UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
Prof. univ. dr. FLORENŢA-EUGENIA VONICA

ABSOLVENT,
Coman Şt. Ştefania- Elvira

2010

1
ORGANIZAREA INTERNĂ A VOCABULARULUI

Abordare metodico – ştiinţifică privind

învăţământul primar

I. MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

2
 Copiii sunt florile din primăvara vieţii omeneşti, sădite de Dumnezeu pentru
bucuria şi iubirea oamenilor. Sufletul copiilor este aluatul în care se poate imprima un
sfânt sau un înger de la care să ceri ajutor, un tâlhar sau un demon de la care să te
îngrozeşti. Inima copilului este un ogor în care creşte tot ce semeni, virtuţile sau păcatele,
binele sau răul. Pentru inima şi sufletul curat „boaba de rouă”, pentru sinceritatea şi
neprihănirea lui, pentru iubirea lui, noi educatorii şi părinţii suntem chemaţi să creştem şi
să educăm copiii în cultul virtuţilor religios-morale, al dragostei faţă de limba română,
tezaurul cel mai de preţ pe care nimeni nu ni-l poate lua vreodată.
Limba poporului nostru constituie un tezaur inestimabil, este rodul înţelepciunii şi
experienţei morale, o veritabilă cronică monumentală a sufletului românesc.
Experienţa pedagogică a dovedit că limba, cu structurile şi normele ei, trebuie
învăţată. Ea se învaţă mai întâi în familie, apoi în şcoală unde i se acordă o atenţie
deosebită în planurile de învăţământ şi în programele şcolare.
Stăpânirea limbii române este o condiţie „sine qua non” pentru însuşirea culturii
generale. A scrie şi a vorbi corect, presupune un efort neîntrerupt şi crescând deoarece
vocabularul, aflându-se într-un continuu proces de schimbare, poate fi mai greu normat.
Însuşirea limbii române, a funcţionalităţii ei sistematice nu se realizează numai
în grădiniţă şi şcoală sau numai prin obiectele, educarea limbajului şi limba română,
dar şcolii îi revin cele mai mari răspunderi pentru folosirea corectă şi cultivarea ei,
pentru dezvoltarea deprinderilor de exprimare a gândurilor, ideilor şi sentimentelor în
mod corect, logic, coerent şi expresiv, acestea având sarcina de a conştientiza şi
supraveghea procesul comunicării, elaborării logice a mesajului, de a cultiva vorbirea
îngrijită şi scrierea clară şi corectă.
Se ştie că, la intrarea în şcoală, copilul stăpâneşte elemente de bază ale limbii
materne, anumite structuri gramaticale potrivite vârstei copiilor:

3
  vocabularul de care dispune îi permite să-şi exprime dorinţele,
impresiile, să reproducă mici povestiri, experienţele sale de viaţă;
 intrând în grădiniţă, limba maternă devine pentru el un obiect de studiu
cu noţiuni, reguli, care se însuşesc conştient în vederea unei exprimări
gramaticale corecte.
În trecerea firească spre însuşirea conştientă a cunoştinţelor gramaticale
presupune însă desprinderea cuvântului de aspectele lui concrete şi operarea cu
cuvinte ca forme şi relaţii abstracte. În acelaşi timp, înţelegerea noţiunilor de
gramatică nu este posibilă fără pătrunderea semnificaţiei lexicale a cuvintelor.
Vocabularul românesc se caracterizează printr-o mare diversitate în privinţa
provenienţei elementelor alcătuitoare, aceasta oglindind cu fidelitate istoria bogată
în evenimente a poporului nostru şi varietatea contactelor de ordin etnic ce au avut
loc pe teritoriul vechii Dacii şi în afara sa, între romani şi daci, între populaţia
romanizată şi slavi, între români şi maghiari, popoarele slave vecine, turci, greci etc.
Structura vocabularului este supusă continuu modificării, este partea cea mai
mobilă, limba română contemporană ilustrează un permanent proces de înnoire şi de
îmbogăţire, multe dintre cuvintele folosite într-o epocă fiind sortite eliminării în
perioada următoare, pentru ca în locul lor sau alături de ele să fie introduse noi şi
noi cuvinte cerute de necesităţile impuse de societatea românească în plină
dezvoltare. În ultimele două secole vocabularul românesc a cunoscut prefaceri
adânci, în sensul îmbogăţirii sale cu numeroase împrumuturi neologice latino-
romanice, al relatinizării sau reromanizării lui, ceea ce înseamnă în esenţă,
eliminarea unei bune părţi dintre elementele nelatine şi înlocuirea lor cu
împrumuturi şi calcuri internaţionale, în majoritate de origine latină literară şi
romanică, adaptate treptat sistemului fonetic, gramatical şi lexical al limbii române.
Pentru copiii între 3 şi 7 ani, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă socială, ea
plasându-l într-un cadru diferit de cel al familiei, atât prin dimensiunile cât şi prin conţinutul
său, de la formele de protecţie a copilului, supravegherea lui în timp ce părinţii lui sunt la

4
muncă, grădiniţele au trecut la acea pregătire intensă pentru şcoală. Astăzi principala
sarcină acestor instituţii educative este să creeze copilului condiţii de activitate proprie
acestei vârste, să-i pună la dispoziţie mijloace care favorizează dezvoltarea forţelor lui
creatoare să-i asigure progresul spre maturizare. Între familie şi grădiniţă, care
sunt două medii distincte de influenţă, se creează relaţii care pun unele probleme
psiho-pedagogice necesare să fie cunoscute şi înţelese de către părinte, de aceea
între grădiniţă şi familie trebuie stabilite o linie comună de acţiuni.
La vârsta şcolară copilul are cea mai mare receptivitate şi suferă cea mai mare
influenţă a adultului. De calitatea influenţei celui matur depinde întreaga existenţă a
copilului. În primii ani de viaţă ai copilului, limbajul se însuşeşte spontan, în cadrul
familiei, ulterior sistematic prin activităţile organizate şi desfăşurate în cadrul grădiniţei
dezvoltarea limbajului face posibilă adaptarea şcolară şi socială a copiilor. Activitatea de
educare a limbajului are un rol hotărâtor în această privinţă.

Vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani este vârsta vorbirii corecte. Grădiniţa oferă
prima experienţă organizată în educarea limbajului şi încearcă să egalizeze şansele
educative, ţinând cont de decalajele existente în mediile familiale ale copiilor.
Şcoala vine să reorganizeze şi să îndrepte greşelilie, să modeleze şi să formeze
personalităţi. Învăţământul şcolar, prin activităţile de educare a limbajului, acordă
o atenţie deosebită dezvoltării capacităţilor de comunicare verbală, care constituie
condiţii esenţiale în formarea şi fixarea noţiunilor şi în transmiterea informaţiilor.
Activităţile de educare a limbajului fac posibilă cultivarea limbajului oral şi scris,
accentul punându-se pe comunicare, pe dialogul liber, pe formarea deprinderii de
exprimare coerentă şi logică şi de însuşire a unor structuri gramaticale. Toate
acestea duc la posibilitatea unei adaptări facile la sarcinile complexe ale şcolii.
La vârsta şcolară, limbajul dobândeşte noi valenţe şi-i permite copilului să
aibă relaţii complexe cu adulţii şi cu vârstnicii, să-şi organizeze activitatea psihică,
să-şi exprime ideile şi stările interioare, dar şi să înţeleagă şi să asimileze informaţii.
Educarea limbajului în şcoală vizează două laturi:
5
 - educarea comunicării orale sub aspect fonetic, lexical şi sintactic;
- educarea comunicării scrise prin citit şi scriere.
Educarea comunicării orale vizează dezvoltarea unei exprimări orale corecte
din punct de vedere fonetic, lexical şi sintactic şi utilizarea corectă a semnificaţiilor
structurilor verbale orale .
Sub aspect fonetic, preşcolarul, prin intermediul activităţilor specifice (joc-
didactic, joc-exerciţiu, poezii, poveşti etc.) învaţă să articuleze corect toate sunetele
limbii române , îşi perfecţionează auzul pentru sesizarea sunetului în ansamblul
cuvântului sau în grupuri silabice, deprinde despărţirea cuvintelor în silabe, îşi
îmbunătăţeşte pronunţia sau remediază deficienţele pe care le are în legătură cu
pronunţia sunetelor. Organizarea acestor activităţi face ca exprimarea copiilor să
devină mai lejeră şi ne oferă nouă educatoarelor posibilitatea de a cunoaşte
capacitatea de exprimare verbală a fiecărui copil şi de a interveni pentru corectarea
eventualelor greşeli.
Sub aspect lexical, limbajul copilului preşcolar se îmbogăţeşte treptat, vocabularul
activ şi pasiv creşte cantitativ dar şi calitativ. Odată cu asimilarea fondului lexical, copiii
îşi însuşesc atât semnificaţia cuvintelor cât şi structura gramaticală.
Sub aspect sintactic, o importanţă deosebită o prezintă cultivarea unui limbaj
oral corect din punct de vedere gramatical. Sarcina noastră a învăţătorilor, va fi
orientată spre asimilarea de către copii a unor structuri sintactice corecte, pe
exprimarea în propoziţii simple şi dezvoltate, pe formarea capacităţii de a utiliza
cuvintele în propoziţii coerente şi corecte şi pe înţelegerea modului în care sunt
construite propoziţiile din cuvinte şi cuvintele din silabe sau sunete. Aceste noţiuni
abstracte pentru copilul mic vor fi asimilate, treptat, prin mijloace, metode şi
procedee adecvate. Obiectivul fundamental al educaţiei limbajului în învăţământul
şcolar îl reprezintă formarea la copii a deprinderilor de comunicare orală corectă,
coerentă şi expresivă din punct de vedere fonetic, lexical şi gramatical.
Toate demersurile grandioase sau modeste la care participăm în viaţa de zi cu

6
zi, au loc sub constelaţia dorinţei noastre de a crea copiilor noştri o viaţă mai bună,
mai fericită, mai bogată. „Nimic
din ceea ce făureşte omul în umila sa existenţă pe acest pământ, nu se ridică atâta
la sublim, la creaţie, dăruire de sine, jertfă şi împlinire pe cât este creşterea,
educarea şi dezvoltarea copiilor – cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii.”
(Virgiliu Radulianin la Conferinţa UNICEF,19

II.ASPECTE TEORETICE
A. NOŢIUNI GENERALE DE VOCABULAR

1. Cuvântul – unitate de bază a vocabularului

7
 a. Definiţia cuvântului
Unitatea de bază a vocabularului este „cuvântul” care reprezintă asocierea
unui sens (a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor (vorba), altfel spus
cuvântul este unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles. Cuvântul este o
unitate într-o diversitate de forme sau aspecte gramaticale: citesc, citeam, citind
etc. reprezintă formele flexionare (realizări concrete) ale cuvântului (a)citi-forma
tip, pe care o înregistrează dicţionarele. Se poate ca un cuvânt să aibă una sau două
variante, pe care îndreptarele şi dicţionarele normative le înregistrează ca variante
literare libere:
acum/acuma sandvici/sandviş
adineaori/adineauri/adinioarea deseară/diseară

b. Structura cuvântului
Cuvântul poate să fie compus din unul sau mai multe morfeme. În mod
obişnuit, un cuvânt se compune dintr-o parte de bază (rădăcina/radical) la care se
pot ataşa afixe (sufixe şi prefixe).
Afixele sunt particule care nu pot exista independent, ci se lipesc de cuvinte
pentru a le modifica sensul. Ele se împart după poziţia în care se ataşează în
prefixe si sufixe. Rădăcina reprezintă partea comuna tuturor cuvintelor care
alcătuiesc o familie lexicală. O definiţie generală a familiei lexicale este
mulţimea cuvintelor derivate, cu un radical comun şi înrudite semantic. O familie
lexicală conţine cuvinte diferite ca valoare gramaticală care pornesc de la un
cuvânt de bază. În consecinţă în cadrul familiei lexicale se cuprind şi totalitatea
cuvintelor formate prin derivare.Astfel putem vorbi despre derivare ca fiind:
a. progresivă sau propriu-zisă, care constă în constituirea unor noi
unităţi lexicale prin adăugarea de afixe lexicale sau lexico-gramaticale:
- prefixe: particule /afixe adăugate înaintea unui cuvânt întreg (simplu,

8
derivat sau compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt sau înaintea
unor teme inexistente drept cuvinte independente (de obicei elemente de compunere).
- sufixe: particule / afixe adăugate la sfârşitul unui cuvânt întreg
(simplu, derivat sau compus) existent în limbă, la sfârşitul rădăcinii unui cuvânt
derivat cu prefix sau cu alt sufix, al rădăcinii/temei ultimului termen dintr-un
cuvânt compus sau la sfârşitul unei rădăcini ori teme inexistente drept cuvânt
independent.
b. regresivă sau inversă, este procedeul opus celui dintâi şi se realizează
prin eliminarea unor afixe autentice sau presupuse de la substantive, adjective şi
verbe preexistente: nuc < nucă, regiza< regizor, nelinişti ( vb.) < neliniştit, auz<
auzi, dezgheţ< dezgheţa. c. prin
substituţie de afixe, care cunoaşte două aspecte diferite, în funcţie de natura
afixului suprimat şi înlocuit: - derivarea
prin substituţie de prefixe: noile cuvinte se formează de la un cuvânt moştenit,
împrumutat sau format pe teren românesc, dar în structura căruia se poate
identifica un prefix prin suprimarea respectivului prefix şi adăugarea la
segmentul rămas a unuia nou:
descreţi < des- +[în]creţi;
destupa < des- +[a]stupa;
- derivarea prin substituţie de sufixe: noile unităţi lexicale se formează de la
cuvinte, fie ele moştenite, împrumutate sau formate pe teren românesc, în
structura cărora se identifică sufixe, prin suprimarea sufixelor respective şi prin
adăugarea unor noi sufixe la segmentele rămase: onirist < onir[ism]+ suf.-
ist elecronist < electron[ică]+ suf.-ist
biografist < biograf[ie]+ suf.-ist
bucolism < bucol[ic]+ suf.-ism
bonjurism< bonjur[ist]+ suf.ism
problematiza< problemat[ic]+ suf.-iza

9
 distorsiona< distors[iune]+ suf.-iona

c. Sensul cuvintelor
Sensul unui cuvânt este dat de context, deoarece, considerat izolat, cuvântul
poate avea mai multe sensuri, dar într-un context anumit acesta are o singură
semnificaţie.
Clasificarea cuvintelor
a. După numărul de sensuri, cuvintele sunt:
• monosemantice - cuvinte care au un singur înţeles: natriu, antibiotic,
neuron;
• polisemantice - cuvinte cu două sau mai multe sensuri:
a ieşi, a răsări:
A ieşit un ghiocel.
a se imprima:
Am scris apăsat şi mi-a ieşit şi pe partea cealaltă.
a se desfăşura:
Spectacolul a ieşit bine.
a realiza:
Irinei i-a ieşit o compunere frumoasă.
a scăpa:
Mi-a ieşit un pantof din picior.
a părăsi:
El a ieşit din casă.
a pleca:
Măria a ieşit în oraş.

masă, obiect de mobilă:

Mi-am cumpărat o masă ovală.

10
 mâncare:
Am luat masa în oraş.
ospăţ, petrecere:
De ziua lui a dat o masă mare.
b. După legătura dintre sensul lor şi noţiunile pe care le denumesc, cuvintele pot avea:
1. sens propriu: a. de bază ; b. secundar
2. sens figurat
1. Sensul propriu:
a. Sensul propriu de bază este înţelesul obişnuit al unui cuvânt:
El şi-a rupt un picior. (parte a corpului omenesc)
Irina a băgat o bomboană în gură. (cavitate bucală)
b. Sensul propriu secundar rezultă dintr-o asemănare şi depinde strict de context:
Maşina s-a lovit de piciorul podului.
El a căzut într-o gură de canal.
2. Sensul figurat este sensul neobişnuit al unui cuvânt, folosit pentru a forma o
imagine artistică:
„Pe-un picior de plai, / Pe - o gură de rai.”

Importanţa cuvântului în dezvoltarea vocabularului

În învăţământul nostru de toate gradele, studiul lexicului merită o atenţie mult mai
mare decât i se acordă în momentul de faţă din câteva motive pe care le considerăm
fundamentale. Cel dintâi se referă la faptul că bogăţia unei limbi este dată, în primul
rând, de bogăţia şi de varietatea vocabularului ei, a cuvintelor existente, teză
unanim acceptată atât în lingvistica generală, cât şi în cea românească. În al doilea
rând, se admite (iarăşi îndeobşte) că schimbările care au loc în societate, precum şi
spectaculoasele progrese ale ştiinţei şi tehnicii contemporane se reflectă în primul
rând şi nemijlocit în vocabular, considerat, pe bună dreptate, ca fiind
compartimentul limbii cel mai labil şi mai deschis influenţelor din afară. Legătura

11
dintre istoria lexicului şi istoria societăţii este atât de strânsă şi de evidentă, încât
celebrul lingvist francez Antoine Meillet se considera pe deplin îndreptăţit să afirme
că „orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizaţie”. De aici rezultă necesitatea de a-l
studia cât mai temeinic şi, ori de câte ori este posibil, în indisolubilă legătură cu
prefacerile de diverse naturi care au loc în viaţa materială şi spirituală a unei
anumite colectivităţi lingvistice. Relaţia existentă între dezvoltarea
vocabularului şi a societăţii este puternic subliniată şi de alţi lingvişti (români sau
străini). Unii dintre aceştia consideră că lexicologia are chiar o situaţie specială în
sensul că ocupă un loc particular între lingvistică şi sociologie. De exemplu, G e o r
g e s M a t o r é (La méthode en lexicologie, Paris, 1953), care defineşte lexicologia
ca o disciplină sociologică” (p. 50) şi care, asemenea lui A. Meillet, consideră că
vocabularul este expresia societăţii” (p. 62), ceea ce înseamnă că acesta reflectă
un anumit stadiu de civilizaţie şi că progresul lui e determinat în special de factori
extralingvistici. Un alt motiv pentru care e necesar să acordăm mai
multă atenţie studierii vocabularului este de natură s t i l i s t i c ă. Precum se ştie, lexicul este
aspectul cel mai specific al fiecărui stil funcţional (beletristic, ştinţific, administrativ şi
publicistic). De aici înţelegem că deosebirile dintre stilurile amintite (privite ca variante
funcţionale ale limbii literare) se reduc, în primul rând, la deosebiri de vocabular şi de
frazeologie (adică îmbinări de cuvinte cu caracter constant mai mult sau mai puţin sudate ori
închegate). La cele spuse până aici, trebuie adăugat că îmbogăţirea şi
perfecţionarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat decât
însuşirea regulilor gramaticale ale limbii materne. Este unanim admis că, încă de la
vârsta preşcolară, copilul stăpâneşte, în linii mari, sistemul gramatical al limbii pe
care o vorbeşte, însă achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor corectă rămân un
deziderat permanent de-a lungul întregii sale vieţi. În strânsă legătură cu cele afirmate
mai înainte, subliniem că nici aşa-zisa optimizare a comunicării (despre care se
vorbeşte atât de mult în ultima vreme) nu e posibilă fără un vocabular bogat şi corect
întrebuinţat. Având în vedere că greşelile de ordin lexical sunt numeroase şi, în

12
general, mai grave decât cele de natură gramaticală , se impune ca şi din acest punct de
vedere studiul vocabularului să fie extins şi aprofundat.

2. Definiţia şi importanţa vocabularului

Este unanim recunoscut faptul că limbajul constituie, incontestabil, cea mai
înaltă creaţie a geniului uman. O dată cu această genială creaţie, omul a reuşit să se
desprindă din rândul animalelor, să se organizeze în grupuri şi, astfel, să domine
întregul regn. Pe baza limbajului, folosit ca principal mijloc de comunicare, oamenii
au început a întemeia societatea umană.
Limbajul articulat este un ansamblu de semne cu ajutorul căruia pot fi
exprimate sentimente, dorinţe, gânduri. Dar, spre deosebire de animale, oamenii pot
folosi limbajul nu numai subiectiv, ci şi obiectiv, adică făcând abstracţie de ceea ce
se raportează la vorbitorii înşişi. În felul acesta prin limbaj, oamenii au posibilitatea
să-şi împărtăşească ideile despre tot ceea ce îi înconjoară, să cunoască, să conserve
şi să transmită experienţa acumulată de generaţii de-a lungul veacurilor.
Fiind un instrument al gândirii, limbajul a devenit cel mai important mijloc de
comunicare între membrii societăţii, exprimând mecanismele complexe ale vieţii
intelectuale, abstractizările sau generalizările. Între limbă şi gândire s-a stabilit o strânsă
legătură, deoarece nu putem gândi fără să vorbim şi nu putem vorbi fară a gândi.
Limba este un sistem de semne care exprimă idei, iar printre alte semne de
comunicare între oameni, ea ocupă locul cel mai important. Prin acest sistem de semne
este posibilă comunicarea între doi poli: emiţător-receptor. Limba, ca sistem bine
organizat, serveşte la comunicarea ideilor, producând în mintea ascultătorului
reprezentările şi conceptele care reflectă realitatea exterioară în gândirea vorbitorului.
Distincţia între limbă, ca produs al întregii societăţi, şi vorbire, ca
manifestare individuală, prezintă importanţă din punct de vedere metodologic.
Doctrina lingvistică a lui F. Saussure a impus separarea categorică a celor două

13
aspecte ale limbajului omenesc. Acordarea unei atenţii speciale numai unuia dintre
cele două aspecte şi neglijarea celuilalt duce la exagerări, pierzându-se din vedere
legătura indisolubilă dintre limbă şi vorbire. Aceste două aspecte ale limbajului
formează o unitate indisolubilă, dialectică: nici unul nu poate fi conceput în afară
sau independent de celălalt, ci amândouă se condiţionează reciproc, întrucât limba
reprezintă generalul, iar vorbirea particularul. Vorbirea, deşi act individual în care
vorbitorul are libertatea de a alege cuvintele şi a le combina după dorinţa sa, nu poate să
se depărteze de regulile de funcţionare ale limbii, deoarece numai ţinând seama de
acestea, individul poate fi înţeles de grupul social care foloseşte limba respectivă.
Limba literară nu este altă limbă decât cea vorbită, o variantă a uneia şi
aceleiaşi limbi, a limbii unice aparţinând întregului popor. Limba literară sau scrisă îşi
schimbă mai mult ori mai puţin înfăţişarea după conţinutul operei respective. Alt aspect
are limba unei lucrări ştiinţifice decât a uneia literare sau politice. Deosebirile se reduc
însă la lexic, şi anume la partea schimbătoare a lexicului. Fonetismul şi structura
gramaticală nu diferă absolut deloc una de cealaltă, şi tocmai de aceea nu poate fi vorba
de ,,limbi’’, ci numai de aspectele unei singure limbi.
Limba română este şi va rămâne o limbă unică, limba întregului popor, care a
creeat-o a îmbogăţit-o şi a perfecţionat-o de-a lungul veacurilor, spre a-i servi, în
condiţiile cele mai potrivite, la exprimarea ideilor şi sentimentelor, spre a o face să
corespundă în cel mai înalt grad menirii ei. Limba este purtătoarea culturii
poporului respectiv. Cu ajutorul ei capătă formă concretă produsele activităţii
desfăşurate. Fără limbă, cultura este imposibilă, după cum este imposibilă viaţa
socială însăşi. Legătura dintre limbă şi cultură este foarte strânsă. O cultură bogată
presupune existenţa unei limbi bogate în mijloace de exprimare, după cum o limbă
bogată nu poate exista decât în momentul când poporul care vorbeşte a ajuns să
creeze o cultură bogată.
Lingvistica este ştiinţa care studiază limba şi legile ei de dezvoltare.
Limba, după cum s-a arătat este un produs al colectivităţii, creat pentru

14
colectivitate, în sensul că serveşte pe membrii societăţii ca mijloc pentru schimbul
de idei. Deşi vorbirea este un act individual, aceasta nu se exercită decât în cadrul
societăţii, pe baza întregului grup social. Ca ştiinţă a unui fenomen social,
lingvistica este, firesc, o ştiinţă socială.
Vocabularul (fr.vocabulaire-lat.vocabularium) sau lexicul (fr.lexique)
oricărei limbi însumează totalitatea cuvintelor folosite în timp şi spaţiu
(regionalismele, elementele populare, arhaismele, elemente de argou, elemente de
jargon, expresii idiomatice, barbarismele, cuvinte din vocabularul fundamental) de
către un popor, în cadrul limbii literare naţionale şi al stilurilor ei funcţionale
(beletristic sau artistic, publicistic sau gazetăresc, tehnico-stiinţific şi juridico-
administrativ).
Din această definiţie rezultă că în vocabularul limbii române sunt incluse
cuvintele aflate în circulaţie, dar şi cuvintele ieşite din uzul vorbitorilor
(arhaismele); cuvintele cunoscute şi folosite pe întreg teritoriul ţării, dar şi cuvintele
folosite în anumite zone ale ţării (regionalismele); cuvintele propriu-zise,dar şi
variantele; formele literare (corecte), dar şi cele neliterare (incorecte).

3. Dinamica şi structura vocabularului

Vocabularul limbii române se află într-un continuu proces de schimbare,
de înnoire. Pe măsură ce dispar unele cuvinte ce nu mai corespund realităţii, fiind
împinse treptat spre periferia vocabularului şi, cu timpul, scoase din uzul
vorbitorilor, apar altele noi, impuse de progresul societăţii. Această dimanică este
15
caracteristică evoluţiei pe verticală a oricărei limbi literare. Mutaţiile lexicale se
produc fie în cadrul sistemului intern al limbii, fie sunt rezultatul contactelor
lingvistice, directe sau indirecte, cu alte limbi.
Dispariţia unor cuvinte
După cum se ştie, limba este un fenomen social prin originea ei, prin funcţia
de comunicare pe care o îndeplineşte şi prin dependenţa sa faţă de societate. Fiind
nemijlocit legată de activitatea omului, limba reflectă schimbările din istoria
societăţii în mod diferit în fiecare compartiment. Cel mai bine se observă,
dependenţa limbii de societate în vocabular, atât în privinţa dispariţiei şi apariţiei
cuvintelor, cât şi în ceea ce priveşte schimbarea sensului lor, unele modificări
semantice putând fi înţelese numai prin raportarea la viaţa socială a vorbitorilor
limbii respective.
Nu trebuie făcute concesii unor concepţii de mult timp depăşite, potrivit
cărora limba ar avea caracter de clasă şi că s-ar schimba o dată cu orânduielile
sociale. Poate fi acceptată concluzia generală a penetrabilităţii lexicului faţă de
celelalte compartimente ale limbii şi a legăturii sale cu realitatea nelingvistică, fără să
se ignore faptul că omonimia, sinonimia, procedeele de formare a cuvintelor şi alţi
factori lingvistici, constituie cauze importante, alături de cele sociale, ale dispariţiei
cuvintelor şi ale evoluţiilor semantice, procese fireşti în evoluţia fiecărei limbi vii.
În zilele noastre, cuvintele ca: deştinde, „a coborî”, deşidera „a dori”,
măngălui „a netezi, a freca”, zaif „bolnav”, zalhana „abator” etc. sunt fie total
necunoscute, fie folosite numai în anumite arii regionale, probând astfel dispariţia
unor cuvinte din limba română contemporană.

♦ Cauze lingvistice ale dispariţiei cuvintelor:

- scurtimea cuvintelor, cuvintele cu un corp fonetic redus, nu reuşesc totdeauna să
supravieţuiască, fiindcă sunt mai greu de distins în lanţul vorbirii şi, uneori, sunt înlocuite de
sinonimele lor cu un corp fonetic mai dezvoltat sau de derivate ale acestora. Astfel se

16
explică dispariţia din limbile romanice a unor cuvinte reduse fonetic în limba latină: lat. os,
oris „gură” a fost înlocuit cu gula „gâtlej”, rom. Gură sau cu bucca „obraz, gură”, fr.
bouche, it. sp. bocca , rom. bucă (vb.îmbuca), în locul lat.edo, edere, edi,esum „a mânca”,
scurt şi neregulat în flexiune, a fost preferat manducare „a mesteca”, mai lung (derivat de la
mandere prin intermediul numelui Manducus , un fel de bufon de farsă), din care rezultă
fr.manger, it.mangiare, rom. mâncare.
Ca exemplu de supravieţuire a unui cuvânt redus fonetic printr-un derivat al
său poate servi lat. auris „ureche” care în latina populară era utilizat în forma
sufixată auricula (auris non oricla , în Apendix Probi), din care s-au transmis sp.
oreja, fr. oreille , it.orecchio, rom.ureche. La fel se întâlneşte şi cu lat.masculus,
ungula, vitellus, anellus, fratellus etc. pentru care trebuie menţionat şi faptul că şi-
au pierdut valoarea diminutivală iniţială în diferite limbi romanice. Pentru limba
română, pot fi discutate sub acest aspect perechile de tipul: ai-usturoi, sân- sănătos;
- omonimia – concurenţa dintre omonime poate explica dispariţia unor
cuvinte: lat.os, oris „gură” şi os ossis (devenit mai apoi ossum) se găseau în latina
vulgară în coliziune omonimică, în pericol de a se confunda, după ce a dispărut
diferenţa de cantitate a vocalei „o” existentă în latina clasică (os „gură”, os „os” ) şi
de aceea complexul sonor os (ossum) a rămas numai pentru sensul „os” (rom.os,
it.osso, fr,os). Dispariţia unor cuvinte din limbă, cauzată de omonimie a fost
ilustrată de exemple ca: arat-plug, păcurar-cioban, car-drag;
- sinonimia – sinonimia este luată în considerare ţinând seama de calităţile şi
defectele structurale ale cuvintelor, de încărcătura lor afectivă, de substituirea unui
obiect cu altul într-o funcţie analogă şi după aşa-zisele curente de trafic material şi
cultural dominante într-un anume teritoriu, cunoscute în teoria ariilor laterale (lat.
pulcher-formosus-bellus, sp.fermoso, sp.hermoso, port.formoso, rom. frumos,
it.bello, fr.beau). Concurenţa dintre sinonime duce la dispariţia unor anumite
cuvinte (pulcher), fiind preferate unele complexe sonore în locul altora. De obicei,
sinonimele recente le înlocuiesc pe cele vechi, cu care coexistă o bună bucată de

17
timp: buche-literă, bucoavnă-abecedar, dăbilar-perceptor, asuda-transpira,
slobozie-libertate, cat-etaj, veac-secol etc. Unele dintre acestea se întrebuinţează cu
prefe- rinţă în anumite stiluri : steag (limba literară) -prapor (limbaj bisericesc)
drapel (în armată) – stindard (limbaj poetic), iar altele rămân în limbă cu nuanţă de
sens diferit: gâde „stăpân” (chem eu pe gâdea la voi)- călău „gâde, cel însărcinat cu
execuţia osândiţilor la moarte, om rău, care supune pe cineva la chinuri” – gealat cu
sensul vechi „călău, gâde” şi cu un sens actual de „om voinic, zdravăn”(e un gealat
la poartă) sau „copil voinic” (Cum o fi putând să hrănească el patru gealaţi?),
folosite în limbajul regional cu sensuri noi.
Nu trebuie neglijate aici nici dispariţia unor cuvinte, nici reducerea sferei de
întrebuinţare , ca urmare a sinonimiei dialectale şi a interdependenţei dintre
diversele stiluri ale limbii literare sau dintre diferitele variante ale limbii comune,
considerată ca diasistem, aşa cum au fost interpretate serii ca : zăpadă-nea-omăt,
porumb- cucuruz-păpuşoi, noroi-nămol-glod-im-tină, dori-deşidera, fecioară-
vergură, asuda-transpira, vopsea-boia-farbă-feşteală etc.
- forţa expresivă a cuvântului: în locul cuvintelor tradiţionale, cu slăbiciuni
structurale şi decolorate semantic, se stabilesc în limbă ori se întăresc alte cuvinte
mai solide în structură, mai energice, mai concrete şi mai viu colorate. Inexpresivul
şi slabul „edere” a fost înlocuit în latină de comedere şi manducare, mai solide
formal, iar ultimul, mai imaginativ, mai expresiv, fiindcă avea sensul de „a
mesteca, a agita fălcile” cum făcea Manducus.
- existenţa izolată a unui cuvânt, faţă de situaţia altora, care apar în familii
sau în serii compacte. Este cazul lat. „hirudo-inis” – lipitoare, care nu se sprijinea pe
nimic, era un nume „nemotivat”, din care pricină în locul lui a fost preferat de
limbile romanice fie un compus „motivat” (rom. lipitoare = lipi + suf. –toare).
- utilizarea cuvintelor în contexte: prin substantivizarea unor adjective sau
prin elipsă se ajunge ca termenul determinat să dispară sau să nu mai apară în
contextul respectiv şi să fie înlocuit prin determinantul său: lat. jecur, jecoris „ficat”

18
a dispărut şi a fost înlocuit cu determinantul „ficatum” (rom.ficat, it.fegato), pe baza
suprimării lui în sintagma jecur ficatum „ficat de animal îngrăjat cu smochine”, de
asemenea, au mai rămas numai determinanţii în expresiile: (dies)domenica, rom.
duminică, it.domenica, fr.dimanche; hibernum (tempus), rom.iarnă, it.inverno,
fr.hiver; lunae (dies), rom.luni, fr.lundi, it.lune-di ;

♦ Cauze sociale sau extralingvistice:

- dispariţia realităţii sociale a unor noţiuni a determinat şi dispariţia cuvintelor
respective: rob, vechil, vornic, spătar, cămăraş, armaş, comis, logofăt, caimacam
ş.a., care nu se mai folosesc astăzi şi se cunosc numai datorită prezenţei lor în unele
opere literare sau lucrări cu conţinut istoric.
- încetarea unei anumite mode, cum este, de pildă, aceea care se referă la felul
de a se îmbrăca al oamenilor şi care au provocat dispariţia sau limitarea
întrebuinţării unor cuvinte ca: anteriu, biniş, scurteică, işlic, cabaniţă, giubea,
surtuc;
- schimbarea concepţiei despre lume şi a atitudinii oamenilor faţă de anumite
obiecte şi fenomene, din care cauză se întrebuinţează tot mai rar cuvinte precum:
vârcolac, iele, zmeu ş.a.
- interdicţia de vocabular sau tabuul, concepţie potrivit căreia anumite
concepţii religioase sau superstiţii impun nefolosirea unor cuvinte. De exemplu:
pentru „drac” – simbol al forţei răului, se folosesc cuvinte şi expresii idiomatice ca
– necuratul, ucigă-l toaca, mighiduţă, ducă-se pe pustii etc.
- eufemismul (cuvântul sau expresia care înlocuieşte un termen sau o
construcţie, atenuând conţinutul lor dur, trivial, jignitor) din care cauză au dispărut
din limba noastră unele cuvinte latineşti, iar alte cuvinte româneşti sunt ca şi
inexistente pentru vorbitori.
- cele mai multe cuvinte au dispărut din limbă din cauza contactului cu alte
limbi, din care s-a primit, din diverse motive, cuvântul corespunzător sau un cuvânt

19
care desemna un obiect perfecţionat: aratrum-plug, nudus şi vacuua-gol, collus-gât,
gallus-cocoş, martellus-ciocan, acetum-oţet;
Observăm că cele mai multe dispariţii de cuvinte se datorează cauzelor
sociale, a căror valabilitate este limitată la limba respectivă, fiindcă evoluţia unei
societăţi este unică şi caracteristică, în timp ce cauzele lingvistice au o valabilitate
mai largă şi se întâlnesc în mai multe limbi de acelaşi tip sau de tipuri înrudite.
Însă, aceste cauze nu trebuie privite izolat, ci într-o continuă legătură atât în
cadrul grupului de cauze, (scurtimea cuvintelor, omonimia, sinonimia,
expresivitatea, contextul nu pot fi întotdeauna despărţite, din care cauză s-au folosit
aceleaşi exemple pentru aspecte diferite), cât şi în general, deoarece şi cauzele
sociale sunt în relaţie cu fenomene ca sinonimia, expresivitatea etc., ca să nu se mai
discute faptul că interdicţia de vocabular, eufemismul şi contactul dintre limbi
acţionează în ultimă instanţă şi ca factori propriu-zis lingvistici.
Unele cuvinte au dispărut încă din perioada de latină vulgară sau din etapa
străromână, în timp ce altele au coexistat mai multă vreme, s-au diferenţiat semantic
ori stilistic, prelungindu-şi astfel viaţa. Sunt şi cuvinte dispărute din limba română
ca unităţi lexicale primare, dar rămase în anumite sintagme foarte bine suate, în
locuţiuni sau expresii ca: „a da ortul popii” (a da bani, monede), „a nu avea glagole
la cap” (minte), „ slugă la dârloagă” (cal prost), ori în derivate: lat. vincere, rom.
vince, păstrat în „învinge”, tc. sofra (masă rotundă şi scundă la care se mănâncă
şezând pe divan), păstrat în „sufragerie” şi în sl.(gr.) tâmpină „dairea, tobă,
darabană” în rom. întâmpina.
Apariţia unor cuvinte noi
În orice limbă, în ciuda dispariţiei unor cuvinte, vocabularul se dezvoltă
continuu, se îmbogăţeşte cu un număr extrem de mare de termeni noi, pentru a
răspunde nevoilor societăţii şi funcţiei de comunicare şi de expresie din ce în ce mai
dezvoltate pe care o îndeplineşte limba.

