Relațiile internaționale interbelice: între realizări și eșecuri

În 1918 s-a încheiat primul război mondial, fenomen istoric distructiv pentru evoluția comunității umane.
Numeroasele distrugeri, cca 10 milioane de victime, enorme cheltuieli pentru înarmare- toate au motivat statele lumii
să condamne războiul. Întrunite la Paris în 1919, acestea și-au manifestat năzuința pentru pace și colaborare.
Prevederile Sistemului de la Versailles au provocat crearea unui bloc de state revizioniste, fapt ce făcea pacea
vulnerabilă. În acest context, crearea alianțelor regionale a fost o modalitate de consolidare a eforturilor în numele
păcii. Statele semnatare ale Pactului Ligii Națiunilor au fondat prima organizație interguvernamentală care se pronunță
pentru edidficarea colaborării și cooperării între toate statele Pentru a stopa revizionismul, în 1921 s-a creat Mica
Înțelegere, o alianță formată de Cehoslovacia, România și Iugoslavia (de fapt Regatul Sârbo-Croato-Sloven,
denumit Iugoslavia din 1929) pentru a se apăra de revizionismul maghiar (în urma Tratatului de la Trianon care
prevedea că partea de nord a Republicii Croația și Voivodinei intrau în cadrul Regatul Sârbilor, Slovacia și Rutenia -
azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina- era cedată Cehoslovaciei, iar Transilvania și partea răsăriteană a Banatului
era recunoscută în cadrul României) și pentru a împiedica întoarcerea casei de Habsburg la putere. Alianța a fost
inițiată de ministrul de externe al Cehoslovaciei, Edvard Beneš, ca organizație de securitate regională, a apărut prin
semnarea succesivă de convenții bilaterale de alianțe între Cehoslovacia și Iugoslavia (14 august 1920), România și
Cehoslovacia (Convenția de alianță defensivă româno-cehoslovacă, 23 aprilie 1921) și România-Iugoslavia (7 iunie
1921). Un rol foarte important în acest sens l-a avut diplomatul român Take Ionescu. Alianța este considerată un
succes al Ligii. Pacea și securitatea Europei depindeau de situația relațiilor dintre Franța și Germania. Franța era
învingătoare, dar economia își revenea greu, datoria externă era imensă, francul s-a devalorizat, iar salvarea era văzută
în încasarea datoriei de război din partea Germaniei. Climatul social-politic german s-a deteriorat, proliferând
grupările ultranaționaliste, revizioniste și revanșarde, între care Partidul Național-Socialist, condus de Adolf Hitler.
Adepții bolșevici au înființat în 1919 Partidul Comunist German. Grupurile ultranaționaliste de dreapta au încercat să
înlăture regimul instaurat în 1919 prin Constituția de la Weimar, fiind plănuite două puciuri, ambele eșuând. Între
1923-1928 s-au organizat numeroase conferințe la care s-au semnat documente care urmau să consolideze pacea.
Pactul Rhenan de Garanție (1924, Locarno), întunirile de la Laussane, Londra, Roma, căutau soluții de stăvilire a
agresiunii și apărarea granițelor recunoscute la Versailles. Planul Dawes (1924) și Young (1929) au restructurat pe
tranșe și a redus reparațiile germane, îmbunătățind sistuația economică a Germaniei. În 1926, Germania este acceptată
în Liga Națiunilor. Franța s-a orientat spre securitatea colectivă. Briand dorea să inițieze modificarea atitudinii
administrației americane cu care relațiile deveniseră tensionate datorită chestiunii datoriilor interaliate, sugerând un
angajament reciproc prin care Franța și SUA renunțau la război în rezolvarea problemelor politice dintre ele.
Secretarul de Stat American, Kellog, a modificat planul francez, propunând semnarea unui tratat de renunțare la război
care să fie deschis tuturor națiunilor. Prin tratatele de la Tirana din 1926-1927, Italia asigura protecția Albaniei. La 27
august 1928, 15 state au semnat Pactul de renunțare generală la război, pact cunoscut în istorie drept Pactul Briand-
Kellog. Toate statele independente au aderat, inclusiv URSS și Turcia. La 9 februarie 1929, Uniunea Sovietică,
Letonia, Estonia, Polonia, România și Turcia au semnat Protocolul Litvinov. În 1934, URSS este admis în Liga
Națiunilor. S-a inițiat astfel pactomania care a dominat perioada 1926-1929, considerându-se că viitorul omenirii va fi
pașnic. În 1929 s-a produs crahul bursei din New York ce a marcat un moment de răscruce pentru istoria interbelică,
modificând viață economică, socială, politică și diplomatică a Europei. Marea Criză a distrus încrederea în
liberalismul economic și în capacitatea guvernelor democratice de a gestiona corect situația dramatică a economiilor
europene. Totuși Liga continuie că caute modalități pentru păstrarea păcii. La 9 februarie 1934, la Atena se formase
Înțelegerea Balcanică, o alianță formată de către Iugoslavia, România, Grecia și Turcia cu un caracter defensiv, în
cazul izbucnirii unui război, țările aliate își puteau apăra granițele, contra revizionismului bulgar. Concomitent are loc
ascensiunea fascismului în Italia și a nazismului în Germania, care amenință tot mai mult securitatea mondială.
Japonia a ocupat Manciuria, iar Italia a invadat Etiopia(1935). În 1936 Hitler a introdus serviciul militar obligatoriu.
Pe 25 octombrie 1936, Germania și Japonia au semnat Pactul Anticomintern îndreptat împotriva URSS și împotriva
Marii Britanii, planificând un conflict pe trei fronturi. În noiembrie 1937, Italia adera la Pactul Anticomintern,
cunoscut ca Axa Berlin-Roma. La 28- 30 septembrie 1938, Adolf Hitler, Neville Chamberlain, Benito Mussolini și
Édouard Daladier au semnat Acordul de la München, care permitea armatei germane să ocupe în întregime Regiunea
Sudetă până la 10 octombrie. Cehoslovacia a fost informată de Franța și de Marea Britanie că ar putea să se opună
Germaniei de una singură sau să accepte anexarea regiunii. Guvernul cehoslovac, înțelegând că o luptă solitară cu
naziștii era fără speranță, a capitulat (pe 30 septembrie) și a fost de acord să se supună acordului . La 1 martie 1939
Cehoslovacia a fost ocupată de Reich. Un nou stat constituit prin Acordul de la Versailles a dispărut de pe harta
Europei. La 23 august 1939, Uniunea Sovietică a semnat pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă și astfel
războiul devine inevitabil.