Dezvoltarea vorbirii la preşcolari

Dezvoltarea vorbirii constituie o parte componentă importantă a muncii intructiv-educative în grădiniţa

de copii, realizîndu-se printr-un complex de metode şi procedee din cele mai efective.

Metodica dezvoltării vorbirii, ca ştiinţă psihologico-pedagogică, studiază procesul de formare a vorbirii în

instituţiile preşcolare. Obiectul ei de bază rezidă în elaborarea şi sistematizarea ştiinţifică a metodelor şi
proceelor de dezvoltare a vorbirii preşcolarilor. Scopul final al acestei munci este formarea la copii a
priceperilor şi deprinderilor orală în conformitatea cu normele limbii literare actuale. Metodica
dezvoltării vorbirii îi înarmează pe lucrătorii instituţiilor preşcolare cu cunoştinţe, privind deprinderile
concrete de vorbire, ce urmează să fie la o etapă sau alta a vîrstei preşcolare, precum şi cu unele
modalităţi şi proceede prin care se realizează acestă muncă.

Procesul vorbirii preşcolarului e legat de fucţia comunicativă şi cognitivă a limbii, ceea ce înseamnă că
sîntem obligaţi să le formăm copiilor priceterile şi deprinderile de a observa obiectele lumii
înconjurătoare, de a le compara şi cerceta. Consecinţele acestui proces de observare se răsfrîng asupra
vorbirii, de aceea formarea spiritului de observaţie presupune nu numai de a cerceta şi găsi, ci şi de a
expune, de a vorbi despre obiectul dat. Această deprindere trebuie să fie formată pe întreg parcursul
vîrstei preşcolare.

O altă deprindere este aceea de a percepe şi a înţelege sarcina instructivă, formulată verbal de către
adult. Pentru început este vorba de îndeplinirea unor cerinţe, exprimate prin cuvînt, apoi de înţelegerea
unor mesaje complexe (explicaţiile, susţinerea unei discuţii, perceperea fondului lexicalşi formarea unei
opere literare).

Trecerea de la înţelegere la producere, adicî la reflectarea în vorbire a obiectelor sau noţiunilor prin
intermediul cuvîntului artistic, respectîndu-se astfel de cerinţe ale vorbirii, cum sînt corectitudinea,
claritatea şi legătura logică între cele expuse, este o deprindere, bazele căreia se pun în preşcolaritate.

La dezvoltarea vorbirii în grădiniţă distingem două linii principale: lucrul asupra vorbirii pasive (a
perceperii şi înţelegerii ei) şi a cele active. Şi într-un caz şi în altul liniile acestea se concretizează atît în
lucrul asupra cuvîntului şi propoziţiilor de toate tipurile, cît şi asupra mesajului din două şi mai multe
propoziţii.

Vorbirea copiilor se formează şi se dezvoltă nu numai în cadrul activităţilor, ci şi în celelalte momente ale
regimului în grădiniţă, de aceea metodica şi forme de lucru în afara activităţilor.

Nivelul dezvoltării vorbirii micuţilor este un indiciu al proceselor de gîndire. Preşcolarul face primii paşi
în lumea cunoaşterii obiectivelor raporturilor dintre ele, de aceea dezvoltarea vorbirii copiilor de vîrstă
preşcolară diferă de dezvoltarea vorbirii în şcoală.

Cuvîntul are o putere imensă. Cu ajutorul lui dirijăm comportamentul copilului, îi formăm deprinderea
de asculta şi a auzi, de a privi şi a vedea. Nu este o muncă uşoară, de aceea pregătirea educatorului
constituie o sarcină importantă a procesului de învăţămînt.

Legătura dintre limbă şi gîndire constituie baza teoretică a metodei dezvoltării vorbirii. Limba este o
realitate nemijlocită a gîndirii. Vorbind omul îşi exprimă gîndurile prin unităţile limbii, îşi formează
formele logice de gîndire, forme ce reflectă realitatea obiectivă, esenţa obiectelor, fenomenelor şi a
raporturilor dintre ele.

Noţiunile ca unităţi de bază ale gîndirii se formează pe baza cuvîntului şi a funcţiei lui de generalizare şi
de abstractizare.