20
 Cuvinte ca: ecuaţie, grevă, capital, fabrică, uzină, teoremă, bielă, carburator,
dinam, combină ş.a., erau necunoscute vorbitorilor de limba română de acum 200
de ani, ca şi altele de dată şi mai recentă ca: radiolocaţie, acupunctură, algoritm,
fonem, morfem, cosmonaut, aseleniza etc., pentru a exprima acţiuni apărute ca
urmare a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii contemporane.
Sub ochii noştii se creează noi şi noi cuvinte, pe care limba încearcă să le
asimileze, să le încadreze în propriul ei sistem. Cuvintele noi nu se creează arbitrar,
decât în cazuri cu totul deosebite, cum se întâmplă cu seria deseori citată: orlon,
dralon, perlon, silon după „nailon” (fr.nylon) sau cu termenii liliputan şi liliput
„mic, pitic” inventaţi de Swift şi pătrunşi ulterior în mai multe limbi ca
împrumuturi.
Cele mai multe cuvinte noi se formează pe baza materialului preexistent în

limbă, prin aşa-zisele mijloace interne şi externe de îmbogăţire a vocabularului

(derivarea, compunerea, conversiunea, împrumuturile lingvistice din alte limbi

şi prin calcuri lingvistice – un procedeu combinat).

Vocabularul este partea cea mai sensibilă a oricărei limbi, deoarece prin el se
înregistrează schimbările ce se petrec în viaţa socială. Pe măsură ce pătrund cuvinte
noi, altele se învechesc şi treptat sunt eliminate, nemaifiind corespunzătoare
necesităţii epocii respective. Cu toate acestea, rămân suficiente cuvinte care străbat
secole şi fac ca generaţiile dispărute să fie înţelese şi astăzi şi în viitor. Rezultă
astfel că vocabularul limbii este în acelaşi timp şi mobil şi stabil.
Partea din vocabular care îi asigură stabilitatea este:
 vocabularul fundamental (vocabular de bază, fond lexical de bază,
vocabularul reprezentativ)
Partea variabilă, mai precis cu cea mai mare mobilitate este:
 masa vocabularului (vocabularul schimbător)

21
 Se înţelege că între vocabularul fundamental şi masa vocabularului nu
există o graniţă precisă. Este bine cunoscut faptul că limba evoluează odata cu
evoluţia societăţii căreia îi aparţine, că schimbările care se petrec în societate
influenţează apariţia unor schimbări la nivelul limbii. Aşadar, împărţirea
vocabularului în vocabular de bază şi masa vocabularului este într-un fel arbitrară,
hotarul dintre cele două compartimente menţionate nu este totdeauna exact,
deoarece există treceri dintr-un compartiment într-altul, însă aceste treceri sunt
puţine şi se realizează într-un interval de timp mai îndelungat.
Din vocabularul fundamental (reprezentativ, de bază) fac parte cuvinte
foarte vechi care au mare stabilitate în limbă, cuvinte cunoscute, înţelese
şi utilizate de toţi vorbitorii, deoarece denumesc obiecte sau exprimă noţiuni
fundamentale, de primă necesitate, cuvinte care au cea mai mare frecvenţă în
vorbire şi o mare circulaţie. De asemenea, în vocabularul fundamental mai intră şi
cuvintele care au capacitatea de a forma cuvinte derivate şi compuse, de a intra în
îmbinări sintactice cu caracter de locuţiuni şi expresii, ele caracterizându-se prin
polisemantism.
Stabilitatea vocabularului fundamental este impusă de necesităţile
permenente ale vieţii colective, care sunt, în esenţă, aceleaşi pentru toţi vorbitorii,
indiferent de epocă, de categorie socială, ocupaţie, vârstă, sex etc. Nu este deloc
necesar să se distrugă fondul principal de cuvinte, dacă el poate fi folosit cu succes
în decursul unei serii de perioade istorice, fără a mai vorbi de faptul că, nefiind
posibil să se creeze un nou fond principal de cuvinte într-o perioadă scurtă de timp,
distrugerea fondului principal de cuvinte acumulat în decursul secolelor ar duce la
paralizarea limbii, la o totală dezorganizare a comunicării între oameni. Este vorba,
deci, de noţiuni elementare sau fundamentale, fără de care nu ne putem imagina
existenţa unei colectivităţi umane. Aceasta presupune, între altele, o vechime mare a
cuvintelor care exprimă astfel de noţiuni: noţiunile fundamentale sau elementare s-

22
au format, în mintea omului, înaintea altora şi de aceea au căpătat, au trebuit să
capete un nume înaintea altora.
În urma statisticii făcute, Al. Graur a ajuns la concluzia că în fondul
principal de cuvinte pot intra până la 1500 de cuvinte, mai exact 1419, dintre care
827 latineşti, 305 slave, mult mai putine maghiare, autohtone şi greceşti.
În vocabularul fundamental intră cuvinte care denumesc:
 părţi ale corpului omenesc:cap, păr, frunte, gură, inimă, mână etc;
 grade de rudenie :tată, mamă, soră, frate, nepot, socru, cumnat etc;
 nume de animale şi păsări:oaie, vacă, cal, găină,pui, curcă, urs, lup
etc;
 nume de plante şi de fructe :iarbă, grâu, secară, măr, pară, prună etc;
 nume de acţiuni: afa, ajuta, alerga, asculta, aşeya, aştepta, auzi, avea,
bea, cădea, chema, cădea, da, dormi, pleca, plânge etc.
 denumiri religioase: biserică, boteza, credinţă, cruce, Dumnezeu,
înger, lumânare, moarte, mormânt, păcat, preot, rugăciune, apostol,
icoană, călugăr, popă, sfânt etc.
 însuşiri: acru, adânc, amar, blând, bun, rău, cald, drept, lung, mare,
mic, nou,rar, sănătos, singur, subţire, tânăr, trist, uşor, vechi, viu,
bogat, gol, harnic, iute, lacom,prost, vesel, scump, vinovat, uriaş etc.
 abstracţiuni: adevăr, ajutor, foame, minte, pace, sănătate, sete, spirit,
timp, vis, boală, cinste, dragoste, groază, milă, muncă, milă, nădejde,
necaz, nevoie, noroc, pagubă, fel, gând, pildă, seamă etc.
 obiecte: ac, aţă, casă, cămaşă, curte, cuţit, fereastră, inel, lingură,
masă, oală, perete, poartă, săpun, uşă, ceas, ciocan, clşte, clopot,
coasă, drum, gard, lopată, plug, pod, prag, sticlă, suliţă, cizmă, oraş
etc.

23
 După cum se observă, vocabularul fundamental conţine cuvintele cele mai
uzuale ale unei limbi. Aceste cuvinte sunt acelea care au şi cele mai multe derivate
sau compuse şi care intră în numeroase locuţiuni şi expresii. Fiind cunoscute şi
folosite de către absolut toţi vorbitorii unei limbi, cuvintele din vocabularul
fundamental cunosc cea mai mare frecvenţă în procesul comunicării lingvistice.
Caracterizându-se prin frecvenţă mare în vorbire, prin polisemantism, prin
stabilitate şi prin capacitatea de a da naştere la derivate şi compuse sau de a intra în
combinaţii frazeologice, cuvintele din vocabularul de bază prezintă o importanţă mult
mai mare decât celelalte unităţi lexicale ale limbii. Din această cauză, manualele
destinate studierii limbilor străine, trebuie să intre în primul rând cuvintele care aparţin
vocabularuli fundamental, care sunt cel mai des folosite, şi mai apoi un număr mai mic
sau mai mare de cuvinte care fac parte din masa vocabularului.
Masa vocabularului sau vocabularul schimbător cuprinde celelalte cuvinte
care au rămas după delimitarea de vocabularul fundamental. Trebuie subliniat faptul că
masa vocabularului cuprinde imensa majoritate a cuvintelor româneşti, mai exact circa
90% din totalul unităţilor lexicale înregistrate în dicţionarele noastre.
Din vocabularul schimbător fac parte termeni folosiţi în diferite domenii:
politică, ştiinţă, tehnică, religie etc, altfel spus cuvintele cuprinse aici nu sunt
cunoscute şi utilizate de toţi vorbitorii, utilizarea lor fiind limitată la un anumit grup
social sau profesional, la o anumită regiune a ţării, la un anumit timp.
Tot în masa vocabularului este cuprinsă şi o parte specială, care cuprinde
regionalisme, arhaisme, elemente populare, elemente de argou, elemente de jargon,
idiotisme, barbarisme, neologisme, termeni tehnici, termeni ştiinţific

B. ORGANIZAREA INTERNĂ A VOCABULARULUI

24
 1. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI

Nu putem cunoaşte multilateral şi profund limba română dacă nu

cunoaştem originea, evoluţia şi rolul ei în configuraţia lingvistică europeană.
Opinia legată de originea lexicului românesc, începând mai ales din prima
jumătate a secolului trecut, şi care a căpătat adeseori, am putea spune, aspecte
ascuţite pe plan teoretic şi practic în elaborarea dicţionarelor etimologice, oglindeşte
din plin complexitatea acestei probleme. Din secolul al XVIII-lea şi până astăzi,
studiul etimologic al lexicului limbii române a constituit preocuparea mai multor
lingvişti, fiind pe alocuri umbrit de convingerile acestora.
În ceea ce priveşte provenienţa cuvintelor care alcătuiesc vocabularul
limbii române contemporane, situaţia se prezintă foarte complex, datorită condiţiilor
istorice de formare şi de dezvoltare a limbii române care ele înseşi au fost
neobişnuit de complexe.Materialul lexical latinesc, care a alcătuit din capul locului
şi continuă, în bună parte, până astăzi să alcătuiască baza vocabularului românesc,
s-a îmbogăţit de-a lungul veacurilor cu numeroase şi variate elemente venite din
limbile populaţiilor care au trăit pe teritoriul de formaţie al poporului nostru şi în
imediata lui vecinătate sau au avut cu el, de la distanţă, relaţii economice şi
culturale.
Fondul principal al lexicului românesc este alcătuit, în marea lui majoritate,
din cuvinte latineşti şi slave vechi dar şi din elementul autohton.Faptul se explică
prin aceea că baza limbii româneşti o formează latina, care a învins mai întâi limba
populaţiei autohtone şi apoi limba populaţiei slave, stabilită după cucerirea romană
în ţinuturile unde a luat naştere poporul românesc.Participarea limbii autohtonolor
la formarea limbii noastre nu a fost, după toate probabilităţile neînsemnată, mai ales
în ceea ce priveşte lexicul. În schimb contribuţia vechilor slavi a fost foarte
importantă, nu numai cantitativ, ci şi calitativ vorbind.

25
 Prin urmare putem spune că nucleul fondului principal al vocabularului
românesc este alcătuit din: elemente autohtone (substratul), elemente latineşti (stratul),
elemente slave (adstratul).La acestea s-au adăugat diverse alte cuvinte care au
îmbogăţit fondul principal,i-au mărit varietatea, dar nu l-au schimbat în esenţa lui.
Lexicul limbii noastre este foarte variat din cauza originii lui variate, care se datorează
faptului că la formarea lui au contribuit neobişnuit de multe limbi.Conform studiilor
elementele latineşti reprezintă 21% ceea ce numeric înseamnă 8905 de cuvinte.Dintre
acestea, numai 2099 sunt propriu-zis primite din latină restul sunt derivate pe teren
românesc de la rădăcini aparţinând cuvintelor pe care le-am moştenit din latină.11%
sunt vechi slave şi slave bisericeşti,6% sunt slave târzii (bulgăreşti, sârbeşti, ruseşti,
ucrainiene etc.), 5% turceşti, 3% greceşti 4%maghiare,1% albaneze3% franceze, 1%
italiene şi spaniole, 3%latineşti savante, 2% germane,2%onomatopeice, 4% origine
nesigură,10% origine necunoscută,11% origine diversă.
1.1. Elementul autohton (substratul)
Primul care a observat că în limba română există ,, cuvinte dace” a fost
cărturarul moldovean Dimitrie Cantemir: ,,De altminteri, trebuie să observăm că
sunt în limba moldavă unele cuvinte ce nu sunt cunoscute în limba latină, nici în
celelalte dialecte ale popoarelor vecine şi care, prin urmare, poate că au rămas din
limba veche dacică”.
În perioada de dinaintea separării dialectelor aproape toate cuvintele
moştenite din substrat erau răspândite pe întreg teritoriul de limbă română, de la
nord şi de la sud de Dunăre.În timp ce populaţia românească din nordul Dunării a
crescut şi s-a întărit având un rol politic din ce în ce mai însemnat, populaţia din
sudul Dunării a scăzut treptat din punct de vedere numeric, prin
deznaţionalizare.Această dispersiune este motivată prin caracterul unitar al latinei
dunărene în care a fost integrat fondul lexical traco-dac. În plan extralingvistic,
motivaţia răspândirii cuvintelor traco-dace pe tot teritoriul de geneza al limbii
române trebuie căutată în unitatea politică a Daciei din timpul lui Decebal.

26
Dispariţia ulterioară a unui număr important de elemente autohtone din dialectele
sud-dunărene se explică, în primul rând, prin înlocuirea acestora cu elemente din
limbile cu care limba română a venit în contact.
Cuvintele care aparţin fondului moştenit dac sunt grupate în două categorii:
care se găsesc numai în limba română şi cele care au corespondenţe şi în albaneză.
Problema substratului şi înrudirea românei cu albaneza au constituit una dintre
preocupările majore ale celui mai mare filolog romândin secolul alXIX-lea, B.
P.Haşdeu. Contribuţia savantului la clarificarea elementului dac în limba română a
fost hotărâtoare: ,,Caracteristicile sunt întâlnite mai ales între români şi albanezi nu
prin vocabular, ci prin particularităţile fonetice, morfologice şi sinctactice, care nici
într-o ipoteza nu se pot împrumuta de la străini, nu se pot altoi în cursul timpului, ci
datează însăşi de la obârşia limbii”. Aceeaşi părere au şi filologii albanezi în ceea ce
priveşte trăsăturile comune dintre cele două limbi.Albaneza şi româna au legături
strânse în domeniul foneticii şi al morfologiei, al vocabularului, al formări
cuvintelor, al sintaxei şi frazeologiei, al zicalelor şi al locuţiunilor proverbiale,
încât-fără a lăsa neobservate deosebirile- adesea ai impresia că e vorba de unul şi
acelaşi spirit al limbii manifestat sub două forme.
I.I. Rusu a menţionat 74 de cuvinte autohtone din totalul de 163 de cuvinte
presupuse autohtone, din lista stabilită unele cuvinte din substratul traco-dac nu se
regăsesc în limba albaneză, ci numai în limba română: agăţa, adia, ameţi, amurg,
amâna, aprig, arunca, barză, băga, beregată, boare, băiat, bordei, brânduşă,
brânză,buiestru, burlan, burtă, bucura, caier, cârlan, cârlig, cotropi, creţ, copac,
custură, dezmierda, dop, droaie, fărâmă, gălbează, genune, ghiară, ghiont, gorun,
grui, gudura, încurca, însăila, întrema, leagăn, lespede, leşina, mare, măceş, melc,
mic, mire, mistreţ, mişca, morman, muşca, necheza, noian, pânză, prunc, răbda,
rezema, şorici, tare, ţarină, ţăruş, undrea, urdă, urdina, urdoare, vătăma, vatră,
zară, zburda, zestre, zgârma.

27
 Dintre cuvintele autohtone care au corespondenţe în albaneză, autorul
menţionează: abur, argea, baci, balaur, baltă, baligă, bască, brad, brâu, brusture,
bunget, buză, căciulă, căpuşă, cătun, ceafă, copac, copil, cruţa, curma, dărâma,
druete, gard, gălbează, gata, ghimpe, ghioagă, ghionoaie, grapă, gresie, groapă,
grumaz, grunz, guşă, mal, mazăre, măgură, mătură, mânz, moş, mugur, murg,
năpârcă, pârâu, păstaie, rânză, scrum, sâmbure, spânz, sterp, strepede, strungă,
şale, şopârlă, ţap, ţarc, vătui, viezure, zgardă, zgâria.
Vocabularul autohton al limbii române se raportează, în general, la
universul de viaţă simplă, dacii ocupându-se mai ales cu păstoritul şi cu agricultura.
Deşi numărul cuvintelor traco-dace este mic, trebuie să reţinem că acestea au o
vechime mare şi că majoritatea fac parte din vocabularul da bază al limbii române.
Se remarcă prin multifuncţionalitate şi expresivitate şi au capacitatea de a creea, cu
sufixe şi prefixe, familii numeroase de derivate precum şi cuvinte compuse.
1.2. Elementul latin(stratul)
Limba română fiind continuatoarea limbii latine vorbite de coloniştii
romani în Dacia este firesc să aibă în structura vocabularului majoritatea cuvintelor
de origine latină.De fapt elementul fundamental al sistemului lexical românesc este
moştenit din limba latină.Cu limba latină adusă de romani s-a încrucişat limba
populaţiei autohtone, pe care latina a învins-o, păstrându-şi structura gramaticală şi
fondul principal de cuvinte. La vocabularul latinesc s-au adăugat cuvinte autohtone,
având astfel loc o îmbogăţire a vocabularului.
Formarea limbii române pe baza elementului latin(stratul) şi etnogeneza
românilor pe baza elementului geto-dacic(substratul) sunt fenomene legate organic,
desfăşurate concomitent, dar diferite în conţinutul lor, deoarece, din punct de vedere
etnic, este normal ca amestecul să aibă la bază substratul, iar din punct de vedere
lingvistic, stratul.
Dintre cauzele lingvistice care pot explica absenţa unor cuvinte păstrate în
toate limbile romanice, mai puţin în limba română, poate fi menţionat faptul că ele

28
reprezintă inovaţii petrecute mai târziu în latină, după ruperea legăturii Daciei cu
Occidentul.De asemenea, unele cuvinte au fost înlocuite cu sinonime de alte origini,
de obicei de origine slavă. Cele mai multe dintre aceste cuvinte nu s-au păstrat în
limba română din cauze extralingvistice, dintre care putem menţiona părăsirea,
temporară sau prelungită, a unor îndeletniciri, dispariţia la un moment dat a
învăţământului latin etc. Astfel unii termeni din lexicul creştin care se referă la
organizarea bisericească dispar.
Importanţa cuvintelor de origine latină în vocabular, ponderea lor în
existenţa şi dezvoltarea vocabularului românesc, rezultă din marea lor
productivitate, care se află în creştere. Din statistica făcută de Dimitrie Macrea, în
anul 1942, reiese că din cele 8905 cuvinte de origine latină, 20099 sunt moştenite,
iar 6806 sunt derivate pe teren românesc, în medie 3-4 cuvinte derivate la un cuvânt
de origine latină, deci mai puţine decât cele derivate din cuvinte de origine dacă.
Elementele latine se repartizează pe domenii ale realităţii desemnate, astfel:
- cuvinte care denumesc acţiuni şi procese omeneşti: da, avea, face, fi, ieşi,
muri, naşte, pleca, spune, afla, ajunge, ajuta, alege, apăra, asculta, aşeza,
aştepta, auzi, bea, cădea, căuta, cahema, crede, creşte, cumpăra, cunoaşte,
dormi, fugi, ierta, îmbrăca, încălţa, îneca, înghiţi, întreba, înţelege, învăţa,
juca, judeca, lega, lucra, merge, mânca, număra, plăcea, pleca, plânge,
putea, rămâne, răspunde, râde, ruga, săruta, scrie, spăla, spune, sta, striga,
şedea, şti, ţine, vedea etc.;
- nume de părţi ale corpului omenesc: barbă, băşică, braţ, bunic, cap, carne,
călcâi, creier, cot, deget, dinte, falcă, frunte, inimă, mână, ochi, os, picior,
piele, piept, sân, sânge, spate, sprânceană, umăr, unghie, ureche etc.;
- grade de rudenie: bărbat, cumnat, femeie, fiu, frate, ginere, mamă, muiere,
nepot, noră, nun, părinte, soră, socru, soţ, soţie, tată, unchi etc.;
- obiecte diferite: ac, aţă, baie, casă, cămaşă, cheie, cuţit, fereastră, furcă,
inel, lingură, masă, oală, scară, uşă etc.;

29
 - plante: alun, arin, carpen, cireş, cânepă, fag, iarbă, in, măr, pădure, păr,
plop, prun, porumb, secară, tufă, varză etc.;
- animale: albină, berbec, bou, broască, cal, capră, câine, corb, găină, iepure,
lup, miel, muscă, oaie, peşte, porc, pui, şarpe, urs, vacă, vierme, viespe, vită,
viţel, vulpe, vultur etc.;
- însuşiri: acru, adânc, amar, aspru, bun, cald, drept, dulce, frumos, gras,
greu, gros, înalt, întreg, larg, lat, lung, mare, mic, mort, mut, nou, orb, rău,
rece, sănătos, scurt, singur, străin, subţire, tânăr, uşor, vechi, viu etc.;
- noţiuni de mediu: aer, brumă, căldură, câmp, cer, frig, ger, gheaţă, iarnă,
lac, lumină, lună, munte, noapte, nor, ploaie, primăvară, râu, sat, soare, stea,
toamnă, vale, vară etc.;
- denumiri religioase: biserică, boteza, cruce, Dumnezeu, înger, lumânare,
moarte, mormânt, păcat, păgân, preot, rugăciune, suflet etc.;
- culori: alb, albastru, galben, negru, roşu, verde etc.;
- alimente: aluat, apă, caş, ceapă, curechi, carne, făină, friptură, lapte, miere,
sare, unt etc.
Începând cu anul 1879, statisticile care s-au făcut asupra vocabularului
limbii române au scos în evidenţă acelaşi procentaj de cuvinte latineşti moştenite
de 20%. De asemenea, vocabularul reprezentativ al limbii române are în
componenţa sa 60-66% cuvinte de origine latină, un mare procent dintre aceste
cuvinte denumind noţiuni abstracte, ceea ce-i conferă mai multă autonomie, mai
multă rezistenţă faţă de schimbările produse în contextul extralingvistic social.
Trebuie subliniat faptul că unele cuvinte latineşti moştenite au ieşit din limbă,
fiind înlocuite cu sinonime de alte origini.
Latiniştii susţineau cu ardoare caracterul latin al vocabularului, dând chiar
etimologii greşite pentru a-şi motiva teoria, alţi lingvişti exagerau importanţa
elementelor slave.De-a lungul timpului, cercetările obiective au stabilit,într-un mod
ştiinţific,structura etimologică a vocabularului, demonstrându-i latinitatea cu

30
diferite influenţe, unele mai puternice, altele mai slabe, care s-au exercitat asupra
lexicului românesc.
1.3. Elementul slav (adstratul)
Slavii au ajuns în regiunea Dunării şi în Peninsula Balcanică în secolele al
V-lea şi al VI lea fiind atraşi de bogăţiile Imperiului Bizantin. Multe aşezări romane au
fost distruse, au apărut state slave şi, începând din secolul al IX-lea, biserica de limbă
slavonă a slavizat elementul romanic. Astfel a început convieţuirea populaţiei în curs
de romanizare cu slavii vechi, producându-se astfel o nouă încrucişare, care a dus la
formarea limbii române. De această dată a învins limba latină, care şi-a păstrat
structura gramaticală şi fondul principal de cuvinte, primind de la limba veche slavă
numeroase elemente lexicale şi chiar unele gramaticale, fără să-şi schimbe totuşi
esenţa, cum probează aspectul ei iniţial şi cel de mai târziu.
În decursul istoriei se pot distinge mai multe etape de exercitare a
influenţei slave:
1. elemente slave vechi, până în secolulal XII-lea;
În cadrul împrumuturilor vechi de diferite origini, împrumuturile vechi
slave ocupă unul dintre locurile cele mai importante. Cuvintele de origine slavă
veche au intrat în vocabularul limbii române în perioada de bilingvism româno-slav.
Acestea desemnează diferite sfere semantice:
 starea socială: bejenie, pribeag, răscoală, slugă etc.;
 familie: ibovnic, maică, taică, nevastă, rudă etc.;
 calităţi şi defecte: blajin, destoinic, dârz, gângav, nătâng,
pleşuv, viteaz etc.;
 părţile corpului: obraz, cârcă, gât, gleznă etc.;
 îmbrăcăminte: cuşmă, izmă, nădragi, rufă, suman, şubă etc.;
 comerţ: precupeţ, târg, ucenic etc.;

31
  unelte, obiecte casnice: blid, ceas, ciocan, cleşte, clopot, cosor,
daltă, lopată, nicovală, plug, sticlă, solniţă, ţeavă, verigă,
zăvor etc.;
 locuinţă: colibă, grajd, ogradă, pivniţă etc.;
 superstiţii: basm, diavol, iad, idol, paparudă, moroi, vârcolac,
zmeu etc.;
 acţiuni:citi, clipi, coborî, dovedi, goni, grăbi, greşi, hrăni, iubi,
zâmbi, îndrăzni, învârti, lipi, lovi, mirosi, munci, năvăli, odihni,
omorî, opri, osteni, otrăvi, părăsi, păstra, păzi, pândi, topi,
trăi, trudi etc.;
 însuşiri: bogat, drag, ieftin, lacom, mândru, prost, scump, slab,
straşnic, treaz, ţeapăn, vesel, viteaz, vrednic;
 abstracte: boală, cinste, dragoste, glumă, groază, grijă, jale,
lene, milă, muncă, nădejde, nărav, necaz, nevoie, noroc,
pagubă, poftă, pricină, primejdie, silă, spor, veste, vină;
 noţiuni de mediu: colţ, deal, drum, izvor, nisip, pod, praf,
pustiu, vârf, zare, zori;
 nume de animale: bivol, cocoş, crap, curcă, clean, dobitoc,
gâscă, dihor, păstrăv, rac, râs, ştiucă, veveriţă, vrabie;
 obiecte: baie, ciocan, cleşte, coş, lanţ, plută, sticlă, topor, var,
zid;
 nume de plante: bumbac, mac, răchită, snop, stejar;
2.elemente din slava cărturărească (slavona) sunt cuvintele intrate în
vocabularul limbii române între secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, adică din
perioada de organizare a statelor feudale româneşti din nordul Dunării, au jucat un
rol important în dezvoltarea culturii şi civilizaţiei româneşti medievale. Limba
slavonă a slujit ca limbă de cancelarie, juridico-administrativă şi diplomatică, ca

32
urmare au pătruns în limba română termeni slavoni. Termenii slavoni se întâlnesc în
terminologia bisericească, şi anume:
 cultură materială: altar, catapeteasmă, cădelniţă, clopot,
icoană, iconostas, strană, sfeşnic, troiţă etc.;
 slujbă religioasă: grijanie, liturghie, maslu, metanie,
pomană, prohod, spovedanie, sfeştanie, utrenie, vecernie
etc.;
 cărţi bisericeşti: cazanie, ceaslov, evanghelie, molitvenic,
psaltire etc.;
 ierarhie preoţească: diacon, episcop, mitropolit, monarh,
patriarh, popă, protopop, protoiereu, stareţ, ţârcovnic, etc.
După formarea ei, limba noastră nu s-a mai încrucişat cu nici o altă limbă,
ceea ce nu înseamnă că n-a continuat să primească de la diverse alte limbi elemente
lexicale, adesea chiar de formare a cuvintelor. Dar aceasta nu s-a întâmplat ca efect
al încrucişărilor, adică al amestecurilor etnice între mase mari ci pe calea
împrumuturilor propriu-zise, care implică, de obicei, existenţa unui contact, ba chiar
şi a unui amestec între populaţii, dar mai mult sau mai puţin redus din punctul de
vedere al teritoriului unde s-a produs şi al numărului participanţilor.
Elementele din limbile populaţiilor cu care am convieţuit vremelnic ori am
fost în relaţii economico-culturale, de vecinătate geografică sunt, de fapt,
împrumuturi asimilate la un fond deja existent.Aceste împrumuturi fiind însă foarte
vechi, mai ales cele din substrat, au rămas în vocabular în măsura în care au pătruns
în vocabularul de bază al limbii române şi, de obicei, nu mai sunt considerate
împrumuturi propriu-zise,deşi aceasta este calea părunderii lor în sistemul
lexical.Astfel s-a întâmplat în cazul împrumuturilor bulgăreşti, sârbeşti, maghiare,
poloneze şi ucrainiene.
De împrumuturile lexicale menţionate până acum, se deosebesc esenţial,
din punctul de vedere al împrejurărilor în care au luat naştere, împrumuturile
33
turceşti şi cele greceşti. Toate acestea au venit pe calea unor relaţii care nu implică
un contact direct şi cu atât mai puţin un amestec între populaţiile respective. În
cazul turcilor şi grecilor un anumit contact cu românii a existat date fiind condiţiile
istorice care au dus la exercitarea influenţei din partea celor dintâi asupra noastră. Turcii
au stăpânit Principatele vreme de câteva secole, ceea ce presupune prezenţa temporară
printre noi a unui număr de reprezentanţi ai puterii otomane, un contact direct al turcilor
cu românii. Împrumuturile lexicale turceşti din limba noastră, extrem de
numeroase,aparţin de două categorii distincte una de cealaltă: de o parte termeni oficiali
care, în marea lor majoritate nu au ajuns să fie cunoscute de marea masă şi deci au
dispărut odata cu stăpânirea turcească şi de cealaltă parte cuvinte referitoare la viaţa de
toate zilele, dintre care cele mai multe au pătruns în limba întregului popor.
În timpul domniilor fanariote au pătruns împrumuturile greceşti moderne
care au avut un caracter de jargon, alături de acestea care erau specifice boierimii şi
care au dispărut treptat în prima jumătate a veacului al XIX-lea limba noastra a
primit din greaca veche multe altele, pe calea unor relaţii normale, de natură
economică. Acestea s-au bucurat de o răspândire destul de largă motiv pentru care
au intrat în vocabularul întregului popor, unde le mai găsim şi astăzi.
Împrumuturile franţuzeşti au luat naştere în urma unui contact direct dintre
cele două popoare. A cest contact direct a constat în vizitare a tot mai frecventă de
către fiii boierilor români sau cu scopul de a studia în Franţa, ţară pe care o
considerau a doua lor patrie. Marea majoritate însă a împrumuturilor nu a venit pe
această cale ci pe cale exclusiv culturală. După revoluţia de la 1848 românii şi-au
făcut din limba şi cultura franceză o adevărată pasiune. Legislaţi, administraţia şi
întreaga conducere aveau la baza modele franceze, acestea traducându-se mai mult
ori mai puţin. Cunoaşterea limbii franceze constituia un titlu de glorie la fel şi
cunoaştere literaturii franceze. Toate aceste fapte explică pătrunderea masivă a
cuvintelor franţuzeşti în limba noastră.

34
 Aşadar, în componenţa vocabularului limbii române intră fondul moştenit
(dac şi latin), cu precădere cel latin, fondul de împrumuturi lexicale (vechi şi noi) şi,
de asemenea, formaţiile neologice interne create prin procedeele de îmbogăţire a
vocabularului (derivarea şi compunerea).

35
 2. STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A VOCABULARULUI

2.1. REGIONALISMELE
Condiţiile istorice de dezvoltare ale poporului românesc au dus la naşterea
deosebirilor pe care le cunoaştem de la o provincie la alta, deosebiri mari din punct
de vedere fonetic şi lexical.
Regionalismele sunt cuvinte cunoscute şi folosite de vorbitorii dintr-o
anumită zonă a ţării, mai mult sau mai puţin întinsă. Ele nu sunt cunoscute de toţi
vorbitorii, şi, de aceea, folosirea lor trebuie evitată, pe cât este posibil, în vorbirea
literară. Regionalismele se întâlnesc, de fapt, pe anumite teritorii lingvistice, care
variază ca întindere şi care, uneori, pot cuprinde două sau chiar mai multe provincii
sau simple porţiuni din aceste provincii. Multe dintre regionalismele sunt
împrumutate din limbile cu care limba română a intrat în contact direct. Astfel, un
cuvânt cum este mai ,,ficat’’ se foloseşte pe o arie foarte întinsă, care cuprinde
Crişana, Maramureşul, nordul Transilvaniei şi chiar o bună parte din centrul şi din
sudul Moldovei. Tot la fel cuvântul cucuruz ,,porumb’’ se întrebuinţează nu numai
în regiunile transcarpatice ci şi prin unele părţi ale Moldovei sau chiar în câteva
puncte izolate din nord-estul Munteniei.
Regionalismele nu trebuie confundate cu fapte lingvistice populare şi nici
considerate o simplă categorie a acestora din urmă. Din punctul de vedere al
răspândirii, elementele regionale se opun celor populare, care sunt generale sau
aproape generale, fără a fi, în acelaşi timp, şi literare. Altfel spus, în timp ce
regionalismele vieţuiesc, de obicei, într-un singur dialect sau chiar grai, elementele
populare sunt cunoscute în toate dialectele sau graiurile unei limbi sau în marea lor
majoritate. Este de pildă cazul cuvântului muiere (moştenit din latină: mulier, -eris),
despre care putem spune că nu este nici regional nici dialectal. Regional nu trebuie
considerat doar pentru simplul fapt că nu este folosit într-o singură regiune a
ţării( mai mult sau mai puţin întinsă), ci e cunoscut pe întreg teritoriul lingvistic

36
românesc. El nu poate fi însă nici literar, deoarece în aspectul corect al limbii
române se folosesc sinonimele acestui cuvânt, care sunt: femeie şi soţie. Prin
termenul ,,de popular’’ trebuie să înţelegem, aşadar, ceea ce este general sau
aproape general, fără a fi totuşi literar şi ceea ce se poate datora, adeseori,
insuficientei instruiri sau chiar inculturii subiectelor vorbitoare.
Opoziţia dintre aspectul popular şi cel literar al limbii unice naţionale
este o opoziţie condiţionată în primul rând de factorul social-cultural, pe când
exprimarea regională are alte cauze şi ea se poate întâlni chiar la unii oameni
instruiţi şi cultivaţi, obişnuiţi să vorbească în conformitate cu deprinderile pe care
le-au contractat încă din copilărie.
TIPURI DE REGIONALISME:
1. Regionalisme fonetice sunt fapte de limbă de natură fonetică utilizate
numai în anumite regiuni ale ţării.
Se pot grupa după subdialectele şi graiurile din care provin, astfel:
 moldoveneşti: mâne, pâne, paduri, şinşi, soacrî, dulşe, malai,
băiat, di, faşe etc.;
 munteneşti: coaje, dă, deşte, dân, dântre, pă, picere, piste,
pântre, studentili, şarpili, ţigare etc.;
 bănăţene: carce, dice, frunce, etc.;
 maramureşene: costă, rogă, şcolă, sierbe, zierme etc.;
 crişene: gios, giudeca, oaşte, sore, torce, traje, sânje etc.;

2. Regionalisme lexicale sunt cuvinte utilizate numai în anumite regiuni ale

ţării. Multe dintre ele provin din limba popoarelor cu care am venit sau mai suntem
şi astăzi în contact. Altele sunt moştenite din latină şi au fost, cândva, mult mai
răspândite. Un număr apreciabil de regionalisme lexicale sunt create în interiorul
limbii române prin procedeul derivării cu afixe şi, mai rar, al compunerii.

