Sunteți pe pagina 1din 4

Arhitectura Greciei in perioada

clasică

Teatrul şi spectacolele teatrale

Patrik Voicu
Teatrologie anul II
In epoca lui Pericle au fost create conditiile unei maxime infloriri a artei, stiintelor si
gandirii
filozofice, fiind socotita,
impreuna cu deceniile ce I-au
urmat, epoca de aur a culturii
grecesti. Epoca elenistica si-a
insusit principiile hippodamice,
concretizate in centrele urbane
Alexandria, Milet, Priene;
pietele comerciale-agorele- si
constructiile publice inscrise in
textura ordonata a strazilor
alcatuiau compozitii complexe,
cu axe de simetrie.
Templul a fost cea mai
importanta tema a arhitecturii Greciei antice. Construit pe o inaltime, in cadrul
incintei sacre a cetatii sau facand parte din ansamblul marilor sanctuare
panelenice, templul indeplinea rolul de locuinta a zeului caruia ii era dedicat,
personificat printr-o
statuia simbolica.
Sanctuarul, ansamblul de
mari dimensiuni., folosite
de intregul popor grec,
era ridicat in locuri cu
semnificatie religioasa
sau in legatura cu
existenta unor izvoare
tamaduitoare: Delphi,
Olimpia, Eleusis, unde se
desfasurau mistere,
oracole si alte forme de
cult. Sanctoarele
cuprindeau temple,
altare, teatre, statui,
monumente votive, in raza lor ridicandu-se diferite edificii destinate gazduirii
vizitatorilor (un fel de hanuri).
Constructiile publice mai importante erau grupate de obicei in jurul agorei,
piata in care se desfasura viata politica si comerciala a orasului.
Constructiile pentru spectacol, legate si de unele practici religioase, au detinut un
loc insemnat in arhitectura greaca. Teatrul, la inceput din lemn, apoi, din secolul al
V-lea din piatra, era o
constructie descoperita
alcatuita dintr-un teatron cu
gradenele asezate pe panta
naturala a trenului, avand un
plan a carui forma depasea
un semicerc si imbratisa
orchestra-locul corului- o
platforma circulara de dale. In
perioada tarzie, ca urmare a
evolutiei artei dramatice,
scena s-a dezvoltat mult
devenind un organism
complex (skene). Este
caracteristica pentru teatrele
grecesti rezolvarea
impecabila a problemelor de
acustica.

Adaptarea pentru desfasurarea spectacolelor muzicale, teatrul, in acest caz


acoperit, se numea odeon.

In toate orasele importante reprezentatiile teatrale -organizate sub forma


de concursuri dramatice- aveau loc o data pe an, la Marile Dionysii, si durau trei
zile. “Arhontele eponim”
-principalul inalt demnitar al
orasului- alegea dintre
lucrarile prezentate trei
tragedii si trei comedii. Se
prezentau deci la concurs 6
autori. Pentru pregatirea
fiecarei piese era numit un
“choreg”, ales dintre
cetatenii bogati, care recruta
coristii, angaja flautistul si
dirijorul spectacolului, platea
chiria localului unde aveau
loc reprezentatiile, suporta costul mastilor, costumelor si podoabelor; tot choregul
suporta retributia cuvenita coristilor si le asigura masa pe timp de un an -caci
numai actorii erau retribuiti de orasul-stat. Programul fiecarei zile din concurs
includea o tragedie si o comedie; dar tragedia era de fapt o trilogie, plus o drama
cu satiri. Reprezentarea trilogiei si a dramei cu satiri dura cam sase-opt ore; urma
o pauza de pranz(spectatorii isi aduceau de acasa mancarea si bautura), dupa
care se reprezenta comedia programata pentru acea zi.

Corul evolua pe un spatiu semicircular, numit orchestra, iar actorii, pe o


estrada inalta cam de un metru. In fundul scenei - un perete de scanduri infatisa
fatada unui palat, cu trei usi, prin care isi faceau aparitia actorii. Uneori, peste
acest zid de fundal se intindea o panza pe care era pictat un alt decor. Corul
reprezenta “vocea poetului”, sau glasul constiintei morale ori cetatenesti a
publicului. Corul era, asadar, un fel de “actor colectiv”care, prin interventii vorbite
si prin dansuri mimice de mare expresivitate, sporea grandoarea si dramatismul
spectacolului. Momentele sangeroase ale tragediei erau povestite, niciodata
infatisate pe scena. Actorii erau numai barbati, care interpretau si rolurile feminine.
Mastile caracterizau cat mai accentuat posibil si mai expresiv personajul; totodata,
gura mastii, amplifica vocea actorului, ca un megafon. Costumele erau stilizate,
somptuase si conventional colorate,
potrivit situatiei personajului.
Incaltamintea avea talpa si tocurile foarte
inalte, spre a da prsonajului o infatisare
cat mai impunatoare. Proportiile corpului
erau exagerate mult prin umeri, solduri si
piepturi false. Totul -inclusiv miscarile
lente,vorbirea declamata acompaniata
de flaut, gravitatea solemna a gesturilor-
inspira spectatorului un sentiment de
grandoare .
Tragedia, în tradiţia aristotelică, are rolul de a purifica sufletul de "frică şi
milă " –catharsis- un tratament terapeutic al tulburărilor emoţionale prin empatie
cu drama eroului. În sec. al V-lea î.Hr. tragedia a fost dezvoltată de către trei dintre
cei mai mari dramaturgi din istoria teatrului, Eschil, Sofocle şi Euripide.
Teatrul prezintă caracteristicile universale ale oricărui ritual religios,
explicând relaţia dintre om şi divinitate, dintre om şi lumea materială, violenţa şi
originile acesteia şi încercând să controleze iraţionalul şi lumea materială.