CAPITOLUL I.

LIMBA MATERNĂ ÎN SISTEMUL EDUCAȚIEI PREȘCOLARE.

1.1. Însemnătatea limbii materne în dezvoltarea armonioasă

a copiilor de vârstă timpurie

Metodica dezvoltării vorbirii este o ştiinţă pedagogică, care studiază legităţile activităţii
pedagogice, orientate spre dezvoltarea vorbirii copiilor în instituţiile preşcolare. Problema
principală a metodicii dezvoltării vorbirii este de a prelucra, pe o bază ştiinţifico-pedagogică, cele
mai efective metode, procedee, mijloace de dezvoltare a vorbirii copiilor şi de a-i cunoaşte pe
educatori cu ele. Ca şi alte metodici, metodica dezvoltării vorbirii răspunde la aşa întrebări ca: Ce
trebuie să-i învăţăm pe copii?; Cum trebuie?; De ce anume aşa?.
Metodica dezvoltării vorbirii este în strînsă legătură cu limba şi literatura română,
pedagogia, psihologia, anatomia ş.a. Vorbirea însoţeşte întreaga activitate a preşcolarului. Tiheeva
spunea: ”Limba maternă trebuie să se afle la baza educaţiei copilului.”.
Însuşirea limbii materne de către copii ocupă unul din locurile centrale în sistemul
educaţional. O problemă importantă constă în faptul că preşcolarii trebuie învăţaţi să folosească
toate bunurile şi bogăţiile limbii.
Calinin spunea că: ”O bună însuşire a limbii materne este necesară, în primul rând, din
simpla cauză că ea este arma principală în studierea altor discipline şi că gândul uman, numai atunci
poate fi numit gând, când el este exprimat prin cuvânt.”.
Limba maternă contribuie la dezvoltarea armonioasă a preşcolarilor. Ea contribuie la
educaţia morală a copiilor, se educă obligaţiunile lor faţă de patrie, de părinţi, de muncă. Cuvântul
matern contribuie şi la educaţia estetică a copiilor. Ei se familiarizează cu literatura artistică, cu
creaţia populară, orală, învaţă a simţi frumuseţea cuvântului artistic. Limba maternă contribuie şi la
educaţia intelectuală a copiilor. Anume limba este arma principală a gândirii. Uşinschi menţiona:
”Cuvântul matern este baza oricărei dezvoltări intelectuale şi nucleul tuturor cunoştinţelor. De la el
începe orice înţelepciune, prin el trece şi de la el începe.”.

2.2. Vorbirea educatorului ca mijloc de dezvoltare

a limbajului și comunicării la copii

Educatorul joacă un rol esenţial în educarea şi instruirea preşcolarilor şi de aceea el trebuie

să dea dovadă de o înaltă cultură. Însemnătatea vorbirii educatorului în educarea preşcolarilor este
foarte mare. Ea este ca un model pentru copii şi ca mijloc de influenţare asupra copiilor. Educatorul
trebuie să-şi perfecţioneze în permanenţă vorbirea. În cadrul programei se menţionează că o mare
însemnătate, o are formarea vorbirii orale. Copiii trebuie învăţaţi, avînd la bază cele mai bune
exemple ale limbii materne. Preşcolarii, imitînd vorbirea celor din jur, redau nu numai părţile ei
pozitive, dar şi neajunsurile.
Cultura vorbirii copiilor ţine de cultura vorbirii pedagogului. Cerinţele faţă de vorbirea
educatorului sunt următoarele:
- caracterul logic şi exact al conţinutului vorbirii;
- accesibilitatea vorbirii educatorului;
- bogăţia vocabularului;
- pronunţarea sonoră corectă;
- respectarea ortografiei;
- corectitudinea gramaticală;
- expresivitatea vorbirii.
Vorbirea educatorului trebuie să fie bogată în: proverbe (specie a creaţiei populare orale, ce
conţine o povaţă, un sfat, o concluzie, exprimată într-o formă concisă, deseori figurată); zicători
(specie a creaţiei populare orale, în care se face, într-o formă laconică, o constatare, o apreciere, o
caracterizare a unei persoane, a unui fenomen, a unei situaţii); ghicitori (specie a creaţiei populare
orale, conţinînd o întrebare scurtă, cerînd să fie determinat un obiect, o fiinţă, un fenomen, pe baza
însuşirilor lui, prezentate într-o formă alegorică); frămîntări de limbă (specie a creaţiei populare
orale, sub forma unui joc verbal).

2.3. Obiectivele şi conținutul lucrului la educarea limbajului și comunicării

în instituţiile de educație timpurie

Obiectivele înaintate faţă de lucrul la dezvoltarea vorbirii în instituţiile preşcolare sunt

următoarele:
– O1 – Dezvoltarea vocabularului – vocabularul cuprinde totalitatea cuvintelor dintr-o limbă, din
opera unui scriitor, din vorbirea unei persoane.
În plan psihologic se delimitează două tipuri de vocabular: vocabular activ, cuprinzînd
cuvintele pe care copiii le înţeleg şi le folosesc în vorbire; vocabular pasiv, cuprinzînd cuvintele pe
care copiii le înţeleg, dar nu le folosesc în vorbire. Sarcina educatorului este de a transfera cuvintele
din vocabularul pasiv în cel activ.
– O2 – Formarea structurii gramaticale – vocabularul este folosit drept material de construcţie
pentru limbă. Gramatica stabileşte normele de modificare a cuvintelor şi de unire a lor în propoziţii.
Copilul aude în jurul lui o vorbire deja formată gramatical. El învaţă a vorbi pe baza ei. Educatorul
foloseşte diferite exerciţii, anumite reguli morfologice şi sintactice.
– O3 – Educarea culturii sonore a vorbirii – această problemă trebuie rezolvată în preşcolaritate, la
vîrsta de cinci ani copiii trebuie să rostească corect toate sunetele limbii materne.
– O4 – Dezvoltarea vorbirii coerente la copii (nomologată/dialogată). Copiii trebuie învăţaţi să
susţină o conversaţie, să povestească după tablou, după jucării, să povestească un text, să
alcătuiască povestiri creatoare.
– O5 – Familiarizarea copiilor cu literatura artistică – se realizează în cadrul activităţilor de
literatură, dar şi în viaţa cotidiană. La cunoaşterea copiilor cu literatura artistică, contribuie şi
activităţile teatralizate.
– O6 – Formarea premiselor citirii şi scrierii – copilul trebuie învăţat să audă şi să înţeleagă vorbirea
educatorului, să-şi exprime corect gîndurile, să cunoască noţiunile de sunet, cuvînt, propoziţie.