Civilizația Megaliților

Introducere
Cuvântul „megalit” este compus din cuvintele grecești „megas” (mare) și „lithos”
(piatră). Monumentele megalitice sunt construite din lespezi mari, brute sau prelucrate.
De obicei, se definesc patru mari tipuri de monumente megalitice și anume: dolmenul,
menhirul, incinta și aliniamentul.
Cuvântul „dolmen” ar veni din limba bretonă în care „dol” este masă și „men”, piatră.
Astăzi se disting mai multe tipuri: dolmenul simplu, dolmenul cu culoar, aleile acoperite și
camerele tumulare.
Menhirul, din bretonul „men” (piatră) și „hir” (lung), este o simplă piatră de formă și
înălțime variabilă, înfiptă vertical în pământ. Aceste pietre se întâlnesc singure sau în grup.
Incinta megalitică este o grupare de menhire sau de triliți (două pietre verticale
împlântate în sol și pe care se reazămă a treia piatră) care delimitează o suprafață. Adeseori se
numesc „cromleh”, cuvânt care vine de la „crum” (curbă) și „lech” (piatră).
Aliniamentul este o serie de menhire așezate într-un singur șir. Câmpurile de
aliniament sunt formate din mai multe șiruri de menhire, plecând adeseori din coarda unui
semicerc (cromleh).
Cromlehuri și alienamente, oricare ar fi fost destinația lor inițială, ele par să fi fost
construite cu o preocupare de ordin astronomic (stelar, lunar sau solar).
Megaliții
„Pietre ridicate cu milenii în urmă de popoare trufașe, megaliți sfidând timpul, martori
ai dorinței de nemurire a celor care i-au construit, la o margine de câmpie, ca pietrele de hotar
ale unui trecut cu secretele bine păzite.” Despre aceste pietre ne vorbesc cele mai vechi texte:
Biblia, grecii Aristotel și Pausanias, Cezar în Războiul galic, apoi textele latine de la începutul
erei noastre și scrierile episcopilor care condamnă cultul pietrelor.
Din ce epocă datează megaliții? Este prima întrebare pe care o pun pietrele acestea.
De-a lungul veacurilor răspunsurile au fost foarte diferite. Descoperiri recente au rezolvat,
parțial, problema. Până la sfârșitul primei jumătăți a secolului XIX nu se cunoștea, în Franța
cel puțin, o populație anterioară celților sau galilor. Li se atribuia, deci, lor construirea acestor
monumente de piatră. Unii autori n-au ezitat însă, să le atribuie romanilor, goților sau
saxonilor.
 Olaus Magnus, arhiepiscop de Upsal, scrie în 1546, în lucrarea sa intitulată Asupra
obeliscurilor de război ale goților: „În ceea ce preivește obeliscurile sau pietrele verticale,
ridicate prin forța unor uriași și a unor atleți, ele se întâlnesc cel mai frecvent la ostrogoți și
vizigoți, ele se întâlnesc la întretăierea a două sau trei drumuri și, de asemenea, în întinderi
pustii, rămase fără populația măcinată de ciumă, foamete și război și care nu s-a întors încă,
din inerție sau neglijență, la prima ei cultură. Aceste pietre ridicate în mai multe locuri au 10,
20 sau 30 de picioare înalțime (1 picior are cam 33 de centimetri) și 4 sau 6 lățime, ele sunt
dispuse admirabil, dar înșiruirea lor este mai surprinzătoare: în linie dreaptă, ele desemnează
atitudini de luptă ale războinicilor, dispuse circular, sepulturile familiilor, dacă șirurile
formează un unghi, este vorba de o armată de cavaleri care au triumfat asupra dușmanilor.”
Secolul XVIII, care a văzut apariția arheologiei ca știință, face curând o pasiune pentru
megaliți, pasiune care nu a dispărut și care mai mult a întunecat subiectul decât să-l lumineze.
