Sunteți pe pagina 1din 21

Poezii de goethe

***
Stă scris: La început a fost Cuvântul.
Mă şi opresc. Cine m-ajută să fac pasul?
Cuvântul? - Nu pot să-l preţuiesc aşa de mult!
Altfel va trebui să-l tălmăcesc
Dacă de spirit eu ascult.
Stă scris: La început a fost Ideea.
Dar cântăreşte bine-ntâiul rând,
Ca pana să nu fugă, slove goale aşternând.
Ideea e, ce-nfăptuieşte şi creează totul?
Ar trebui să scriu: La început a fost Puterea.
Dar iată că scriind sunt îndemnat
Să nu fac nici aici popasul.
Din ce adâncuri vine şoapta?
M-ajută duhul şi-mi dă sfat.
La început voi pune Fapta.
poezie clasică de Goethe din piesa de teatru Faust (1955),
traducere de Lucian Blaga
Cântec de nuntă
Povestim şi cântăm de-acel conte cu drag
Ce-odat locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moşneag
Îl face pe însurăţelul.
Fusese acela în sfântul război,
C-onoare luptase pin multe nevoi;
De pe cal când se dete întors înapoi
Găsi cetăţuia lui susă
Dar slugile, averile dusă.

Acum, conţişorule, acasă că-mi eşti...


Dar afli mai rău cele toate,
Căci vânturile trec neoprit prin fereşti
Şi vin prin odăile toate.
În noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut?
Ah! multe de-aceste mai rău le-am trecut.
Vede-se-va mâne ce-ar mai fi de făcut.
Deci iute, în luna bălaie,
În vechiul crevat şi în paie.

Şi cum el de voie-i aşa aţipea,


Sub pat se mişca ceva pare.
Guzanul foşnească oricât şi va vrea...
De-ar avea vo fărmioară, cum n-are!
Dar iute!-un pitic se arată deodat
C-a lampei lumină el e spiţelat.
Cu mutra lui gravă de-orator încercat
La picioarele contelui vine,
Ce nu doarme, să doarmă voire-ar!

Permisu-ne-am noi sărbători aici sus


De când părăsişi aste sale.
Şi când te credeam îndeparte-ncă dus,
Gândeam să petrecem încale,
Şi dacă dai voie şi nu te înfrici
Petrece-or în gură-îndemână, pitici,
N-onoarea miresei bogate şi mici.
Iar contele-n visu-i răspunde
Serviţi-vă numai orunde.

Şi ies trei călări ce se mişcă uşor,


Ei stătuse sub pat pân-aice,
Le-urmează un cor cântător-sunător
De chipuri posace şi mice.
Şi car după car ce-s cu toate de rând
De-ţi trece vederea ş-auzul văzând,
Cum este-n castelele regilor rând.
În căruţa aurită în fine
Mireasa cu oaspeţii vine.

Ş-aleargă cu toţii acuma-n galop


Să-şi aleagă în sală locşorul.
La-nvârtit şi la valţ şi la veselul hop
Îşi alege oricare odorul.
Ş-acum ţiuie, scripcăie, sun zurăind,
Se rotesc şi foşnesc, şuşăiesc şfârâind,
Ţistăiesc, poşpăiesc, şopotesc, zbârâind.
Conţişorul priveşte şi sigur
El crede că zace în friguri.