Între limbă şi gîndire există doua deosebiri. Noţiunea şi cuvîntul pot fi suprapuse: o singură noţiune
poate fi exprimată printr-un grup de cuvinte, bunăoară, a da bir cu fugiţii ( a fugi); există şi alte cuvinte
acre au sens, dar nu exprimă noţiuni (prepoziţiile, conjucţiil). Totuşi, aceste doua se întrepătrund,
formîndu-se şi cizelîndu-se reciproc.

Afirmîndu-se ca ştiinţă, metodica dezvolării vorbirii la preşcolari a utilizat cele mai progresiste idei ale
marilor pedagogi din trecut.

K. Uşînski a expus a serie de idei referitoare la folosirea limbii în educaţie multilaterară a copilului,
considerînd-o cel mai iscusit dascăl popular. Potrivit părerilor lui Uşînski asimilarea limbii materne
presupune nu numai utilizarea cuvintelor în diversele lor aspecte formative şi de sens sau în variate
construcţii; ea presupune şi o mulţime de gînduri, sentimente, imagini artistice, logica şi filozofialimbii
exprimată prin cuvîntul viu. În procesul de formare a vorbirii rolul hotărîtor îl joacă pedagogul. După
părerea pedagogului, prin folclor, copilul învaţă nu numai a urî răul şi a iubi binele, ci şi a iubi sufletul
poporului.

Un rol deosebit în dezvolatrea vorbirii Uşînski îl atribuie naturii. Orice pedagog trebuie să înţeleagă, că
toate cunoştinţele despre lumea înconjuratoare trec prin uşa perceperii nemijlocite a acestei lumi. Copiii
încep să se uite cu alţi ochi la cele din jur, să gîndească, observînd raporturile dintre obiectele lumii
înconjurătoare. Observările nemijlocite vor constitui acele exerciţii primare logice de gîndire, de care
depinde caracterul logic, adică adevărul cuvîntului însuşi, şi cin care ulterior vor lua naştere spontan
vorbirea logică şi înţelegerea legilor gramaticale.

Un rol important în rezolvarea sarcinilor privind dezvoltarea vorbirii preşcolarilor îi revine limbii
materne, prin intermediul careia copiii se familiarizează cu realitatea înconjurătoare şi învaţă a gîndi.
Vorbirea organizată şi laconică este nu numai un scop, ci şi un mijloc al educaţiei şi instruirii în grădiniţă,
este obiectivul general de o importanţă deosebită.

Pornind de la principiul structural şi cel funcţional al limbii metodica dezvoltării concretizează cîteva
sarcini :

1. Dezvoltarea vorbirii cursive dialogate şi monologate se realizează în procesul de comunicare, la

început copilul doar înţelege ceea ce i se spune, apoi el intră în contact verbal cu adulţii şi cu alţi micuţi.
Apare treptat dialogul care răspunde intereselor sale vitale. În grădiniţă procedeele principale de
formare a vorbirii dialogate şi monologate sunt: convorbirea, conversaţia, lectura tabloului,
compunerea, naraţiunea creatoare, pornind de la materialul intuitiv sau bazată pe cuvîntul viu,
povestirea operelor literare citite.

2. Munca asupra vocabularului constituie al doilea obiectiv al educatorului în procesul dezvoltării vorbirii
la preşcolari. Orice vorbitor dacă vrea să comunice ceva, trebuie să posede un anumit bagaj de cuvinte.
Cuvîntul, unitatea principală a limbii, este legat de obiect denumindu-l. Familiarizarea cu lumea
obiectelor înseamnă şi îmbogăţirea vocabularului copiilor.

3. Formarea structurii gramaticale a vorbirii copiilor este o sarcină importantă în dezvoltarea vorbirii
preşcolarului, legată de schimbarea formei cuvîntului, de îmbinarea lui cu alte cuvinte în procesul de
comunicare. La vîrsta preşcolarăse perfecţionează modul de asimilare şi de utilizare a sistemului
mijloacelor morfologice. Copilul este foarte sensibil la schimbarea formei cuvîntului, el nu cunoaşte, dar
simte regula comunicativă pentru mai multe cuvinte şi înţelege sensul gramatical şi logic al morfemului.