În curând romantismul va prelua problema și prima parte a secolului al XIX – lea se va scălda
în plină celtomanie păgână, se va ascunde în umbra pietrelor misterioase bătute de vânt și se
va amesteca în viața druizilor cu practici sângeroase.
În cea de a doua jumătate a secolului XIX, a trebuit să se accepte un fapt evident:
megaliții nu erau de origine celtică. S-a observat că multe regiuni care n-au fost niciodată
ocupate de celți posedau megaliți, în timp ce teritorii invadate de ei nu aveau nici un dolmen,
nici un menhir.
În anul 1862, Academia Inscripțiilor din Franța a inițiat un concurs asupra acestui
subiect. Câștigătorul concursului, Alexandre Bertrand, a demonstrat că celții nu au nimic
comun cu megalitismul. Săpăturile efectuate în dolmene dovedesc că mobilierul găsit
(topoare, silex, os, ceramică) are legătură cu preistoria sau cu o epocă mai veche cu unul sau
două milenii înainte de sosirea galilor. Odată cu abandonarea celtismului s-a început
considerarea dolmenelor ca fiind morminte și nu mese de sacrificiu.
S-a născut pentru o durată de cel puțin un secol, o nouă teorie privin vârsta și originea
megaliților. Vechi de trei sau patru mii de ani, megaliții s-ar datora unui singur popor,
„poporul dolmenelor”, venit din Mediterana orientală și stabilit pe coastele atlantice, de la
țărmurile Portugaliei la cele ale Danemarcei. Această teorie a fost dezvoltată de către mulți
autori.
Încă de la sfârșitul secolului XIX anumiți autori au fost de acord cu schema orientală.
Un loc deosebit îl ocupă scoțianul James Fergusson cu lucrarea Monumentele megalitice din
toate țările, apărută în anul 1872. Acesta, refuza atât schema celtică, cât și cea orientală.
Pentru el, aceste monumente din piatră sunt recente și datează din primele milenii ale erei
noastre, în special monumentele britanice de la Stonehenge sau cel irlandez de la New
Grange. Despre câmpurile de menhire de la Kongsbacka, din Suedia, el scrie că se leagă de
„bătăliile care s-au dat între secolele V și XII”.
Așa după cum am văzut, vârsta și originea megaliților sunt două probleme strâns
legate. Având o vechime de câteva veacuri înaintea erei noastre sunt monumente celtice. Dacă
au vârsta de trei, patru mii de ani, pare logic să se vadă o influență orientală. Dacă datează de
mai mult de 4 000 de ani, trebuie să căutăm originea civilizațiilor megalitice doar în Europa.
Numele dat pietrelor legendare
Monumente misterioase pentru popoarele care s-au învecinat cu ele, megaliții sunt
cunoscuți sub denumiri diverse, generale sau particulare, amintind fie de configuratia lor, fie
de folosința lor, fie de legendele care le-au înconjurat.
Aproape toate monumentele megalitice au denumiri folclorice proprii. Joseph
Deschelete spunea că: „Dolmenele sunt desemnate adeseori sub denumirea de stâncile
zânelor, casele zânelor, mormintele zânelor, pivnițele zânelor, pietrele dracilor. Caracterul
lor funerar este indicat prin denumiri ca: mormintele uriașilor, mormintele englezilor,
mormintele sarazinilor. Dimensiunile, de multe ori impunătoare în cazul dolmenelor, și
menhirelor au impus referiri la eroi sau sfinți: mormântul lui Gargantua, casele lui Roland,
pietrele Sfântului Martin sau pietrele-martire. Menhirele sunt numite de multe ori: piatră
scoabă, piatră lungă, piatră în picioare, piatră care crește. Mai multe localități își trag
numele de la un megalit adesea astăzi dispărut: cartierul Gros-Caillou (piatră mare) din Paris.”