37
Câteodată există două sau chiar mai multe sinonime regionale ale termenului care a
fost consacrat în limba literară. Astfel, în nordul ţării şi în centrul Transilvaniei se
foloseşte cuvântul sabău, care denumeşte noţiunea de ,,croitor’’, în timp ce în Banat
aceeaşi noţiune este denumită prin termenul de origine germană şnaidăr.
Le putem clasifica în funcţie de zona unde sunt vorbite, astfel:
 moldoveneşti: agud ,,dud’’, barabulă ,,cartof’’, chelbos ,,chel’’,
cori ,,pojar’’, cridă ,,cretă’’, cuşmă ,,căciulă’’,
cucuruz ,,porumb’’, curechi ,,varză’’, harbuz ,,pepene’’, hârzob
,,funie groasă’’, mancă ,,doică’’, păpuşoi ,,porumb’’,
pântece ,,burtă’’, perjă ,,prună uscată’’, a pişca ,,a ciupi’’,
ţintirim ,,cimitir’’, vădană ,,văduvă’’, zămos ,,pepene galben’’
etc.;
Multe dintre aceste regionalisme sunt destul de cunoscute, deoarece le întâlnim în
operele celor mai mari poeţi şi prozatori moldoveni( M. Eminescu, I.Creangă,
M.Sadoveanu)
- munteneşti: arbagioacă ,, ceapă mică’’, băşcui ,,a se separa’’, boalcă în
sintagma apă boalcă ,,apă caldă’’, bolbotină ,,un fruct necopt’’, boboti ,,a se întări’’,
bonţa ,,a se supăra’’, bostan ,,pepene’’, cherlai ,,pământ nisipos’’, cioroandă ,, cană
din sticlă’’, ciozvârtă ,,bucată mică de carne’’, ciumărî ,,a se
întuneca’’,cloţă ,,cloşcă’’, cotolan ,,ştulete mare de porumb’’ fleanţă ,,haină veche
şi ruptă’’, mermeli ,,a face un lucru în grabă’’, muică ,,mamă’’, pâclă ,,căldură
mare’’, ţuţeică ,,leagăn’’;
Regionalismele munteneşti sunt folosite în operele mai multor scriitori
cum ar fi: Zaharia Stancu sau Marin Preda cu binecunoscutele lor
romane ,,Desculţ’’ şi respectiv ,,Moromeţii’’. O analiză detaliată a
romanului ,,Desculţ’’din punctul de vedere al regionalismelor, ne conduce la
concluzia că autorul a utilizat prea multe regionalisme, dintre care unele nu pot fi
înţelese fără să recurgem la dicţionare, în sprijinul acestei afirmaţii pot oferii ca

38
exemple elementele regionale întâlnite în primele pagini ale acestui roman
remarcabil: alde, buduroi, căiţă, ciucumiş,ciurdă, conci, dadă, dăulat, dubas,
ghioroc, izdat, a se împosca, năvleg, postali, a se şurupi.
- bănăţene: blagă ,,bogăţie’’, bumb ,,nasture’’, căsap ,,măcelar’’,
crumpene ,,cartof’’, farbă ,,vopsea’’, golumb ,,porumbel’’, goşt ,,musafir’’,
paor ,,ţăran’’, piparcă ,,ardei’’, pişcura ,,a ciupi’’, şnaidăr ,,croitor’’ etc.;
 ardeleneşti: barşon ,,catifea’’, brâncă ,,mână’’, ciot ,,os’’,
copârşeu ,,sicriu’’, cotătoare ,,oglindă’’, laibăr ,,haină’’,
lepedeu ,,cearşaf’’, paradaică ,,roşie’’, poplon ,,plapumă’’,
sabău ,,croitor’’, şogor ,,cumnat’’, şogoriţă ,,cumnată’’, temeteu
,,cimitir’’, tolcer ,,pâine’’, ţucăr ,,zahăr’’, etc.;
Dintre scriitorii contemporani care au folosit în opera lor regionalisme
ardeleneşti, merită să fie citat, în primul rând, prozatorul Titus Popovici cu
romanele sale ,,Străinul’’ şi ,,Setea’’.În special în ultimul roman, care prezintă satul
ardelean dinaintea reformei agrare, regionalismele sunt, în general, bine dozate şi,
de cele mai multe ori, aproape indispensabile pentru fixarea în spaţiu a acţiunii,
pentru individualizarea personajelor şi pentru realizarea a ceea ce ne-am obişnuit să
numim ,,culoare locală’’.
 maramureşene: clop ,,pălărie’’, cocon ,,copil’’, coc ,,cocoaşă’’,
potică ,,farmacie’’, străfin ,,strănut’’ etc.
Trebuie menţionat faptul că este necesar să facem deosebirea între regionalismele
lexicale şi elementele populare. Dacă regionalismele sunt cunoscute şi folosite de
vorbitorii dintr-o anumită zonă a ţării, elementele populare au o arie de răspândire
extinsă, fiind cunoscute de toţi vorbitorii, fără a fi, în acelaşi timp, şi literare.
Exemple:benchet,,petrecere mare’’, boleşnită ,,boală molipsitoare nu prea gravă’’,
cătană ,,soldat, militar’’, glagore ,,minte’’, leafă ,,salariu’’, lehamite ,,oboseală,
plictiseală, dezgust, silă faţă de cineva sau ceva’’, mămucă ,,mamă’’, muiere
,,soţie’’, niţel ,,puţin’’, oleacă ,,puţin’’, otavă ,,iarbă cosită a doua oară’’, pârţag

39
,,capriciu’’, scăfârlie ,,capul, craniu’’, surată ,,prietenă bună, apropiată’’, tătucă
,,tată’’, tuşă ,,mătuşă’’, ţâră ,,puţin’’.
3. Regionalismele gramaticale sunt situaţii în care flexiunea cuvintelor,
relaţiile şi structurile sintactice sunt specifice unor anumite regiuni ale ţării. Se
întâlnesc în toate zonele ţării, în special în clasa verbului.
În Muntenia, în unele graiuri, se mai întâlnesc şi astăzi forme perifrastice
de mai mult ca perfect formate cu ajutorul auxiliarului a fi plus participiul verbului de
conjugat: eram plecat, eram dus, eram mâncat sau de imperfect, formate cu ajutorul
auxiliarului a fi plus gerunziu: era zicând, a fost zicând etc.
Al. Graur explică desinenţa –ră la singular prin faptul că perfectul
simplu, fiind perceput ca un timp al limbii literare se bucură de prestigiu în mijlocul
celor care se străduiesc să aibă o vorbire aleasă. În unele graiuri din Muntenia, se
întâlneşte la mai mult ca perfect omonimia singularului cu pluralul, realizată după
plural, adică cu desinenţa –ră şi la singular: muriseră năşica, scăzuseră apa.
Verbele a spune, a rămâne şi a pune au la mai mult ca perfect formele spunisem,
rămânisem, punesem. Verbul a lua are la perfectul simplu forma de losei, iar la mai
mult ca perfect losesem. Aceste forme se întâlnesc şi astăzi în unele graiuri din
nordul judeţului Argeş, dar şi în unele zone din judeţul Dâmboviţa.
În Moldova se întâlneşte perfectul compus format cu auxiliarul o: o fost,
o venit, s-o dus etc.
În Banat, multe dintre verbele de conjugarea I şi aIV-a apar la indicativ
şi conjunctiv prezent fară desinenţă: (eu) lucru ,,lucrez’’, (eu) să lucru ..să lucrez’’
etc. La timpul prezent, verbul a fi se construieşte obligatoriu cu pronumele personal
în cazul dativ, la persoana I, singular şi plural: eu mi-s bănăţean, noi ni-s bănăţeni.
Se întâlnesc şi forme vechi de imperativ negativ realizate din infinitive lungi,
precedate de adverbul de negaţie nu: nu cântareţi, nu vă batereţi.
În Crişana apar forme verbale cu tema în –n (spune, ţine) şi cu tema în –r
(piere), la indicativ, şi conjunctiv prezent, precum şi la gerunziu: (eu) spui, ţin, piei;

40
să spui, să ţin, să piei; să spui, să piei; spuind, ţâind, pieind. Desinenţa –esc se
întâlneşte, uneori, la verbe care în limba literară nu primesc această
desinenţă:simţăsc, despărţăsc, înghiţăsc (apar sub forma –ăsc).
În Maramureş verbele de conjugarea I şi IV-a apar la indicativ şi la
conjunctiv prezent fară desinenţă: lucre, să lucre; înflore, să înflore. Pentru
exprimarea perfectului compus se foloseşte la persoana a III-a singular şi plural
auxiliarul o( o fost, o venit, o murit), iar la mai mult ca perfect se întâlnesc forme
perifrastice formate cu ajutorul auxiliarului a fi la perfect compus şi un verb la
participiu: o fost venit, o fost lăudat, o fos scris etc.
4. Regionalismele frazeologice au în structura lor un termen regional: a
da( sau a fi) de şugubină- ,,a da (sau a se face) de ruşine’’, a sta lipcă- a nu se
mişca dintr-un loc’’, a se ţine lipcă de cineva- ,,a însoţi pe cineva peste tot’’, a
tăcea chitic- ,, a nu scoate nicio vorbă’’, a-şi lua hamul şi praştia- ,,a se apuca cu
hotărâre de treabă’’, a da de bucluc- ,, a păţi un necaz’’, a umbla cu şoalda,,- a
minţi’’ , a bate holbile să priceapă calul- ,, a face aluzii’’ etc.

41
 2.2.ARHAISMELE

Prin arhaisme înţelegem toate cuvintele, expresiile, fonetismele, formele

gramaticale şi construcţiile sinctactice care au dispărut definitiv din limba comună
ori au încetat de a mai fi uzuale.
Aşadar, ele sunt cuvinte vechi care au ieşit din circuitul limbii şi au intrat
în fondul pasiv al vocabularului. Lexicul limbii române privit în evoluţia sa se
caracterizează printr-o mare mobilitate în raport cu prefacerile din societate. Au
dispărut astfel istorismele ( cuvintele care desemnau o anumită realitate socială):
agă, arhon, armaş, ban, beizadea, hatman,jupân, logofăt, ienicer, paharnic, stolnic,
vechil, vistiernic; unele cuvinte legate de arme şi îmbrăcăminte: buzdugan, durdă,
flintă, iatagan, paloş, anteriu, caftan, işlic, iţari, scutică, suman, testemel; scoase
din uz concurentele lor sinonimice, sau refugiate în graiuri: biniş, scurteică; ori au
fost conservate în anumite expresii idiomatice: a da iama, a face hatârul, a avea
habar, a şti pe de rost, a fi de-un leat. Uneori din motive diverse, unele cuvinte
arhaice sunt reînviate: arendă, argat, băcan, breaslă, judeţ, primar, primărie. S-a
pierdut în acest proces un număr impresionant de cuvinte care au devenit
inutilizabile în limba actuală, unele dintre ele nefiind nici măcar înregistrata în
dicţionarele uzuale: arină- nisip; dălcăuc- bătăuş, scandalagiu; dăulat- istovit, a
deşidera- a dori, a deştinde- a coborî, vergură- fecioară, zaif- bolnav, zapciu-
cârmuitor de plasă. Lectura unor texte vechi din secolele XVI-XVII demonstrează
până la evidenţă acest amplu proces de renunţare la cuvintele şi expresii legate de o
altă realitate socială, de modă şi de concepţii şi de atitudini depăşite, elemente de
limbă rămase în stare latentă şi reînviate ca arhaisme.
După nivelurile limbii, arhaismele pot fi clasificate în: fonetice, semantice,
lexicale, gramaticale, frazeologice.

42
 1. Arhaismele fonetice sunt forme fonetice vechi dispărute ale unor
cuvinte care sunt şi astăzi în circulaţie. De fapt, ele reprezintă fie faze anterioare ale
aplicării legilor fonetice, fie accidente fonetice care nu au putut rezista în limbă. Din
rândul acestora menţionăm: adzi, brazdă, frundză, madzăre(în care apare grupul
arhaic dz), besearecă, câne (balada ,,Mioriţa’’) cărindar, a ceti, cetire, cuvente, den,
hitlean, irimă, a îmbla, pohtă, rupe, supt etc.
2. Arhaismele semantice sunt cuvinte care există şi astăzi în limbă, dar
sunt folosite cu alt sens decât cel din trecut. Dintre cuvintele care s-au folosit în
trecut cu sensuri necunoscute limbii române contemporane amintim: carte-
scrisoare, a căta- aprivi, limbă- popor, mădular- membru al unei societăţi sau
asociaţii, mişel- sărman, nămaie-animal, păcurar- cioban, rost- gură etc.
3. Arhaismele lexicale sunt cuvinte vechi care nu mai circulă în limbă sau
cuvinte înlocuite cu altele, denumind obiecte care se mai păstrează şi astăzi. Cauza
principală care a determinat dispariţia din vorbire a unor cuvinte a fost dispariţia
semnificatului. Dispărând obiectul /însuşirea/acţiunea/circumstanţa exprimată,
cuvântul respectiv devine inoperaţional. Aşa s-a întâmplat, în timp, cu un număr
destul de mare de cuvinte cum sunt următoarele: agă ,,ofiţer în armata turcească’’,
aprod ,,dregător al curţii domneşti în Moldova şi în Ţara Românească, cu atribuţii
variate’’, ban ,,guvernatorul unei provincii’’, bei,,guvernatorul unei provincii
turceşti’’, caftan ,,manta lungă şi albă pe care o purtau domnitorii români’’,
caimacan,, locţiitor al domnului’’, dăbilar ,, strângător de biruri’’,
dărăban,,mercenar infanterist in oastea Moldovei’’, flintă,, puşcă’’, hrisov,, act
domnesc care servea ca titlu de proprietate în feudalism în Ţările Române şi
Moldova’’ hronică ,,cronică’’, ienicer ,, soldat din infanteria turcească’’, jude ,,
judecător’’, logofăt,, boier care conducea cancelaria domnească şi, în lipsa
domnitorului, prezida divanul, lotru ,, hoţ, tâlhar’’, mazil,,a scoate din domnie sau
din slujbă un domn, a destitui’’ olac,, curier’’ olat ,, provincie, regiune, ţinut’’
ocârmuire ,, conducere, guvernare’’, paharnic,, boier însărcinat cu administrarea

43
viilor şi pivniţilor donmeşti, cel care torna de băut boierilor’’, pisar ,, funcţionar
care se ocupa cu redactarea unor acte sau copierea lor’’, postelnic ,,boier care avea
în grijă camera de dormit a domnului şi organiza audienţale la domn, mai târziu
ministru al afacerilor extrne, pravilă ,,lege, dispoziţie, regulament, hotărâre’’
sâneaţă ,,puşcă, armă’’, sobor ,, adunare, sfat, sinod dar şi slujbă religioasă’’,
spahiu ,,cavaler din armata turcească’’ spătar ,,boier care purta spada domnească,
mai târziu şeful armatei’’ stolnic ,, mare boier care purta grija mesei domneşti;
şeful bucătarilor, pescarilor şi grădinarilor’’, urdie ,,armată’’, vistavoi ,,ordonanţă’’,
vornic ,, mare dregător la cureta domnească însărcinat cu supravegherea curţii, a
conducerii treburilor intrerne ale ţării, având şi atribuţii judecătoreşti; primar al unui sat
sau al unui târg’’, zaraf ,,persoană care se ocupa cu schimbul banilor’’,
zapciu ,,persoană care strângea dările’’, zapis ,, document, act’’etc.
Folosirea în mod abuziv a unor arhaisme, în operele literare, dăunează
valorii artistice a acestora, însă dozarea lor cu măsură este benefică pentru realizarea
culorii locale şi a atmosferei de epocă. Este cazul să amintim marii noştri autori care au
recurs la folosirea unor arhaisme pentru prezentarea unor epoci mai îndepărtate,
urmărind fixarea în timp a acţiunii: Costache Negruzzi în nuvela ,,Alexandru
Lăpuşneanul’’, Nicolae Filimon cu primul roman al literaturii româneşti ,,Ciocoii vechi
şi noi’’, Alexandru Odobescu cu nuvelele istorice ,,Doamna Chiajna’’ şi ,,Mihnea-Vodă
cel rău’’, Mihai Eminescu cu poezia ,,Scrisoarea III’’, Barbu Ştefănescu Delavrancea
cu ,,Apus de soare’’, Mihail Sadoveanu cu romanele istorice ,,Fraţii Jderi’’, ,,Nicoară
Potcoavă’’, ,, Neamul Şoimăreştilor’’ şi alţii.
4. Arhaismele gramaticale sunt forme gramaticale foarte vechi. Ele se împart în:
 arhaisme morfologice: sunt formele de plural ale unor
substantive sau pronume, diferite de cele de azi: puşce, aripe,
palaturi, ruinuri (substantive cu pluralul în e, uri); carii, aceştii
(pronume cu pluralul în i). Acestei grupări mai fac parte şi
formele verbale ieşite din uz: fost-am (forme inverse ale

44
 verbului), văzum (desinenţa perfectului simplu, persoana a III-
a plural a verbului a vedea)
 arhaisme sintactice: sunt, de fapt, îmbinări de cuvinte care au
dispărut astăzi, apărute sub influenţa textului slavon din care s-
a tradus:
-articularea redundantă: sfântul botezul, locul acela strâmtul, Domnul cel tarele;
-articularea suprimată: eu, diacon Coresi, în tot chip, în toată lume;
-genitivul anaclitic: cale de cetate, mijloc de besearecă, zidu de case, Gazeta
de Transilvania;
-genitivul adnominal: fecior Mircii Vodă, stăpân Ţarigradului domn ţării,
preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet;
-acuzativul topic: el scoase afară toţi, el văzu Issus;
-subiectul intern: putrejunea putrezeşte, furii o fură;
-negaţia simplă:nimic are, nici aduce lui;
-coordonarea arhaică: de-şi (se sui de frămse pânre, dezlegaţi-l de-l duceţi);
-subordonarea arhaică: ce că a umblat pre voia dacilor, drept că ce n-avea rădăcină.
5. Arhaismele frazeologice sunt locuţiuni care au ieşit din uzul vorbitorilor.
Ele au în structura lor un arhaism: a îmbrăca în caftan ,, a se ridica la rangul de
boier’’, a pune o pravilă ,, a stabili o regulă’’, a-i trece valeatul ,,a-i trece timpul’’,
a da ortul popii ,, a muri’’, a da sfară în ţară ,, a vesti’’, a-i sosi valeatul cuiva ,,a-i
sosi timpul să moară’’ etc.

45
 2.3.NEOLOGISMELE

Neologismele (neos ,,nou’’ şi logos ,,cuvânt ambele din greaca veche) sunt
cuvinte intrate recent în vocabularul limbii române din limbile de circulaţie
internaţională (franceză, engleză, rusă, germană, italiană), precum şi din latina
savantă sau formate pe teren românesc prin mijloacele interne de îmbogăţire a
vocabularului (derivarea şi compunerea).
Neologismele au avut un rol pozitiv în dezvoltarea posibilităţilor de
exprimare ale limbii române literare. Ele pătrund în limba română încă din secolul
al XVIII-lea, din:
 latina savantă: familie, veteran, clar, absolut, comparaţie, depozit,
generaţie, imagine, insulă, pictură, medic, popor, rege, termen, subiect,
tezaur, virtute etc.
 franceză: influenţă, veioză, mesager, recensământ, inventar, parfum,
antreu, agricol,curaj,bazin, curent, data destin, discuta, deveni, economie,
egal, egalitate, electric, emoţie, epocă, eveniment, fază, fenomen, gara,
grup, hotel ,important, internaţional, localitate, minister, parc, piesă,
plastic, reacţie, rol, simplu, tehnică, teren, tradiţie, vot, zonă etc.
 italiană: alto, arpegiu, bariton, duet, partitură, tenor, solo, vibrando,
vivace, piano, mandolină, chitară, bariton, operă, capodoperă, solfegiu(din
domeniul muzicii); bancă, contabil, bilanţ, agenţie, fisc, gir, scadent,
valută, virament(termeni din domeniul economic şi financiar-contabil);
spaghete, pizza, mandora, expres (alimentaţie); giacă,borsetă
(vestimentaţie) etc.
 germană: blitz, haltă, boiler, foraibăr, rucsac, gater, fasung, electrocar,
diesel, fasung, gater, matriţă, şaibă, şurub etc.
 rusă: combinat, agregat, procuratură, drag, mecanizator, agrotehnică etc.
46
  engleză: corner, meci, ring, fault, dribling, picup, aut, fotbal, gol, golf,
henţ, ofsaid, scor, suporter, şut, tenis, volei etc.
 engleza americană:stres,dispecer, fairplay, management, manager,
marketing, show, supermarket, week-end, whisky, mass-media, motel,
tobogan, campus, radar etc.
Prin urmare, neologismele nu sunt considerate doar acele cuvinte care au pătruns de
curând în limbă. Istoria limbii noastre literare din ultimul secol este o dovadă
concludentă că pentru a exprima noţiunile moderne în domeniul ştiinţific,
economic, politic, şi tehnic a fost nevoite să adoptăm un mare număr de
neologisme, care prin foloasele aduse limbii române, s-au înrădăcinat atât de adânc,
încât originea lor nu o mai cunosc astăzi decât lingviştii.
Importanţa neologismelor este determinată de faptul că ele au contribuit atât
la îmbogăţirea şi modernizarea vocabularului limbii române din ultimele două
secole, cât şi la relatinizarea şi internaţionalizarea acestuia, limba română devenind
o limbă de cultură şi de civilizaţie prin nimic inferioară, astăzi, altor limbi europene.
Funcţionarea împrumuturilor dovedeşte atât marea forţă de asimilare pe care o are
limba română, cât şi poziţia esenţială a elementelor moştenite din latină. Pe lângă
vocabularul ştiinţific, limba română s-a îmbogăţit şi cu un număr important de
cuvinte care au intrat în literatură, fie cu sinonime ale unor cuvinte vechi, fie cu
termeni care exprimă noţiuni noi.
Neologismele au rolul de a nuanţa vocabularul, de a-l moderniza creând
numeroase dublete sinonimice sau îmbogăţind numărul de serii sinonimice:
adâncime-profunzime, asupri-exploata, amănunt-detaliu, aramă-cupru, belşug-
abundenţă, călătorie-voiaj, ceas-ora, coti-vira, cinste-onestitate, crăpătură-fisura,
dezgropa-dezhuma, greşeală-eroare, graniţă-frontieră, iad-infern, îmbunătăţi-
ameliora, înapoia-restitui, începe-debuta, jertfi-sacrifica, leac-medicament, mări-
intensifica, muri-deceda, opri-sista, părere-opinie, rugini-oxida, rai-paradis,
scoate-extrage, soartă-destin, umfla-tumefia, urmare-consecinţă etc.

47
 Un rol important în modernizarea vocabularului limbii române îl au
termenii tehnico-ştiinţifici (profesionali). Aceştia sunt neologisme care, provenind
din limbi diferite, se grupează pe domenii de specialitate, astfel:
 agronomie: agricultor, agronomie, asolament, cereale, cultivator, erbicid,
fermă, fertil, hectar, insecticid, iriga, permeabilitate, plantaţie, recoltă, solar,
umiditate etc.
 filozofie: abstracţie, calitate, cantitate, cauză, ideal, libertate, meditaţie,
morală, principiu, raţiune, reprezentare etc.
 fizică-chimie: acetat, acid, alcalin, amalgam, atom, azot, bioxid, calorie,
elasticitate, deshidrata, electricitate, insolubil, magnetism, mecanică,
metaloid, moleculă, oxida, pendul, reacţie, solubil, vapori etc.
 geografie: arctic, auroră, boreal, busolă, cascadă, continent, eclipsă,
emisferă, ecuator, hartă, mapamond, orizont, ocean, planetă, solstiţiu, torent,
zenit etc.
 matematică: arie, axiomă, binom, catetă, cosinus, diametru, ecuaţie, fracţie,
funcţie, hexagon, ipotenuză, isoscel, monom, peralelipiped, pentagon,
perimetru, sferă, sinus, trapez, unghi etc.
 medicină: abces, abdomen, amigdală, anatomie, anestezie, antidot, bronşită,
cardiac, chirurg, cicatrice, diabet, edem, faringe, ganglion, gastrită, glandă,
gripă, hemoragie, inflamaţie, infuzie, intestin, laringe, medic, neurolog, otită,
pacient, plagă, simptom, tifos, tratament, ulcer, varice etc.
 ştiinţele naturii: algă, bulb, citoplasmă, crustaceu, embrion, fecundaţie,
fosilă, gestaţie, graminee, larvă, mamifer, metamorfoză, nucleu, petală, pistil,
sepală, tubercul etc.

48
 2.4. JARGONUL

Totalitatea cuvintelor şi expresiilor pe care le folosesc păturile suprapuse în scopul

de a se diferenţia de masa vorbitorilor alcătuieşte jargoanele.

Jargoanele nu pot fi socotite limbi pentru că nu au structură gramaticală şi fond

principal lexical propriu, „întrucât acestea sunt împrumutate din limbi străine în marea
lor majoritate.”1 Jargoanele sunt modalităţi de exprimare a pretinsei superiorităţi
(snobismului) unei categorii ce se consideră ,‚deasupra” tuturor celorlalţi; mai ales în
rândurile aristocraţiei nobiliare şi ale burgheziei, existau asemenea preocupări de
snobism, de diferenţiere prin vorbire „preţioasă” de celelalte categorii sociale pe care le
considerau inferioare. „Asemenea aspecte au fost satirizate prin operele celor mai de
seamă scriitori ai noştri: Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Vasile Alecsandri, B. P.
Haşdeu şi alţii.”2

La noi a fost la modă

- jargonul grecizant (didascal, vivlion „carte”, adiaforie „indiferenţă”, a pliroforisi „ a

informa”, ipolepsis „stimă”, a cabulipsi „ a umili”, micropsihie „sfiiciune”),
- jargonul franţuzit, care a avut o largă răspândire. Clasele suprapuse întrebuinţau în
locul termenilor autohtoni termenii francezi: a sermona „a dojeni”, malşansă
„nenoroc”, a erija „a construi”: catedrala erijată în secolul al XVI-lea, eplorat
„plângător”: sălcii eplorate, nuizibil „supărător” etc.
Uneori vorbitori jargoanelor traduceau expresii întregi nepotrivite cu sistemul
limbii noastre. De exemplu, foloseau expresii ca: a păstra patul (traducere literală a
expresiei franceze garder le lit „a sta în pat”), a face un cap (fr. faire une tête „a se mira”.
Folosirea prepoziţiilor după modelul limbii franceze ducea la expresii ca: a schimba de
profesiune, pentru o dată „ de data asta” (fr. changer de profession, pour une fois).
1
Alexandru Graur, ’’Introducere în lingvistică’’, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1972, p.317

2
Mihail Andrei şi Iulian Ghiţă, op. cit ., p. 66
49
Autorii vremii au ridiculizat în operele lor asemenea tendinţe. Iată în acest sens un dialog
din piesa „Franţuzitele” a scriitorului C. Facca:

„Elenca: Ascultă, ma şer Luxandra, aş vrea să mă plimb pe pod ş-apoi să stau cu

caleaşca la madam marşand de mod.3 Voi a-mi fac o pălărie, cu blonduri4şi an velur5,
căci îmi vine à merveliu 6 cu boaua 7 da samur.

Luxandra: În jurnalul după urmă, e ceva deosebit, d’abor 8o demoazelă9, când se

află an vizit,10 este de bonton11 la modă să aibă capot12 deschis., în mână cu portofeliu şi
cu beiader13.

Primii noştri dramaturgi, 1956, p. 96

În Franţa a fost caracteristică vorbirea preţioaselor. Ele întrebuinţau diferite

metafore sau perifraze în locul cuvintelor obişnuite. „Creierul uman era numit le sublime
„sublimul”, evantaiul – le zephir „zefirul”, ochii – le miroir de l’âme „oglinda
sufletului”, oglinda – le conseiller des graces „sfătuitorul gratiilor”, obrajii – les trones de
la pudeur „tronurile sfielii”. O astfel de exprimare a fost ridiculizată de Molière în
piesele sale.”14

Uneori în jargonul româno-francez sunt incluse cuvinte englezeşti (darling „dragă”,

five o’clock „reuniune snoabă la ora 5”, high-life „înalta societate -lumea bună”). Unele
3
„modistă” fr. marchande de modes
4
„dantele” fr. blonde
5
„de catifea” fr. en velours

6
„de minune” fr. à merveille
7
„blana” fr. boa
8
„mai întâi” fr. d’abord
9
„domnişoară” fr. demoiselle
10
„în vizită” fr.en visite

11
„elegant” fr. de bon ton
12
„pălărie” fr. capotte
13
pronunţat greşit pentru baiader„val de mătase” fr. bayadere
14
Al. Graur, op.cit., p.318
50
din aceste cuvinte au trecut în argouri, cu modificări de formă sensibile: bişniţă (afacere
dubioasă, necinstită din engl. business), alivoar (din fr. au revoir „revedere”) etc.

„În ultimul timp au pătruns în limba română multe anglicisme şi americanisme care
se folosesc în mod diferit de către vorbitori din diverse categorii sociale şi din cele mai
variate medii (businessman „om de afaceri”, dar şi forma bişniţar cu înţelesul de
afacerist necinstit; shop „magazin”, snack-bar, spot, manager, acţiune managerială,
marketing, eşichier, bluf, fani, staff, summit, job-uri, jogging etc).” 15

Jargoanele ca şi argourile sunt subordonate limbii comune. Trăsătura comună a

acestor ramificaţii ale limbii e că n-au fond principal lexical şi structură gramaticală
proprie; acestea coincid cu cele ale limbii comune. Jargoanele şi argourile sunt
efemere: ele se schimbă repede, odată cu moda, şi cuvintele care ajung să se
folosească în cercuri mai largi sunt imediat înlocuite de cei care vorbesc argoul sau
jargonul. „În societatea noastră de azi, argourile şi jargoanele în ansamblul lor sunt
sortite dispariţiei: dacă ele erau potrivite cu mentalitatea veche, astăzi nu mai
corespund, nu mai au nici o bază de susţinere.

2.5. ARGOUL

Argoul se caracterizează prin cuvinte şi expresii folosite de unele categorii de

oameni care, din anumite interese, îşi formează un limbaj secret. În aceste categorii intră,
în primul rând, vagabonzii, delicvenţii, apoi soldaţii, elevii, studenţii etc. în mod deosebit
15
Mihail Andrei şi Iulian Ghitţă op. cit., p.67
51
există argou în oraşele care se caracterizează prin aglomerări de populaţie – capitale,
centre industriale, porturi.

Argourile se caracterizeaz ă, în primul rând, prin particularităţi lexicale. Apar uneori

şi procedee fonetice. Cel mai folosit este anagrama (schimbarea ordinii fireşti a sunetelor).

Principalele surse de îmbogăţire a argoului sunt:

 derivarea cu sufixe speciale ( procedeu folosit mai ales în limba franceză): -anche:
boutanche (boutique) „prăvălie”; boyanche- tu? (bois-tu?) „bei”; -inche: aminche
(ami); -muche: argomuche (argot). Astfel de sufixe înlocuiesc uneori alte sufixe sau
terminaţii ale cuvintelor: amerlot (pentru americain), dulluche (pentru dollar),
jalmince (pentru jaloux), telemuche (pentru telephone).
 Cea mai bogată sursă o formează cuvintele care provin din limba comună, dar prin
metaforă capătă un înţeles deosebit. Astfel, în limbajul răufăcătorilor sunt folosite
cuvinte ca: ciripitor „denunţător”, mânăstire „ închisoare”, broasca „ poşetă”. În
argoul francez sunt folosiţi termeni ca; bascule (bascula) şi veuve (văduvă)
„ghilotina”; cabane (coliba) şi trou (gaura) „închisoare”; refroidir (a răci ceva) „a
omorî”. În argoul anglo-american gura e denumită dominoes box „cutie cu domino”;
„a da cuiva în cap” se spune to crown „ a încorona”. În limba germană mitraliera e
denumită Steinklopfer „spărgător de pietre”, Fleischhackmaschine „maşina
de tocat carne”, Kafeemuhle „râşniţă de cafea”. În multe cazuri, când un
cuvânt devine cunoscut, el este înlocuit cu unul din aceeaşi sferă; acest
mijloc de îmbogăţire specific argoului poartă numele de „derivare
sinonimică”: sergentul de stradă era numit curcan, scatiu, sticlete; în limba
franceză capului i s-a zis: cerise, pomme, poire, prune.
 Cuvinte arhaice şi dialectale pot fi folosite deoarece ele nu sunt cunoscute de toţi
oamenii: pârnaie (reg. oala de pamant)” închisoare”.

52
 Termeni din limbajul tehnico-ştiinţific modern: fr. Asphyxier ( a asfixia) „ a face
praf”, „a distruge”, fair une cesarienne, faire une ponction ( a face o cezariană, o
puncţie) „ a fura bani dintr-o poşetă uitată momentan”.
 Alta sursă o formează împrumuturile din limbile străine. Limba care s-a bucurat de
„prestigiu” în acest domeniu în argourile europene a fost limba ţigănească. La noi au
intrat din această limbă cuvinte ca: şucar „frumos” (sukar „frumos”), mardei „bani”
(mardo pl. marde „gologan”) etc. E interesant de subliniat că unii termeni au trecut
în limbajul familiar, în care au căpătat de multe ori altă valoare: a mangli „ a cerşi”
(mang- „a cere”) a primit sensul de „a fura”.
La împrumuturi trebuie adăugate şi cazurile în care la un cuvânt din limba comună se
adaugă un termen străin: fr. bourreman „inspector de poliţie” ( de ala bourre „poliţie” şi
cuvântul englez man „om”.

În general cuvintele se menţin în argou cât timp sunt cunoscute numai grupului
respectiv. Dacă după o întrebuinţare frecventă devin cunoscute de cercuri largi de
vorbitori, ele pier sau pătrund în vorbirea curentă. În mod obişnuit se spune că argoul se
caracterizează prin expresivitate, că cei care folosesc argoul aleg în mod intenţionat
termeni vii, expresivi. Despre oarecare expresivitate se poate vorbi numai în cazul
folosirii unor cuvinte metaforice în locul cuvintelor obişnuite. Expresivitatea cuvintelor
argotice reiese mai ales din folosirea lor în vorbirea obişnuită, familiară. Lucrul acesta se
vede cel mai bine la cuvintele care în argou sunt neutre din punct de vedere stilistic:
mangli, soili „a dormi”, mişto „bun” au devenit comune stilului vulgar şi tocmai pentru
că îşi au provenienţa în argou sunt expresive (ele evocă anumite medii). De altfel, nu
totdeauna graniţa între argou şi limbajul vulgar, familiar e precisă. Câteodată aceleaşi
cuvinte sunt socotite de către unii ca argotice, de către alţii ca făcând parte din limbajul
familiar sau vulgar. O foarte mare influenţă a argoului asupra limbii familiare se poate
urmări astăzi în Franţa, unde limba familiară e impregnată cu mii de cuvinte argotice.