4. Dezvoltarea culturii fonetice , aceasta are loc pe baza perceperii auditive a vorbirii celor din jur. La
început torentul de sunete ale vorbirii omeneşti ne este diferenţiat de copil, deoarece el percepe doar
latura melodică a vorbirii. La vîrsta preşcolară e necesar să formăm la copii deprinderea de a diferenţia
elementele sonore ale vorbirii(sunetele, cunivtele, fonetice, frazele fonetice), adică să le dezvolăm auzul
fonematic. Este o deprindere legată de formarea unei atenţii deosebite faţă de structura sonoră a
vorbirii – atenţie verbală sau auditivă.
5. Pregătirea pentru citit şi scris în grădiniţă presupune rezolvarea următoarelor sarcini: a le demonstra
copiilor, că vorbirea este o realitate lingvistică cu parţile ei componente şi a-i deprinde să observe şi să
analizeze părţile componente ale vorbirii vii.procesul de scriere se bazează de asemenea pe deprinderea
de analiză sonoră a cuvîntului, de aceea în cîmpul de atenţie al aducatorului se va afla formarea culturii
fonetice a vorbirii copilului şi a deprinderilor de analiză sonoră a vorbirii.

6. Familiarizarea cu literatura artistica este un obiectiv de valorificare ce se realizează nu numai la

activităţile de dezvoltare a vorbirii, ci şi în afara lor. O formă eficientă de lucru cu cartea în grădiniţă este
citirea şi povestirea operei literare. Jocurile-dramatizări, convorbirile despre carţile citite, exprimarea
ilustraţiilor, matineele literare, teatrul de păouşi constituie forme de consolodare a deprinderilor
interpretativ-artistice şi de formare a intereselor la copii faţă de operele artistice.

Sarcinile relevate mai sus reprezintă compartimente apa ale metodicii dezvoltării vorbirii, fiind divizate şi
sistematizate în „ Programa educaţiei în grădiniţă” în care găsim o succintă caracterizare a vorbirii de la
o etapă la alta a vîrstei preşcolare şi formularea sarcinilor concrete de dezvoltare a vorbirii copilului în
grupa respectivă.

Dezvoltarea vorbirii se află în strînsă legătură cu procesul de cunoaştere şi presupune acumularea

cunoştinţelor despre mediul înconjurător şi formarea deprinderilor şi priceperilor de redare a obiectelor
şi fenomenelor realităţii înconjurătoare în vorbire.

Vorbirea însoţeşte jocul, munca, instruirea şi constituie o parte importantă a educaţiei şi a dezvoltării
personalităţii copilului. Prin urmare, jocul munca, intruirea prin ocupaţiile vieţii de toate zilele pot fi
considerate drept mijloace în realizarea sarcinilor de dezvoltare a vorbirii preşcolarilor. În condiţiile vieţii
actuale, cînd instituţiile preşcolare ocupă un loc deosebit în educaţia copiilor, un mijloc de bază în
dezvoltarea vorbirii este considerată intruirea prin intermediul jocului.

În cadrul activităţilor complexe sau mixte se rezolvă mai multe sarcini de dezvoltare a vorbirii în baza
aceluiaşi material didactic, accentul punîndu-se pe formarea diferitor deprinderi de vorbire cursivă. Este
important, ca educatorul să organizeze jocurile copiilor şi să participe la ele. În asfel de situaţii vom
îmbogăţi conţinutul jocurilor, vom reaminti cuvintele ce însoţesc jocul. De asemenea este stimulată
sinestatornicia copiilor, fapt important pentru dezvoltarea vorbirii şi pentru formarea relaţiilor corecte
dintre preşcolari [Lavric M. , p. 3-21 ].

În concluzie ţinem să spunem că metodica la dezvoltarea vorbirii se află în strînsă legătură cu

problemele actuale ale educaţiei şi intruirii şi continuă să se dezvolte, înlesnind munca lucrătorilor
intrituţiilor preşcolare în găsirea celor mai eficiente căi de formare a deprinderilor de vorbire corectă şi
expresivă.
Cultivarea limbajului şi a gîndirii – premise ale vorbirii

Gîndirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central, orientează, conduce şi valorifică toate
celelalte procese şi funcţii psihice ( limbajul, memoria, imaginaţia, atenţie), este definitorie pentru om ca
subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Se defineşte ca un process cognitive care, prin intermediul
abstractizării şi generalizării, extrage si prelucrează informaţiile despre relaţiile categoriale şi
determinaţive. Are ca fundament principiile raţiunii şi postulatele ştiinţei, ca operaţiuni, judecăţile şi
raţionamentele, iar ca instrument - noţiunea.