Ş-acum clappai şi dappai şi rappai, aşea


De laiţi, scaune, mese.
La masa cea mare oricare ar vrea
Să stea lângă puicele-alese.
Ş-aduc cârnăciorii, jamboanele mici
Şi păsări şi peşti şi fripture pitici
Şi vinul înconjură mesele mici,
Şi vuiesc, gălăgesc pân- dispare
Întreag-arătare-n cântare.
Vreţi ce s-a-ntâmplat mai departe să zic.
Să tacă-atunci zvon şi cântare
Ce-atât de gentil el văzuse în mic
I s-a dat ş-a gustat el în mare.
Şi trâmbiţe, sunet, cântări, tărăboi
Şi căruţi, călăreţi, de mireasă convoi,
Ei vin şi s-arăt şi se pleacă la noi
Oameni mulţi şi-n voia lor bună
Aşa fu şi va fi totdeună.
poezie celebră de Goethe, traducere de Mihai Eminescu
Alinare-n lacrimi
De ce eşti oare-atât de trist
Când totul e voios?
Ţi se cunoaşte după ochi,
Ai plâns, neîndoios.
"Şi chiar acum de-am lăcrimat, stingher,
Mi-am plâns durerea mea,
Şuvoiul lacrimilor lin
Povara parcă-mi ia."
Voioşi prietenii îţi spun:
La pieptul nostru, vin'!
Şi orişice ai fi pierdut
Încrede-te deplin.
"În larma voastră, nici ghiciţi
De unde-i chinul meu.
O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,
De-i dorul cât de greu."
Ci hai mai iute, fruntea sus!
Atât de tânăr eşti!
La anii tăi ai doar puteri
Şi-avânt să cucereşti.
"Să cuceresc aceasta, nu,
Căci prea departe mi-i.
Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos
Ca steaua din tării."
La stele n-ai ce să râvneşti;
Splendoarea lor sorbim
Şi fermecaţi privim în sus
Spre-al nopţii cer senin.
"Şi zi de zi, privesc în sus
Departe, fermecat;
Lăsaţi-mi nopţile să plâng,
Cât plânsul n-a secat."
poezie celebră de Goethe din Poezii (1957), traducere de Maria
Banuş
Dor fericit
Înţelepţii doar s-o ştie
Căci mulţimea joc îşi bate!
Vrea să laud viaţa vie,
Dorul morţii-nvăpăiate.
În a nopţilor răcoare,
Ce-n iubire zămisleşte,
Te cuprinde-o-nfiorare,
Pe când candela luceşte.
Se desface-mbrăţişarea
Din a beznelor stihie,
Răscolit asculţi chemarea
Spre suprema cununie.
Depărtarea nu te-abate,
Vii în zbor, vii ca vrăjit,
În luminile visate,
Flutur mic, eşti parjolit.
Şi atât cât n-ai ăst dor:
Pieri şi iarăşi fii!
Eşti un jalnic călător
Peste triste glii.
poezie celebră de Goethe din Poezii (1957), traducere de Maria
Banuş
Regele ielelor
Dar cine goneşte prin noapte şi vânt?
Un tată călare cu fiul plăpând.
În braţe îşi ţine copilul cuprins
Şi braţul se strânge mai cald, într-adins.
- Obrazul, copile, de ce ţi-l fereşti?
- O, tată, pe-al ielelor rege-l zăreşti?
Tu nu-i vezi cununa şi coada de vrac?
- Sunt neguri copile, ce-n vânt se desfac.
"O, dragă băiete, cu mine nu vii?...
În jocuri voioase juca-vom zglobii!
Flori multe, pestriţe, se-nşiră pe plaur,
Iar maică-mea are veşminte de aur!"
- O, tată, o, tată, chiar el mi-a şoptit,
Al ielelor rege mi-a făgăduit...
- Te-alină, copile, ascultă-mi cuvântul,
Prin frunze uscate doar freamătă vântul!
"Vrei, dragă băiete, cu mine să vii?
Fecioarele mele cu drag te-or sluji,
Fecioarele mele în noapte-or cânta,
În dansuri şi jocuri te vor legăna!"
- O, tată, în preajmă-ţi să vezi tu nu ştii?
Sunt iele, crăiese, pe plaiuri pustii.
- Iubite copile, privesc în zadar,
Sunt surele sălcii, cu frunzetul rar...
"Îmi placi, chipul tău mă aţâţă... Ehei!
Te-oi lua dar cu sila, chiar dacă nu vrei!"
- O, tată, acuma mă strânge-nzecit,
Al ielelor rege nespus m-a rănit!
Părintele-n tremuri se-ntrece gonind,
Mai strâns prinde-n braţe copilul gemând;
Ajunge acasă de trudă învins,
În braţele sale copilul s-a stins.
poezie celebră de Goethe, traducere de N. Argintescu-Amza
De luat aminte
Ah, ce poate omul cere?
Ce-i mai bine: pacea-n sine?
Să se-agaţe cu putere?
Să se vânture-i mai bine?
O căsuţă să-şi dureze?
Corturi să ridice-n cale?
Stâncii să se-ncredinţeze?
Chiar şi stânca se prăvale.
Ce îmi şade, n-o să-ţi şadă!
Fiecare să vegheze,
Unde-i locul să se-aşeze
Şi cum stă ca să nu cadă!
poezie celebră de Goethe din Cântece, traducere de Maria
Banuş
Despărţire
Ochii ei şoptesc iubirea,