53
 Avem mărturii de termeni argotici încă din antichitate. În literatură, argoul a fost
folosit prima oară în Franţa în secolul al XII-lea. În secolul al XV-lea, poetul François
Villon a scris zece balade într-un argou numit jobelin. Argoul continuă să apară până în
zilele noastre în literatură, în acele pasaje în care autorul vrea să redea o anumită culoare:

„Se opreşte în faţa unei plăci mari de tablă pe care scrie: „Sosirea trenurilor în Nord”.

-Ai „lovele”? Dacă n-ai, înveţi sosirile pe dinafară. Le-ai invadat, ai…

-„Lovele”?

-„Tolomac” mai eşti! „Lovele”, „biştari”, bani.

-Pe ce limbă?

Aruncă un scuipat până dincolo de scări.

-Pe „şmechereşte”. În viaţă trebuie să fii şmecher. Dacă nu eşti şmecher, mori de
foame. Trebuie să ştii să te-nvârteşti.”

(Nicuţă Tănase - M-am făcut băiat mare)

Numele argoului din diferite ţări ne sugerează caracterul său. Cuvântul argot a fost
folosit pentru prima oară în Franţa pentru a denumi limbajul răufăcătorilor. El nu are
etimologie sigură: vine probabil din vechiul cuvânt provensal argaut, care la început
însemna „haină”, apoi „haină veche”, „zdrenţe”. În limba franceză are sensul de
„limbaj” al delicvenţilor. E semnalat pentru prima oară la sfârşitul secolului al XVII-lea
(primul termen folosit în Franţa pentru argou a fost cel de jargon, menţionat încă în
secolul al XX-lea). În limba germană, argoul răufăcătorilor se numeşte Rotwelsch:
welsch e un vechi termen popular, care a devenit peiorativ şi se folosea pentru a denumi
popoarele de limbi romanice, iar rot „rosu”, culoare vie, simbolizează energia argoului.
Prin analogie cu o limbă străină – pentru că are termeni neînţeleşi – argoul a fost numit
uneori latina (în Franţa, Spania, Germania, Italia). Limba italiană foloseşte pentru argou
cuvântul furbesco (limbajul şmecherilor în Spania termenul germania (de la lat.
germanus „frate”) a desemnat întâi breasla hoţilor, apoi limbajul lor (astăzi se foloseşte
54
termenul calo, provenit foarte probabil din ţigănescul kalo „negru”, „ţigan”). În limba
engleză, cant înseamnă limbajul răufăcătorilor, iar slang, limba populară contemporană
impregnată cu termeni de argou. În Rusia s-a împrumutat termenul franţuzesc. La noi s-a
propus de către unii termenul şmechereasca, de către alţii termenul graiul cârâitorilor; s-
a încetăţenit însă tot termenul francez.

Argoul n-are un vocabular stabil; el este foarte schimbător; cuvintele de argou au

viata efemeră, circulă mai mult oral, dispar de la o generaţie la alta. Argoul n-are fond
principal lexical şi structura gramaticală proprie.

„Grupurile de oameni care nu vor să fie înţeleşi de alţii folosesc argoul. Dar există şi
oameni care caută să vorbească altfel decât ceilalţi pentru a-şi arăta distincţia, pentru a
arăta că ei aparţin unei categorii superioare”.16

Elevi de scoală, studenţi, tineri de diverse profesii, uneori şi oameni maturi recurg de-a
dreptul cu plăcere la expresii ca: e valabil, fenta e că…, nu ţine, te fac o plimbare, asta-i
chestia, mişto etc denunţ cu tristeţe o asemenea deprindere, în care văd un adevărat
atentat împotriva bunului-simţ, împotriva vorbirii corecte şi frumoase. Cu mulţi ani în
urmă, Alexandru Odobescu, prozator de o rară distincţie, enumera printre „pericolele”
care pândesc vorbirea şi scrisul „vulgarităţile sau creaţiunile hibride ale graiului poporan
şi familiar, care adesea sunt contrarii spiritului limbii naţionale… lipsa de eleganţă şi de
corecţiune (corectitudine) în alegerea cuvintelor…” expresii ca „nu ţine!”, „prea mişto”
şi altele sunt, într-adevăr nişte creaţii hibride, contrare spiritului limbii noastre. Iar despre
eleganţă, nici să nu mai vorbim!

Foarte frecvente sunt şi alte expresii, şi necorecte şi urâte: „îi cauzează” (în fraze ca:
„mă doare apendicita”, „a suferit de hepatită şi grăsimile îi cauzează” corect: „mă doare
apendicele”, „grăsimile îi fac rău”). Şi fiindcă suntem în domeniul medicinei, să amintim
şi forma a inerva. Unii spun: „sunt inervat”, „m-a inervat”. Această formă există, ca şi :
16
Al. Graur, op. cit., p.316-317

55
inervare şi inervaţie , dar toţi aceşti termeni aparţin anatomiei şi fiziologiei. A inerva
(din franceză) înseamnă „asigurarea cu forme nervoase, de către un trunchi nervos, a
unui organ sau ţesut”, iar inervaţia sau inevarea sunt „ ansamblul formaţiilor nervoase
periferice, care constituie aparatul nervos al unui ţesut sau organ”. În sens moral, forma
corectă este a enerva. Deci: „cutare lucru mă enervează”, „îmi faci nervi”, sunt enervat”,
„cutare lucru e enervant”.

Există unii tineri (şi nu numai tineri) care cred că exprimarea trivială e un fel
„bărbătesc” de a vorbi. Îi auzi, cu stupoare, pronunţând apăsat, chiar în faţa fetelor, câte
un cuvânt urât, convinşi că aşa „fac impresie”. Într-adevăr fac impresie, dar fac o
impresie proastă. O primă condiţie pentru a obţine o vorbire aleasă constă în evitarea
expresiilor de argou, a expresiilor greşite şi a trivialităţilor. O vorbire „aleasă” nu
înseamnă, în fond, altceva decât limba literară orală, întrucâtva mai liberă decât cea
scrisă, dar în anumite limite.

Pentru a ne hotărî în alegerea unui cuvânt sau a altuia, să ne întrebăm: l-aş rosti
sau l-aş scrie adresându-mă unei persoane pe care o respect? Vocabularul şi politeţea
merg mână în mână. Iar politeţea trebuie să fie haina noastră de toate zilele, nu una de
gală, îmbrăcată doar la o ocazie oarecare. Este necesar să fim politicoşi nu numai cu
superiorii, ci şi cu cei mai mici decât noi, mai ales cu ei. Asistăm uneori la penibile
dialoguri iscate din nimic în autobuze, tramvaie, troleibuze. „-Eşti chior?”- se indignează
un călător pe care altul, în înghesuială, l-a călcat pe picior. Urmarea nu mai e necesar sa o evoc. O
cunoaşteţi. Ceri cuiva un obiect. Ţi-l întinde cu un „Na!”. Intri într-un magazin şi întrebi de un produs
oarecare. „N-avem”- sună răspunsul vânzătorului, care-şi vede în continuare de alte treburi. Insişti, ceri
lămuriri. Eşti repezit: „Ţi-am spus că n-avem!”. Un şcolar are nevoie de ajutorul tatii în rezolvarea unei
probleme. Tatăl, urmărind pe ecranul televizorului desfăşurarea unui meci de fotbal, îi porunceşte scurt:
„Întinde-o!” Şi acest imperativ e foarte „corect”. Dar e corect din toate punctele de vedere, chiar şi al
politeţii? Evident că nu.

56
 Primele cuvinte schimbate între doi oameni care nu se cunosc au, pentru fiecare dintre ei, valoarea
unei cărţi de vizită. Experienţa ne arată că la politeţe se răspunde cu politeţe, la grosolănie, din păcate,
adesea, cu grosolănie. Nu e recomandabilă nici folosirea limbajului familiar de la început, în orice
împrejurare şi faţă de oricine. Să precizăm însă că vorbirea aleasă nu e totuna cu exprimarea preţioasă,
umflată, nefirească. Vorbeşte într-un mod neîngăduit cel ce adresează taxatoarei din tramvai: „Zbiară la
ăştia să se mişte mai în faţă!” nu are de ce să se supere dacă i se va răspunde: „Zbiară dumneata şi
mişcă-te după ei!” Mai rar, dar se întâmplă ca vreun călător să cadă în extrema cealaltă, rostind o frază
ca aceasta: „Fiţi amabilă, dacă nu vă deranjez, şi daţi-mi un bilet de 30 de bani”.

Vorbirea distinsă, în sensul bun al cuvântului, nu e doar o chestiune de vocabular:

„Alăturăm – spune Eminescu – observarea că limba, alegerea şi cursivitatea

expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un
criteriu al culturii”. Ne vom îngădui să adăugăm că alegerea cuvântului şi a
expresiei reprezintă un criteriu al respectului reciproc şi al bunei-cuviinţe.
„Pentru a alege cuvintele cele mai nimerite şi pentru a le folosi corect, trebuie să le
cunoaştem înţelesul, ceea ce este, de asemenea, o problemă de cultură.” 17

2.6. ANEXE

Dicţionar de regionalisme
extrase din Dicţionarul explicativ al limbii române - litera N

17
Ion Roman, „Vorbiţi mai bine, scrieţi mai bine româneşte”, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1978,

p.45-46

57
 (118 de termeni)

nacafa, nacafale, s.f. (Munt.) – pretenţie, capriciu, toană; pasiune; necaz, belea
nadiceancă, nadicence,s.f. (Mold.) – trăsură mică, neacoperită; brişcă
nadişancă, nadişence, s.f. v. nadiceancă
nadoleancă, nadolence, adj. (Mold.)- găină ce aparţine unei rase originare din Anatolia
naft ,s.n. – petrol brut; petrol lampant
nagaică, nagaice, s.f. – cnut
nagodă, nagode, s.f. – fiinţă ciudată, bizară; minunăţie, ciudăţenie;
nahlap, nahlapi, s.m.(Mold.) – val mare făcut de apa unui râu
naică, s.f.(Ban.,Trans.) – termen de respect pentru o ţărancă mai în vârstă
naintaş,-ă ; naintaşi,-e, adj. – înaintaş
nainte, v. înainte
nană, nane, s.f.(Mold.,Olt., Ban.) – termen de respect pentru o soră sau o ţărancă mai în vârstă
nandralău, nandralăi, s.m. (Mold.) – vlăjgan
năcaz, năcazuri,s.n. – supărare, amărăciune
năcăji, năcăjesc, vb. – a supăra pe cineva, a-i face sânge rău
năcăjit,-ă ; năcăjiţi,-te, adj. – supărat,trist; care are un necaz; plin de supărări, de neajunsuri;
care duce o viaţă grea
năduh, năduhuri, s.n.(Mold.) – greutate la respiraţie; sufocare, înecăciune; supărare, necaz,
ciudă, mânie
năgară, s.f.(Mold.) – colilie
năimeală, năimeli, s.f. –închiriere, arendare
năimitor, năimitori, s.m. – cel care angajează pe cineva (sau este angajat) pentru o muncă
temporară
nălbar, nălbari, s.m.(Mold.) – veterinar
nălbi, nălbesc, vb. – a înălbi
nălbit,-ă, nălbiţi,-te, adj. – înălbit
năpatcă, năpătci, s.f.(Mold.) – crâsnic pentru pescuit
năpârcă, năpârci, s.f.- şopârlă
năprasnă, năprasne, s.f. – întâmplare nefericită, groaznică, neaşteptată
năpristan , adv.(Munt.) – îndată, numaidecât

58
năprui,-ie ; năprui, adj.(Trans.) – om prost, idiot
năpusti, năpustesc, vb. – a lăsa în părăsire, a abandona,a neglija
năpustit,-ă ; năpustiţi,-te , adj.(Munt.) – lăsat în părăsire, abandonat
om cu nărăveală – om cu care te poţi împăca, te poţi înţelege
nărăvie, nărăvii, s.f. – nărav
nărtilă, s.m. sg. (Mold., Bucov.) – năsăilă, cu nasul mare, năsos, mândru, arogant
năsadă, năsade, s.f.(Mold., Bucov.) – arie pentru cereale
născut, s.n. – faptul de a naşte, ziua de naştere a cuiva
năsilnic,-ă ; năsilnici,-ce, adj. (Moold., Trans., Munt.) – violent, agresiv, rău, neîndurător,
nemulţumit, cârcotaş, îndărătnic
năsilnicie, năsilnicii, s.f. (Mold., Trans., Munt.) – violenţă, brutalitate, sălbăticie, încăpăţânare,
îndărătnicie
năsâlnicie, năsâlnicii, s.f. v. năsilnicie
năsâlnic,-ă ; năsâlnici,-ce, adj. v. năsilnic
năsâpiş, năsâpişuri, s.n. (Mold.) – nisip
năsipit,-ă ; năsipiţi,-te, adj. (Mold.) – nisipos
năstraşnic,-ă ; năstraşnici,-ce, adj.(Ban., Trans.) - neastâmpărat, vioi, zburdalnic
năsut,-ă ; năsuţi,-te ,adj. – năsos, curios, care-şi bagă nasul peste tot, obraznic
nătăraie, s.f. (Trans., Mold.) – nesocotinţă, nechibzuinţă, nerozie
nătântoc,-oacă ; nătântoci,-oace, adj. s.m. şi f. (Ban., Olt,Trans.) – nătâng
năvârlăi, s.f. pl. (Munt., Trans.) – convulsii epileptice, toane, năbădăi, furii
năvârlos,-oasă ; năvârloşi,- oase , adj.(Munt., Trans.) – apucat de convulsii epileptice
năvleg,-eagă; năvlegi,-ge, adj., s.m. şi f.(Munt.,Olt) – nătâng, bădăran, necioplit
năzatic,-ă ; năzatici,-ce, adj.(Mold.) – sperios, fricos
năzui, năzuiesc, vb. – a se strădui, a încerca, a năzui, a se îndrepta, a se duce spre…
nea,s.f.(Trans.) – zăpadă
de nea, adj. – alb strălucitor, ca zăpada
neam, adv.(Olt, Munt.) – deloc, câtuşi de puţin, nimic
nebântuit,-ă ; nebântuiţi,-te, adj. – liniştit, netulburat, nevătămat, teafăr
necăjicios,-oasă; necăjici -oase, (adjectiv) – care se necăjeşte uşor, supărăcios,irascibil
nechitit,-ă ; nechitiţi,-te,adj. (Mold.) – nesocotit, nechibzuit
necovârşit,-ă ; necovârşiţi,-te, adj. – foarte mare, nesfârşit,imens
neder, nederi, s.m.(Olt,Trans.) – om nătâng, om zăpăcit, nebun
59
nefârtat, nefârtaţi, s.m. – duşman, neprieten, diavolul
negelariţă, negelariţe, s.f. – rostopască
negreală, negreli, s.f.(Mold.) – murdărie
negurat,-ă ; neguraţi,-te, adj. – înnegurat, posomorât, mohorât, trist
neguţător, neguţători, s.m. – negustor
neguţători, neguţătoresc, vb. – a obţine profit din comercializare unei mărfi
neguţătoreasă, neguţătorese, s.f. – negustoreasă
neguţătorie, neguţătorii, s.f.- negustorie
neios,-oasă ; neioşi,-oase, adj. – acoperit cu multă zăpadă, pe care a nins mult.
nimeri, nemeresc,vb. – a nimeri
nemerit,-ă ; nemeriţi,-te, adj. – care este bine găsit, adecvat, potrivit, bun reuşit
nemţeasca, s.f. art. – numele unui dans popular, melodia după care se execută
nemţie, s.f.(Trans.) – limba germană
nemulţumitor,-oare; nemulţumitori, adj. – nerecunoscător, nemulţumit
nene, s.m. – termen de respect folosit de nepoţi pentru a vorbi cu un unchi
neneacă, s.f.(Moold.) – mamă
nenecuţă,s.f.(Mold.) – diminutiv al lui neneacă
neprocopsit,-ă ; neprocopsiţi,-te, adj.(Trans., Munt.) – nepricopsit, sărac, nevoiaş, care nu este
bun la nimic,lipsit de un rost în viaţă
nesăţios,-oasă; nesăţioşi,-se, adj. – care nu satură
nesmintit,-ă ; nesmintiţi,-te, adj. – care nu poate fi schimbat, abătut, neapărat, desigur
neşte, art. neh. – nişte
neştine, pron. neh. – cineva, careva, oricine, fiecare
netezit,-ă ; neteziţi,-te, adj. – aranjat, bine pieptănat
nevăstuică, nevăstuici,s.f. – nevestică
ni, interj. – uite, vezi
nicăierea, adv. – nicăieri
nicăiri, adv. v. nicăierea
nicăiurea, adv. v. Nicăieri
nicicacum, adv. (Mold.) –nicidecum
nicidecât,adv. – nicidecum
nime, pron. neg.(Ban., Olt) – nimeni
nimene,pron. neg. v. nimenea
60
nimenea, pron. neg. – nimeni
nimică, pron.neg. – nimic
nimic,pron.neg.,v.nimică
nimitez,nimitezuri, s.n.(Mold.,Bucov.) – ţesătură de lână, de mătase sau de voal cu care femeile
îşi acoperă capul
ningău, s.n. – ninsoare mare, luna decembrie
nânaş,-ă ; nânaşi,-e,s.m. şi f. – naş
no, interj.(Trans.,Ban., Bucov.) – ei, hei, ia
noaten,-ă ; noateni,-e,s.m. şi f. (Mold.. Trans.) – lână neagră de miel sau de oaie tunsă în al
doilea an
nojiţă, nojiţe,s.f. – gaură la opincă prin care trece nojiţa
nost, noastă, pron. pos. (Trans.) – al nostru, a noastră
notăreasă, notărese, s.f.(Trans.) – soţia notarului
nour,nouri,s.m. – nor
nu şagă (Mold.) – formulă care întăreşte cele discutate anterior
nucărie, nucării, s.f. – cantitate mare de nuci
nuntaş,-ă ; nuntaşi,-e, s.m. şi f. – vornicel la nuntă

Analizând regionalismele din DEX la litera N şi întocmind o statistică, se

ajunge la concluzia că:
- 48,3 % sunt substantive
- 27 % sunt adjective
- 10 % sunt verbe
- 6,7 % sunt adverbe
- 5 % sunt pronume
- 1,6 % sunt interjecţii
- 0,8 % sunt articole nehotărâte

61

substantive
 verbe
adverbe
pronume
interjectii
articole

Dicţionar de arhaisme
extrase din Dicţionarul explicativ al limbii române - litera M

62
macferlan –pardesiu bărbătesc larg, fără mâneci, cu pelerină
macmahon – şpriţ
magistrat –funcţionar superior, înalt demnitar
mahmudea – monedă turcească de aur care a circulat şi în ţările româneşti
majă – unitate de măsură pentru greutăţi, egală, după regiuni, cu 50, 100kg sau cu 100 de ocale
malotea – scurtă femeiască, îmblănită
mandarin – înalt demnitar în China
manea – cântec oriental melancolic
mangal – vas în care se punea jăratic, servind la încălzit
manget – volan (la rochie)
manişcă - plastron, tivitura de la manşeta cămăşii bărbăteşti
mansup – funcţie, dregătorie, slujbă
maniţă – stofă groasă din care se făceau anterie şi rochii
mantelă – haină purtată de femei peste rochie
manteluţă – diminutiv de la mantelă
mantilă – pelerină scurtă, purtată de femei
mapă – hartă
marchitan – negustor ambulant
marchitănie – prăvălia unui marchitan
marfagiu – negustor ambulant
martac – stâlp de lemn întrebuinţat ca material de construcţii
masală – torţă întrebuinţată la luminatul străzilor, folosită de cărăuşi
masalagiu – purtător sau aprinzător de masale
mascara – bufon, paiaţă, măscărici
mascaradă – bal mascat
maslă – fiecare dintre cele patru culori ale cărţilor de joc
masta – catarg
maşală – interj.- bravo, bine, de minune
maşinaliceşte- în mod maşinal
mataragiu – subofiţer în suita unui paşă
matematicesc – matematic
matimă – lecţie
mavropor – voluntar grec din unităţile de elită ale lui Alexandru Ipsilanti
63
mazil – domnitor sau înalt demnitar scos din funcţie
(a)mazili – a scoate din domnie, a destitui
mazilire – detronare, destituire
mazu – sumă care se adaugă la miza jocului de cărţi
măciucăriţă – unealtă cu ajutorul căreia se culegea măciucă
măiestreşte – cu măiestrie
măiestreţ,-eaţă – care face un lucru cu măiestrie
măjărit – nogoţ de peşte, pescar
măjer – pescar
mămular – negustor
mămulărie – ocupaţia mămularului
măreţ,-eaţă – mândru, semeţ
măreţie – mândrie, semeţie
mărginean – locuitor de la graniţa unei ţări
mărie – rang, demnitate
mărime – nobleţe sufletească
mărturisanie – spovedanie
măscuit – mascat
a se măscui – a se masca
măsorişte – măsurare
mătăsar – persoană care lucra sau vindea mătase
mătăsărie – ţesătură de mătase, meseria de mătăsar
measer – sărac, umil
mecaniceşte – maşinal
mecet – casă de cult, moschee mică, cimitir turcesc
medelnicer – demnitar al curţii care turna domnitorului apă pentru a se spăla pe mâini
medelniţă – lighean în care îşi spălau mâinile domnitorul şi mesenii săi
a medita- a studia
membrană –pergament
memorial – memoriu servind la rezolvarea unei afaceri diplomatice
a meni – a ura, a dori
menzil – serviciu de poştă cu diligenţe şi cai
merchez- rost, socoteală
64
mercuriu – mercur
a mermetisi –a repara, a drege
mermet – cel care repară
mermetiseală – reparaţie
mertic –dijmă care se lua de la mori pentru măcinat
mesadă – bucată de blană confecţionată din piei de animal
meşter – titlu dat unei persoane pentru ştiinţa şi talentul ei
meşteşug – mecanism
meşteşugit – viclean, şiret
metafizic – metafizician
a metahirisi – a obişnui, a folosi ceva în mod frecvent
meteahnă – boală, leziune
meterez – parte superioară a unui turn sau zid de apărare
meterhanea – muzică militară, fanfară
metrică – registru de stare civilă
miambal – suc de lemn dulce folosit ca medicament pentru tuse
micşorime – micime
mijloc – mediu, ambianţă
miel – blană de oaie
milosârdie – milă, îndurare
milostenie – milă, altruism
miluitor – darnic
minaret – turn folosit ca element decorativ al unei clădiri
minavet –flaşnetă mică
minister – funcţia de ministru
mintean – pieptar sau tunică din stofă, purtată de ostaşi
miralai – ofiţer turc
miraz – moştenire, câştig
mirenie – calitate de mirean
mirie – bir, impozit
mirodie – mirodenie
mischim – oţel tare
misit – sol, emisar
65
mistuială – mistuire
mişel – om din popor, de rând
mişelătate – sărăcie
a mişeli – a chinui
mişelie – sărăcie, mizerie
mişelnic – mişelesc
mitarnic – care primeşte mită
mitralii – mici bucăţi de fier cu care se umpleau ghiulelele de tun
mâhnicios – care produce mâhnire
mântuinţă – mântuire
mârzac – nobil tătar
mârzăcesc – care aparţine mârzacilor
mârzăciţă – soţia mârzacului
mlădiitor – mlădios
mod – exemplu, pildă
a modula – a executa a realiza
mofluz – falit
mohair – stofă ţesută din lână cu păr de capră de angora
mojic – ţăran, om simplu
moldov – moldovenesc
momâie – semn care se pune la hotarul unei moşii
monarc – monarh
monastic – mănăstiresc, călugăresc
mondir – tunică militară
morală –învăţătură cuprinsă într-o scriere
moralicesc – cu conţinut moral
moraliceşte – după regulile moralei
morţeşte – ca după un mort
moscălie – militărie, cătănie
moslim – musulman
moş – bucată de moşie rămasă de la un moşnean
moşie – pământ strămoşesc, patrie
moşinaş – mic proprietar rural, răzeş
66
moşnean,-eancă- moştenitor
moştenesc – răzăşesc
mucalitlâc – vorbă de râs, glumă
mucarnic – om ce avea sarcina să aprindă şi să stingă felinarele de pe străzi
mucarniţă – unealtă cu care se stingeau lumânările
mucări – foarfece cu care se stingea mucul unei lumânări
a mucări – a reteza mucul unei lumânări care fumegă
mulţumitor – recunoscător
mumbasir – slujbaş însărcinat cu încasări şi execuţii fiscale
munci – cazne, torturi
muncire – acţiunea de a munci, suferinţă, tortură
mungerie – lumânărie
murg – amurg, crepuscul
mursă – semn mic şi negru pus pe obraz pentru a imita o aluniţă
musafirlâc – vizită
muscal – nai
muscalagiu – cântăreţ din nai
muscălesc – rusesc
mustră – exerciţiu militar

La o cercetare amănunţită observăm că numărul substantivelor de tip arhaic

este net superior celorlalte cuvinte. Astfel, la litera M din DEX găsim 122
substantive, 19 adjective, 9 verbe, 5 adverbe şi o interjecţie.
Procentual, situaţia se prezintă astfel :
- 78 % substantive
- 12 % adjective
- 5 % verbe
- 3 % adverbe

67

substantive
 adjective
verbe
adverbe

Dicţionar de neologisme
Litera B

Babelic – adj. gigant, uriaş

68
Bac – s.n. 1,pod, umblător care serveşte la transportul peste un râu mare ; recipient din sticlă, de
metal sau de ebonită, folosit, de obicei pentru depunerea unui lichid. 2. puesa cu ajutorul căreia se
fixează obiectele de prelucrat la menghină, la filieră etc.,piesă în care se fixează vârful bocancului
legat de schiuri ; instalaţie specială pentru iniţierea şi perfecţionarea canotorilor, caiaciştilor şi
canoiştilor ; 3. carte fără valoare
Bacterivor – adj. care se hrâneşte cu bacterii
Badijona – vb. 1. a unge o partebolnavă a corpului cu o pensulă sau cu un pămătuf de vată
îmnmuiate într-un medicament, a unge trunchiul unui pom cu o soluţie specială pentru a distruge
insectele şi ouălele lor; 2. a unge suprafaţa unei şosele cu o soluţie impermeabilă.
Bagatelă – s.f. 1. lucru, fapt, întâmplare de mică importanţă; fleac; 2. piesă muzicală
instrumentală scurtă, de obicei cu conţinut liric
Baiţ – s.n. colorant folosit în tâmplărie, în industria textilă, în tătăcărie
Baladin – s. m. comediant, bufon, paiaţă
Balansier – s.m. 1. piesă care reglează prin oscilaţiile ei mişcarea unui mechanism: balansor; 2.
bară lungă şi subţire utilizată de dansatorii pe sârmă pentru a-şi ţine echilibrul; 3. organ de
echilibru pentru zbor la insectele diptere, în formă de măciucă situat pe metatorace
Balansoar – s.n. fotoliu care se balansează pe două tălpi curbate
Balast – s.n. 1. încărcătură de saci de nisip, de pietriş etc. , care reechilibrează o ambarcaţie sau
reglează ridicarea în aer aunui aerostat ;lest. Cameră care se umple cu apă sau cu aer pentru a
modifica greutatea unui submarine în vederea manevrei de scufundare sau de ridicare a lui la
suprafaţă ;2. pietriş, zgură, etc., folosite ca aşternut pe care se montează traversele şinelor de tren
amestec de pietriş şi de nisip întrebuinţat la prepararea betonului, în pietruirea şoselelor etc.
Baldachin – s.n. 1. acoperâmânt decorativ, împodobit cu perdele, aşezat deasupra unui tron, a
unui pat, a unui anvon, a unui catafalc etc. 2. acoperământ de pânză care se pune deasupra unui
demnitar laic sau al bisericii la anumite procesiuni
Balistică - s.f. disciplină care se ocupă cu studiul mişcării corpurilor grele (proiectile, rachete) pe
traiectorie
Baiza – vb. a fixa o baliză, a marca prin balize diverse puncte de pe un teren
Balona – vb. s (se) umfla, a (se) rotunji ca un balon. A i se umfla sau a face să i se umfle cuiva
abdomenul din cauza gazelor de fermentaţie din intestine
Balot – s.n. pachet mare de mărfuri sau de diferite obiecte ; (în special) pachet de bumbac, de
lână, etc.; legătură mare de haine, de rufe, etc.

69
Balotaj – s.n. situaţie care se crează atunci când nici unul dintre candidaţii la o alegere nu a
obţinut numărul necesar de voturi pentru a fi ales. Alegere care are loc atunci când candidaţii nu
au obţinut numărul necesar de voturi la un scrutin anterior
Balustradă – s.f. perete sau gard scund care mărgineşte o construcţie sau un element de
construcţie, (balcon, scară). Apărătoare dispusă la marginea unei punţi de navă, a unei pasarele
etc. pentru siguranţa călătorilor
Banalitate – s.f. caracterul aceea ce este banal ; fel de a fi comun şi lipsit de originalitate ; lucru
banal, vorbă banală, idee banală
Banchiză – s.f. întindere de gheaţă formată în regiunile polare de-a lungul coastelor mării
Bancrută – s.f. situaţie a unui comerciant fali vinovat de rea administrarea sau de fraudă; faliment
Banderolă – s.f.1. fâşie de hârtie lipită în jurul unui ambalaj sau pe locul lui de deschidere ca
mijloc de control al integrităţii mărfii ambalate. Bandă de hârtie care împiedică dechiderea unui
volum recent apărut şi pe care se imprimă de obicei reclama editurii 2.brasardă 3.steguleţ care
serveşte ca semn distinctiv
Bandotecă - s.f. colecţie de benzi de magnetofon. Dulap, cameră unde se păstrează aceastăn
colecţie
Baobag – s.m. arbore de dimensiuni uriaşe din Africa tropicală, cu tulpina ajungând la un
diametru de 20 m. şi cu fructe mari, lunguieţe
Baptism – s.n. doctrină şi sectă creştină prostestantă care consideră că botezul trebuie să fie
acordat numai adulţilor creştini ce se căiesc de păcatul originar
Baraj – s.n. 1. construcţie care opreşte cursul unui râu spre a ridica nivelul apei spre amonte, a
crea o rezervă de apă, o cădere de apă pentru hidrocentrale etc. ; stăvilar, zăgaz.2. lucrare de
fortificaţie făcută spre a opri înaintea inamicului. Ceea ce constituie o piedică(în drum). 3.
intrecere suplimentară între mai mulţi concurenţi sau între mai multe echipe care au obţinut
acelaşi număr de puncte , pentru a se putea departaja într-un clasament oficial
Barcarolă – s.f. cântec al gondolierilor veneţieni ; compoziţie muzicală cu caracter liric şi mişcare
ritmică, imitând unduirea valurilor sau cadenţa vâslelor
Bard – s.m. poet care compunea şi recita cântece războinice şi religioase
Baricadă – s.f. întăritură imnpărovzată din cele mai diverse obiecte şi materiale, ridicată ca mijloc
de apărare în timpul luptelor de stradă cu character insurecţionar.
Baril – s.m. unitate de măsură pentru capacităţi egală cu circa 160 de litri, întrebuinţată, în
special, în S.U.A. şi în Anglia

70
Baroc – s.n. (stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase prin libertatea
formelor şi bogăţia ornamentaţiei arhitecturale. Care este realizat în acest stil
Barogramă – s.f. curbă care reprezintă variaţile presiunii atmosferice înregistrate la barograf.
Barou – s.n. corp al avocaţilor, organizat pe lângă un tribunal ca o curte de apel
Base-ball – s.n. joc sportin nord – american, practicat între două echipe de câte 9 jucători cu o
minge ca cea de oină, care se lansează cu un bătător spre terenul echipei adverse, de unde poate fi
trimisă înapoi tot prin lovire cu bătătorul
Basorelief – s.n. lucrare de sculptură cu figuri scoase în relief pe un fond care fac corp comun
Bastard – s.m. f, adj. 1.copil nelegitim 2. plantă sau animal rezultat din încrucişarea a două specii
deosebite; corcitură
Batard – adj. (despre scriere) care este intermediar între scrierea rondă şi cea cursivă; (despre
peniţe care are forma potrivită spre a servi la acest fel de scriere
Batiscaf – s.n. aparat de explorare a marilor adâncimi submarine care se poate deplasa prin
mijloace proprii
Batisferă – s.f. cabină sub formă de sferă în care cercetătorii pot cobotî până la mari adâncimi
sumarine, păstrând legătura prin calblu cu nava- mamă
Bauxiră – s.f. rocă formată în procesul de alterare al rocilor sedimentare magmatice, bogate în
silicaţi de aluminiu, care se găseşte în natură sub formă de mase compacte
Bavetă – s.f. 1. partea de sus a unui şorţ. Serveţel care se leagă la gâtul copiilor când mămâncă ;
bărbiţă 2. şorţ de tablă care se montează deasupra coamei la acoperiş 3.apărătoare de cauciuc
montată la fiecare din roţile (din spate) ale autovehiculelor pentru a diminua stropirea
Bazalt – s.n. rocă vulcanică de culoare închisă, dură, compusă din minerale bogate în magneziu şi
fier, care se întrebuinţează la construcţii şi pavaje
Bazilică- s.f. 1. biserică romano- catolică medievală, în formă de dreptunghi împărţită în interior
în trei părţi prin şiruri de coloane; azi nume dat unei biserici sau unei catedrale impunătoare 2.( la
romani) edificiu public cu interiorul împărţit prin şiruri de coloane în trei sau cinci părţi
Becar – s.m. semn grafic pe portativ care, anulând un bemol sau un diez anterior indică revenirea
la tonul natural al unei note muzicale
Balcanto – s.n. stil italienesc de interpreatte din muzica vocală, caracterizat prin puritatea liniei
melodice.
Beletristic – adj. care aparţine literaturii artistice, privind la literatura artistică
Bemol – s.m. semn grafic muzical (asemătător cu litera ’’b ’’), care arată că nota sau şirul de note
de după el coboară cu un semiton
71
Benefic – adj. favorabil, binefăcător
Banign – adj. (despre boli) lipsit de gravitate, uşor
Benoar – s.n. lojă situată la nivelul parterului
Beri-Beri – s.n. boală din Extremul Orient datorată lipsei vitaminei B1
Berlină – s.f. 1.trăsură mare închisă, asemătătoare cu cupeul cu două banchete aşezate faţă în faţă,
2. autoturism cu două sau patru portiere şi cu patru geamuri laterale
Bernandin – s.m. câine mare, cu părul lung, de culoare albă cu pete roşcate, originar din Elveţia,
dresat pentru găsirea persoanelor rătăcite în munţii Saint -Bernard
Berton – s.n. barcă cu vâsle, din pânză cauciucată, care se poate strânge după ce a servit pe apă.
Bezea – s.f. 1. sărutare simbolică transmisă cuiva cu vârful degetelor 2. prăjitură făcută din albuş
de ou bătut cu zahăr
Bibelou – s.n. obiect de artă, decorativ, de mărime redusă
Biceps – s.m. muchi cu extremitatea superioară despărţită în două ligamente ;(în special) muşchiul
dintre umăr şi cot, care face să se îndoaie antebraţul
Bienală – s.f. expoziţie, festival etc. care se organizează din doi în doi ani.
Biftec – s.n. felie de carne (sau de muchi) de vacă friptă la grătar sau în tigaie
Bigot – adj. s.m. şi f. (persoană ) care urmează cu străşnicie toate preceptele ritualr alr unri religii;
habotnic
Bilanţ – s.n. tablou contabil al activului şi pasivului unei întreprinderi sau al unei activităţi
financiare pentru o anumită perioadă de timp.
Bimensual – adj. bilunar(o data la două luni)
Binar – adj. 1. compis din două unităţi, din două elemente; care se divide în câte două elemente 2.
(despre plante) cu organele dispuse perechi 3. a cărui bază etse numărul doi. Relaţie binară care
are loc între doi termeni
Biochimie – s.f. ştiinţă care studiază compoziţia şi produsele chimice ale materiei vii; chimie
biologică
Biocibernetică – s.f. ramură a ciberneticii care studiază procesele biologice ca manifestări ale
unor sisteme informaţionale cu autoreglare, folosind metode matematice; cibernetică biologică
Bionică – s.f. denumire dată preocupărilor privitoare la dispozitivele şi mecanismele din sistemele
vii, în scopul găsirii unor modele pentru ştiinţele tehnice.
Biotică – s.f. disciplina biologică având ca obiect studiul diferitelor aspecte calitative ale
oraganismelor
Birocrat – s.m. funcţionar care dă importanţă exagerată formalităţilor în dauna fondului; formalist
72
Bisect – adj. (în sintagma) an bisect = an de 366 de zile (luna februarie având 29 de zile, nu 28, ca
în ceilalţi trei ani)
Bisectoare – s.f. dreaptă care împarte un unghi în două părţi egale
Biter – s. nume dat unui lichid amar, preparat prin macerarea anumitor subsatnţe în alcool de
ienupere şi care este consumat ca aperitiv
Bivuac – s.n. . staţionare temporară a trupelor în afara localităţilor sau a taberelor; porţiunea de
teren pe care se face acestă staţionare 2. adăpost pentru alpinişti sau al turiştilor mai ales pe timpul
nopţii.
Bizar – adj. ciudat, straniu; extravagant; supărător
Blam – s.n. dezaprobare, condamnare publică a unei atitudini ; exprimare a unei astfele de
dezaprobări
Blans – s.n. semn ortografic reprezentat printr-un spaţiu alb care desparte două cuvinte
Blaza – vb. a toci, a pierde sau a face să piardă intensitatea simţurilor şi a emoţiilor ; a se dezgusta
a deveni sau a face să devină indiferent
Blazon – s.n. ansamblu de elemnte convenţionale care constituie emblema unui stat, a unei
provincii, a unui oraş, a unei familii nobile, a unei bresle etc. ; armoarii
Blocadă – s.f. ansamblu de măsuri destinate izolării unui oraş, a unui stat sau a unui grup de state.
Blocadă economică = izolarea unei ţări sau a unui grup de ţări, întreprinsă de o altă ţară sau de
alte ţări, în scopul subminării economiei naţionale a primelor
Blacaj – s.n. 1. (rar) blocare 2. tactică de oprire a unei acţiuni adverse sau de apărare staânsă în
unele întreceri sportive 3. (tehn.) nume dat unor fundaţii (de piatră, bolovani de râu etc.) de şosele,
de drumuri de fier. Dig rudimentar format prin îngrămădirea de pietre, bolovani, cărămidă etc.
Blugi – s.m. pantaloni strâmţi, confecţionaţi dintr-un material special, foarte rezistenţi, purtaţi de
tineri
Boem – 1. s.m., f. artist care duce viaţă de vagabond, de azi pe mâine, manifestându-şi astfel
nonconformismul faţă de societate 2. adj. care corespunde firii sau felului de viaţă caracteristic
boemilor 3. s.f. mediul în care trăiesc boemii ; viaţă dusă de boemi neregulată, plină de privaţiuni,
dezordonată, de un romantism desuet
Boicot – s.n. interdicţie declarată împotriva unui individ, a unui grup social, a unui stat etc. prin
care se stabileşte refuzul de a cumpăra, a vinde, a vinde sau a întreţine orice fel de relaţii cu cei
supuşi acestu procedeu
Boiler – s.n. cazan special de încăzire automată a apei, folosit la instalaţii de apă caldă curentă