Ritualuri, legende și superstiții
Popoarelor care au urmat celor care au ridicat megaliții, le erau cu totul străine. Ce rost
aveau monumentele acelea din pietre mari, așezate fără nici un scop evident și în dezacord
complet cu peisajul landelor sau al marginilor de pădure? Oamenii le-au folosit fără să le
cunoască originea: locuri mistice de slujbe ale druizilor, cabane, cariere de piatră. La
Draguignan, piatra zânelor, singurul dolmen încă în picioare din Provence, servește drept
hangar pentru un tractor.
Obiecte fără utilitate precisă, monumente fără constructori cunoscuți, megaliții s-au
integrat firesc în folclorul popoarelor care le aveau pe teritoriul lor. Am văzut deja cum
denumirile lor se referă la evenimente din cronica locală: piatra lupului, piatra spânzuratei,
dar și la vechile legende. În articolul Dolmenele din Coreea (1926), Rinzo Torri face
cunoscute legendele populare care privesc originile dolmenelor. Cea mai răspândită este
următoarea: „în vechime, Coreea era locuită de oameni deștepți și puternici, niște eroi vestiți.
Acești eroi se înmulțeau neîncetat țâșnind din solul fertil al acestei țări fericite. Chinezii
speriați de această vecinătate primejdioasă, au hotărât să pună capăt înmulțirii exagerate a
eroilor coreeni și n-au găsit altă cale mai bună decât să trimită în peninsulă, uriași puternici
de-ai lor. Aceștia, presărând țara cu pietre enorme, au acoperit astfel solul și au înăbușit
emanațiile, punând capăt nașterilor exagerate de eroi. Aceste pietre aduse de chinezi nu sunt
altele decât dolmenele pe care le vedem azi”.
Megaliții și Biserica
Creștinismul nu s-a împăcat bine cu cultul megalitic care l-a precedat. Lupta dintre
preoții creștini și adoratorii pietrelor s-a desfășurat de-a lungul veacurilor, până în epoca
modernă.
Religia romană a fost uitată repede de populațiile care au îmbrățișat creștinismul. Nu
s-a întâmplat același lucru cu religiile celte și cultele naturale, vechi de mai multe milenii și cu
obiceiurile legate de ele. Legile și canoanele conciilor au interzis tot ce avea legătură cu
aceste culte.
Prima ordonanță a fost dată în anul 435, de către împăratul Teodosie din Bizanț.
Conciliul de la Arles, din 452, îi pune pe episcopi în fața responsabilităților lor: „Dacă pe
teritoriul unei episcopii necredincioșii aprind torțe, venerează arbori, fântâni sau pietre, și
dacă episcopul neglijează să stârpească astfel superstiții, să știe bine că el este vinovat. În ceea
ce îl privește pe cel care organizează astfel de practici, dacă nu renunță la ele, după ce a fost
avertizat, va fi privat de sfânta împărtășanie”.
Biserica a început, treptat, să creștinizeze pietrele sacre, vechile sanctuare romane și
galice, fântânele și vechile sărbători păgâne – cele de la solstițiul de iarnă au devenit
sărbătorile de Crăciun, iar cele de la soltițiul de vară au devenit sărbătoarea Sfântului Ioan.
Încă de la sfârșitul secolului IV, în Galia, numele Sfântului Martin, devenit episcop de
Tours, este dat mai multor megaliți. Astfel, menhirul de la Breches a devenit piatra Sfântului
Martin, la fel și dolmenul de la Mas-d’Azil.
Locuri vechi de cult au fost creștinate prin construirea deasupra lor de capele sau
sanctuare. Astfel, catedrala Sfântului Iulian, din Mans, adăpostește într-un colț al fațadei sale,
o piatră misterioasă, conică, de vreo 4,55 metri înâlțime și care este posibil să fi fost un
menhir. La circa 40 de kilometri de Bilbao, în Spania, mănăstirea Sfântului Mihail conține un
foarte frumos dolmen înglobat în pereții bisericii.