Buzele-mi nu spun nimic.
Grea, ce grea e despărţirea
Chiar pentr-un bărbat voinic.
Triste sunt şi parcă plâng
Şi se cheamă-n limbă mută:
Mâinile ce ni se-ating,
Buzele ce se sărută.
Cum pe vremuri, jucăuşo,
Îţi sorbeam al gurii mied,
Şoapte – floare de brânduşă
Ce-a ieşit de sub omăt.
N-o să-ţi fac coroană iară,
Roze-n mână n-o să-ţi pun.
O, Francisca,-n primăvară
Ne-a ucis un ger nebun.
poezie clasică de Goethe, traducere de Nicolae Dabija
Plin de speranţe am pornit şi sunt
Cu bani puţini, dar plin de-avânt
Cu greu s-a despărţit de mine muma;
aş vrea să învăţ ceva util acuma...
aş vrea să ajung la mare învăţătură;
Să cercetez pământul în lung şi-n lat;
Precum şi cerul înstelat,
ştiinţele şi tot ce e în natură.
poezie celebră de Goethe din piesa de teatru Faust
Dedicaţie
Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,
Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;
Să vă reţin, acum, abia născânde?
De-acest miraj mai sunt eu azi atins?
Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde
Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;
Cutremurat mi-e pieptul tinereşte
De suflul vrajei ce vă urmăreşte.
Voioase zile-mi ies cu voi în cale
Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;
Ca basme-aproape stinse vin agale
Prietenia, cel dintâi sărut;
Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale
Al vieţii labirintic drum pierdut,
Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte
Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.
Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,
Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;
S-a spart prieteneasca vălmăşie,
Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.
Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,
De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,
Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,
De mai trăiesc, i-a risipit pământul.
Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera
Acelor duhuri grave-n paşnic stol,
Cu lânced sunet umple atmosfera
Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,
Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa
Mea inimă zvâcneşte rar, domol;
Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,
Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.
poezie celebră de Goethe din piesa de teatru Faust (1982),
traducere de Ştefan Augustin Doinaş
Închinare
V-apropiaţi din nou, figuri şovăitoare,
Cari ochiului de timpuriu s-au arătat.
Să-ncerc a vă reţine – acum – putea-voi oare?
Mai este sufletul visării aplecat?
Vă îmbulziţi. Ei bine, adăstaţi prin preajmă,
Aşa cum răsăriţi din negură deodat'.
Adânc mişcat se simte pieptu-mi, tinereşte,
De adierea vrăjii ce vă însoţeşte.
Icoane-aduceţi voi din zile fericite,
Prin faţă-mi trec atâtea umbre dragi şi vii.
Asemeni unei vechi legende-aproape stinse
Apar întâile iubiri şi prietenii.
Durerea-nvie, tânguirea mai repetă
Al vieţii labirintic mers rătăcitor,
Şi pomeneşte de cei buni, cari de norocuri
Crunt înşelaţi, 'naintea mea s-au stins de zor.
Cei duşi nu mai aud cântările din urmă,
Ei cari, întâile, pierduţi le-au ascultat.
S-a risipit înghesuiala prietenească,
Pe rând ecoul cel dintâi s-a destrămat.
Azi neştiută e mulţimea ce aude
Durerea, cântecul ce-ncerc a spune.
Cei ce cândva de stihul meu se bucurară,
Rătăcitori ei sunt, de mai trăiesc pe lume.
Uitat de mult, mă prinde-un dor din cale-afară
De-acel tăcut şi grav tărâm, unde s-adună
Înalte duhuri, şi-n nehotărâte tonuri,
Asemeni harfei lui Eol, cântarea-mi sună.
Fiori mă iau, şi lacrimi, lacrimi printre gânduri.
Severa inimă devine moale, blândă.
Ce e de faţă, vede-se ca-n depărtare,
Şi ce-a pierit, aievea e ca o izbândă.
poezie clasică de Goethe din piesa de teatru Faust (1808),
traducere de Lucian Blaga
Aproape de cel drag
La tine mă gândesc când valu-n soare,
Pe mări sclipeşte,
Când licărul de lună, din izvoare