73
Bonificaţie – s.f. bonificare (sumă de bani care compensează o daună sau reprezintă o reducere).
Avantaj acordat primilor clasaţi într-o cursă ciclistă pe etape, care constă în scăderea unor secunde
sau minute din timpul realizat de aceştia în etapa respectivă
Bovarism – s.n. tendinţă prezentă la unele persoane care nemulţunite de realitatea propriei
condiţii, îşi făuresc o personalitate fictivă corespunzătoare aspiraţiilor lor
Branşă – s.m. ramură, specialitate, domeniu de activitate( în meserii, negoţ, etc.), de branşă, de
meserie, de specialist
Bravadă – s.f. acţiune sau vorbă prin care bravezi pe cineva sau ceva ; cutezanţă, sfidare
Brec – s.n. trăsură uşoară cu patru roţi, de obicei neacoperită, cu capră înaltă având două bănci
aşezate faţă în faţă în lungul şi în latul trăsurii
Breloc – s.n. mică podoabă sau amuletă care se poartă atârnată la gât, la ceas sau la la brăţară
Breşă – s.f. 1. culoar în barajele sau obstacolele construite dew inamic, în scopul trecerii trupelor.
Săpătură în zidul unei fortificaţii ; străpungere făcută în dispozitivul de luptă al inamicului 2.
spărtură într-un gard, într-un zid, intr-o îndiguire etc.
Breviar – s.n. 1. lucrare în care sunt expuse sumar noţiuni, date etc. dintr-un anumit domeniu 2.
care cuprinde slujbele şi rugăciunile pe care preoţii şi călugării catolici trebuie să le facă sau să le
rostească la anumite ore din zi
Brevitate – s.f. calitatea acea ce este scurt, succint
Bigand – s.m. tâlhar la drumul mare
Brocar – s.m. agent intermediar în încheierea contractelor de navlosire (de încheiere a unui
contract de transport maritim); curier maritim
Broşa – vb. 1.a lega împreună colile sau file unei broşuri, ale unei cărţi, ale unui caiet etc.
(punându-le într-o copertă moale)2. a prelucra prin aşchiere o piesă de metal găurind-o sau
şănţuind-o
Bruion – s.n. ciornă, concept
Bruior – s.n. emiţător care serveşte pentru bruierea emisiunilor radiofonice
Bucolic – 1. adj. pastoral 2. s.f. mic poem pastoral; egloga, idilă
Budoar – s.n. cameră intimă a unei femei
Bufă – s.f. cută înfoiată, fald la un obiect de îmbrăcăminte
Bufeu – s.n. răbufnire subită, puternică şi trecătoare de febră, puls accelerat, palpitaţii, enervare,
stare re rău etc. provocate de diverse tulburări organice. Aer care iese pe gură. Mişcare bruscă şi
trecătoare acces, răbufnire
Bufonerie – s.f. vorbă, glumă, gest de un comic grotesc
74
Bulversa – vb. a răsturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine ; a zăpăci, a tulbura, a
dezorienta
Bundesrat – s.n. adunare legislativă în Imperiul german; consiliu federal; reuniune a membrilor
puterii executive în Elveţia
Bundestag – s.n. adunare legislativă în Republica Federală Germania
Bundeswehr – s.n. nume dat armatei Republicii Federale Germania
Bungalov – s.m. locuinţă din lemn sau din împletitură de trestie, fără etaj, înconjurată de verande
şi de vegetaţie
Burlesc – 1. adj. de un comic excesiv, grotesc, extravagant şi adesea vulgar. Teatru burlesc = tip
de un teatru comuic, provenit din comedia del-l’arte şi caracterizat prin caricaturizare şi parodiere
2. s.f. compoziţie muzicală de mici proporţii cu un pronunţat caracter umoristic
Busculadă – s.f. înghesiuală, învălmăşeală
Businessman – s.m. om de afaceri american

3.STRUCTURA SEMANTICA A VOCABULARULUI

3.1.OMONIMELE

75
 Definiţia omonimelor
Omonime (gr. homos "la fel", onoma "nume") se numesc cuvintele care au forme sonore
identice, dar sensuri diferite, fără vreo legătură între ele.
De exemplu: bar1 "unitate de măsură a presiunii atmosferice", bar2 "loc de odihnă şi refugiu
la unele jocuri de copii", bar3 "local în care se vând băuturi alcoolice, cafea etc, şi în care
consumatorii stau de obicei în picioare sau pe scaune înalte în faţa tejghelei";
moţ1 "şuviţă de păr din frunte sau din creştetul capului", moţ2 "român din Munţii Apuseni";
pistol1 "revolver"; pistol2 "veche monedă de aur a unor ţări europene";
rom1 "băutură alcoolică"; rom2 "ţigan";
roman1 "specie a genului epic"; roman2 "persoană care făcea parte din statul roman;
locuitor al Romei" etc.
Omonimia este privită, pe bună dreptate, ca un fenomen al lexicului opus sinonimiei. În
timp ce sinonimia constituie manifestarea unui mod de organizare a cuvintelor în jurul
unui referent, ale cărui aspecte particulare sunt redate prin termenii sinonimia, omonimia
este manifestarea unui proces contrariu: acelaşi corp fonetic trimite la doi referenţi
diferiţi. Omonimele lexicale reprezintă nucleul categoriei mai generale a omofoniei
lingvistice care se întâlneşte la nivelul tuturor unităţilor limbii: la nivelul morfemelor
(omomorfie): terminaţia -ă la substantive (mamă, masa), verbe (cântă, pleacă) etc; la
nivelul formelor gramaticale ale unuia şi aceluiaşi lexem sau ale unor lexeme diferite
(omoformie): cântă1 (vb., 3 sing.) — citită2 (vb-, 3pL); ouă (sub. pl.) — ouă2 (vb., 3 sing.
şi pl.); sare1 (sub. sing.) — sare2 (vb., 3 sing.) etc; la nivelul cuvintelor diferite, în
totalitatea paradigmelor morfologice sau numai la formele lor de bază (omonimie
lexicala): milă1 "compătimire, îndurare" — milă2 "unitate de măsură pentru lungimi";
mină, (reg.) "loc subteran cu zăcăminte"; mină2 "expresie a feţii"; pană1 "formaţie
epidermică cornoasă la păsări"; pană2 "defecţiune la motor"; ris1 "specie de mamifer
sălbatic din familia felinelor, linx"; rîs2"acţiunea de a râde" etc; la nivelul
construcţiilor, propoziţiilor şi modelelor sintactice (omonimie sintactica), aşteptarea
oaspeţilor : 1. "oaspeţii aşteaptă pe cineva sau ceva"; 2. "cineva îi aşteaptă pe oaspeţi".

76
Spre deosebire de alte categorii de omofone, omonimele lexicale autentice aparţin, de
regulă, aceleiaşi părţi de vorbire şi coincid atât în pronunţare, cât şi în scriere. Nu trebuie
să confundăm omonimele cu omofonele şi omografele.
Omofonele sunt unităţi lexicale care se rostesc la fel, dar se scriu diferit: unsoare — un
soare, ai - a-i, demult — de mult, niciodată - nici o dată, altfel— alt fel etc.
Omografele sunt cuvinte care se scriu la fel, dar se rostesc diferit din cauza accentuării:
deşi — deşi, voi — voi, mobilă — mobilă, opera — operă etc.

Cauzele omonimiei
Omonimele lexicale, ca şi alte categorii de omofone, se întâlnesc în diverse limbi.
Aceasta înseamnă că ele au în limbă o existenţă reală şi nu sunt produsul creaţiei unor
lingvişti. Apariţia omonimelor este legată de acţiunea unor cauze obiective ale evoluţiei
sistemelor lingvistice. Dar, spre deosebire de alte categorii semasiologice, cum ar fi
polisemia sau sinonimia, omonimele nu corespund unor necesităţi obiective de
funcţionare a sistemului.
Omonimele apar pe următoarele căi diferite dintre care putem enumera:
1. Ca urmare a unor procese fonetice convergente sau a unor
modificări în structura morfologică a cuvintelor, care duc la
coincidenţe fonice ale unor lexeme diferite: încinge "a arde cu o flacără
mare" < lat. incendere; încinge "a (se) înfăşură peste mijloc cu o
cingătoare" < lat. incingere; semăna, "a pune, a arunca sămânţă în pământul pregătit
prealabil" < lat. seminare; semăna2 "a avea trăsături comune cu altcineva sau altceva" <
lat. similare; laţ1 "nod larg la capătul unei sfori" < lat. laceus; laţ2 "despicătură îngustă de
lemn" (var. leaţ)<magh. lec etc.
2. Ca urmare a coincidenţei dintre formele sonore ale cuvintelor
autohtone sau moştenite din latină şi a împrumuturilor mai târzii din
alte limbi: jurui "a face să se rotească" jur + ui; jurui2 (reg.) "a făgădui" < magh.
gyuruzni; lac, "întindere de apă" < lat. lacus, lac 2 "preparat chimic pentru vopsit" <

77
germ. Lack; naş "grad de rudenie" < nun + aş, naş2 "numele literei „ n” din alfabetul
chirilic" < sl. nasi; ţort1 "fir tors de cânepă" < lat. tortus; tort2 "prăjitură din mai multe
straturi de aluat" < germ. torte etc.
3. Ca urmare a coincidenţei întâmplătoare a cuvintelor împrumutate din
limbi diferite: jale1 "tristeţe, mâhnire" < sl. zalî, jale2 "nume de plantă" "(Salvia)"
< magh. zsalya, mol (Chim.)"moleculă-gram" < germ. mol; mol2 "dig de piatră în
port" < fr. mole;patron, "cartuş" < germ. patrone, patron2 "proprietar, protector"
<lat.patronus; violă) "instrument muzical cu coarde" < it. viola, violă2 (Bot.)"toporaş" <
lat. viola; zar "cub mic cu puncte folosit la jocuri cu noroc" < tc. zar, zar2 (reg.) "broască
de la uşă" < magh.zar
În urma împrumutului de omonime din altă limbă: marcă1
"unitate în toate ţările europene" < germ. mark, marcă2 "provincie de
frontieră în statul franc" < germ. mark, marcă3 "timbru poştal" < germ. marke, pascal
"unitate de măsură a presiunii"<fr. pascal pascal2
"referitor la Paşti" < fr. Pascal etc.
În urma adaptării fonetice sau morfologice a unor cuvinte,
străine, care în limba respectivă se deosebeau prin forma lor sonoră,
iar în limba română se pronunţă la fel: rutină "experienţă; obişnuinţă" <
fr. routine, rutină2 "substanţă chimică extrasă din unele plante, folosită în medicină" < fr.
rutine; şpalt 1 (Tipogr.) "zaţ aşezat în formă de coloană lungă pe copia căruia se fac
corecturile" < germ. Spalte, şpalt2 "piele subţire de calitate inferioară folosită pentru
căptuşeli şi feţe de încălţăminte" < germ. şpalt etc.
În urma proceselor de derivare, când cuvintele cu acelaşi radical formate cu
ajutorul unui prefix sau sufix polisemantic sau omonimie tind să se separe prin sensurile
lor: prescrie 1 "a indica, a arăta", prescrie2 (înv.) "a transcrie un text", ciocănas1 "ciocan
mic" < ciocan + suf. dim. -aş, ciocănaş2 "muncitor care sparge cu ciocanul şi scoate sare
în ocne" < ciocan + -aş, suf. cu valoarea numelui de agent: măluros"atacat de mălură
(despre cereale)" < mălură + -os, măluros "cu maluri abrupte" < mal + -ur- + -os etc.

78
Prin dezagregarea structurii semantice a unui cuvânt, în urma ruperii legăturii dintre
sensuri: boia, însemna la început numai vopsea (indiferent de culoare), iar apoi boia2 a
căpătat înţelesul de "praf de ardei"; lună "astru, satelit al pământului", lună2 "interval de
timp, egal cu aproximativ a douăsprezecea parte a anului", scăunaş "scaun mic",
scăunaş2 (înv.) "negustor, comisionar" denumit astfel, probabil, din
cauza faptului că avea un scaun, bancă (cu sensul de "tejghea"), spre deosebire de
negustorul ambulant).Problema ar trebui pusă în mod diferenţiat de la o limbă la alta,
deoarece nu toate limbile dispun de un număr aproximativ egal de omonime, şi, ca atare,
gradul de toleranţă faţă de acest fenomen este diferit.
Le putem clasifica după trei criterii mai importante:
 după nivelul limbii la care se realizează (lexicale, gramaticale şi lexico-
gramaticale);
 după aspectul fonetic (totale şi parţiale);
 după raportul dintre pronunţare şi scriere (omofone şi omografe).
Omonimele lexicale pot fi, la rândul lor, totale (când şi forma de bază şi formele
paradigmatice sunt identice) şi parţiale (când nu mai coincid toate formele paradigmei).

Tipuri de omonime

În lucrările teoretice consacrate omonimiei lexicale, ca şi în practica lexicografică,

există două puncte de vedere diferite asupra categoriilor de cuvinte care intră în sfera
fenomenului discutat. Adepţii unei concepţii mai largi asupra omonimiei include în
categoria omonimelor lexicale orice complexe sonore identice sau apropiate, care
prezintă diferenţe în planul conţinutului. Interpretarea omonimiei în sens larg duce, în
cele din urmă, la desfiinţarea limitelor dintre omonimie lexicală şi omomorfie sau
omografie, dintre omonimie şi polisemie. „Cuvintele cu mai multe sensuri - scrie acad.
Iorgu Iordan - se numesc omonime”.

79
 Omonimia, într-o accepţiune mai restrânsă, este circumscrisă la cuvinte identice
ca formă, dar cu etimologii diferite: poliţa "suport de scândură" < sL. polica, poliţă2 "act
financiar" < it. poliza; ramă, "cadru pentru o fotografie, un tablou" < rus. rama germ.
Rahmen, ramă "vîslă" < fr. rame etc.
În lexicologia şi lexicografia românească actuală predomină o concepţie mai largă
asupra omonimiei, deşi există deosebiri esenţiale între categoriile de cuvinte omofone pe
care autorii diverselor dicţionare le include în sfera omonimiei lexicale.
Omonimele lexicale cuprinse în dicţionare, deşi în linii mari corespund definiţiei
("cuvinte cu forme identice, dar cu sensuri diferite") se grupează în mai multe tipuri,
după cauzele care au generat apariţia lor, după gradul de apropiere a formelor, după
gradul de toleranţă a vorbitorilor faţă de prezenţa lor în limbă. Se pot distinge
următoarele tipuri de omonime:
1. Omonimele propriu-zise sau omonimele totale, adică cuvinte
aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire ,care coincid la toate formele lor şi
au, de regulă, etimologii diferite: baie1 "scăldat, scăldătoare" < sL. banja,baie2 "mină" <
magh. banya; bancă, "scaun lung pentru mai multe persoane" < fr. banc, bancă 2
"întreprindere financiară" < it. banca;leu1"mamifer carnivor din familia felinelor",
leu2 "unitate monetară principală în România"; lira1 "instrument muzical" < fr. lyre,
lat.lyra,liră2 "nume de unităţi monetare din unele ţări" < lit. lira etc.
2. Omonimele parţiale sunt denumite uneori şi omonime false, întrucât ele
coincid numai la unele forme ale cuvintelor şi se diferenţiază la altele. In acest
grup intră atât omonimele cu etimologii diferite, cât şi omonimele apărute prin
dezagregarea polisemiei cuvântului. De exemplu: caval 1 "fluier ciobănesc" (pl. cavale)
- caval2 "şanţ de irigat" (pl. cavaluri); corn (pl. coarne) - corn2 (pl. cornuri), brac1 "câine
de vînătoare" (pl. braci) - brac2 "deşeu" (pl. bracuri), moţ1 (pl.moţuri) - moţ2 (pl. moţi)
etc.
3. sunt forme identice ale cuvintelor aparţinând unor părţi de vorbire diferite,
de aceea, ele sunt denumite şi omoforme. De exemplu: cer1 (sub. n.) - cer2 (vb. 3 sing. şi

80
pl), fluier (subs. n.) -fluier2 (vb. 1 sing.); tremur (subst. n.) - tremur2 (vb. 1 sing.); vine,
(pl. de la /vână) - vine (vb. 3 sing. de la a veni) etc.
4. Omonimele lexico-gramaticale provin de pe urma transpoziţiei unui cuvânt
dintr-o parte de vorbire în alta, fără modificarea formei morfologice: absolut) (adj.) -
absolut2 (subst.) - absolut 5 (adv.), drept, (adj.) - drept2 (adv.), muncitor 1 (adj.) -
muncitor2 (subst.) etc.
După datele obţinute în urma cercetării tipurilor de omonime cuprinse în
Dicţionarul limbii române literare contemporane (DLRC), ultimul tip de omonimie
ocupă primul loc. Explicaţia acestui fapt este destul de simplă: limba română se numără
printre limbile în care fenomenul conversiunii părţilor de vorbire este foarte frecvent.
Aproape orice adjectiv poate fi folosit ca substantiv sau adverb. S-au substantivizat
formele verbale ale supinului şi o bună parte a participiilor. Acestea din urmă trec, de
asemenea, cu multă uşurinţă în categoria adjectivelor. Având în vedere frecvenţa mare a
fenomenului de conversiune a părţilor de vorbire, unii cercetători, pe bună dreptate,
consideră că în cazul formelor substantivate sau a participiilor adjectivizate, ca şi la alte
tipuri de conversiuni, nu avem a face cu omonimie, ci mai curând cu o polisemie
condiţionată sintactic. "Schimbarea categoriei lexico-gramaticale a cuvintelor
(substantive devenite adjective, adjective devenite substantive etc), exprimarea prin
desinenţe diferite a categoriei gramaticale a cuvintelor sau limitarea flexiunii (de
exemplu, în cazul verbului, la anumite diateze) determină apariţia de omonime numai în
cazul când cuvintele respective îşi schimbă şi sensul lexical. Astfel, dacă sensul lexical
rămâne acelaşi, deşi cuvântul poate fi trecut în altă categorie decât cea din care face parte
sau, uneori, poate primi forme morfologice diferite, el nu-şi pierde indentitatea, nu dă
naştere la două sau mai multe omonime în limbă".
Acest punct de vedere a fost adoptat de autorii noului Dicţionar explicativ al
limbii române (DEX), în care majoritatea conversiunilor adjectiv-substantiv, adjectiv-
adverb nu au mai fost tratate în articole separate. La explicaţia cuvântului respectiv s-a
indicat doar posibilitatea folosirii lui cu funcţie de substantiv. De pildă, savant, -ă,

81
savanţi, -te, adj., s.m. şi f. "(Persoană) cu cunoştinţe vaste şi temeinice, care creează în
domeniul ştiinţei"; scandinav, -ă, scandinavi, -e; 1. S.m. "persoană care face parte din
una dintre populaţiile de bază ale Scandinaviei"; 2. Adj. "care aparţine Scandinaviei sau
populaţiilor ei".
Dar autorii dicţionarului analizat nu au aplicat acest principiu în cazul tuturor
conversiunilor. Astfel, au tratat în articole de dicţionar diferitele derivate postverbale
(formele de supin şi participiu) şi formele care au trecut în categoria adjectivelor. De
exemplu: sărit 1 s.n. "acţiunea de a sări; săritură"; sărit -ă. Adj. (fam.) "Smintit, ţicnit,
aiurit, nebun".
Separarea formelor substantivate de supin sau participiu de adjectivele omofone şi
considerarea lor ca omonime a fost dictată, probabil, de faptul că aceste coincidente sunt
uneori mai supărătoare decât alte tipuri de omofonii (cf. infra 5.7.3).
5. Omonimele derivaţionale provin de pe urma proceselor de derivare prefixală
sau sufixală, când unei rădăcini cu mai multe sensuri i se ataşează un morfem de
derivare cu sensuri şi funcţii diferite. De pildă, în limba română cu ajutorul sufixului -ie
(-ărie) de la substantive nume de agent (argintar, aurar, cojocar, dulgher, rotar, tăbăcar
etc.) se pot obţine substantive cu mai multe sensuri: 1) "meseria practicată de persoana
respectivă"; ceasornicăriei "meseria ceasornicarului", dogărie "meseria dogarului",
blănărie 1 "meseria blănarului"; 2) "atelierul în care se lucrează sau prăvălia unde se vând
produsele" ceasornicărie2 "atelierul ceasornicarului", dulgherie2 "atelierul dulgherului",
blănărie2 "atelierul blănarului; magazinul în care se vând blănuri", fierărie 2 "atelierul
fierarului"; 3) "obiecte confecţionate în atelierul respectiv" (blănărie3 "sortimente sau
obiecte de blană", fierărie3 "obiecte din fier").
Acest tip de omofonii prezintă mari dificultăţi de interpretare, deoarece este
foarte greu de stabilit cu exactitate dacă în cazurile menţionate mai sus avem a face cu
fenomenul polisemiei sau cu cel al omonimiei. Grăitor în acest sens este modul în care
derivatele respective sunt interpretate în DEX, unde se observă numeroase
inconsecvenţe de la un cuvânt la altul. In unele cazuri, sunt considerate omonime

82
sensurile de "meserie" şi "atelier" (ceasornicărie, ornicărie, dogărie etc.) la altele, în categoria
omonimelor sunt trecute sensurile "meserie" şi "obiecte confecţionale" (blănărie, fierărie,
rotărie etc). La multe dintre cuvintele acestui grup perechile de sensuri sau toate cele trei
tipuri de sensuri sunt considerate polisemii (argintărie, dulgherie, croitorie, tăbăcărie etc).
întrucât tipul de omonime derivaţionale de felul celor analizate mai sus se apropie foarte mult
de omonimele semantice, ar trebui să fie considerate omonime derivaţionale, în adevăratul
sens al cuvântului, numai derivatele cu un sufix sau prefix identic de la rădăcini omonimice,
de tipul: muşchi - rmuşchios1 "care a prins muşchi (lichene)"; muşchi2 - muşchios2
"musculos"; păsui1 - păsuire2 "răgaz, amânare".
6. Omonimele semantice reprezintă categoria cea mai controversată a
lexicologiei. După cum s-a mai spus ele sunt rezultatul dezintegrării cuvântului
polisemantic ca urmare a ruperii legăturii dintre sensuri, într-adevăr, foarte puţini
vorbitori ai limbii române îşi dau seama că între cuvântul somnişor 1 denumirea
populară a macului, şi diminutivul somnişor2 de la somn ("stare fiziologică de repaus")
ar exista vreo legătură. Asemănarea dintre formele sonore ale acestor cuvinte pare, la
prima vedere, pur accidentală. In realitate, denumirea somnişor dată macului are o
dublă motivare prin cuvântul somn(işor): floarea acestei plante are proprietatea de a se
închide odată cu apusul soarelui, iar seminţele ei s-au folosit din vechime ca mijloc de
provocare a somnului.
Tot aşa cum pierderea motivării dintre forma cuvântului şi obiectul denumit se
explică prin cauze extralingvistice, probabil, şi ruperea legăturilor dintre sensurile unui
cuvânt se explică, de asemenea, nu prin factori de natură lingvistică, ci prin cauze de
ordin cultural-istoric. De pildă, distanţarea dintre sensul diminutivului peniţă, "pană
mică de pasăre, penişoară" şi peniţă2 "placă metalică concavă cu vârf ascuţit şi despicat
folosită la scris" a fost determinată de modificările produse în cultura materială a oamenilor
care au trecut de la pana de gâscă la instrumente mai perfecţionate de scris. Dacă totuşi
legătura dintre cele două sensuri se mai simte, aceasta se datorează sensului metaforic al
cuvântului pană, precum şi faptului că pana de gâscă a rămas simbolul scriitorului.

83
 În orice limbă, există, fără îndoială, omonime care, altădată, alcătuiau în
conştiinţa vorbitorilor o unitate, iar astăzi se resimt ca forme lingvistice străine una de
cealaltă. Este însă foarte greu de stabilit limitele care despart omonimia şi polisemia,
căci acolo unde pentru unii vorbitori nu există nici o legătură între două denumiri
asemănătoare, pentru alţii o asemenea legătură poate să existe. De fapt, nici lexicografii
nu au întotdeauna criterii mai sigure de delimitare între omonimie şi polisemie, deşi
căutări în acest sens au existat.
Este interesantă încercarea de a aplica procedeul analizei componenţiale (semice)
pentru a stabili dacă două unităţi lingvistice sunt omonime sau formează un caz de
polisemie. "Dacă fasciculele de seme din structura unui lexem desemnează clase total
diferite de obiecte şi exprimă noţiuni diferite, şi dacă între trăsăturile lexicale distinctive
nu se poate stabili nici un semn de identificare comun, atunci lexemul respectiv se
constituie din două unităţi omonimice. De pildă baba- are următoarele seme
componente: 1. animat; 2. uman; 3. femeie; 4. bătrână, care nu coincid cu semele
omonimului său babă 1. obiect; 2. bîrnă; 3. de lemn; pentru sprijin.
Caracterul labil al limitelor dintre polisemie şi omonimie îşi găseşte reflectarea în
dicţionarele lingvistice. Nu odată au fost semnalate numeroase cazuri în care aceleaşi
forme sunt interpretate într-un dicţionar ca sensuri ale unui cuvânt polisemantic, iar în
altele considerate omonime.
7. Omonimele tolerabile şi intolerabile (distincţie propusă de I. Coteanu) se
deosebesc între ele prin predispoziţia lor de a se pune în "stări conflictuale" în procesul
folosirii în limbă. Omonimele intolerabile au drept caracteristică faptul că toate formele
lor sunt identice (cf. omonimele totale sau propriu-zise). "Identitatea tuturor formelor nu
este însă singura caracteristică a acestei categorii. Mai trebuie ca omonimele în discuţie
să funcţioneze în acelaşi grai şi în acelaşi stil de limbă, altfel spus, să apară în contexte
de acelaşi tip. De exemplu, cuvintele leu1 "animal din familia felinelor" şi leu2 "unitate
monetară", deşi au toate formele identice (lei, leilor) nu pot fi considerate omonime
intolerabile, deoarece ele nu apar în acelaşi context, ceea ce înlătură pericolul de a

84
confunda leul din cuşcă cu leul din buzunar.
Omonimele tolerabile sunt două sau mai multe cuvinte care nu coincid în toate
formele gramaticale, deosebindu-se totodată prin însuşirile lor stilistico-funcţionale. I.
Coteanu include în această categorie şi omografele (cf. barem şi barem, boi "făptură,
înfăţişare, aspect" şi boi "colora, vopsi"), precum şi omoformele (cf. dragă (adjectiv) şi
dragă (substantiv) "maşină de adâncit sau de curăţat albia unui rîu")
Rolul coincidenţei parţiale sau totale a formelor cuvintelor omonimice, uneori
este mai puţin hotărâtor decât factorul stilistico-funcţional, atunci când avem în vedere
gradul de toleranţă a limbii faţă de omonimie.

3.2.PARONIME

85
 Paronimele(gr. pará ,, lângă, aproape de’’ + ónoma ,,nume’’)sunt cuvinte
neologice care se diferenţiază printr-un singur fonem , cu înveliş sonor aproape identic, cu
sensuri diferite şi uşor confundabile. Prin forma sonoră, paronimele se apropie de omonime,
fiind aproape identice motiv pentru care ele reprezintă sursa unor frecvente greşeli de
exprimare.
Fiind vorba de cuvintecvasiomonime sau aproape omonime , este clar că
omonimele nu pot să difere între ele printr-un fonem sau prin două foneme, când ne
aflăm în faţa unor cuvinte care au un corp fonetic mai lung. Dintre paronimele care aparţin
celei de-a doua categorie gramaticalăpot da ca exemplu pe inveterat şi înveterat care sunt
cel mai adesea confundate deşi atât sensul cât şi originea lor diferă fundamental.
O cauză a greşelilor de exprimare o reprezintă ’’atracţia paronimică’’ – un
paronim familiar vorbitorilor îl atrage pe altul mai puţin cunoscut care are un înveliş
sonor aproape identic cu acesta. Unii lexicologi consideră că avem de-a face cu
paronime şi atunci când diferenţa este de mai multe sunete ex: combustie –
combustibilitate, amplitudine – amploare.
Paronimele pot avea aceeaşi origine mai apropiată sau mai îndepărtată sau pot
avea origini coplet diferite atât din punctul de vedere al etimologiei lor imediate, cât şi
al celei mai îndepărtate. În unele cazuri paronimele sunt formate din exact aceleaşi
sunete, diferenţiind foarte puţin prin modul lor de combinare.
Este bine să avem în vedere forma sonoră sau învelişul sonor, deoarece numai
astfel recunoaştem paronimele. Cuvintele ca lamă, ramă, lac, rac nu sunt paronime,
chiar dacă formal, sunt aproape identice, deoarece forma sonoră le face total diferite.
Dacă forma sonoră este aproape identică, în cazul perechilor de paronime putem
observa doar diferenţe ca:
a) organizarea diferită a fonemelor:
cauzal = privitor la cauză
cazual = accidental, întâmplător

86
preceptor = pedagog al copiilor unei familii bogate
perceptor = funcţionar care încasează impozitele
b) un fonem diferit:
a evolua = a se dezvolta, a se transforma
a evalua = a stabili valoarea, a calcula

lacună = spaţiu gol în interiorul unui corp

lagună = porţiune di apa unei mări sau a unui ocean separată de rest printr-o fâşie de
pământ
c) două foneme diferite
învederat = vizibil, evident
inveterat = învechit în rele

bravadă = expunere în mod inutil în faţa unei primejdii

bravură = vitejie, curaj, îndrăzneală
d) un fonem în plus
fiabil = care reprezintă siguranţă în funcţionare
friabil = care se poate sfărâma, sparge uşor

a se apropia = a se deplasa mai aproape în spaţiu

a-şi apropria = a-şi însuşi un lucru străin

e)două foneme în plus

a eluda = a ocoli, a evita
a elucida = a clarifica
f)prefixe diferite
a erupe = a ase revărsa cu putere
a irupe = a năvăli cu violenţă

87
a prescrie = a stabili ce urmează să se facă, a recomanda un tratament
a proscrie = a izgoni din patrie, a osândi
g)sufixe diferite
literal = care se reproduce literă cu literă
literar = care aparţine literaturii, conform cu normele literare
h)afixe şi rădăcină diferite
oral = bucal, verbal, prin viu grai
orar = care anunţă orele, program de ore
Cele mai multe dintre paronime au aceeaşi valoare morfologică. Astfel, ele pot fi
întâlnite la următoarele părţi de vorbire:
 adjective: eminent ,,remarcabil’’ şi iminent ,,inevitabil’’; justiţial ,,care ţine de
justiţie’’ şi justiţiar ,,care iubeşte dreptatea’’;solidar ,,unit’’ şi solitar,,izolat’’
 substantive: anticameră ,,cameră de precombustie” şi anticameră ,,cameră de
aşteptare la intrarea într-un birou”; atlas ,,colecţie de hărţi geografice, lingvistice”
şi atlaz ,, ţesătură”; cinematică ,, ramură a mecanicii care studiază mişcarea
corpurilor” şi cinematecă ,,arhivă de filme”
 verbe: abjudeca,, a anula într-o hotărâre judecătorească un titlu” şi adjudeca ,,a
atribui prin hotărâre judecătorească un obiect scos la licitaţie persoanei care a
oferit mai mult pentru el”; a deseca,, a îndepărta apa de pe diferite terenuri” şi a
diseca ,, a face o disecţie”.
Alte perechi de paronime au valoare morfologică diferită: anual,, care are loc o data
pe an”(adj.) şi anuar ,,publicaţie de bilanţ”(subst.), adagio ,, lent”(adv.) şi
adagiu ,,maximă, sentinţă”(subst)
Din punctul de vedere al etimologiei, paronimele pot fi clasificate în două mari
categorii:
 a) cuvinte cu origine complet diferită:
adagio < it. adagio : parte dintr-o operă muzicală care se execută într-un tempo lent
88
adagiu < fr. adage : aforism, maximă

apsidă < fr. apside : fiecare dintre cele două extremităţi ale axei mari a unui corp ceresc
aspidă < sl. aspida : şarpe veninos

bard < fr. barde : poet care crea cântece războinice sau religioase
brad < cf. alb. bradh : arbore din familia pinaceelor care creşte la munte

contoar < fr. comptoir : birou de comerţ

contor < germ. Kontor : aparat care înregistrează consumul de electricitate

popas < sl. popasu : pauză de odihnă în timpul unui drum obositor
popaz < tc. Popaz : plantă tropicală din familia liliaceelor cu frunze lungi şi înguste
 b) cuvinte cu etimologie comună:
afluent < fr. affluent : apă curgătoare care se varsă în altă apă mai mare
efluent < fr. eflluent : fluid care iese dintr-o instalaţie

deferenţă < fr. deference : respect, stimă

diferenţă < fr. difference : deosebire, nepotrivire

feeric < fr. feerique : încântător, minunat

feric < fr. feerique : care conţine fier

reflua < fr. refluer : a reveni, a se întoarce

refula < fr. refouler : a transfera din conştient în subconştient

89
 Concluzionând pot afirma că paronimele sunt uşor confundabile. Această situaţie
de confundabilitate este generată de mai multe cauze. Cea mai frecventă dintre acestea
este de natură lgică. Necunoscând sensul unuia dintre cei doi termeni şi
constatând similitudinea formală, vorbitorul trage concluzia greşită că între ei
există şi similitudine semantică. Alteori confuzia este provocată de necunoaşterea
exactă a unui cuvânt.
Scriitorii, epigramiştii au ridiculizat de cele mai multe ori confuziile paronimice
ale unor personaje care pretindeau că au o cultură aleasă. De exemplu, Tudor Arghezi
vorbeşte despre o ,,doamnă bine”, care era foarte nervoasă, deoarece pe străzile
Capitalei circulaţia se desfăşura greoi şi că peste tot era ,,sex unic”. Să nu –l uităm şi pe
Conu Leonida a lui I.L.Caragiale, care folosea sintagme ,,geantă latină”.

