Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii

configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate

din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca
scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci
în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat
delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost primul ministru
Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

La 5/18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferința de Pace, având misiunea de a edifica o nouă
ordine politică și teritorială în Europa.
Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii de stat
și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul
celor Cinci" , în care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate.
Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe chestiuni
au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru”[1] : Clémenceau, Wilson, Lloyd
George, Vittorio Emanuele Orlando. Reprezentanții principali ai României la Conferința de Pace au
fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au adăugat ministrul
transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy.
România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în principal,
consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului,
determinate de ocuparea unei părți importante a teritoriului național de către inamic.
Semnarea Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) de către guvernul Alexandru
Marghiloman cu Puterile Centrale a îngreunat activitatea delegației române la Paris, astfel că s-a
vorbit de un „calvar al păcii” pe care România l-a trăit în capitala Franței.
La 19 ianuarie/1 februarie 1919 șeful delegației române, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, a prezentat
memoriul „România în fața Conferinței de la Paris. Revendicările sale teritoriale” în care a făcut un
larg expozeu asupra conduitei țării în război și a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată
cu Puterile Centrale. Premierul a cerut recunoașterea internațională a actelor de unire din anul 1918,
exprimate în hotărârile de la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți.Delegația română condusă de Ion I. C.
Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o atitudine intransigentă în
ceea ce privește: recunoașterea integrală a Tratatului din 4-17 august 1916, prin care Banatul urma
să revină în întregime României; au exista divergențe privind minoritățile, România neacceptând
controlul internațional; sarcinile financiare impuse statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar
etc. De altfel, la 2 iulie 1919, Brătianu a părăsit lucrările Conferinței, în locul său conducerea
delegației fiind preluată de ministrul Mișu, iar la 27 septembrie a demisionat, urmând un guvern
condus de generalul Arthur Văitoianu. Ion I. C. Brătianu și-a motivat demisia prin faptul că Consiliul
Suprem al Conferinței de Pace a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța,
Italia, Marea Britanie) și a impus României condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și
interesele sale economice și politice.[2]La 30 noiembrie, guvernul Văitoianu demisionează la rândul
său și se constituie un guvern parlamentar sub președinția lui Vaida- Voevod.
Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între :

 delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson,
care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de
a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a
eforturilor ;
 delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care
încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească
împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii
pentru a le permite o reconstruire economică ;
 delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges
Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată
principala vinovată de izbucnirea războiului și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari
despăgubiri de război pentru țara sa.
Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină
concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile.
Existau multe litigii, inclusiv între învingători : de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau
orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației. Hotărârile au fost luate nu de delegațiile tuturor
statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri : Georges Clémenceau - din partea
Franței, Woodrow Wilson - din partea S.U.A., Lloyd George - din partea Marii Britanii și Vittorio
Orlando - din partea Italiei. Celelalte delegații erau doar audiate. Această situație a stârnit protestele
țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei
delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea
clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri încercau să limiteze despăgubirile și teritoriile
revendicate de România, impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au
determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Brătianu și generalului Arthur Văitoianu.
În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye decât la 10 decembrie, cu
Austria, delegați fiind Victor Antonescu și generalul Constantin Coandă - tratat care recunoștea
expres unirea Bucovinei cu România, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă.
Delegatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin Coandă, a semnat tratatul de pace
cu Austria, Tratatul privind minoritățile și tratatul cu Bulgaria.[3] Până la urmă, au fost semnate
tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa. În locul Austro-Ungariei au
apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era
refăcut statul polonez, iar România își desăvârșea întregirea. Tratatele dintre Puterile Aliate și
statele învinse au fost semnate după cum urmează :

 cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 : extrem de dur din cauza exigențelor Franței,
acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a
dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;
 cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : acest tratat excludea, de asemenea,
austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea
cu Germania ;
 cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și bulgarii din Dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia,
atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra
Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul
din 1916 ;
 cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot un Diktat ; delegații României
au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea
realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului
cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74);[1]. Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe
plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de
pace din anii 1946-1947;
 cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât de defavorabil, încât
a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la
prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia
asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.
 În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța,
Italia, Japonia,România,Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia,
Regatul Sârbo- Croato-Sloven și Cehoslovacia) următoarele clauze se referă la România:
" ...Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și
titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite
ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate."
"...Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri
Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din
România care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie...
În Tratatul de la Trianon textul articolului 45 stipulează: "Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în
favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare
situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute,
prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere,
ca făcând parte din România."
În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia
din noiembrie 1918, a dobândit sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar
din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o
dată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.
S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine
izbucnirea unui nou război : Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.
Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale
președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o
comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.