Se oglindeşte.
Te văd pe tine când în drum, sub zare
Colb se ridică.
În bezne, când drumeţul pe cărare
E prins de frică.
Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă
De val, în ropot
Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,
E orice şopot.
Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt lângă tine.
Apune; stelele-n curând vor arde.
De-ai fi la mine!
poezie celebră de Goethe din Poezii (1957), traducere de Maria
Banuş
Ucenicul vrăjitor
Iar s-a dus în târg batrânul
Maistru vraci, şi-s eu stapânul!
Hai, că pun eu azi la cale
Toate duhurile sale!
Ştiu pe dinafară
Farmecele lui,
Şi minuni, ca dânsul,
Fac, fără să-i spui.
Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!
Vino dar, mătură roasă!
Ia-ţi mantaua zdrenţuroasă!
Slugă-ai fost, fii iară slugă!
Fă-mi pe voie dintr-o fugă!
Capătă-ţi picioare,
Sus răsară-ţi cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
Doniţele-n trap!
Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!
Iată-mi-l fugind pe cale!
Umple doniţele-n vale,
Ca un fulger mi se-ntoarnă,
Un potop de valuri toarnă,
Pleacă, vine iară!
Colcăie-n bazin,
Saltă, creşte apa,
A, dar este plin!
Ho! străine!
Scalda-i plină
La hodină,
Ca-nainte!
Ah, pricep... amar de mine!
Vorba mi-a pierit din minte!
Vorba, vai! ce cată spusă
Ca să-l facă iar ce fuse!
Fuge, vai, şi vine-n grabă!
Mătură, de-ai fi de treabă!
Tot mai mult aduce,
Toarnă tot mereu,
Vai, şi mii de râuri
Cad pe capul meu!
Şaga-i şagă,
Nu-mi mai place!
Stai, tu, drace!
Încă râde?!
Inima-n răcori mi-o bagă!
Ce ochi crunţi! Ce schime hâde!
O, dar ai ieşit din iaduri
Ca să faci prin casă vaduri?
Unde caut, pretutindeni,
Parcă-i un puhoi cu grindeni!
Mătură netoată,
Stai pe loc, îţi spun!
Băţ, ce-ai fost odată,
Nu mai fi nebun!
Nu ascultă?!
Hai tu numa!
Căci acuma
Cu toporul
Fără de zăbavă multă
Am să-ţi potolesc eu zorul!
Iată-mi-l! Târâş s-arată!
De m-arunc la tine-odată,
Nici nu mântui tot cuvântul,
Una fi-vei cu pământul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir!
Pot s-aştept acuma
Şi să mai respir!
Iată! Iată!
Că învie
Şi-mi îmbie
Doniţi pline
Doi acuma dintr-o dată!
Ajutor, puteri divine!
Şi aleargă! Curg pâraie,
Pretutindeni prin odaie!
Ce privelişte avană!
Vraciul! — Maistre, fă-ţi pomană!
Duhurile tale,
Doamne,-şi fac de cap
Le-am chemat, şi-acuma
Nu mai pot să scap!
— Măturice!
Stai cuminte
Ca-nainte...
Căci la vreme
Doar bătrânul vraci aice,
Duhuri, poate să vă cheme!
poezie celebră de Goethe
Cântec de mai
Totul serbează
Şi cântă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur!
Şi tremură orice
Frunză pe ram!
Stăpân pe huceaguri
E-al păsării neam!
Dorul din piept
Nu-l stăvileşti!
Să vezi! Să auzi!
Acum să trăieşti!
Iubire! viaţa
Îţi este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă!
Tu dărui – frunză
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.
Vino la mine
Chip îngeresc!
O, cum mă iubeşti!
Cum te iubesc!
Când lăcrămioara
Răsare-n desiş,
Şi pasărea – cerul
Îl ia pieptiş!
Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viaţă
Şi bucurie!
Există în toate
Un dor de-a trăi -
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!
poezie celebră de Goethe, traducere de Nicolae Dabija
Dragoste fără odihnă
Prin nea, prin ceaţă,
Cu vântu-n faţă,
În hău de umbre,
Prin neguri sumbre,
Ceas de ceas! Ceas de ceas!
Nici răgaz, nici popas!
Chinuri mai lesne
Aş suferi,
Decât aceste
Mari bucurii.
Ah, o-nclinare
Ce inimi uneşte,
Ce turburare
Nu zămisleşte!
Cum să mă rup?
Spre codru s-apuc?
Totu-n zadar!
Vieţii altar,
N-ai pace, nu
Dragoste, tu!
poezie celebră de Goethe din Poezii (1957), traducere de Maria
Banuş
Către Lili Shionemann
În văi adânci, pe munţi înzăpeziţi,
Vedeam eu chipul tău,
Pe norii lunecând grăbiţi -
Cu ochiul inimii – mereu.
Au nu pricepi, iubita mea,
A inimilor rugă,
Că dragostea zadarnic vrea
De dragoste să fugă?
poezie clasică de Goethe, traducere de Nicolae Dabija