3.3.SINONIMIA

90
 Bogăţia unei limbi este ilustrată nu numai de numărul cuvintelor, a
construcţiilor şi expresiilor specifice, fixate de-a lungul timpului prin uz, ci şi de
volumul şi calitatea acelor cuvinte variate şi expresive, care denumesc aceeaşi
noţiune, numite sinonime. Ele au aproximativ acelaşi înţeles, putând fi
substituite unul prin altul într-un context dat, fără ca valoarea de ansamblu a
mesajului să se schimbe. Într-un enunţ de felul: Tatăl tău şi-a făcut o casă mai
mare, acesta poate deveni Părintele lui şi-a construit o locuinţă mai încăpătoare. Se
poate observa cu uşurinţă echivalenţa elementelor componente ale acestor enunţuri:
tatăl = părintele, său = lui, şi-a făcut = şi-a construit, o casă = o locuinţă, mai
mare = mai încăpătoare.
Limba română recurge frecvent la sinonime din necesitatea de a nuanţa şi de
a preciza ideea, fiind acceptată în general, de către vorbitori evidenţa unor
suprapuneri de cuvinte peste aceeaşi noţiune, dacă se neglijează nuanţele mici de
diferenţiere stilistică, afectivă, regională, familiară etc. Astfel adjectivele
cenuşiu, plumburiu şi sur pot însemna, aproximativ acelaşi lucru, fapt ce-l
putem observa la Mihail Sadoveanu, într-un context în care autorul recurge la
primele două sinonime plasate la mică distanţă pentru a nu repeta pe plumburiu.
Pentru exemplificare am dat următorul citat: „Era un cer plumburiu de
toamnă, şi vântul apleca prelung copacii. Frunzele copacilor treceau grăbit prin
aerul cenuşiu"
Scriitorii noştri recurg mai ales la sinonime pentru a imprima stilului lor
bogăţie, varietate şi pitoresc, demonstrând astfel bogăţia reală a limbii, resursele
expresivităţii ei. Limba curentă recurge şi ea adesea la sinonime ca: timp-vreme,
speranţă-nădejde, oră-ceas, fertil-roditor, abundenţă-belşug, bază-temelie, clar-
limpede, eronat-greşit, mândru-îngâmfat, veac-secol, a transpira-a năduşi, etc.
Observaţii importante asupra folosirii sinonimelor în limbă română au
formulat Lăzăr Şăineanu şi mai ales Sextil Puşcariu în lucrarea Limba română (Vol.
I Bucureşti, 1940), în care se recomandă următorul principiu;

91
 „Cel ce vorbeşte - şi mai ales cel ce scrie - are să aleagă între doi sau mai
mulţi termeni ce-i stau la dispoziţie, pe cel mai potrivit cu situaţia în care se
găseşte vorbitorul.
De la bun început trebuie să spunem că se impune din partea vorbitorilor sau
din partea scriitorilor selecţia atentă a celui mai potrivit termen în context, date
fiind diferenţele de ordin stilistic, regional, familiar, posibile în sfera de sensuri a
fiecărui cuvânt, mai ales atunci când ne exprimăm în scris.
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX, 1975) oferă informaţii bogate
despre sinonimie, folosind foarte frecvent sinonime pentru a defini şi mai ales pentru a
explica înţelesul multor cuvinte, de exemplu: fudul = îngâmfat, mândru, încrezut, arogant,
trufaş (p. 355), solicitudine = înţelegere, ataşament, bunăvoinţă, etc,
Cunoaşterea temeinică a limbii, a sensurilor multiple pe care le pot
dezvolta unele cuvinte (cuvinte polisemantice) impune selecţia potrivită pentru
fiecare context din aceste sinonime bogate ale limbii noastre. Asupra acestor
realităţi atrăgeau atenţia acum un secol Maiorescu, Eminescu, Slavici, Haşdeu,
Odobescu şi alţii, cunoscători profunzi ai tezaurului nostru lexical.
„Românul are pentru labor - scria Slavici - cuvintele lucru, muncă,
robotă şi clacă; lucrul e plăcut, munca — truditoare, robota - silită şi claca e fără
plată." B. P. Haşdeu remarcă şi el: „Ce limbă are norocul de a dispune de patru
cuvinte pentru o însuşire care trebuie să fie mândria fiecărui popor: voinicie,
vitejie, bravură, eroism" în cunoscuta sa lucrare rămasă, din păcate,
neterminată (Etymologicum Magmum Romaniae), acelaşi autor indică la fiecare
cuvânt toată reţeaua de sinonime posibile, ca de exemplu: bănat = năcaz,
mâhnire, nemulţumire, supărare, supăr.
Limba română are un mare avantaj în privinţa bogăţiei sinonimelor
datorită condiţiilor istorice specifice de dezvoltare şi a diverselor influenţe care s-
au exercitat asupra ei din vechime până astăzi, ea fiind obligată să asimileze un mare
număr de elemente relative sub presiunea condiţiilor materiale şi spirituale de care

92
limba nu a putut rămâne izolată. Lexicul românesc s-a îmbogăţit mereu prin
asimilarea unui important număr de cuvinte de origini diferite. De aceea, limbă
română are o situaţie specială faţă de alte limbi romanice, în sensul că sunt mai
multe straturi istorice în vocabularul ei, cu totul altele decât în celelalte limbi
romanice, iar după afirmaţia unor cercetători de marcă, forţa ei de asimilare este
mai mare decât a limbilor romanice occidentale.
Fondul latin din limbă română s-a completat sub raportul sinonimiei cu
termeni primiţi succesiv din limbile slave, din turcă, greacă, maghiară, iar în
ultimele două secole un mare număr de neologisme romanice a înnoit domeniul
lexicului nostru, apropiindu-l tot mai mult de limbile romanice apusene: veac –secol,
a năduşi - a transpira, etc.
Existenţa sinonimelor în limba română evocă un lung proces istoric şi
ilustrează, într-o formă aparte, însăşi istoria limbii şi evoluţia poporului nostru. La
noi, încă din primele texte tipărite, traduceri religioase, sinonimia stă pe primul loc
în efortul autorilor de a face textul cât mai inteligibil.
În opera cronicarilor, autori înzestraţi cu talentul naraţiunii, cu ştiinţa
limbii, a adevărului şi a frumosului, sunt pagini de creaţie adevărată cu o
conştientă aplicare a selecţiei sinonimice la resursele lexicului:
testament — diată, mulţime — duium, senat —zăbor, măscărici--pehlivan.
Cu apariţia Şcolii Ardelene se deschid perspective noi de modernizare a
culturii şi limbii naţionale. Contactul direct cu sursele romanităţii au avut efect
direct asupra dezvoltării contactelor europene şi au anunţat epoca luminilor
pentru vechea Dacie. Opera multilaterală a lui Micu, Şincai, Maior, Budai -
Deleanu, stimulează investigaţia şi arta literară, sugerează înnoirea resurselor
limbii prin asimilarea unui mare număr de neologisme romanice.
Scriitorii noştri au fost factori activi în selectarea şi valorificarea celor mai
bune elemente expresive, contribuind la promovarea lexicului romanic. Ei au

93
privit cu multă răspundere problemele dezvoltării şi îmbogăţirii limbii naţionale, au
creat cu subtilitate şi realism termenii necesari, au eliminat cuvintele de prisos.
Eminescu, poetul care a scris cea mai artistică limbă românească a
formulat şi unele idei legate de sinonime. El notă: „A primi un sinonim care
însemnând aceeaşi (nuanţă), înseamnă totuşi altceva, o altă nuanţă a înţelesului, asta
înseamnă a-şi înavuţi, a-şi înnobila limba. Şi această avuţie o recomand cu deosebire
inovatorilor noştri."
Concurenţa sinonimelor este însoţită de procesul alterării sferei semantice a
cuvintelor vechi, care îşi restrâng sensurile cu acea parte cuprinsă în
semnificaţia neologismelor. Coexistenţa sinonimelor e un avantaj pentru limbă, dar
adesea apar nuanţe noi care dau fineţe limbii şi o sporită capacitate de sugestie.
Această bogăţie a limbii române este în avantajul nuanţării, al înnoirii
stilistice nelimitate, este mărturia sensibilităţii şi imaginaţiei unui popor înzestrat cu
reale însuşiri poetice, atestând în acelaşi timp etapele vieţii sale istorice, persistenţa
fondului romanic al culturii sale.

Împrumutul-sursă a sinonimiei

Bogăţia considerabilă a limbii noastre are cauze istorice şi reflectă o

sensibilitate vie pentru puterea cuvintelor. Fondul originar latin a păstrat şi
numeroase elemente de contact cultural, lingvistic provenite din vecinătăţile
noastre, din convieţuirea aici cu alte neamuri.
Au pătruns astfel în limbă multe cuvinte slave, puţine maghiare, greceşti,
turceşti şi, de câteva secole încoace odată cu reluarea contactului direct cu
civilizaţia şi limba popoarelor romanice din vest, de care suntem legaţi prin originea
latină a limbii un număr mare de cuvinte romanice, în special din franceză şi
italiană care au contribuit la modernizarea lexicului românesc:mândru-

94
îngâmfat-trufaş-vanitos-megaloman-încrezut;zodier-astrolog-vrăjitor-mag-
magician-ghicitor în stele etc.
Circulaţia acestor termeni noi este preponderentă în limba cultă de astăzi, cum
se poate vedea din presa cotidiană, imprimând limbii noastre un specific remarcabil,
o bogăţie expresivă.
Când limba română împrumută un cuvânt străin, ea păstrează de cele mai
multe ori cuvântul anterior care serveşte pentru a exprima acelaşi lucru: timp (latin) şi
vreme (slav), nea (latin) şi zăpadă (slav). Deşi de origine latină, cuvântul nea are o
circulaţie mai restrânsă decât zăpadă. El se mai păstrează în colindele noastre româneşti:
Neaua ninge nu-l atinge, / Vântul bate, nu-l răzbate (Colind de stea).
Aspectele complexe ale sinonimiei lexicale se oglindesc în chiar istoria
limbii noastre scrise în succesiunea unor atestări care merită să fie amintite
măcar în fugă. Astfel, în Psaltirea scheiană, limba veche nu ignoră unele
echivalenţe posibile de termeni. Dorinţa autorului de a insista asupra unor
noţiuni sau idei şi preocuparea de a fi înţeles de cititori au adus la juxtapunerea
sinonimică, de tipul: păzitorul sau ocrotitorul sufletului; milostivire şi îndurare; nemăsurată
şi negrăită bunătate. Atunci când neologismele romanice încep să pătrundă masiv în limbă,
sinonimele explică sensul cuvintelor noi prin termeni vechi, populari, aşa cum se poate
observa la reprezentanţii Şcolii Ardelene: definiţie - tâlcuire, cauză — pricină, gintă -
neam, insulă - ostrov, libertate -slobozenie
Circulaţia tot mai intensă a literaturii primilor noştri clasici, răspândirea
cărţilor ştiinţifice şi a traducerilor, manualele şcolare au contribuit la continua şi
rapida răspândire a neologismelor, la creşterea sinonimiei. Limba română a
asimilat repede şi a menţinut constant în uz termeni echivalenţi necesari
exprimării precise, moderne, nuanţate. în lucrarea „Formarea terminologiei
ştiinţifice româneşti", autorul ei N. A. Ursu ilustrează convingător bogăţia
limbii,sinonimia ei specifică (aliaj — amestec, amputare — tăiere, calcul -
socoteală, circumstanţă—împrejurare, eclipsă —întunecare, etc.)

95
Tipuri de sinonime
Sinonime(gr.sunonumus „cu acelaşi nume”)sunt cuvinte diferite ca formă,dar
apropiate sau identice ca sens.Ex. bază-temelie-fundament, bucurie-veselie-bună
dispoziţie,faţă-chip-obraz.
Sinonimele se află în diferite grade de echivalenţe între ele. Acest lucru se
reflectă în clasificarea lor în sinonime totale, sinonime parţiale şi sinonime
aproximative.
 Sinonimele totale (puţine la număr) corespund semantic în toată sfera
lor de înţelesuri. În astfel de cazuri, sinonimia lexicală se stabileşte
între un cuvânt vechi, popular, regional sau familiar, pe de o parte, şi
un cuvânt literar sau uzual în limba standard de astăzi, pe de altă parte.
Acelaşi gen de sinonime se mai stabileşte între termenii tehnici şi
denumirile populare, general cunoscute: cupru-aramă, dalac — antrax,
exil - surghiun, lexic — vocabular, tuci -fontă, curechi-varză, oleacă —
puţin, şal -fular, ai - usturoi, lift — ascensor, natriu-sodiu,răsărit -
est, păpuşoi - porumb, perje — prune, ucigaş — criminal, kaliu-
potasiu etc.
 Sinonimele parţiale constituie o categorie numeroasă şi se întâlnesc,
mai ales, la cuvintele vechi şi polisemantice, unele sensuri ale acestora
coincizând cu sensurile altor cuvinte sau chiar cu termeni antonimi.
Ele au o parte de sens comună, dar şi o parte de sens diferită. Partea
de sens comună poate fi foarte mare sau, dimpotrivă foarte mică: bun
— preţios - valoros, a uni - a lega - a împreuna, priceput — destoinic -
dibaci, copac — arbore —pom, ceas -pendulă -orologiu, a vorbi - a
glăsui - a grăi — a şopti — a murmura, casă — imobil -clădire —
cămin — locuinţă, - domiciliu, steag — drapel — stindard - prapure.

96
  Sinonimele aproximative se întâlnesc mai ales în stilul scriitorilor, care
stabilesc apropieri sau coincidenţe de termeni, atribuind valori
semantice figurate, metaforice, cuvintelor uzuale, lărgind mereu
sfera semantică a limbii române se îmbogăţeşte mereu, seriile
sinonimice devin tot mai nuanţate, aşa după cum se poate observa la
marii noştri poeţi: cuibar de ape = copcă, vârtej (M. Eminescu);
mulţime = potop, pădure de suliţe (M. Sadoveanu); iubire = lavă,
arşiţă (L. Blaga). Prezenţa unor asemenea echivalenţe semantice în
stilul scriitorilor a preocupat în ultimii ani, pe unii cercetători în
încercarea lor de a defini mai bine originalitatea artei literare prin
imagini — cheie. Aceste trei categorii de sinonime au la bază criterii
semantice, contextuale şi stilistice, cantitatea posibilă de echivalenţe
mergând progresiv de la sinonimia denotaţiei (deci a semnificaţiilor
obiective, logice) până la cea a conotaţiei (adică a semnificaţiei
figurate, metaforice).
În ultimul timp,s-a impus tot mai mult ideea că sinonimia nu se întâlneşte
numai în domeniul vocabularului,ci în toate compartimentele limbii,de la fonetică
până la sintaxă şi frazeologie.
Tot lexicale sunt şi sinonimele care presupun folosirea unor prefixe şi
sufixe la rădăcini diferite:
Prefixe
dis-: discordanţă - distonanţă - discrepanţă;
in-: indecis - inconsecvent - indefinit;
ne-: nechibzuit - necugetat - necumpătat;
necirculat - neumblat - necălcat - nebătătorit.
Sufixe
-tor: asupritor - exploatator -persecutor;
-eală(-ială): ţicneală - căpială - sminteală - scrânteală;

97
 -at: favorizat -protejat -privilegiat.
De asemenea, tot sinonime sunt şi acelea care presupun existenţa unor
lexeme identice, de data aceasta sinonimia realizându-se la nivelul sufixelor şi al
prefixelor.
Sufixe
-uţă = -ioară: căsuţă — căscioară, liniuţă — linioară;
-uţ = -uleţ: brăduţ - brăduleţ;
-et = -uţ: păhărel -păhăruţ.

Prefixe:de - ne - : defavorabil - nefavorabil;

bi -di- : bivalent - divalent;
in-ne : incoruptibil -necoruptibil, inacceptabil – neacceptabil. Legat de
tipurile de sinonimie, Th. Hristea, în lucrările sale de lexicologie, vorbeşte şi
despre sinonimele lexico -frazeologice şi sinonimele frazeologice Sinonimele
lexico -frazeologice sunt acele sinonime în care relaţia de echivalenţă
semantică se stabileşte între un cuvânt şi o locuţiune sau o expresie frazeologică:
vulgar — decoltat la gură,
a mitui –a vărsa mălaiul
slab —piele şi os
tânăr — în floarea vârstei
a muri - a înceta din viaţă
cinstită — uşă de biserică
însemnat — cu stea în frunte
depravată — rea de muscă
vorbăreţ — bun de gură
a se certa - a se lua în clanţă
a se înfuria - a se pune pata
multe — câte şi mai câte
cuminte - la locul lui
98
 a rezista - a-l ţine balamalele
a cerceta - a face săpături
a divulga - a da în vileag
opinie —punct de vedere
regret -părere de rău
observator — băgător de seamă
epitaf— inscripţie funerară
După cum se poate observa, multe locuţiuni sau expresii frazeologice
aparţin argoului frazeologic.
 Sinonimele frazeologice presupun o relaţie de echivalenţă între
două locuţiuni, între două construcţii frazeologice.
a se da rotund— a se da mare
pete-n soare - nod în papură
ca pe tatăl nostru —pe de rost
cu luare aminte — cu băgare de seamă
câte şi mai câte — verzi şi uscate
pe alese -pe încercate -pe gustate
claie peste grămadă — de-a valma
ca din puşcă — ca glonţul
cu picioarele pe pământ — cu capul pe umeri
a tăia frunză la câini — a arde gazul de pomană
a i se apropia funia de păr — a avea cuţitul la os
a-şi arăta arama — a-şi da în petic
a avea în vedere — a ţine cont
a da bir cu fugiţii — a o lua la sănătoasa
a pune cu botul pe labe - a reduce la tăcere
a face din cal măgar — a face din ţânţar armăsar
a cere socoteală — a lua la rost

99
 a da viaţă — a aduce pe lume
a face faţă — a ţine piept
a da de furcă — a face zile fripte
a-i intra în voie — a-i face pe plac
a-şi lua viaţa — a-şi pune capăt zilelor;
se luminează de ziuă — se revarsă zorii
a întrece măsura — a trece calul
a-şi ieşi din minţi — a o lua razna
a bate palma — a face târgul
a se umfla în pene — a se da mare
a purta pică - a purta sâmbetele
a da piept cu cineva — a se lua la luptă
a-i plesni buza - a-i crăpa măseaua
a o lua razna - a bate câmpii
a bate toba - a duce vorba
a pune unghia-n gât - a strânge cu uşa
a face zâmbre - a-i lăsa gura apă.
Cele mai multe sinonime frazeologice le întâlnim la verb. O categorie
specială de sinonime o constituie eufemismul. Acesta constă în înlocuirea unui
termen jignitor, dur, trivial cu un termen mai puţin jignitor: lacom —
apucător, leneş - comod; prost — slab pregătit etc.
Toate cuvintele dintr-o serie sinonimică trebuie să aibă aceeaşi valoare
morfologică.
Este foarte important de reţinut că dacă un cuvânt este polisemantic
(dezvoltă mai multe sensuri înrudite între ele), atunci la formarea seriei
sinonimice se va avea în vedere fiecare sens în parte

Analiza sinonimiei

100
 ANALIZA COMPONENŢIALĂ
În cele ce urmează, am urmărit, pe de o parte, dacă şi în ce măsură relaţiile
de sinonimie reprezintă o modalitate de organizare a vocabularului şi prin ce
anume se caracterizează structurile astfel rezultate (prin comparaţie cu cele
rezultate la alte nivele, de exemplu, antonimia, câmpurile lexico-semantice);
pe de altă parte, am încercat să precizăm ce aspecte sunt necesare în analiza
sinonimiei. Prin necesare înţelegem aici faptul că cercetarea dintr-un unghi sau
altul aduce informaţii noi, suplimentare şi utile în înţelegerea fenomenului şi în
precizarea conceptului de sinonimie. Aplicarea, în cercetarea sinonimiei, a unor
principii riguroase contribuie la validarea observaţiilor teoretice pe care le facem
mai mult sau mai puţin intuitiv şi, totodată, relevă aspecte interesante în privinţa
utilităţii practice.
Analiza pe care o întreprindem în continuare are, prin urmare, un caracter pur
ilustrativ, deoarece nu examinăm toate sinonimele din limba română. De aceea,
materialul care va fi analizat conform principiilor pe care le vom expune în
continuare a fost exceptat din dicţionarele limbii române în funcţie de interesul
pe care îl prezintă pentru ilustrarea diverselor situaţii.
Descrierea diferitelor tipuri de relaţii care se stabilesc între cuvinte şi prin care
unităţile lexicale se definesc nu este posibilă fără repartizarea acestora în clase.
Este evident că nu putem depista relaţiile unei unităţi lexicale cu altele,
dacă considerăm izolat. Ea trebuie pusă în legătură cu alte unităţi ale aceluiaşi
sistem. Numai în interiorul unei clase relativ închise (limitate) pot fi puse în
evidenţă relaţiile de opoziţie dintre unităţi.
Pornim deci de la principiul că sinonimele se organizează în clase de
termeni (cvasi)echivalenţi, numite în mod curent serii sinonimice.
Deşi termenul de serie sinonimică este clasic, accepţia sa în diferite lucrări nu
este totuşi clară, de vreme ce seriile oferite ca exemple sunt alcătuite după criterii
diferite. În unele sunt grupaţi termeni identici semantic, dar care diferă sub aspectul

101
variantei stilistico-funcţionale căreia îi aparţin, altele conţin termeni mai mult sau
mai puţin echivalenţi ca sens, iar în alte serii sunt grupate unităţi lexicale
substituibile în unele (toate) contexte(le). Oricum, o analiză riguroasă trebuie să
furnizeze date care să contribuie la precizarea conceptului de serie sinonimică.
Gruparea sinonimelor în clase are în vedere un sens şi numai unul, de
aceea cuvintele selectate sunt considerate doar pentru acest sens. Totuşi,
gruparea se face mai mult sau mai puţin intuitiv. Prima condiţie formulată mai sus,
şi anume identitatea semantică, impune verificarea, sub acest aspect, a termenilor
care alcătuiesc clasa. Această operaţie se poate face relevând componentele
(trăsăturile) de sens, semnele unităţilor lexicale considerate, şi urmărind în ce
măsură ele sunt comune tuturor termenilor din serie.
În semantica lexicală paradigmatică, semul este definit ca acea trăsătură
minimală de conţinut, capabilă să distingă sensul unei unităţi lexicale de al
alteia. Se admite deci, în principiu, că semul are un caracter minimal şi
distinctiv. Fără a intra în detaliile problemei, trebuie să precizăm totuşi un lucru:
caracterul distinctiv este mai important decât cel minimal, întrucât trăsăturile de
sens prezintă interes pentru analiză numai în măsura în care servesc la
diferenţierea sensurilor. Analiza semantică trebuie subordonată unor scopuri
practice şi nu are valoare în sine. Caracterul distinctiv trebuie înţeles deci în sens
funcţional ca diferenţă semantică. El poate fi probat de regulă prin substituirea
unei trăsături semantice cu alta, urmată de modificarea sensului cuvântului,
adică de obţinerea altei unităţi lexicale. De exemplu, semele care descriu sensul lui
înalt sunt următoarele: „adjectival", „extensiune", „verticalitate", „aprecierea în
plus", „grad nedeterminat". Dacă substituim semul „adjectival" cu
„substantival", obţinem substantivul înălţime; prin înlocuirea lui „vertical" cu
„longitudinal" se obţine lung; prin înlocuirea lui „apreciere în plus" cu
„apreciere în minus" rezultă scund etc. Conţinutul semantic al unei unităţi lexicale
este reprezentat de ansamblul de seme care alcătuiesc formula semică

102
(componenţială) a acestuia. Formula semică acoperă sensul lexical al unei
unităţi, numit semem. Formularea seinelor, operaţie dificilă, se face, în general,
pornind de la elementele definiţiei lexico-grafice (pentru a evita, pe cât posibil
arbitrariul), dar şi în funcţie de relaţiile, de opoziţia pe care o unitate lexicală le
stabileşte cu alte unităţi din aceeaşi clasă.
Gruparea termenilor este rezultatul unei selecţii operate de la început,
pornind de la un număr de componente de sens comune, deci cunoscute şi alese de
la începutul analizei. Analiza componenţială îşi propune să verifice identitatea
de sens a presupuselor sinonime, relevând eventualele diferenţe pe baza opoziţiilor
succesive, diferenţe exprimabile prin seme diferenţiatoare, pe baza principiului
opozitiv preconizat de lingvistica modernă. Aceasta înseamnă că diferenţele sunt
puse în evidenţă din aproape în aproape, verificându-se echivalenţa sau
nonechivalenţa unităţilor presupuse a fi sinonime.
Situaţiile care se înregistrează sunt variate. De exemplu, seria capiu, năuc,
zăpăcit, buimac, aiurit a fost alcătuită pe baza dicţionarelor care globalizează
termenii prin definiţii comparabile, din care reţinem „ameţit din cauza unei
emoţii puternice, durere etc." (capiu este inclus aici cu sensul său secundar). Toţi
termenii amintiţi se caracterizează prin următoarele trăsături de sens comune:
„(caracteristică) adjectivală", „echilibru”/ „psihic", „momentan", „cauzat de
emotivitate", „apreciere în minus", de unde rezultă suprapunerea perfectă a
sensurilor lor.
Trăsătura „apreciere în plus (sau în minus)" notează faptul că însuşirea este
apreciată ca existând într-un grad mai mare (mai mic) în raport cu ceea ce se
consideră a fi măsura medie, gradul normal de manifestare a acesteia. Deşi
comună membrilor unei clase de sinonime, ea poate fi delimitată pe baza
opoziţiei cu seria antonimică.
Aceeaşi situaţie poate fi ilustrată cu altă serie: etern, veşnic, permanent,
nepieritor, grupaţi pentru sensul „care există dintotdeauna şi care va exista

103
întotdeauna". Elementele din definiţia lexicografică permit delimitarea
următoarelor trăsături semantice comune: „adjectival", „extensiune",
„temporal", „nelimitat". Această ultimă trăsătură diferenţiază termenii amintiţi de
seria antonimică formată din pieritor, trecător, vremelnic, efemer. Semele delimitate
mai sus sunt comune pentru toţi termenii clasei, deci aceştia sunt identici sub
aspectul formulei componenţiale, adică al sensului.
Din exemplele discutate mai sus rezultă că există , la nivelul limbii, unităţi ale
căror sensuri se suprapun perfect, deci care nu se diferenţiază semantic.
Situaţia este destul de frecventă. Astfel, agresiv, impulsiv, bătăios (despre
oameni) se grupează în aceeaşi serie pe baza semelor comune „adjectival",
„(privitor la) reactivitate psihică", „apreciere în plus". în interiorul acestei serii,
agresiv şi impulsiv se disting de bătăios prin trăsătura „nemotivat", pe când
bătăios prin „motivat".
Deşi grupaţi pe baza unui sens anume şi a unor trăsături de sens comune,
termenii unei clase de sinonime prezintă adesea diferenţe de sens identificabile în
analiză prin opoziţii imediate. Aceste diferenţe sunt cele care limitează adesea şi
utilizările contextuale şi dau un caracter imperfect sinonimiei.
Dar diferenţele nu sunt întotdeauna exprimabile prin seme de substanţă. De
pildă, în seria teamă, frică, spaimă, groază (citată adesea de manualele şcolare şi
alcătuită pe baza dicţionarelor din care reţinem definiţii comparabile), termenii au în
comun următoarele trăsături: „substantival", „stare de emoţie", „provocată de un
pericol". Diferenţa dintre sinonimele amintite este dată de trăsăturile graduale,
astfel: teamă este „nemarcat" sub aspectul gradului în opoziţie cu restul
termenilor „marcaţi" din acest punct de vedere: „grad mare" pentru frică, „grad
foarte mare" pentru spaimă şi „grad maxim" în cazul lui groază. Aceste diferenţe se pot
identifica opunând termenii unii altora. Ele sunt exprimabile prin seme graduale.
În aceeaşi situaţie se află deştept, inteligent, isteţ, ager, genial, definiţi de
dicţionare prin „care are, manifestă inteligenţă (în diferite grade)". Semele

104
comune tuturor membrilor clasei sunt: „adjectival", „inteligenţă", „apreciere în
plus". Analiza comparativă a acestora pune însă în evidenţă diferenţe de sens care
apar clar în contexte de tipul X este deştept, dar nu este genial. Diferenţele
privesc gradul în care este apreciată „inteligenţa", de aceea, sub acest aspect,
termenii se disting: deştept şi inteligent se caracterizează prin „grad
nedeterminat", isteţ şi ager prin „grad mic" iar genial conţine trăsătura „grad maxim".
În afară de cazurile discutate mai sus, analiza componenţială a
sinonimelor pune în evidenţă şi situaţii în care termenii grupaţi mai mult sau mai
puţin intuitiv se diferenţiază atât prin seme de substanţă, cât şi prin seme
graduale. De pildă, uscat, sec, zbicit, zvântat, deshidratat, secetos, glosaţi în
dicţionar prin definiţii asemănătoare din care reţinem „lipsit de umezeală, apă (în
grade diferite)", se grupează pe baza semelor comune: „adjectival",
„nonumiditate". Dar aceste trăsături de sens nu sunt suficiente pentru a acoperi
conţinutul termenilor. Ei mai au în plus alte trăsături care îi caracterizează şi,
totodată, îi diferenţiază. Astfel, uscat şi sec conţin trăsătura „grad nedefinit", zbicit şi
zvântat se caracterizează prin „grad mic", iar deshidratat şi secetos prin „grad maxim".
In afară de aceste trăsături graduale, termenii se mai diferenţiază prin seme de substanţă:
zbicit, zvântat, deshidratat conţin semul „acţiune realizată", dat fiind că ele provin din
participiile trecute ale unor verbe care numesc acţiunea, iar secetos se caracterizează prin
„cauzat de lipsa precipitaţiilor".
Observaţiile făcute în analiza exemplelor de mai sus duc la concluzia că
restricţia formulată la început, şi anume caracterul comun al unui număr cât mai
mare de seme, nu este suficientă în înţelegerea fenomenului discutat.
Din cele înfăţişate se observă mai multe feluri de seme comune: în primul
rând, semele gramaticale, aceasta înseamnă că nu putem grupa în aceeaşi clasă
decât cuvinte aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire. Dar, evident, semele
gramaticale nu sunt suficiente. Se impune caracterul comun al semelor de
substanţă, cele care descriu propriu-zis conţinutul semantic al termenilor şi care

105
permit gruparea în aceeaşi clasă, de exemplu, „inteligenţă", „umiditate",
„extensiune", „verticalitate" etc. Din exemplele de mai sus se observă că, în
formula componenţială, numărul semelor din substanţă poate fi mai mic sau mai mare
în funcţie de complexitatea sensului analizat, de relaţiile pe care acesta le stabileşte
cu alte unităţi din limbă şi, chiar, de posibilităţile de formulare în metalimbaj. De
aceea este greu de precizat câte seme de substanţă trebuie să aibă în comun două
cuvinte pentru a fi grupate într-o clasă de sinonime. La această întrebare nu se poate
răspunde decât: atâtea seme cât sunt necesare pentru a descrie, în mare, conţinutul
termenilor. În afară de acestea, semele modale (cele care notează modul în care se face
aprecierea-în plus sau în minus faţă de punctul considerat etalon) trebuie să fie, de
asemenea, comune. Pe baza lor grupăm pe inteligent, deştept, ager, isteţ într-o clasă, iar
pe prost, tont, bleg, într-o altă clasă. Precizarea în legătură cu semele modale trebuie
făcută cu rezervă nu în orice formulă componenţială , acestea există, de exemplu, în
cazul lui şchiop, orb nu avem astfel de seme.
După cum rezultă din exemplele de mai sus, diferenţele între cuvintele
considerate sinonime pot fi de următoarele tipuri: graduale sau substanţiale şi îi
caracterizează numai pe unii dintre membrii clasei.
Din cele prezentate mai sus se observă că seriile de (cvasi)sinonime,
considerate paradigme ca premise şi ca tehnică de analiză, îşi precizează statutul în
urma analizei. Astfel, clasele formate din unităţi a căror perfectă echivalenţă poate
fi demonstrată semic nu sunt paradigme, ci doar clase de variante la acest nivel al
analizei, adică serii sinonimice. Restul claselor, în care se pun în evidenţă
diferenţe între termeni, sunt paradigme, clase de variante, şi se exclud din acelaşi
context.
Prin paradigmă lexico-semantică se înţelege totalitatea termenilor reuniţi pe
baza următoarelor criterii: (1) au proprietăţi semantice comune
materializate la nivel componenţial prin seme comune (gramaticale şi de
substanţă); (2) se diferenţiază unul de altul prin seme variabile rezultate pe

106
parcursul analizei; (3) toţi termenii reuniţi pe baza criteriilor (1) şi (2) satisfac,
implicit, condiţia de a se afla într-o relaţie paradigmatică („sau...sau"), adică se
exclud din acelaşi context.
Clasele de termeni care satisfac aceste condiţii nu sunt deci o simplă colecţie de
elemente, ci au o organizare internă, determinată de relaţiile lor particulare.
Din punctul de vedere care ne interesează aici ele sunt totuşi foarte
interesante prin relaţia de sinonimie pe care vorbitorii o stabilesc între termeni în
vorbire, ceea ce înseamnă că la un moment dat şi în condiţii determinante se poate face
abstracţie de unele diferenţe, membrii unei asemenea clase funcţionând ca sinonime.
Din materialul înfăţişat mai sus se pot face câteva observaţii teoretice cu
privire la gradul de complexitate a structurilor sinonimice.
Seriile sinonimice (clasele de variante), adică cele formate din termenii
identici semantic, sunt structuri perfect omogene sub aspect componenţial.
Observaţia este interesantă pentru că, dacă facem comparaţie cu alte structuri,
seriile sinonimice sunt singurele în această situaţie. Clasele de invariante, adică cele
formate din termeni care diferă între ei printr-unul sau două seme (diferenţele
sunt de obicei de acest ordin), sunt structuri mai puţin omogene, fără a atinge totuşi
gradul de complexitate constatat la câmpurile lexico-semantice. Această observaţie
este o posibilitate de a determina caracteristica structurilor sinonimice în raport cu
altele.
Verificarea termenilor dintr-o clasă sub aspectul echivalenţei semice este o
etapă obligatorie, dar ea nu este suficientă pentru a decide asupra identităţii
funcţionale a membrilor ei. Analiza componenţială poate pune în evidenţă
identităţi şi diferenţe existente ca virtualităţi la nivelul limbii, nu şi informaţii
asupra felului cum acestea sunt utilizate. De aceea, mai ales în cazul sinonimiei, se
impune o cercetare şi din punct de vedere contextual. O asemenea investigaţie este
necesară şi pentru un alt motiv: a ne opri la analiza componenţială, a absolutiza

107
deci criteriul semantic, înseamnă să admitem că sinonimia este doar un fapt de
inventar, ceea ce, evident, nu este adevărat. Ea este în primul rând un fapt de uz.
Analiza componenţială are, în afară de cele arătate, şi o importanţă
practică. Examinarea şi relevarea diferenţelor de sens între cuvinte care, la prima
vedere, pot fi considerate sinonime duce la conştientizarea acestor diferenţe, la
deprinderea de a învăţa şi utiliza corect cuvintele limbii şi, în ultimă instanţă, la
obişnuinţa de a opera corect o selecţie între mai multe cuvinte pe care limba ni le
pune la dispoziţie.