Cel mai bun procedeu de a creștina un megalit este, desigur, acela de a-i adăuga o
cruce. În 1787, ca urmare unui jurământ făcut de un negustor de lemne, cei doisprezece
Apostoli au fost sculptați pe un menhir din Alsacia, în anul 1853 s-a așezat pe un menhir o
statuie a Fecioarei, un dolmen din Provence poartă o cruce din lemn, iar în regiunea Morbihan
există un menhir înalt de patru metri în care s-a scăpat o nișă care adăpostea, în secolul trecut,
o statuie a Maicii Domnului.

Dolmenele
Dolmenele sunt cele mai importante și, fără îndoială, cele mai răspândite monumente
megalitice. Pe teritoriul francez se numără circa 4 500.
Dolmenele-morminte reprezintă măsura sfidării omenești, așa cum au fost piramidele,
mai târziu. În fața stâncii cu neputință de distrus, omul neolitic, a cărui speranță de viață abia
atingea treizeci de ani, începe să viseze la propriul să destin.
Dolmenele nu sunt monumente excepționale și ridicarea lor trebuie să fi fost curentă
timp de cel puțin două milenii. Multe au fost distruse, multe au fost descoperite abia acum un
veac.
Cronicul Mahe spunea că : „dolmenele sunt pietre lungi și late puse orizontal pe alte
pietre verticale, ca niște tăblii pe coloane”. Această definiție este foarte potrivită pentru un
dolmen de tip general. Formele dolmenului sunt, însă, nenumărate. Ele au fost clasificate în
câteva categorii mari, având caracteristici care se suprapun uneori. În afară de aleile acoperite,
se pot deosebi: dolmenele cu culoar și cameră simplă, dolmenele cu două culoare, dolmenele
cu culoar și încăperi laterale, dolmenele cu culoar și cameră compartimentală, dolmenele cu
culoar și cameră trapezoidală, dolmenele cu culoar în formă de T.
Megalitismul în lume
Fiind o prelungire naturală a Europei occidentale, era de așteptat ca Africa de Nord să
fie bogată în monumente megalitice. Această regiune a fost atinsă mai târziu de curentul
megalitic și are mai ales morminte de dimensiuni mici. În Africa se află megaliți în nord-vest,
din Maroc până în împrejurimile orașului Kairun și, în anumite puncte ale Tunisiei și Algeriei,
sunt adevărate aglomerări. Acolo formează necropole întinse, lipsite de alei acoperite. Partea
de răsărit a Algeriei este un ținut foarte bogat în megaliți. La Roknia, în apropiere de
Constantine, se află o adevărată necropolă, cu aproape 3000 de morminte, goale și fără tumul
funerar. În Africa orientală, Etiopia ne oferă monumente megalitice foarte importante.
Primele dolmene au fost descoperite în anul 1922 în munții Harar, la sud de Djibuti.
Să ne întoarcem în Europa pentru a vorbi despre megaliții ce se întâlnesc în jurul Mării
Negre și care se află la distanțe de mii de kilometri de oricare alte construcțiide acest gen. Îi
găsim în Crimeea, în Bulgaria, la nord de Adrianopole. În Caucaz se disting două mari
grupări: una la sud-est de Novorossisk și în lungul Mării Negre, alta în munți, la sud de
Maikop.
 Să spunem câteva cuvinte despre megalitismul american, mai bine zis despre absența
lui. În America de Nord se întâlnesc anumite ridicături de pământ care seamănă cu tumulii. În
America Centrală nu există nici un menhir, dar se întâlnesc obeliscuri foarte frumos lucrate.
În America de Sud, ruinele gigantice de la Tiahuanaco sau monoliții din Insula Paștelui sunt
monumente ce fac parte din alte categorii decât aceea a megalitismului.
În Asia occidentală, în afara dolmenelor din Yemen care se aseamănă îtrucâtva cu cele
din Etiopia, și de câteva menhire din Arabia, monumentele megalitice mai numeroase sunt în
Palestina.
