Sistemul Tratatelor de pace de la Versailles

Tratatele cu puterile învinse: Germania și Austria

Începând din 18 ianuarie 1919 și până la 21 iunie 1920, la Paris s-au desfășurat
lucrările Conferinței de pace, la care au participat 27 de state. Erau prezenți 10.000 de
delegați, experți. Învingătorii nu se grăbeau să semneze pacea, problemele
controversate erau mult prea numeroase. Se vorbea mult despre „lichidarea moștenirii
vechii lumi”, de „pace eternă”. Deși lumii îi fusese anunțat principiul wilsonian al
„diplomației deschise”, s-a recurs la consfătuiri secrete.
La Paris erau prezente numeroase delegații ale unor țări mari și mici, dar
hotărârile esențiale au fost adoptate de reprezentanții a patru-cinci mari puteri –
S.U.A., Anglia, Franța, Italia și, în unele cazuri Japonia- constituiți în „Consiliul celor
zece”, „Consiliul celor patru” și „Consiliul celor cinci”. Delegațiile unor state mici,
aliate sau asociate, au rămas adesea nebăgate în seamă. Deși în tratatele încheiate de
marile puteri ale Antantei cu guvernele acestor state se prevedea participarea lor la
tratativele de în condiții de egalitate, acest fapt a fost neglijat. În cadrul consiliilor
Conferinței de pace, cuvântul hotărâtor l-au avut câteva personalități politice, care timp
de mai multe luni au polarizar atenția întregii lumi. Dintre acestea se remarcă
președintele S.U.A. Woodrow Wilson, prim-ministrul francez Georges Clemenceau,
premierul britanic Lloyd George. Aceste personalități și încă multe altele, s-au
înfruntat timp de câteva luni, încercând fiecare să obțină o parte cât mai mare din
pradă, căci foștii aliați reveniseră la politica tradițională a „dușmăniei”. Deosebit de
energici în formularea unor revendicări erau francezii. Ei cereau: Alsacia și Lorena,
unele foste colonii germane, mari despăgubiri, detașarea Renaniei de Germania și
ocuparea ei permanentă de către aliați, frontieră pe Rin sau crearea unui „stat tampon”
între Franța și Germania, sudul regiunii Saar. Englezii, care își atinseseră cele mai
multe dintre obiective încă din anii războiului, se gândeau la viitorul comerțului cu
Germania și suspectau Franța – cea mai mare putere militară de pe continent- de
intenții hegemoniale. Din aceste motive, englezii se pronunțau în favoarea ușurării
condițiilor pe care francezii încercau să le impună germanilor.
Astfel, la 28 iulie 1919 a avut loc în Sala Oglinzilor din palatul de la Versailles
semnarea primului și celui mai important tratat de pace între puterile Antantei și
Germania. La mijlocul unei mese lungi au luat loc Clemenceau, Wilson și Lloyd
George. Mareșalul Foch, nefiind de acord cu tratatul, care, gândea el, nu garantează
securitatea Franței, a refuzat să-și ocupe locul. Foch ceruse frontiera militară și
definitivă a Germaniei pe Rin, independența Renaniei care să formeze un stat
intermediar între Franța și Germania.
Tratatul impus de Antantă a provocat stupefacție și indignare în Germania.
Autorii lui proclamaseră Germania nu numai principala dar și unica responsabilă de
declanșarea războiului mondial, iar clauzele sale fuseseră întocmite în consecință.
Tratatul avea peste 430 de articole grupate în 14 părți, dintre care prima cuprindea
Statutul Ligii Națiunilor, iar celelalte se refereau la: frontierele Germaniei, clauzele
politice europene, drepturi și interese germane în afara Germaniei, clauze militare,
navale și aeriene, reparații, garanții de executare. Această „piesă de bază” a sistemului
de la Versailles, operă a marilor puteri prevedea prin cele mai de seamă articole ale
sale pierderea a unei optimi din teritoriul fostului Reich și a unei doisprezecimi din
populație. Alte prevederi ale tratatului sunt:
- se interzice Germaniei de a menține sau de a construi fortificații, fie pe malul stâng al
Rinului, fie pe malul drept la vest de o linie trasată la 50 de kilometri de acest fluviu,
sunt de asemenea interzise în această zonă întreținerea sau adunarea de forțe armate
- în compensarea minelor de cărbuni distruse în nordul Franței și în contul sumei de
reparații,pentru pagube de război, datorate de Germania, aceasta cedează Franței
proprietatea integrală și absolută, liberă de orice datorii sau sarcini, cu dreptul exclusiv
de exploatare a minelor de cărbuni situate în bazinul Saar
- Germania recunoaște și va respecta cu strictețe independența Austriei, între
frontierele care se vor fixa printr-un tratat