ANALIZA CONTEXTUALĂ
Contextul, înţeles ca o secvenţă minimală de termeni sau, mai larg, ca o
variantă stilistico-funcţională, este fundamental pentru determinarea sinonimiei,
întrucât egalitatea semantică se pune în evidenţă mai ales în context, deci
funcţional.
Analiza contextuală trebuie să releve identităţile şi diferenţele în utilizarea
sinonimelor, restricţiile de combinare contextuală,mergând uneori până la cazuri
limită (contexte specifice unui sinonim sau altuia). Utilitatea ei rezultă din aceea că
posibilităţile de substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă, în ultimă
instanţă proba identităţii de sens dintre aceştia.
Analiza contextuală în semantică se face în condiţii speciale (diferite de
cele din fonologie) şi se pretează la mai multe modalităţi de aplicare: ea poate
viza dezambiguizarea prin context a sensurilor cuvintelor polisemantice
(operaţie preliminară obligatorie), poate servi la verificarea identităţii de sens a
două unităţi lexicale sau, în sfârşit, relevă posibilităţile combinatorii ale unei
unităţi lexicale date, stabilite în raport cu clase de contexte. Prima dintre
modalităţile de aplicare nu va constitui obiectul atenţiei în capitolul de faţă,
întrucât cuvintele analizate au fost deja dezambiguizate.

108
 Stabilitatea identităţilor sau diferenţelor de sens într-un context dat
reprezintă, în ultimă instanţă, evidenţierea caracterului funcţional al opoziţiilor
stabilite în analiza semică, deci o posibilitate de rafinare şi de validare a
acesteia. Totodată, precizarea restricţiilor de utilizare contextuală este foarte
importantă nu atât pentru descrierea la nivelul limbii (a sistemului), cât pentru
consecinţele ei în folosirea termenilor respectivi la nivelul vorbirii (al
actualizării).
Întrucât contextele concrete în care apare o unitate lexicală sunt extrem de
numeroase, acestea trebuie grupate în clase pentru a putea opera cu ele în
analiză. De exemplu, spunem că un adjectiv ca inteligent se combină cu
substantive din clasa om, care cuprinde contexte concrete ca profesor, copil,
vecin, pictor etc. Contextele propuse interesează atât individual cât şi ca
reprezentante ale clasei din care fac parte, iar menţionarea unui context concret
dintr-o clasă devine necesară numai în cazuri speciale.
Situaţiile care rezultă din observarea comportamentului contextual al
sinonimelor sunt variate. De exemplu, termenii seriei fertil, roditor, mănos,
bogat sunt identici sub aspect semantic, deoarece se caracterizează prin aceleaşi
trăsături: „adjectival", „fertilitate", „grad nedefinit". Sub aspectul posibilităţilor de
combinare contextuală, se observă însă diferenţe: toţi se pot combina cu
substantive ca sol, teren, pământ, dar în vecinătatea substantivului recoltă nu sunt
admişi decât mănos şi bogat, de asemenea, în combinaţie cu substantivul an nu apar
decât fertil şi bogat. Un alt exemplu: în seria supărat, amărât, abătut, necăjit,
mâhnit, termenii identici sub aspectul sensului, se diferenţiază din punctul de
vedere al combinaţiilor pe care le acceptă: deşi toţi apar în contextul substantivelor
care denumesc persoane şi manifestări umane, dintre aceştia numai abătut
admite şi vecinătatea substantivelor care denumesc animale (fireşte, în afara
„figurilor" de „umanizare").

109
 Se observă deci că în interiorul unei clase de sinonime a căror identitate de
sens a fost verificată pe baza analizei semice, termenii se diferenţiază, alcătuind
subclase, în funcţie de preferinţele de combinare contextuală. Aceasta înseamnă că,
deşi echivalente la nivelul sistemului, sinonimele nu pot fi oricând substituite în
orice context, limitele utilizărilor contextuale fiind impuse de uz.
Alteori însă, deşi toate sinonimele dintr-o serie admit, în principiu, o clasă de
contexte, ele se diferenţiază sub aspectul posibilităţilor concrete de
combinare cu unele contexte particulare ale acestei clase. Situaţia poate fi
ilustrată detaliind exemplul discutat mai sus. Deşi supărat, amărât, abătut,
necăjit admit, toate, clasa substantivelor care denumesc manifestări umane, între ele
apar diferenţe de distribuţie astfel: toţi termenii se combină cu substantivele privire,
ochi, aer, dar în contextul lui gest nu apar decât supărat şi mâhnit. În seria ascuţit,
înalt, subţire, acut, toţi termenii, definiţi prin „care face parte din registrul de sus al scării
muzicale, cu o frecvenţă mare", se combină, în principiu, cu substantive denumind
sunete. La o analiză de detaliu, constatăm însă că ascuţit, înalt, subţire apar în combinaţie
cu substantive ca voce, glas, sunet, dar acut nu apare decât în vecinătatea lui sunet,
primele două contexte nefiind obişnuite. Diferenţele de distribuţie sunt determinate
uneori de uz, dar în alte cazuri, cum este cel în discuţie, pot avea la bază caracterul tehnic
marcat al unuia din termeni, deci registrul stilistic. De aceea aspectul contextual şi cel
stilistic sunt în strânsă interdependenţă.
Spre deosebire de situaţiile înfăţişate mai înainte, se remarcă şi cazuri în care
un termen apare în aceeaşi clasă de două ori cu valori de sens oarecum diferite.
Acestea nu sunt exprimabile semic. De aceea, deşi sensul este în principiu
acelaşi, menţionarea contextului pentru actualizarea lui devine obligatorie,
întrucât seriile de termeni substituibili se constituie diferit. De exemplu, gras
(despre oameni, animale „care are un strat de grăsime sub piele") şi gras (despre
păr, piele „care conţine grăsime"), deşi componenţial se definesc la fel prin
„adjectival", „(privitor la) grăsime", „apreciere în plus", „grad nedeterminat",

110
dezvoltă, în raport cu contextele menţionate, serii sinonimice diferite. Pentru primul
caz obţinem seria gras, durduliu, dolofan, plin, iar pentru contextul păr, piele, seria
gras, unsuros, grăsos.
In aceste cazuri, dependenţa contextuală este evidentă, iar organizarea
seriei sinonimice trebuie să ţină obligatoriu seama de aceste restricţii.
Posibilităţile de substituţie a sinonimelor sunt limitate de factori foarte
diferiţi. În cazul sinonimiei dintre un termen polisemantic şi altul monosemantic,
eventual acesta, al doilea, specializat, numărul contextelor care admit substituţia este
limitat. De exemplu, a mânca şi a coroda se pot înlocui numai în contextele unor
substantive denumind metale a căror suprafaţă a fost alterată de acţiunea agenţilor
chimici. în alte contexte, substituţia nu este posibilă chiar dacă a mânca îşi
păstrează sensul. Aceeaşi situaţie se poate ilustra prin a scoate şi a extrage.
Caracterul tehnic al celui de al doilea termen limitează posibilităţile de substituţie la
contexte cum ar fi dinte, petrol, minereu etc. A extrage nu poate înlocui sinonimul
său în contexte ca a scoate mâna din buzunar. Limitarea contextuală se datorează,
pe de o parte, caracterului monosemantic (un sens precis, restrâns) al unui termen,
iar, pe de altă parte, solidarităţii semantice pe care un sinonim o manifestă faţă de
un anumit context. Această din urmă cauză face imposibilă utilizarea termenului în
alte combinaţii. Dacă transferul se face totuşi, el generează obţinerea sensurilor
figurate, metaforice.
Restrângerile contextuale, determinate de diferiţi factori, nu mai
funcţionează totuşi în cazul sinonimelor cu un singur sens, precis, univoc, care
exclude orice posibilitate de confuzie şi care, fapt important, aparţin aceleiaşi
variante stilistico-funcţionale, de exemplu, agasant şi sâcâitor, detaliat şi
amănunţit. În acest caz, sinonimia este liberă de context. Situaţiile de acest fel nu
sunt foarte frecvente, deoarece aici funcţionează condiţionări de alt tip:
monosemantismul unităţilor şi identitatea de variantă funcţională. Mult mai
frecvente sunt cazurile în care relaţia de sinonimie este condiţionată de context.

111
Dependenţa contextuală este determinată fie de sensul (de bază sau secundar) cu
care un termen intră într-o serie (în principiu, sensurile secundare au nevoie de un
context pentru a se actualiza), fie de solidarităţile semantice manifestate de unul din
termeni (obligativitatea de a fi utilizat în anumite combinaţii).
Condiţionarea contextuală este impusă uneori de faptul că un context
introduce o perspectivă nouă de apreciere, aduce elementul de identificare. Aici
intră însă în discuţie nu numai contextul înţeles ca o succesiune de termeni, ci şi ca
variantă funcţională.
Din cele prezentate mai sus rezultă că atât analiza componenţială, cât şi cea
contextuală urmăresc să pună în evidenţă identitatea de referent. Dar limitarea
sinonimiei la identitatea referentului ar deplasa problema numai către domeniul
extralingvistic, ori, identitatea de denotatum nu implică obligatoriu o identitate a
sensului. Lingvistic vorbind, şi sinonimia este incontestabil un fapt de limbă,
sinonimele interesează sub aspect funcţional, adică în ce condiţii două unităţi
lexicale denumind acelaşi obiect pot să funcţioneze unul în locul celuilalt.
Aceasta înseamnă să avem în vedere şi aspectul stilistic, întrucât diferenţele
dintre unităţile considerate în mod obişnuit sinonime nu se limitează la cele
semantice şi contextuale.
Analiza contextuală şi cea stilistică se interferează, se implică, după cum s-a
văzut şi din exemplele discutate, mai ales pentru că valenţele stilistice se pun în
valoare sau se estompează numai în contexte. Apare deci problema selecţiei pe
care vorbitorul o operează în momentul formulării unui mesaj, ori, cu aceasta,
ajungem la nivelul actualizării. Utilizarea în practică a sinonimelor presupune o selecţie pe
care vorbitorul o face dintr-o perspectivă determinată şi care nu este dictată numai de
sensul termenilor, dar şi de încărcătura lor stilistică. Această încărcătură poate rezulta din
apartenenţa clară a unui termen la o anumită variantă funcţională, deci când acesta este
marcat stilistic, în limbă, într-un anumit fel. De exemplu, în sinonimia a scoate - a extirpa,
cel de-al doilea termen aparţine limbajului medical. De obicei, dicţionarele ne oferă

112
indicaţii asupra mărcilor stilistice sau a factorilor care determină un efect stilistic, de
exemplu: figurat, ironic, eufemistic, argotic, rar. Aceste indicaţii sunt însă greu de
sistematizat, pentru că presupun criterii diferite: apartenenţa cuvântului la o anumită
variantă a limbii, frecvenţa, atitudinea subiectivă sau obiectivă a vorbitorului faţă de
obiectul apreciat etc.
Factorii care concură la obţinerea unei valori stilistice sau a alteia sunt numeroşi, iară a
mai vorbi de modificarea acestor efecte în raport cu tipul de text în care un cuvânt este folosit.
Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul, chiar dacă
acestea sunt semantic identice şi chiar dacă în principiu pot apărea în aceleaşi contexte.
De exemplu, membrii seriei a muri, a pieri, a se prăpădi, a deceda, a răposa, a se
stinge, a dispărea, a se duce se diferenţiază stilistic, chiar dacă nu sunt plasaţi într-un
context anume. Semantic, toţi termenii de mai sus se caracterizează prin aceleaşi trăsături şi
se combină cu substantive din clasa denumind persoane. În funcţie de apartenenţa la o
varianta funcţională sau alta, membrii seriei se diferenţiază astfel: (A) cei caracterizaţi prin
marca „literar" — a muri, a piei, a deceda, a se stinge, a dispărea, a se duce, a. răposa şi (B)
termeni marcaţi prin „nonliterar" - a se prăpădi.
In interiorul clasei (A) - termeni literari - se disting: (a) termeni „nemarcaţi stilistic",
adică aparţinând limbajului curent - a muri; (b) termeni „marcaţi stilistic", adică cei
utilizaţi, de preferinţă, într-un anumit limbaj: a pieri, a deceda, a se stinge, a dispărea, a se
duce. Este evidentă marcarea stilistică diferită a acestora: a deceda aparţine limbajului
ştiinţific şi administrativ şi este utilizat cu valoarea sa denotativă, deci „nonfigurativ", spre
deosebire de a pieri, a se stinge, a dispărea, a se duce, care se bazează pe o figură de stil,
intră în această serie cu un sens figurat, eufemistic, prin urmare, din punct de vedere stilistic
ei sunt marcaţi prin „figurativ".
In interiorul clasei (B), a se prăpădi, cu un sens bazat pe o figură de stil, este popular
şi „figurativ".
Din discutarea sumară a acestui exemplu, observăm că mărcile stilistice creează şi
ele noi restricţii în interiorul unei serii sinonimice, noi identităţi şi diferenţe care

113
influenţează opţiunea în vorbire pentru un termen sau altul. Vorbitorul dispune deci de
anumite posibilităţi de selecţie pe care limba i le pune la dispoziţie şi pe care el le combină
în funcţie de intenţia sa, de bagajul de cunoştinţe sau de alţi factori. Pentru sinonimie
aceasta are o mare importanţă, deoarece de selectarea unui termen sau a altuia depinde
efectul urmărit în mesaj.
Factorii care determină marcarea stilistică a termenilor sunt numeroşi. Lăsând la o
parte situaţia în care sinonimele fac parte din variante funcţionale diferite (de ex. , a muri
— din limbajul comun, a deceda - din limbajul ştiinţific şi administrativ), un factor
important este modul de organizare a sensurilor în conţinutul semantic al termenilor. De
exemplu, diferenţa de marcă stilistică dintre a muri şi a se stinge (analizaţi mai sus) rezultă
din aceea că primul este utilizat cu sensul său principal, denotativ, în timp ce al doilea este
folosit cu un sens secundar, figurat. Raportul se inversează dacă avem în vedere aceleaşi
sinonime: a se stinge şi a muri pentru sensul „a înceta să mai ardă". Intr-un context ca :Focul
murea în vatră, efectul stilistic este determinat de utilizarea lui a muri cu sens figurat.
In exemplul discutat, ambii termeni aparţin variantei literare a limbii. Diferenţa
dintre ei provine din locul (principal sau secundar) pe care sensul în discuţie îl ocupă în
sfera semantică a cuvântului.
În alte cazuri, expresivitatea, încărcătura stilistică, este rezultatul unui raport, al unei
relaţii. De exemplu, în seria înalt, mare, lung (despre persoane), ultimii doi termeni, utilizaţi
în sens figurat, sunt mai puternici sub aspectul expresivităţii în opoziţie cu primul termen,
care intră în serie cu sensul său de bază (neutru stilistic). Dacă însă toate sinonimele dintr-o
serie sunt folosite în sens figurat, acestea nu se mai diferenţiază stilistic în principiu. Cel
mult, unul dintre sinonime poate fi consacrat de uz, şi atunci valoarea sa stilistică se
estompează. De exemplu, dur, rece, tăios, aspru (despre privire) pot fi toţi folosiţi cu sensul
lor secundar.
Din cele discutate se observă cu uşurinţă că şi în cazurile când toate sinonimele
dintr-o serie fac parte din varianta literară a limbii, între acestea pot să apară diferenţe

114
stilistice. Dacă toţi termenii intră în serie cu sensul propriu, selecţia este liberă; dacă unii
sunt figuraţi, selecţia se face în funcţie de intenţia vorbitorului de a obţine un anumit efect.
Problemele pe care la relevă studiul stilistic al sinonimelor sunt foarte variate. Ele nu
ţin numai de expresivitatea termenilor, ci şi de tipul de text în care aceştia sunt utilizaţi.
Textul poate modifica expresivitatea unui cuvânt. De exemplu, în vorbirea curentă,
utilizarea unui termen marcat stilistic într-un anumit fel frapează, ceea ce nu se întâmplă
într-un text specializat. Cord, de pildă, nu poate fi folosit într-un text din limbajul curent
fără ca prezenţa sa să evoce marca stilistică „ştiinţifică", în timp ce sinonimul său inimă nu
antrenează vreun efect. Dacă însă un termen specializat depăşeşte limitele limbajului
special, tinzând să intre în limba comună, marca sa stilistică se estompează. Aşa, de
exemplu, cariat înlocuieşte din ce în ce mai des în limbajul curent pe stricat, fără ca
vorbitorii să mai aibă conştiinţa că transferă un termen din limbajul ştiinţific, deoarece prin
pătrunderea în limbajul comun marca sa ştiinţifică se şterge.
Valoarea expresivă se poate diminua şi în cazurile în care sensul se bazează pe o
figură de stil veche, care astăzi nu mai este înregistrată ca atare de vorbitori. Vechimea şi
frecventa folosire duc la scăderea expresivităţii cuvântului. După cum se vede, aprecierea
valorii stilistice a unui termen este relativă, deoarece ea este condiţionată de punctul de
vedere din care se apreciază. Valoarea expresivă (de exemplu, ştiinţifică) este pusă în
evidenţă numai într-un text sau în relaţie cu un sinonim care nu aparţine acestei variante
funcţionale. În interiorul unui text ştiinţific ea devine normă.
Studiul textelor concrete permite observaţii interesante în ceea ce priveşte
actualizarea raportului de sinonime, modificarea relaţiilor între sinonime. Şi aceasta
deoarece, într-o situaţie concretă, valoarea unui termen se precizează, se conturează.
Aşa, de exemplu, cuvinte pe care le considerăm sinonime, deşi echivalente
semantic, se diferenţiază la nivelul actualizării, cum ar fi a insista şi a stărui într-un context
ca Ai o privire care insistă fără să stăruie. Insistă prin intensitate. Cele două verbe, folosite
în acelaşi context, se diferenţiază prin opoziţie şi prin precizarea care urmează. Aceeaşi
modalitate de a sublinia contextual diferenţa (neidentificabilă uneori paradigmatic) dintre

115
două unităţi aparent sinonime se realizează şi prin prezenţa unor determinanţi imediaţi care
precizează sensul lexemelor, de exemplu: Când priveşti opera unui mare maestru poţi s-o
studiezi şi să-i înveţi maniera. A învăţa şi a studia greu de diferenţiat paradigmatic, deci la
nivelul sistemului, sunt distinse în vorbire. In aceeaşi situaţie se află politicos şi deferent
dintr-un exemplu ca Nu era numai politicos, ci chiar deferent cu colegii lui. În alte cazuri,
cuvinte care sunt evident diferite, ale căror diferenţe pot fi puse în evidenţă în analiza
paradigmatică (deci cvasisinonime), apărând în acelaşi context, evidenţiază prin repetiţie un
anumit sens rezultat din suma trăsăturilor componente, de exemplu: Am intuit întotdeauna că
sub masca lui de bună credinţă se ascunde făţărnicia, minciuna, şiretenia, perfidia.

3.4.ANTONIMIA

116
 Prin antonimie se înţelege acel tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens
dintre două cuvinte care trimit la realităţi nu numai diferite, ci şi contrare sau contradictorii.
Antonimia,ca şi polisemia şi sinonimia ,este un fenomen semantic
fundamental,o modalitate de organizare a vocabularului.
Antonimele sunt mai frecvente la verbe,adjective adverbe. La
substantive,fenomenul nu se întâlneşte la cele concrete. Nu putem găsi,de
exemplu,antonime pentru brad,carte,vioară,sticlă,picior etc. Există şi unele
pronume (nehotărâte şi negative) între care se stabileşte o opoziţie semantică:unul –
toţi,tot-nimic,toţi-nimeni.
Pentru a fi puse în relaţie de antonimie,cuvintele trebuie să aibă una sau mai
multe componente de sens comune care să asigure legătura dintre ele.De exemplu,în
perechea antonimică tânăr-bătrân, amândouă se referă la „vârsta” unei fiinţe
aceasta reprezentând elementul de sens comun,care asigură legătura dintre cuvinte;
în perechea cald-rece,legătura este asigurată de componenta de sens comună
„temperatură”.
De asemenea,antonimele trebuie să aibă în conţinutul lor componente de sens
care să se opună logic(comonente contrare):sus-jos, aproape-departe, aici-
acolo,mare-mic, târziu-devreme etc.
Unele antonime pot fi identificate cu uşurinţă,fără să apelăm la context: cald-
rece, tânăr-bătrân,aici-acolo,mare-mic,rar-des etc.
Sunt situaţii,când pentru identificarea antonimelor apelăm la context,deoarece
pentru acelaşi cuvânt se pot indica mai multe antonime,în funcţie de sensul realizat. Pentru
exemplificare am recurs la antonimele cuvintelor moale şi slab.
Antonimele cuvântul moale pot fi :
1. tare :Îmi plac prunele când sunt mai moi/tari
2. dur :Această piesă este făcută dintr-un metal moale/tare
3. energic :Fratele meu este mai moale(domol)/energic
4. rigid :Acest material este moale/rigid

117
 5. aspru:Lâna pe care am cumpărat-o este moale/aspră
Şi în cazul cuvântului slab se întâlnesc următoarele antonime:
1. puternic: Afară bate un vânt slab/puternic
2. tare::Coniacul acesta este slab/tare
3. bun: Prietenul meu are o memorie slabă/bună
4. solid:Această construcţie are o fundaţie slabă/solidă
5. roditor:În zona de munte pământul este slab/roditor
6. gras:El este cel mai slab/gras din clasa noastră
7. mare/ridicat:Anul acesta s-a obţinut o producţie slabă/mare(ridicată) la hectar.
Din exemplele prezentate rezultă că putem vorbi de antonimie perfectă,
atunci când acestea sunt bine imprimate în conştiinţa vorbitorilor, şi antonime
imperfecte, atunci când apelăm la context.
Opoziţia exprimată de antonime poate fi: CALITATIVĂ(tânăr-bătrân,mare-
mic,frumos-urât),CANTITATIVĂ (mult-puţin), TEMPORALĂ (acum-atunci,ieri-
azi),SPAŢIALĂ (sus-jos,aici-acolo).
Dacă un cuvânt este polisemantic,antonimia se stabileşte pentru fiecare dintre
sensurile cuvântului polisemantic respectiv. De exemplu cuvântul drept,fiind cuvânt
polisemantic, are trei antonime diferite,deci câte unul pentru fiecare dintre sensurile
pe care le dezvoltă: drept-nedrept (cf. cauză dreaptă-cauză nedreaptă,război drept-
război nedrept);drept-stâng (malul drept-malul stâng,piciorul drept-piciorul
stâng);drept-strâmb (drum drept-drum strâmb,linie dreaptă –linie strâmbă). În aria
semantică a aceluiaşi cuvânt se poate ajunge la antonimia unor sensuri,fenomen
numit polarizarea sensurilor. Astfel ,cuvântul „a împrumuta”este
ambiguu ,deoarece are sensurile a lua (cu împrumut) şi a da(cu împrumut) care
formează un cuplu semantic şi antonimic. Cuvântul cap poate avea sensurile început
şi sfârşit, care sunt antonime ,dar cap poate fi antonim şi cu coadă. Al. Graur arată
că, în cazul antonimelor ,trebuie să avem în vedere relaţiile unui cuvânt cu
contrariul lui şi relaţiile dintre diferite sinonime ale acelui contrar. De exemplu,

118
cuvântul încet are antonime pe repede şi tare, iar repede are sinonim pe iute,care
intră astfel în polarizare cu încet (încet sau iute la treabă).Tot aşa,prost se opune lui
deştept, care mai are antonim pe adormit (fig.),iar acesta se opune lui treaz, care
mai este antonim cu beat.
Ca şi sinonimele,antonimele se clasifică în lexicale, când au radical
diferit ,afixale, când au radical asemănător şi diferă prin afixe, lexico-frazeologice şi
frazeologice.
Având în vedere părţile de vorbire prin care sunt exprimate, întâlnim
antonime lexicale la următoarele părţi de vorbire:
 substantive:admiraţie-dispreţ,dragoste-ură,lumină-întuneric,pace-
război,optimism-pesimism,prietenie-duşmănie,stimă-dispreţ,viaţă-moarte,virtute-
viciu,regulă-excepţie,tinereţe-bătrâneţe,bucurie-tristeţeetc.;
 adjective:bogat-sărac,tânăr-bătrân,vesel-trist,gras-slab,mare-mic,limpede-
tulbure,leneş-harnic,uşor-greu,concis-prolix,des-rar,mândru-modest,vinovat-
inocent,tare-moale,obiectiv-subiectiv,larg-îngustetc;
 verbe:a (se)agrava-a (se) ameliora,a (se) tulbura-a (se) limpezi,a (se)
dilata-a (se) contracta,a aproba-a nega,a intra-a ieşi, a închide-a deschide,a strica-
a repara,a pleca-a sosi,a urca –a coborî,a ierta-a pedepsi,a muri-a învia,a
cumpăra-a vinde,a râde-a plânge,a iubi-a urî etc;
 adverbe:aici-acolo,acum-atunci,aproape-departe,înainte-
înapoi,pretutindeni-nicăieri,târziu-devreme,încoace-încolo,repede-alene,sus-
jos,totdeauna-niciodată,ziua-noaptea,deseori-rareori,dinăuntru-dinafară etc;
 unele pronume nehotărâte şi negative :tot-nimic,toţi-nimeni,nici unul-toţi;
 unele prepoziţii: cu-fără,deasupra-dedesubt etc;
Între antonimele care aparţin diverselor părţi de vorbire există o strânsă
legătură atât din punct de vedere semantic cât şi sub aspect formal. Legătura
semantică constă în aceea că antonimele pot fi organizate în serii, în funcţie de
natura corectă a opoziţiei exprimate. De exemplu, opoziţia dintre cuvintele
119
aproape-departe (adverbe) o regăsim în următoarele serii de perechi antonimice:a
(se) apropia-a (se) îndepărta(verbe);apropiat-îndepărtat(adjective);apropiere-
îndepărtare (substantive);opoziţia dintre tânăr-bătrân(adjective) o regăsim în
perechile antonimice a întineri-a îmbătrâni(verbe);tinereţe-bătrâneţe(substantive)
etc.În această situaţie se poate vorbi de o derivare antonimică. Detalii referitoare la
antonimia lexicală pot fi găsite în ampla monografie a lui Richard Sârbu.
Antonimele afixale sunt cele care se realizează prin sufixare şi prefixare.
Prin sufixare se întâlnesc dublete antonimice datorate raportului semantic
dintre sufixele diminutivale şi cele augmentative:căţeluş-căţelandru,băieţel-
băieţandru,căsuţă-căsoi,măturică-măturoi,cărticică-cărţoi,fetiţă-fetişcană,lădiţă-
lădoi,copilaş-copilandru,bubiţă-buboi etc.
Prin prefixare se realizează mult mai multe perechi antonimice. Dintre
prefixele cu ajutorul cărora formăm aceste perechi, menţionăm:
- a:normal-anormal,poetic-apoetic,politic-apolitic,teism-ateism, temporal-
atemporal,silabic-asilabic etc ;
- des:creşte-descreşte,face-desface,califict-descalifica,compune-descompune etc;
- dez:acord-dezacord,aproba-dezaproba,echilibru-dezechilibru,ordine-
dezordine umfla-dezumfla, lega-dezlega, informa-dezinforma, moşteni-dezmoşteni etc ;
- dis : plăcea-displăcea, preţui-dispreţui,continuu-discontinuu etc.;
- im:pur-impur,perfect-imperfect,ponderabil-imponderabil,precizie-
imprecizie etc.;
- in:accesibil-inaccesibil,activ-inactiv,comod-incomod,util-inutil, uman-
inuman,egal-inegal, capabil-incapabil,disciplină-indisciplină,decis-indecis,operabil-
inoperabil,oportun-inoportun,conştient-inconştient etc.;
- i:moral-imoral, real-ireal,material-imaterial etc.;
- ne:agresiune-neagresiune,articulat-nearticulat, atent-neatent, cinste-
necinste,clar-neclar,cuviincios-necuviincios,feros-neferos,impozabil-

120
neimpozabil,politicos-nepoliticos,prielnic-neprielnic,sărat-nesărat,sătul-nesătul,săţios-
nesăţios,şansă-neşansă,vătămat-nevătămat,văzător-nevăzător, vinovat-nevinovat etc.
Numărul crescut al antonimelor prefixate este un fenomen pozitiv, deoarece
are un rol important pe calea ordonării acestui subsistem prin crearea unor mijloace
de derivare regulată, specifice mai ales compartimentelor mai bine structurate ale
limbii, ca morfologia sau formarea cuvintelor. Prefixarea prezintă şi avantajul că,
multe dintre prefixele cu care se formează perechile antonimice au un caracter
internaţional. Uneori,ambele elemente ale perechilor antonimice sunt
prefixate:antepus-postpus,antebelic-postbelic,prefaţă-postfaţă, supraaprecia-
subaprecia,supraestima-subestima,unilateral-multilateral etc.
Antonimele lexico-frazeologice presupun opoziţia dintre un cuvânt şi o
expresie frazeologică:a ascunde-a da pe faţă, a critica-a ridica în slăvi,a divulga-a trece
sub tăcere,a dormi-a fi treaz,isteţ-bătut în cap,încet-ca vântul şi ca gândul ,a munci-a arde
gazul(de pomană),a opri-a da drumul,repede-ca melcul (ca ochiul mortului).
La antonimele frazeologice,opoziţia se realizează între două unităţi
frazologice:cu capul pe umeri-cu capul în nori,a da în vileag-a trece sub tăcere,a
da bir cu fugiţii-a ţine piept,de bună voie-cu de-a sila,de nimic-de toată
isprava,într-o doagă- cu scaun la cap ,a începe vorba –a tăcea chitic,a lua la
sănătoasa-a ţine piept, a trage pe sfoară-a fi tras pe sfoară.
Ceea ce trebuie să scoatem în evidenţă este faptul că membrii unei perechi
antonimice trebuie să se caracterizeze prin mărci stilistice identice, adică să aparţină
aceleiaşi variante stilistico-funcţionale ale limbii române.În comparaţie cu
polisemia şi sinonimia ,care au un caracter deschis şi mai relativ, antonimia are un
caracter mai rigid, care se caracterizează prin binarism şi simetrie. Simetria
înseamnă ca sensurile antonimelor să fie organizate paralel, adică alcătuite din
aceleaşi componente de sens,unica diferenţă constând în componentele contrare. Ca
şi sinonimele , antonimele constituie o sursă importantă pentru literatura artistică.
Ele constituie un mijloc de realizare a antitezei, figura de stil care constă în

121
asocierea ,în acelaşi enunţ ,sau context mai larg ,a unor idei ,imagini sau noţiuni cu
sens contrar,menite să se lumineze reciproc, aşa cum remarca Gh. N. Dragomirescu.
Foarte multe antiteze se întâlnesc în basme :”Fata babei era slută,leneşă,ţâfnoasă şi
rea la inimă. Fata moşneagului era frumoasă , harnică,ascultătoare şi bună la
inimă”.Ion Creangă foloseşte antonimia,realizând imagini artistice surprinzătoare:”
Veţi fi auzit voi,că popa are mână de luat,nu de dat;el mănâncă şi de pe viu şi de pe
mort”.Tot antonimică este şi sintagma”curat murdar”,folosită de Pristanda în piesa
“O scrisoare pierdută”,numai că aici”curat” nu este adjectiv,ci devine adverb(este
curat murder,cu accent tonic pe a).De asemenea, antiteza se realizează, de multe ori,
prin opoziţia unui şir de antonime, aşa cum se întâlneşte în versurile poetului Adrian
Păunescu:
“Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
Bune, rele,
Şi-nchisori şi libertate,
Şi-a putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele”.

