mi-e ruşine să fiu cel din urmă,
Sau să declar că nu ştiu ce nici nu-nvăţat-am vreodată.“
Ca şi un crainic ce-adună mulţimea să-i cumpere marfa,
Astfel poetul bogat şi din camătă şi din ogoare
Linguşitori însetaţi de câştiguri şi-i cheamă în preajmă.
Dacă mai poate cumva, să servească şi-ospeţe bogate,
Pentru sărac să se pună chezaş şi pe altul să-l scape
Dintr-un proces încurcat, m-aş mira să mai fie şi-n stare
De-a osebi pe prietenul bun de acela făţarnic.
De-ai dăruit sau ţi-e gândul să dărui cuiva vreun lucru
Nu te grăbi să-i aduci poezii făurite de tine
Căci o să strige tăios : „Este bine, perfect, admirabil !“
El va păli-n faţa lor şi-o să verse o rouă de lacrimi
Ochiul duios, va sări şi izbi cu piciorul pământul.
Cum cei plătiţi să bocească pe mort zic şi fac întrecându-i
Chiar pe aceia ce-n inimă poartă durerea, de-asemeni
Linguşitoru-i mişcat mai adânc ca prietenul sincer.
Regii, se spune, îndeamnă cu nenunărate pocale
17
Şi-l torturează cu vin pe acela ce vrea să-l cunoască,
Dacă e vrednic de-ncrederea lor; de vei scrie poeme,
Nu te-amăgească simţiri ce-s ascunse în piele de vulpe.
Dacă-i citeai lui Quintiliu ceva : „Ia fă bine şi-ndreaptă
Asta şi asta“ spunea; şi la vorba că-i tot ce se poate,
C-ai încercat şi-ncercat, poruncă-ţi dădea de a şterge
Versul cel rău întocmit, ca să-l baţi pe ilău de la capăt.
Dacă în loc să-l îndrepţi, te-apucai să-ţi tot aperi greşeala,
Nu mai rostea un cuvânt, socotind de prisos orice muncă,
Şi te lăsa să te-admiri de-ale tale-ncântat, fără critic.
Omul cinstit şi-nţelept va respinge un vers ce e şubred,
Va condamna pe cel aspru, va trage o linie neagră
Peste ce-i rău cu condeiul întors, va tăia vreo podoabă
Ce e mai mult, s-o sili, unde nu-i, să reverse lumină,
Va critica un cuvânt îndoios, va-nsemna ce să schimbe.
Astfel ţi-o fi Aristarh şi n-o spune : „Să-mi cumpăr amicul
Cu-asemenea fleacuri ?“ Da, fleacuri, dar ele-or
aduce[-n] mâhnire
Pe un poet ce-i în râset luat şi primit cu răceală.
Ca de râioşi sau de-aceia ce suferă de gălbinare,
Ca de-apucaţi, furioşi sau ajunşi de mânia Dianei
Fug cei cuminţi, nevoind să atingă poetu-n sminteală.
Nechibzuiţii copii l-urmăresc, hărţuindu-l într-una
Când îşi declamă poemul cu capul în nori şi-aiurează
Dacă-ar cădea-ntr-o fântână ori şanţ, cum cu gândul la mierle
E păsărarul : „Săriţi, cetăţeni, ajutor !“ o să strige
18
Poate-n zadar, căci nu-i nimeni să-ncerce să-l scoată de-acolo,
De-ar alerga cineva şi o funie-ar vrea să-i arunce,
„Cum poţi să ştii dacă el n-a făcut-o cu tot dinadinsul,
Moartea dându-şi ?“ „Că, iată, voi spune cum fu să sfârşească
Un cântăreţ din Sicilia. Nemuritor vrând să treacă
Tocmai ca zeii, în Etna fierbinte sări Empedocle
Cu sânge rece. Poeţii au dreptul să moară ca alţii;
Vrei să-l salvezi fără voia-i ? dar e ca şi cum l-ai ucide !
A încercat şi-altă dată; tu dacă îl scapi de năpastă
N-o să renunţe la moartea ce-i este atâta de dragă;
Greu să pricepi de ce versuri tot scrie ! Urinat-a, procletul,
Pe părinteasca cenuşă ? ca şi un smintit pângărit-a
Locul trăsnit ? e nebun orişicum şi asemeni ca ursul
Ce-a izbutit să sfărâme-ale cuştii zăbrele, pe fugă
Pune pe cei ignoranţi ori savanţi, declamând fără-odihnă;
Când îl înşfacă pe unul, îl ţine, l-omoară citindu-i,
Ca lipitoarea ce pielea o lasă când plină-i de sânge.
19