Extaz al tristeţii
Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de veşnică dragoste!
O, cât de pustie, de moartă lumea apare
Ochiului ce-aproape uscat e.
Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de-amarnică dragoste.
poezie clasică de Goethe din Cântece
Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă?
Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă? –
Viaţa-i scurtă, ziua-i lungă.
Alt loc vrea inima, tot altul
Nu ştiu de vrea mereu înaltul;
Departe însă ar pleca,
S-ar rupe chiar din sinea sa.
La pieptul drag de cade-n zbor,
Gaseşte-un cer odihnitor,
Vârtejul-viaţă-o zmulge-n larg
Şi-un singur loc i-e pururi drag;
Orice-a pierdut, orice-a râvnit,
Tot înşelată-i la sfârşit.
poezie clasică de Goethe din Poezii (1957), traducere de Maria
Banuş

Privind craniul lui Schiller


poezie [ ]
Poezii – Goethe – Editura Miracol 1997

-------------------------
de Johann Wolfgang Goethe [Johann_Wolfgang_Goethe ]

2018-12-13 | | Înscris în bibliotecă de Maria Elena Chindea

Era în trista criptă. Rânduite,


Vedeam în față-mi cranii după cranii;
Gândeam la vremuri vechi, încărunțite.

Stau strânși, la rând, alăturea dușmanii,


Și oase tari, ce s-au izbit de moarte.
Zac puse-n cruce. Zac blajin cu anii.

Desprinșii umeri – ce-a fost dat să poarte


Nu-ntreabă nimeni. Zvelte mădulare,
Și mâini, și gleznă, moartea le desparte.

Că v-ați culcat, cei frânți, deci, în zadar e;


Odihna-n groapă nu vă fu lăsată,
Deasupra iar sunteți goniți, sub soare.
Cine-ndrăgește coaja cea uscată
Oricât de nobil sâmbure-nvelise?
Dar mie slova-mi fu învederată.

– Ce rar, dă tâlcul sacru-al celor scrise –


Zărind deodată-o mândră plăsmuire,
În maldărul ce-n veci încremenise,

Și-n strâmta criptă, mucedă, de gheață


Mai cald fu ca oricând, mai slobod încă,
Parcă țâșnea din morți izvor de viață.

E, tainic, forma ce-n extaz m-aruncă,


Dumnezeiască urmă, nestricată.
Ea m-a mânat spre marea cea adâncă
Tălăzuind, în forme, revărsată,
Oracol, cupă de mistere plină
Nevrednic de povara ta curată. –

Te iau, tezaur scump, te fur din tină


Și spre văzduh, spre slobodă visare,
Cucernic mă îndrept înspre lumină.

Nu știu dobândă pentru om mai mare


Decât natura-zee să-i arate
Cum ea topește-n duh ceea ce-i tare
Și ține tare cele-n duh create.

Traducere Maria Banuș