Fiind o activitate generic, gîndirea foloseste inducţii, deducţii, abstracţii şi generalizări, compară
cunoştinţele despre fenomene (percepţii, intuiţii şi reprezentări ale acestora) privitoare la însuşirile lor
(senzaţii) cu scopul de a forma – mintal – întreaga clasă de fenomene asemănătoare (noţiunile) :
compară înţelesurile noţiunilor între ele, în mod direct cu scopul de a fixa raporturile de calitate,
cantitate, relaţie şi modalitate şi compară judecăţile între ele în mod indirect pentru a explica
fenomenele în derivaţia lor cauzală.

Gîndirea face necontenit comparaţii între înţelesurile noi cucerite de ştiinţă - ca fond al gîndirii –
derivînd prin inducţie şi deducţie din judecăţi vechi,, judecăţi noi drept concluzii ale raţionamentelor
inductive şi deductive.

La baza oricărui process de cunoaştere stă comparaţia ca determinare a asemănărilor şi deosebirilor. De

la cea mai fragilă vîrstă fiinţa umană se raportează lalumea concretă, stabileşte asemănări şi deosebiri
între oriecte, fenomene, situaţii, ţinînd seama de un anumit criteriu (culoare, greutate, volum, mărime,
formă, gusturi, utilitate), ea compară clasifică.

În toată activitatea psihică participă operaţii de analiză şi sinteză de descompunere a întregului în părţi şi
recompunere în întreg. Modalităţile de operare a gîndirii sunt, în sensul ascendant, de le particular la
general, de la concret la abstract şi, în sensul descendent, de a abstract la concret şi de la general la
particular.

Relaţiile intelectuale sunt mujlocite prin limbal, prin cunoştinţele accumulate de memorie şi
reactualizate selective, prin datele experienţele personale.

Dezvoltarea intelectuală a copilului de la naştele îna la adolescenţă cunoaşte mai multe stadia. Primul
stadiu, al inteligenţei senzoriale motorii cuprinde perioada de la la 2 ani, se caracterizează prin trecerea
de la nivelul reflexelor necondiţionate ale copilului la organizarea unor acţiuni senzomotorii coerente
sub forma reacţiilor circulare primare, secundare şi terţiare, prin asimilări şi acomodări reciproce ale
schemelor, formarea unor deprinderimotorii, stocarea unor reprezentări şi dobîndirea unor semen ce
pot simboliza obiecte.

Stadiul preoperaţional ce cuprinde perioada de la 2 la 7 ani reprezintă o perioadă de intensă dezvoltare,

se caracterizează prin interiorizarea acţiunilor, multiplicarea schemelor diferenţiate şi assimilate
reciproc, ezpansiunea simbolicii representative, a semnalizării şi comunicării verbale.

Treptat, în această perioadă, copilul se eliberează de limitele acţiunilor motorii concrete, le înlocuieşte în
cadrul jocului prin acte simbolice, este o perioadă de intensă verbalozare şi organizare a limbajului,
cuvîntul şi propoziţia constituind mijloace de schematizare, intregrare şi clasificare a obiectelor şi a
elementelor după diferite criteria.

În acest stadiu gîndirea preşcolarului este preconcepută şi intuitivă, este o gîndire egoncetrică şi magică.

Pe măsura dezvoltării limbajului preconceptele cîştigă în generalitate, preşcolarul devine capabil de a

sesiza configuraţia ansamblului cu ajutorul cuvîntului, care este un symbol, copilul reuşeşte să-şi
reprezinte realitatea, posibilităţile de sistematizare şi integrare ale gîndirii preşcolarului cresc.
În finalul perioadei preoperaţionale apar grupările operaţionale care permit conceptualizări şi
coordonări ale conceptualizării, se intră în stadiul operaţiilor concrete (situate între 6 şi 10-12 ani), se
dezvolta capacitatea de a coordona între ele operaţiile gîndirii, de a le grupa în sisteme unitare, devine
posibilă reversibilitatea prin inversiune.

Strîns legat de evoluţia gîndirii este şi evoluţia limbajului. Limbajul şi gîndirea se intercondiţionează, a
vorbi bine înseamnă a te conforma esenţei limbajului, care este indisociabil de gindire, contribuie efectiv
la constituirea, precizarea şi vehicularea exactă a gîndirii, făcînd-o consostentă şi comunicabilă. Prin
limbaj, copilul face deducţie, stabileşte raporturi, îşi aminteşte situaţiile trecute, cereexplicaţii cauzale
asupra unor obiecte, ale unor conduit. Nu există limbaj nesemantic, comunicarea fiiind un process de
transmiterea informaţiilor, a mesajelor, între comunicare şi cunoaşştere ezistînd un raport de unitate.
Nu se poate gîndi fără mijloacele limbajului, acesta avînd multiple funcţii: de comunicare, cognitivă,
symbolic-repezentativă, expresivă, persuasivă, reglatorie, ludică.