- Germania recunoaște completa independență a Poloniei și renunță în favoarea
Poloniei la orice drepturi și titluri asupra teritoriilor delimitate de Marea Baltică,
frontiera estică a Germaniei
- principalele Puteri aliate și asociate se angajează să facă din orașul Danzing un oraș
liber, el va fi pus sub protecția Societății Națiunilor
- Germania recunoaște și se angajează să respecte, ca permanentă și inalienabilă,
independența tuturor teritoriilor ce făceau parte din fostul imperiu al Rusiei la 1 august
1914
- Germania renunță, în favoarea principalelor Puteri aliate și asociate, la toate
drepturile și titlurile sale asupra posesiunilor sale de peste mări
- totalul efectivelor armatei statelor care constituie Germania nu va trebui să
depășească o sută de mii de oameni inclusiv ofițeri și necombatanți, și va fi destinată
exclusiv la menținerea ordinei pe teritoriu și la poliția frontierelor
- orice fel de serviciu militar general obligatoriu va fi desființat în Germania, armata
germană nu va putea fi constituită și recrutată decât prin angajări voluntare
- guvernele aliate și asociate declară, iar Germania recunoaște, că ea și aliații săi sunt
răspunzători de toate pierderile și de toate daunele suferite de guvernele aliate și
asociate, precum și de naționalii lor, ca urmare a războiului ce le-a fost impus prin
agresiunea Germaniei și a aliaților săi
- drept garanție pentru executarea tratatului de către Germania, teritoriile germane
aflate la vest de Rin, împreună cu capetele de pod, vor fi ocupate de trupele Puterilor
aliate și asociate timp de 15 ani, calculați de la intrarea în vigoare a tratatului.
Marile puteri victorioase în război au mai urmărit prin acest tratat să justifice
impunerea Germaniei la plata unei enorme despăgubiri de război. Suma totală a
reparațiilor de război pe care Germania trebuia să le plătească urma să fie stabilită
ulterior.
A urmat în lunile următoare semnarea pe rând a tratatelor de pace cu ceilalți
parteneri ai Germaniei: la 10 septembrie 1919 cu Austria la Saint-Germain, la 27
noiembrie cu Bulgaria la Neuilly, la 4 iunie 1920 a venit rândul Ungariei să semneze
tratatul în palatul Grand Trianon, iar la final în 20 august 1920 Turcia a semnat tratatul
la Sevres.
Tratatul de pace de la Saint-Germain cu Austria stabilea:
- Austria renunță, în ce-o privește, în favoarea României la orice drepturi și titluri
asupra părții din fostul ducat al Bucovinei aflată dincoace de frontierele României, așa
cum vor fi fixate ulterior de către principalele Puteri aliate și asociate
- Austria recunoaște și se angajează să respecte, ca permanentă și inalienabilă,
independența tuturor teritoriilor ce făceau parte din fostul imperiu al Rusiei la 1 august
1914
- independența Austriei este alienabilă numai cu consimțământul Consiliului Societății
Națiunilor, Austria declară că recunoaște și acceptă frontierele Bulgariei, Greciei,
Ungariei, Poloniei, României, ale Statului Sârbo-Croato-Sloven și ale Statului
cehoslovac, așa cum aceste frontiere vor fi stabilite de către principalele Puteri aliate și
asociate
- numărul total al forțelor militare în armata austriacă nu va trebui să depășească
30.000 de oameni, inclusivi ofițeri și trupe auxiliare
- guvernele aliate și asociate declară și Austria recunoaște, că ea și aliații săi sunt
răspunzători de pierderile și pagubele suferite de Guvernele aliate și asociate și
naționalii lor, ca urmare a războiului ce le-a fost impus prin agresiunea Austr-Ungariei
și a aliaților săi.
Tratatele cu Austria și Ungaria consacrau așadar situația creată în urma
prăbușirii dublei monarhii, pe harta Europei, ca urmare a luptei revoluționare a
popoarelor, apăruseră noi state – Cehoslovacia, Polonia, Regatul sârbilor, croaților și
slovenilor – sau se desăvârșise unitatea unor popoare și state ca de pildă, a celui
român. Austria și Ungaria erau reduse la limitele lor firești, prin deposedarea de acele
teritorii locuite de populații de alte naționalități, asupra cărora nu aveau nici un drept.
Prin aceste tratate, care constituiau „sistemul Versailles”, puterile învingătoare
consfințeau reâmpărțirea lumii potrivit noului raport de forțe dintre statele imperialiste.
Bibliografie:

1. Mircea Popa, „Primul război mondial”, editura Științifică și Enciclopedică,

București, 1979.
2. Gheorghe Bușe, Al. Vianu, „Istorie universală contemporană”, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1975, vol I, 1918-1939