Menhirele
Asemenea dolmenelor, menhirele sunt foarte răspândite și se găsesc în aceleași regiuni
din Europa și din lume. Le întâlnim solitare sau sub formă de aliniamente și de cromlehuri. Se
pare că menhirele au apărut mai târziu decât dolmenele, în cel de al IV- lea mileniu înaintea
erai noastre. La fel de misterioase ca și celelalte monumente megalitice, utilitatea și destinația
lor reală nu sunt mai cunoscute astăzi decât în secolul trecut.
Menhirul este, fără îndoială, cel mai pur și cel mai simplu monument megalitic: o
piatră brută, abia cioplită puțin, înfiptă în pământ și având, de cele mai multe ori, forma unui
fus neregulat. De când s-a început studierea acestor „pietre ridicate”, s-a pus întrebarea
privind destinația lor reală. Dacă dolmenele aveau o folosință imediată și astăzi acceptată ca
fiind morminte și câteodată temple – menhirele sunt mai mult niște simboluri, mărturii lăsate
de către oamenii de neolitic generațiilor viitoare. Se pare că au avut, dincolo de orice
interpretare fantezistă, una din următoarele două destinații: aceea de stelă sau aceea de simbol
religios.
Ca stelă, menhirul poate indica un loc sacru, poate servi la comemorarea unui fapt
important, poate marca intrarea într-un dolmen, poate servi ca aliniament geografic. Oricare ar
fi utilitatea lor ca semne topometrice sau ca stele comemorative, prin simplul lor aspect,
menhirele inspiră un sentiment religios. Popoarele care s-au succedat, timp de milenii, pe
teritoriile în care au fost înfipte menhirele, nu s-au înșelat. Le-au închinat un cult, mai bine zis
le-au venerat.
Contrar repartiției dolmenelor, aceea a menhirelor prezintă o puternică concentrare în
Bretania. Regiunea Morbihan este cap de listă cu 3450 de menhire recenzate în anul 1901. A
face intervalul menhirelor este mai complicat decât în cazul dolmenelor, întrucât multe din ele
au fost distruse, răsturnate sau înglobate în diferite alte construcții.
Concluzii
 Așadar, monumentele megalitice – dolmene, menhire, cromlehuri – multă vreme
considerate de origine druidică, apoi, după primele descoperiri arheologice atribuite celților,
s-au dovedit a-și păstra aura de mister, ultimele săpături arheologice modificând radical
punctul de vedere al savanților.
Se cunoaște astăzi cu siguranță suita aproape neîntreruptă a megaliților, din Suedia
meridională până în Tunisia. Natura identică a acestor construcții ne face să nu ne putem îndoi
că ar fi opera aceluiași unic popor, care a invadat Europa cam în aceeași perioadă, dinspre
nord spre sud.
Nimic nu dovedește într-o manieră absolut sigură că această invazie a fost a unor
triburi de indivizi înalți și blonzi, aparținând unei rase venite din nordul Europei, așa cum au
crezut Homer, Scylax și, după ei, generații întregi de istorici.
Pe de altă parte, un anumit progres în maniera de construire a operelor de artă tip
megalitic, mai ales în construcția mormintelor, putând fi observat cu ușurință că răspândindu-
se de la sud la nord, a făcut să li se dea dreptate erheologilor care susțineau că „invazia
megalitică” a avut loc în direcție inversă.

Stonehange
Dolmen caucazian

Menhir din Franța

 Dolmene

Dolmen din Avola (Sicilia)

 Exemplu de dolmen în stil nordic pe insula Ganghwa (Coreea de Sus)

Bibliografie:
Laurence Castello, Civilizația Megaliților, editura Prietenii Cărți, București,
2002
http://dezvaluiribiz.ro/misterioasa-civilizatie-megalitilor/
http://www.mixdecultura.ro/2012/12/civilizatia-megalitica/