Preşcolaritatea este perioada de organizare şi pregătire a dezvoltării gîndirii. Activităţile desfăşurate în

grădiniţă, caracterul organizat al activităţilor copiilor se răsfrîng direct asupra limbajului lor acre se
îmbogăţeşte canticativ de la o etapă la alta, cîştigînd în coerenţă, vocabularul active creşte de la 800-
1000 de cuvinte la 3 ani, pîna la 3500-4000 de cuvinte la 7 ani.

Grădiniţa oferă varietate posibilităţi de exersare şi cultivare sistematică a limbajului active. Limbajul oral
dialogat sau monologat contribuie la dezvoltarea laturii fonetice a limbajului, la însuşirea fondului lexical
şi a semnificaţiei. Treptat, din limbajul monologat se dezvoltă o nouî formă – limbajul interior care
sporeşte posibilităţile copililui de a-şi planifica mintal activitatea, contribuie substanţial la dezvoltarea
intelectuală a copilului.

Limbajul interior îndeplineşte funcţii de anticipare, proiectare, este centrat pe înţelesuri, pe idei şi
imagini.

Dezvoltarea limbajului preşcolarului are la bază experinţa cognitivă a acestuia în relaţiile cu cei din jur. În
grădiniţă, în cadrul activităţii de intercomunicare cu copiii din grupă sau cu alţi adulţi, copilului I se orefă
posibilităţi optime de exprimare liberă, acets lucru realizîndu-se în orice moment al zilei de la venirea lui
în grădiniţă şi pînă la plecare, din prima etapă a zilei pînă la a IV-a.

În activităţile organizate cu grupa întreagă de copii, cît şi în cele individuale, accentual trebuie pus pe
exprimarea copiilor pentru ca limbajul să fie viu, colorat, intonaţia să fie expresivă, astfel încît preşcolarii
să-şi însuşească raporturile gramaticale ale limbii, sub aspect morphologic şi syntactic, fonetic şi lexical.

Materialul necesar desfăşurării normale a gîndirii şi limbajului este furnizat de realitate, de povestirile
educatoarei, ale învăţătotorului, de experienţa de viaţă a copilului, de relaţiile sale cu ceilalţi copii.

Trecerea de la intuitive la verbal-abstract depinde de bogăţia exprerienţei intuitive-acţionale, de gradul

de elaborare a tipurilor superioare de activitate, de modul în care grădiniţa asigură achiziţionarea de
informaţii, cultivă procesele phisice de cunoaştere: gîndirea, limbajul, memoria, imaginaţia, atenţia
voluntară etc., urmăreşte organizarea judicioasă a activităţii de instruire, dezvoltarea spiritului de
observaţie, stimularea permanent a inteligenţei şi creativităţii copiilor, a independenţei în gîndire şi
acţiune, formarea la copii a deprinderilor de exprimare corectă, stimularea vorbirii coerente şi
expressive, prevenirea şi corectarea unor defecte de vorbire, de pronunţie a sunetelor.

Dezvoltarea limbajului şi a comunicării, a vorbirii corecte, a creativităţii verbale acopiilor, a fluenţei şi

originlităţii în gîndire şi vorbire se asigură prin stimularea imaginaţiei acestora în interpretarea unor
imagini, a unor roluri, în crearea unor povestiri, în cadrul jocurilor care au asemeneasarcină didactică,
prin valorificare la maximum a fiecarei posibilităţi de cultivare a exprimării verbale în activităţile ce se
organizează în grădiniţă.
O mare parte a sarcinilor recomandate de programa şcolară vizează dezvoltarea bazei fonetice a
limbajului [Damşa I. , p. 16- 18].

În conluzie putem spune că în grădiniţă, parcurgînd cele patru grupe, copiii dobîndesc un bagaj de
cunoştinţe, iar vorbirea devine mai bogată, mai clară, mai corectă, asigurînd dezvoltarea intensă a
gîndirii.