3.5.CUVINTE POLISEMANTICE

122
 Polisemia (gr. polys "multe", sema "semn, sens") este o categorie semasiologică
care desemnează capacitatea unor cuvinte de a exprima mai multe sensuri.
De exemplu, substantivul stea are următoarele sensuri:
1) (Sens curent) Corp ceresc (cu excepţia lunii) care străluceşte noaptea pe bolta
cerească; 2) (Sens special) Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, format
dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată (în opoziţie cu planetele); 3)
(Fig.) Artistă celebră de cinematograf, de operă etc; vedetă; 4) Obiect, desen etc, care
are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată o stea; obiect
simbolizând o stea; 5) Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe
laptele fierbinte; 6) Component al denumirilor unor plante şi animale (steaua-
pământului, stea-de-mare).
Cuvintele cu mai multe sensuri se numesc cuvinte polisemantice sau
polisemanteme.
Cuvintele polisemantice se opun celor monosemantice, iar polisemia –
monosemiei. În lexicul limbii, alături de cuvinte cu două sau mai multe semnificaţii,
sunt şi multe lexeme cu un singur sens. Astfel, cu un singur sens se folosesc în limba
română un număr considerabil de termeni ştiinţifici şi profesionali (cardiograf,
cartogramă, consoană, edelvais, femur, helion, nostrom etc), o serie de cuvinte
neologice (camping, motel; alunizare, amerizare; a escava, a etatiza etc). Raportul
cantitativ dintre cuvintele monosemantice şi cele polisemantice este în favoarea ultimei
categorii.
După aprecierile unor lingvişti circa 80 % din lexicul activ al limbii este alcătuit
din cuvinte polisemantice. Fără îndoială, această cifră este relativă, întrucât ea diferă de
la o limbă la alta, de la o zonă a vocabularului la alta. Gradul de dezvoltare a polisemiei
este în strânsă interdependenţă cu o serie de alţi factori lingvistici şi extralingvistici.
Astfel, se constată că pletora semantică caracterizează, în special, lexicul activ,
cuvintele cu o mare frecvenţă în vorbire, apte pentru a fi mai întrebuinţate în contexte
variate. De aceea, Al. Graur consideră gradul de dezvoltare a polisemiei drept indiciu al

123
apartenenţei cuvântului la fondul lexical principal. "Este evident că, cu cât are mai
multe înţelesuri, cu atât cuvântul este mai solid ancorat în mintea vorbitorilor şi deci în
limbă şi cu atât mai greu ar fi să fie părăsit sau uitat. Observaţia se confirmă şi pe baza
unor date statistice asupra polisemiei cuvintelor aparţinând fondului principal, care arată
că majoritatea cuvintelor fondului principal au în medie nu mai puţin de 3-4 sensuri.
Polisemia se găseşte în raporturi intime cu derivarea şi cu structura morfologică a
cuvintelor. Se constată că lexemele simple au o structură semantică mai complexă decât
derivatele lor prefixale sau sufixale, deoarece morfemele de derivare au darul de a
preciza şi de a restrânge aria semnificaţiei cuvântului. De pildă, am studiat după DEX,
verbul a face care are 39 de sensuri distincte şi o mulţime de nuanţe, în timp ce la
derivatele sale prefixale numărul sensurilor este mai mic: a preface are 3 sensuri, a
reface şi satisface - numai câte două, iar a contraface este un lexem monosemantic.
Gradul de dezvoltare a polisemiei depinde de apartenenţa cuvântului la diverse părţi de
vorbire, care vădesc o predispoziţie diferită pentru acest fenomen lexical. Diversele
tipuri ale polisemiei caracterizează, în primul rând, verbele, substantivele şi adjectivele.
Intr-o măsură mai mică polisemia afectează numeralele, pronumele sau interjecţiile.
Cauzele polisemiei
Cercetarea cauzelor polisemiei lexicale implică o discuţie despre esenţa limbii în
general şi despre natura raporturilor dintre limbă, realitate şi gândire. Prin urmare,
cauzele polisemiei nu sunt numai de natură lingvistică, ci prezintă o sumă de
determinări datorate întretăierii dintre acţiunile unor factori de natură lingvistică, logică,
ontologică şi social - culturală.
1. Polisemia este rezultatul dezvoltării inegale a limbii în raport cu evoluţia
societăţii, a vieţii şi a cunoştinţelor noastre despre realitatea înconjurătoare. "Existenţa
mai multor sensuri la unul şi acelaşi cuvânt - scrie Iorgu Iordan - se explică prin
contradicţia dintre gândire şi limbă, contradicţie inerentă oricărei unităţi dialectice (iar
gândirea şi limba alcătuiesc o astfel de unitate). Limba rămâne foarte adesea în urma
gândirii, pentru că nu tot ce se întâmplă în lumea înconjurătoare şi, drept urmare, în

124
gândire capătă o expresie lingvistică nouă. De aceea, numeroase obiecte şi fenomene
noi, adică observate sau produse ulterior, sunt numite cu cuvinte vechi.
2. Polisemia este o manifestare a principiului economiei limbii care funcţionează
în toate compartimentele ei, în fonetică, lexic, morfologie şi sintaxă.
3. Polisemia este generată nu atât în virtutea economiei de mijloace lingvistice,
cât mai ales din necesitatea de a cruţa memoria de solicitări prea mari.
4. Polisemia este generată de disproporţia dintre numărul limitat al mijloacelor ei
materiale (sunete, morfeme şi cuvinte) şi caracterul infinit al experienţei umane.
Limba este nevoită să repartizeze mulţimea infinită de noţiuni în cadrul sferelor
noţiunilor de bază, folosind ca legături funcţionale intermediare diferite idei concrete şi
semiconcrete.
5. Polisemia cuvintelor are cauze gnoseologice, deoarece ea reflectă anumite
legităţi ale cunoaşterii care urmează un drum ascendent şi mereu reversibil.
Oamenii asimilează noul apelând la cunoştinţele deja dobândite, caută să pătrundă în
lumea abstractului plecând de la concret. De aceea, pentru a denumi lucruri şi noţiuni
noi,ei recurg la cuvinte vechi. Transferul de denumire care stă la baza oricărei polisemii
este reflectarea asemănărilor şi legăturilor pe care oamenii le stabilesc între diferite
lucruri şi obiecte. De aceea,se poate afirma că polisemia este oglindirea în limbă a
diverselor analogii şi contingenţe dintre obiectele lumii obiective observate de
reprezentanţii unei comunităţi lingvistice.
6. Polisemia are şi o motivare ontologică, legată de raportul dintre limbă şi
realitate. Lumea obiectelor şi fenomenelor reprezintă un continuum; ea este lipsită de
hiaturi, căci fenomenele şi obiectele se prelungesc unul în altul şi se întrepătrund
reciproc. Nimeni nu ştie exact momentul în care noaptea se transformă în zi, clipa în
care bobocul devine floare, culoarea galbenă devine portocalie, iar apoi roşie etc. Limba
însă, prin natura unităţilor sale, are un caracter discret, căci fiecare cuvânt, morfem sau
propoziţie au o independenţă relativă, au capacitatea de a se izola unul de celălalt. In
tendinţa lui de a identifica diverse obiecte ale onticului, omul recurge la unităţi discrete

125
(cuvinte) trasând limite şi linii de demarcaţie acolo unde ele nu există sau sunt
estompate. Această contradicţie a procesului de cunoaştere concretizată în tendinţa de a
identifica prin separare şi a separa prin identificare este generată de asemănările
obiectelor cvasidiferite ale lumii obiective, constituind totodată premisa ca două lucruri
să fie denumite prin acelaşi cuvânt. Faptul că prin cuvântul cerc denumim atât linia
respectivă, cât şi suprafaţa cuprinsă de această linie, are un fundament ontologic,
deoarece cele două realităţi sunt inseparabile. In felul acesta, polisemia este veriga
principală prin care limba caută să rezolve opoziţia dintre continuu şi discontinuu.
7. Polisemia este reflectarea tendinţei spre expresivitate a limbajului.
Transferul denumirii de la un obiect la altul, efectuat pe baza metaforei sau a unui alt
trop, se explică adesea prin dorinţa vorbitorilor de a colora noţiunea, ataşându-i
elementele unei reprezentări vii şi atribuindu-i o parte a conotaţiilor pe care le-a avut
cuvântul vechi. Lingvistul danez Otto Jespersen compara limba lipsită de polisemie cu
un infern în care vorbitorii sunt osândiţi să folosească un limbaj plat şi neputincios.
Analizând cauzele polisemiei se poate afirma că tendinţa semnificantului de a cuprinde
mai multe semnificaţii este nu un fenomen de excepţie, sau o încălcare a unui principiu
ideal, ci lege a funcţionării semnului lingvistic. Prin descrierea cauzelor polisemiei se
explică doar prezenţa şi legitimitatea fenomenului ca atare. Ele însă nu sunt suficiente
pentru a explica factorii care determină modificarea sensului unor cuvinte concrete,
precum şi direcţia sau mecanismul concret de modificare a sensului.

Caracterul de sistem al polisemiei

Teza cu privire la caracterul de sistem al limbii, confirmată mai întâi la nivelul

fonologic şi întărită prin cercetările de morfologie şi sintaxă, era mult timp privită cu
scepticism atunci când se punea în discuţie problema sistemului lexical. Particularităţile
lexicului, datorate caracterului deschis al vocabularului, complexităţii şi varietăţii
elementelor sale componente, dependenţei de factori extralingvistici ridicau o serie de

126
greutăţi obiective în calea abordării structurale a acestui compartiment al limbii.
Cercetările intense de semantică şi lexicologie descriptivă sau comparativă efectuate
mai ales în ultimul deceniu au adus suficiente argumente şi probe în sprijinul afirmaţiei
cu privire la caracterul de sistem al vocabularului. Lexicul, deşi prezintă o serie de
particularităţi în comparaţie cu alte nivele şi subsisteme ale limbii, este un sistem organizat,
alcătuit din elemente (cuvinte şi expresii) aflate în raporturi de interdependenţă şi condiţionare
reciprocă. Principalul element coordonator care determină locul cuvântului pe axa
paradigmatică şi sintagmatică a limbii este sensul lexical.
Polisemia lexicală oferă un câmp vast de cercetare a aspectelor structurale
specifice vocabularului. Există două căi de a dezvălui caracterul de sistem al polisemiei.
Primul mod de a sesiza sistemul polisemiei dintr-o limbă îl oferă diacronia. Încă în
secolul trecut lingviştii au observat că modificările de sens nu au întotdeauna un
caracter întâmplător, ci sunt supuse anumitor legităţi; orice schimbare se încadrează
într-un anumit tip de transfer (metaforă, metonimie, sinecdocă), iar diverse schimbări
sunt generate de acţiunea unor factori comuni (factori sociali, factori psihologici etc). O
altă modalitate de a aborda problema caracterului de sistem al polisemiei ni-l oferă
cercetarea sincronică. Modificările de sens determinate de cauze identice sau factori
comuni, generează în limbă anumite tipuri de structuri care se desluşesc nu la nivelul
unui lexem izolat, ci la grupuri întregi de cuvinte.
Reproducerea aceluiaşi tip de transfer (trop) în structura semantică a grupurilor
de cuvinte formează sistemul polisemiilor iterative, care ilustrează în modul cel mai
elocvent caracterul regulat al schimbărilor de sens. în interiorul clasei substantivelor se
desprind serii şi grupuri tematice de cuvinte care au structuri semantice repetabile şi
constante. Astfel, se conturează un subsistem al zoosemiei, format din structurile
semantice ale cuvintelor care denumesc animale, având ca sens figurat (metaforic) o
caracteristică aplicată omului (bou, catîr, măgar, căţea, şarpe, vulpe etc). Un alt tip de
polisemie ni-l oferă terminologia somatică (denumirile părţilor corpului) care manifestă
expansiuni metaforice sau metonimice identice, folosindu-se pentru denumirea

127
formelor de relief (piciorul muntelui, cotul inului, talpa dealului etc.) sau pentru diverse
mecanisme şi obiecte asemănătoare ca formă sau funcţie (braţul macaralei, cap de
şurub, ochi electronic, gâtul sticlei, creier electronic etc).
Printr-o mare regularitate se caracterizează anumite tipuri de metonimii. Aproape
toate substantivele post-verbale reproduc în sfera lor semantică două sensuri: 1.
denumirea procesului sau acţiunii; 2. denumirea rezultatului acţiunii: cercetare — 1.
"acţiunea de a cerceta"; 2. "rezultatul cercetării"; descriere — 1. acţiunea de a descrie;
2. rezultatul descrierii; textul descrierii etc.
Verbele se caracterizează de asemenea printr-o serie de polisemii iterative. De
pildă, pentru denumirea acţiunilor şi proceselor specifice diverselor mecanisme se
folosesc, cu sens metaforic, verbe ce denumeau numai acţiuni umane (maşina
calculează, radioul vorbeşte, calculatorul traduce, maşina merge etc).
Multe vorbe româneşti îşi modifică sensul în funcţie de natura subiectului. Dacă
subiectul acţiunii este o persoană sau un agent însufleţit, verbele exprimă acţiuni, dacă
subiectul este un lucru, verbele respective indică stări sau poziţii în spaţiu (cf. omul
merge - şoseaua merge, ceasul merge). Anumite modificări se produc în sfera verbelor
tranzitive; atunci când sunt folosite cu sens absolut (fără complement), ele capătă o
funcţie de calificare (cf. In familia noastră toţi au o ocupaţie: unul cântă, altul scrie, altul
desenează etc.).
Anumite tipuri de structuri ale polisemiei iterative sunt specifice adjectivelor.
Astfel, adjectivele româneşti au dezvoltată polisemia semantico-sintactică rezultată de
pe urma procesului de substantivizare; aproape orice adjectiv poate fi folosit în funcţie
substantivală prin "substanţializarea" calităţii: nou nou(l), frumos - frumos
(ui), abstract - abstract (ui) etc. În structura adjectivelor derivate din teme substantivele
se reproduc cu regularitate două sensuri: un sens relativ (sau posesiv) şi un sens
calificativ (cf. metalic + de (din) metal; 2. "pătrunzător", strident (voce metalică); urban
— 1. care ţine de oraş; 2. politicos, manierat (ton urban); profesoral = 1. care ţine de
profesor (sală profesorală); 2. "pretenţios, pedant" (ton profesoral) etc.

128
 Prin caracterul său regulat şi iterativ polisemia se aseamănă cu derivarea
morfematică. Ambele procese duc la îmbogăţirea vocabularului, cu deosebirea că
polisemia (căreia i se poate spune şi derivare semantică) îmbogăţeşte limba cu sensuri
noi, iar derivarea afixală pune la dispoziţia vorbitorului cuvinte noi. Tot aşa cum un
cuvânt nou, derivat cu ajutorul unui prefix sau sufix, trebuie să se integreze într-un
anumit model de derivare, sensurile noi apar pe baza unui transfer specific unui grup de
cuvinte. În limbă nu există metafore sau metonimii singulare din punctul de vedere al
relaţiilor care stau la baza acestor transferuri. Fiecare trop concret, inclusiv metaforele
poetice, se integrează într-un anumit model de derivare semantică. In caz contrar, noul
sens nefiind motivat semantic, nu va putea fi decodat de către ascultător sau cititor. De
pildă, când N. Labiş foloseşte metafora toga unui soare (Să vă palpite viaţa ca-n zbor pe
cer colunii, / Sub toga unui soare blajin si ideal), cu sensul de "acoperământ; protecţie";
această metaforă funcţională poate fi întâlnită şi în limba comună, în care denumirile de
haine şi veşminte sunt folosite cu sensul de "acoperământ" (cf. mantia pământului,
plapuma zăpezii, hainele / veşmintele primăverii, calota glacială etc).
Cele două procedee de îmbogăţire a lexicului, derivarea semantică şi derivarea
afixală, se găsesc în raporturi de interdependenţă, de multe ori concurând între ele.
Acelaşi model semantic poate caracteriza atât raporturile dintre sensurile cuvintelor
polisemantice, cât şi relaţiile dintre două cuvinte aparţinând unei paradigme
derivaţionale. De pildă, modelul semantic "acţiune - rezultatul (obiectul) acţiunii" se
realizează în limba română pe două căi: prin intermediul polisemiei infinitivelor lungi
substantivate (cf. acuzare — 1. "acţiunea de a cauza"; 2. "acuzaţie", adăugare - 1.
"acţiunea de a adăuga" 2. "adaos"; afirmare = 1. acţiunea de a afirma; 2. "afirmaţie";
ceea ce se afirmă" etc.) sau pe calea derivării sufixale (acuza — acuzaţie, afirma —
afirmaţie, a adăuga — adaos etc). In felul acesta, se obţin formaţii paralele care
constituie o sursă importantă a sinonimiei româneşti:
acuzare - acuzaţie, demonstrare - demonstraţie, calculare - calculaţie, exclamare -
exclamaţie, insultare - insultă, socotire - socoteală, construire - construcţie etc.

129
Raportul omonimie – polisemie
Cuvântul polisemantic este uşor confundabil cu cuvintele omonime. Deosebirea
dintre ele constă în aceea că omonimele sunt două, au două intrări sau uneori trei în
DEX, pe când cuvântul polisemantic este unul singur. Se pune întrebarea cum putem şti
dacă avem de-a face cu un cuvânt polisemantic sau de mai multe cuvinte care au
aceeaşi formă. Acest lucru se poate afla numai dacă vom cerceta sensurile. Dacă
sensurile sunt înrudite, înseamnă că avem de-a face cu un cuvânt polisemantic, dacă,
dimpotrivă, sensurile sunt diferite înseamnă că e vorba de cuvinte omonime. De
exemplu, broască "încuietoare" şi broască "batracian" sunt omonime, pentru că între ele
nu există nici o legătură semantică; sitar "pasăre" şi sitar "cel care face site".
Deci, la cuvintele polisemantice există o verigă de legătură, pe când la cuvintele
omonime această verigă de legătură s-a rupt, sensurile fiind total diferite.
Un cuvânt polisemantic poate fi omonim cu un alt cuvânt. De exemplu, cuvântul
baie care dezvoltă următoarele sensuri: 1 — "încăpere specială destinată în acest scop",
2 — "cadă", 3 - "scăldătoare", 4 — "staţiune balneară" poate fi omonim cu baie cu
sensul "mină de aur sau de argint".
Cuvântul lamă cu sensurile: 1 — "placă subţire de metal de material plastic, cu
diverse întrebuinţări în aparatura tehnică", 2 — "partea metalică şi tăioasă a unui
instrument", 3 — "placă mică şi subţire din sticlă pe care se aşează substanţele ce
urmează a fi examinate la microscop", 4 — "strat foarte subţire de lichid, liber sau
cuprins între doi pereţi", deci cuvânt polisemantic prin sensurile înrudite pe care le
dezvoltă, asemănătoare prin formă este omonim cu lamă "animal", evident între cele
două cuvinte neexistând nici o legătură semantică.
Nu trebuie să confundăm sensurile unui cuvânt polisemantic cu sensul de bază,
sensul secundar (prin analogie cu sensul de bază) şi sensul figurat (o metaforă) a unui
cuvânt.
De exemplu, cuvântul gură poate avea toate aceste trei sensuri în funcţie de context:

130
 -sens de bază "cavitate bucală": M-am lovit la gură
-sens secundar, prin analogie cu sensul de bază "deschizătură":
Cămaşa e strâmtă la gură,
-sens figurat (o metaforă): "P-un picior de plai / Pe-o gură de rai". (Mioriţa)

Structura cuvântului polisemnatic

Caracterul de sistem al polisemiei lexicale se dezvăluie şi în modul de organizare

a sensurilor din sfera unui cuvânt polisemantic. Lexicologia contemporană, valorificând
în bună măsură experienţa alcătuirii dicţionarelor explicative, a demonstrat că sfera
fiecărui polisemantism este o structură alcătuită din două sau mai multe sensuri, reunite,
pe de o parte, printr-un înveliş sonor comun, iar, pe de altă parte, sudate între ele prin
legături de ordin semantic. Pentru ca polisemantismul să alcătuiască o structură sunt
obligatorii ambii factori. Identitatea formei sonore, atunci când nu este dublată de o
legătură internă dintre sensuri, duce la dezintegrarea sferei polisemantismului şi la
apariţia omonimiei lexicale (cf. lună1 "astrul nopţii" — lună2 "perioadă de timp").
Sensurile cuvântului polisemantic, deşi au valori intensionale şi extensionale diferite,
sunt reunite printr-o serie de trăsături semantice comune. Existenţa, acestor legături
este, de fapt, factorul care înlesneşte transferul denumirii ce se efectuează prin metaforă,
metonimie sau sinecdocă.
In sfera polisemantismului factorul structural determinant îl reprezintă sensul de
bază sau sensul principal, care constituie, de regulă, nucleul tuturor semnificaţiilor.
„Orice cuvânt-arată Tatiana Slama-Cazacu-are un nucleu semantic fundamental relativ
stabil şi care poate fi modificat de context numai în anumite limite:acest nucleu
reprezintă unitatea în varietate”. De exemplu, cuvântul piatră conform DLRM are în
limba română următoarele sensuri: 1. Nume generic dat rocilor comune, dure şi casante;
2. (In expresia epoca de piatra) — epocă arheologică ce se caracterizează prin utilizarea
de către om a uneltelor de piatră; 3. Bucată de piatră prelucrată; obiect făcut dintr-o

131
asemenea bucată (cf. piatră litografica)', 4. Material pietros, fabricat pe cale artificială
(cf. piatră de mozaic); 5. Piesă folosită la unele jocuri, confecţionată din piatră, os sau
lemn; 6. (Pop.) Aerolit, meteorit; 7. Grindină; 8. (Pop.) Crustă de săruri minerale care se
depune cu vremea pe pereţii unui vas în care se fierbe apă sau se păstrează vin;
Toate sensurile derivate au ca punct de plecare sensul de bază al cuvântului.
Structura semantică a acestui cuvânt poate fi redată grafic în felul următoarei scheme.
Legătura dintre sensurile cuvântului polisemantic poate fi evidenţiată prin
intermediul analizei componenţiale, deoarece legăturile dintre sensuri se realizează prin
intermediul unor seme ce alcătuiesc conţinutul semnelor. Sensurile derivate pot avea ca
focar de expansiune sensul principal, în totalitatea semelor componente, sau numai unul
dintre aceste semne.

De exemplu, sensul de bază al cuvântului ac include următoarele seme

componente: S1 — instrument; S2 = serveşte la cusut; S3 = subţire şi ascuţit la capăt; S4
= are o gaură prin care se trece aţa. Toate sensurile derivate se bazează pe asemănarea
dintre ac şi obiectele respective, adică reproduc în sfera lor semul S 3 "subţire şi ascuţit".
Grafic configuraţia polisemantemului ac poate fi redată astfel:

132
 In alte cazuri, diverse sensuri derivate iradiază de la seme diferite din
componenţa sensului de bază. Astfel, cuvântul sistemul nostru planetar; S 3 =
incadescent şi luminos; S4 = întreţine viaţa pe pământ. De la acest sens derivă alte
sensuri: 2. orice astru care are lumină proprie; 3. lumina şi căldura care vin de la soare;
4. (fig) bunăstare, fericire, soare se poate descompune în următoarele seme: S 1 = astru;
S2 = central pentru sistemul nostru planetar; S 3 = incadescent şi luminos; S4 = întreţine
viaţa pe pământ. De la acest sens derivă alte sensuri: 2. orice astru care are lumină
proprie; 3. lumina şi căldura care vin de la soare; 4. (fig) bunăstare, fericire.

133
 Legăturile dintre sensuri au următoarea reprezentare grafică:
Pentru menţinerea integrităţii polisemantemului nu este nevoie ca toate sensurile
derivate să pornească de la sensul său de bază. In limbă există numeroase exemple de
cuvinte polisemantice la care derivarea sememelor se face "în lanţ". De pildă, diversele
sensuri ale cuvântului teatru pot fi ordonate astfel:

Legăturile dintre sensurile polisemantemului (motivarea semantică) este cu atât

mai vie, cu cât tipul de metaforă, de metonimie sau sinecdocă este mai productiv în

134
limbă. Iterativitatea legăturilor menţine în conştiinţa purtătorilor limbii integritatea
polisemantemului.

3.6. ANEXE

Dicţionar de omonime
Litera B

Ba1 – adv. Nu, nicidecum, deloc

Ba2 – simbol chimic pentru bariu
Ba3 – conj. Si..şi ; sau…sau ; ex: Ba Ovidiu, ba Oliviu veneau să-mi ajute.

Babalâc1 – s.m. om bătrân şi neputincios, ramolit

Babalâc2 – s.m. stâlp gros de lemn care străbate ca o axă verticală centrul morii de vânt, pentru ca
moara să poată fi învârtită în bătaia vântului

135
Babană1 – adj.f. mare, de dimensiuni apreciabile
Babană2 – s.f. oaie bătrână, fără dinţi

Babă1 – s.f. 1. femeie bătrână 2. la pl. primele nouă zile ale lunii martie, când vremea este
schimbătoare
Babă2 – s.f. ciupercă comestibilă, roşie care creşte pe crăci uscate şi putrede
Babă3 – s.f. zglăvoacă, peşte mic, cu capul mare, din apele de munte
Babă4 – s.f. bârnă de sprijin folosită la poduri, la mori de apă, sau ca reazem pentru acoperişuri

Babiţă1 – s.f. pelican

Babită2 – s.f. nume dat la două specii de ciuperci în forma unei copite de cal, care trăiesc pe
copaci şi din care se prepară iasca
Babiţă3 – s.f. diaree a sugacilor

Bac1 – s.n. 1. ambarcaţie cu fundul şi capetele plate cu care s efac scurte traversări de râuri sau de
lacuri, sau care este folosită pentru serviciile auxiliare ale unei nave; pod umblător platformă sau
ambarcaţie cu vâsle fixată pe apă pentru antrenamentul canotorilor, caiaciştilor şi canoiştilor 3.
recipient, vas cu diverse utilizări industriale
Bac2 – s.n. element al sculelor şi dispozitivelor de strângere (menghine, mandrine etc.) cu care se
prind piesele în vederea prelucrării lor
Bac3 -s .n. carte fără valoare
Bac4 – s.n. examen care finalizează studiile liceale; titlu obţinut în urma acestu examen ( abreviere
din bacalaureat)

Bacara1 – s.f. cristal de calitate superioară; obiect fabricat din acest cristal
Bacara2 – s.f. joc de cărţi în care nouarii au valoare, iar decarii, numiţi bacara, sunt egali cu zero;
maca

Baci1 – s.n. cioban care conduce o stână

Baci2 – s.m. cel care câştigă şi aruncă primul la jocul de arşice

Bagatelă1 – s.f. lucru, fapt, întâplare de mică importanţă; de mică importanţă; fleac
Bagatelă2 – s.f. piesă muzicală instrumentală scurtă, de obicei cu conţinut liric
136
Baie1 – s.f. 1. scăldat, scaldă, îmbăiere 2. cadă, vas special de îmbăiat 3. clădire cu instalaţii
spoeciale de îmbăiere; încăpere special amenajată pentru îmbăiere 4. recipient în care se pune un
lichid, o soluţie chimică etc, în vederea unor operaţii tehnice
Baie2 – s.f. mină din care se extrag minerale

Bal1 – s.n. petrecere publică cu dans, organizată seara sau noaptea

Bal2 – s.n. balot
Balanţă1 – s.f. instrument pentru măsurarea greutăţii corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăţi
etalonate
Balanţă2 – s.f. numele unei constelaţii din atmosfera australă
Balanţă3 – s.f. comparaţie, raport între mai mulţi indicatori care trebuie echilibraţi; tabel, situaţie
care conţine o asemenea operaţie. Balanţă de verificare; balanţă comercială

Balâc1 – s.m. calcan

Balâc2 – batog demisetru

Bale1 – s.f. monstru, dihanie, fiară groaznică

Bale2 – s.f. salivă care se prelinge din gură

Balenă1 – s.f. gen de mamifere acvatice lungi de 10-12 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinţi;
(fam.) epitet pentru o persoană forte grasă
Balenă2 – s.f. lamelă flexibilă fabricată din lamele cornoase de balenă sau materiale plastice
întrebuinţată pentru a ţine întinsă pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor

Balon1 – s.n. vehicul aerian constând dint-un corp sferica care se umple cu un gaz mai uşor decât
aerul pentru a se menţine în atmosferă; vas în general de formă sferică, folosit pentru anumite
operaţii chimiceî
Balon2 – s.n. pardesiu uşor de ploaie, confecţionat dintr-o ţesătură impermeabilă de bumbac sau
de mătase

Balot1 – s.n. pachet, legătură mare de diverse lucruri obiecte, mărfuri etc.
Balot2 – s.n. oţel subţire laminat întrebuinţat pentru cercuri, şine de roţi etc.
137
Balsam1 – s.n. suc gras şi parfumat extras din răşini sau alte substanţe vegetale folosit ca preparat
aromat şi curativ
Fig. Miros foarte plăcut
Balsam2 – s.n. alinare, mângâiere, consolare

Ban1 – s.m. 1. unitate monetară şi konedă egală cu a suta parte dintr-un leu; monedă măruntă
vivizionară a leului 2. la pl. Avere în numerar, parale
Ban2 – s.m. 1. guvernator al unei regiuni de graniţă în Ungaria feudală 2. titlu şi funcţi de mare
dregător în Ţara românească după sec. XV; (în Muntenia) cel mai înalt rang boieresc; persoană
care deţinea acest rang

Bananier1 – s.m. plantă tropicală arborescentă, cu frunze foarte mari şi fructe comestibile
Bananier2 – s.n. navă care serveşte la transportul bananelor

Banc1 – s.n. îngrămădire de nisip, de pietriş sau de nămol formată pe fundul mărilor sau al
fluviilor care ajunge uneori până la suprafaţa apei
Banc2 – s.n. grup mare de scoici sau de peşti
Banc3 – s.n.1. masă sau platformă special amenajată pentru efectuarea de lucrări caracteristice
unei profesiuni manuale: banc de tâmplărie. Banc de ceasornicar 2. banchetă de ambarcaţii mici
Banc4 – s.n. numele unui joc de cărţi
Banc5 – s.n. scurtă anecdotă glumeaţă; minciună

Bancă1 - s.f. scaun lung pentru două sau mai multe persoane; scaun de obicei cu un pupitru în
faţa pentru şcolari.
Bancă2 – s.f. 1. întreprindere financiară cxare efectuează operaţii de plată şi de credit 2. sumă pe
care bancherul o ţine în faţa lui spre a plăti câştigurile celorlalţi jucători

Banchetă1 – s.f. bancă montată în unele vehicule; obiect de mobilier pentru şezut confecţionat
astfel încâr să se poată adăposti şi haine
Banchetă2 – s.f. porţiune orizontală în lungul unui terasament
Banchetă3 – s.f. obstacol natural formată dintr-o moviliţă acoperită cu iarbă

138
Bandă1 – s.f. 1.ceată, grup de răufăcători care acţionează sub conducerea unui şef; glumeţ, grup
de prieteni . ceată de soldaţi aflaţi su aceeaşi bandieră 3. trupă de muzicanţi, fanfară, taraf de
lăutari.
Bandă2 – s.f. 1. fâşie de stofă, de hârtie, de piele etc. Cu care se înfăşoară, se leagă sau se întăreşte
ceva; bantă; fâşie cu care se împodobeşte de obicei pe margini un atricol de îmbrăcăminte 2.
bandă de magnetofon=fâşie magnetizată pe care se imprimă şi pe care se poit reproduce suntete cu
ajutorul magnetofonului etc. 3. margine elastică a mesei de biliard

Bandură1 – s.f. cârpă de pânză groasă şi aspră; epitet pentru o femeie destrăbălată, cu purtări urâte
Bandură2 – s.f. instrument muzical popular unrainean ca o chitaro cu gâtul scurt, prevăzut cu 8
până la 24 de coarde

Bar1 – s.m. unitate de măsură a presiunii atmosferice egală cu un milion de barii

Bar2 - s.n. spaţiu, loc de odihnă sau de refugiu dinainte stabilit de jucători
Bar3 – s.n. 1. local în care se vând băutri alcoolice, cafea etc. Şi în care consumatorii satu, de
obicei, în picioare sau pe scaune înalte în faţa unei tejghele; 2. local de nopte cu program muzical
– distactiv; cabaret
Baraboi1 – s.m. plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu flori albe, cu rădăcină comestibilă în formă de
bulb
Baraboi2 – s.m. dans ţărănesc asemănător cu hira; melodia după care se execută acest dans

Bară1 – s.f. 1. bucată de lemn sau de metal căreia i se dau diferite întrebuinţări 2. stâlp de poartă
la unele jocuri sportive
Bară2 – s.f. 1. parg de nisip situat sub apă, de obicei în faţa gurii de vărsare a unui fluviu 2. val de
mare care urcă odata cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte

Barbetă1 – s.f. favoriţi

Barbetă2 – s.f. parâmă scurtă servind la fixarea sau remorcarea bărcilor de salvare sau a altor
ambarcaţii
Barbetă3 – s.f. platformă de pământ de pe care tunurille pot trage pe deasupra parapetului unei
fortificaţii; blindaj circular fix la tunurile navale

Barem1 – adv. Măcar, cel puţin

139
Barem2 – s.n. minimum de rezultate care trebuie obţinute pentru apute trece dintr-o etapă de
concurs la alta

Baretă1 – s.f. 1. bentiţă îngustă de piele cu care se încheie un pantof 2. bucată îngustă de metal
fixată transversal pe un obiect tot de metal 3. oanglici de decoraţie; semn distinctiv al unei
decoraţii care reproduce desenul panglicii şi se poartă în locul decoraţiei
Baretă2 – s.f. bonetă de postav sau de catifea, în trei sau patru colţuri purtată de preoţii catolici şi,
în trecut, de unii soldaţi din Occident; tichie

Bariton1 – s.n. 1 registru al vocii bărbăteşti, intermediar între tenor şi bas 2. cântăreţ a cărui voce
se plasează în acest registru
Bariton2 – s.n. instrument de alamă care are, într-o orchestră un rol analog cu acela al baritonului
într-un cor

Bas1 – s.m. vocea bărbătească cea mai gravă; cântăreţ care are o astfel de voce
Bas2 – s.n. instrument care are cel mai grav sunet dintr-o categorie de instrumnente

Basc1 – 1. s.m. f. Persoană originară din Ţara Bascilor, regiune aşezată în Pirinei între Franţa şi
Spania 2 . adj. Care conţine sau este caracteristic bascilor
Basc2 – s.f. beretă cu marginile îndoite înăuntru

Batal1 – s.m. berbec castrat în vederea îmbunătăţirii calităţii cărnii şi a lânii

Batal2 – s.n. groapă de depozitare a ţiţeiului, a noroiului rezultatt prin săpare sau a diverselor
reziduuri de fabricaţie din industria petrolului

Batcă1 – s.f. nicovală mică pe care cosaşul îşi ascute coasa, bătând-o cu ciocanul
Batcă2 – s.f. un fel de capcană folosită la prinderea rozătoarelor mici
Batcă3 – s.f. peşte mic asemănător cu plătica, verde-albăstrui pe spate şi argintiu pe abdomen
Batcă4 – s.f. pelican, babiţă

Bate1 – vb. A se lovi, a se izbi repetat şi violent; a atinge, a lovi; a se lupta, a se război; a palpita, a
zvâcni
140
Bate2 – 1. despre vânt, a sufla 2. despre ploaie, grindină etc. A cădea 3. despre culori, a se apropia
de..., a avea o nuanţă de...4. a emite sunete ritmice care indică ceva; transmite ceva
Baterie1 – s.f. subunitate de artilerie compusă din 4,6 sau 8 tunuri cu mijloace de tracţiune, utilajul
şi personalul necesar
Baterie2 – s.f. ansamblul elementelor de percuţie într-o orchestră
Baterie3 – s.f. vas cu gheaţă în care se află sticle cu băutură
Baterie4 – s.f. reunirea mai multor elemente producând electricitate

Bază1 – s.f. partea de jos pe care se sprijină un corp, un edificiu etc; ceea ce formează temeiul,
elementul fundamental a ceva
Bază2 – s.f. loc cuprinzând oamenii, mijloacele materiale şi instalaţiile necesare pentru o anumită
activitate
Bază3 – s.f substanţă care, în soluţie apoasă, albăstreşte hârtia roşie de turnesol, iar în reacţie cu
un acid formează o sare

Bazin1 – s.n. 1. rezervor dechis, de mari dimensiuni, construit din diferite materiale pentru
colectare sau păstrare de lichide 2. rezervor de apă amenajat pentru înnot sau alte parte a unui
port unde staţionează vasele
Bazin2 – s.n. 1. regiune delimitată de albiile tuturor afluenţilor unui râu sau ai unui fluviu 2.
regiune geofrafică bogată în zăcăminte de minereuri, în special de cărbuni
Bazin3 – s.n. cavitate situată în partea inferioară a abdomenului şi constituită din oasele iliace;
pelvis

Băcan1 – s.n. lemn de culoare al unui arbore exotic, din care se obţine, prin fierbere, un colorant
roşu
Băcan2 – s.m. negustor care vinde cu amănuntul diverse produse alimentare

Băi1 – vb. A face baie

Băi2 – vb. A lucra într-o mină de aur

Băieş1 – s.m. persoană care face servicii într-o baie publică

Baieş2 – s.m. miner

141
Băieţel1 – s.m. diminutiv al lui băiat
Băieţel2 – plantă erbacee cu frunze păroase şi flori albastre grupate, care creşte prin fâneţe şi
păşuni

Bălaie1 – adj. Blondă

Balaie2 – s.f. varietate de struguri

Bălăbănit1 – s.n. faptul de a se bălăbăni

Bălăbănit2 – adj. Legănat, şovăitor

Băligar1 – s.n. 1.baligă 2. amestec de baligă şi paie, folosit ca îngrăşământ şi convustibil

Băligar2 – s.m. gândac negru care tăieşte mai mult în baligă

Bălos1 – adj. cu bale, care s-a îngrăşat

Bălos2 – s.m. peşte asemănător cu roşioara; băbuşcă

Băncuţă1 – s.f. dininutiv al lui bancă

Băncuţă2 – s.f. monedă mică de argint din trecut, în valoare de 50 de bani; firfiric.
Monedă de mică valoare; bani, parale.

Bănesc1 – adj. de bani, în bani, relativ la bani

Bănesc2 – adj. de bani; al băniei

Băni1 – vb. 1. a face bani pe cineva 2. a funcţiona ca ban

Băni2 – vb. 1. a trata pe cineva 2. a face mizerii cuiva

Bănişor1 – s.m. diminutiv al lui ban

Bănişor2 – s.m. boier subaltern al banului

Bănuţ1 – s.m. diminutiv a lui ban; monedă de valore sau de dimensiune mică
Bănuţ2 – s.m.germenul oului fecundat
Bănuţ3 – s.m. plantă erbacee cu flori mici şi rotunde, frumos colorate dispuse în capitule
142
Bărdac1 – s.n. donicioară cu o capacitate de circa o oaca
Bărdac2 – s.m. varietate indigenă pe prun

Bărdacă1 – s.f. ulcică smălţuită de pământ

Bărdacă2 – s.f. varietate indigenă de prune, lunguieţe şi puţin strangulate spre coadă

Bătaie1 – s.f. 1. loviturp repetată dată de cineva cuiva, cu mâna sau cu un obiect 2. luptă, bătălie
Bataie2 – s.f. 1. zgomot ritmic produs de un motor sau de un mecanism în funcţie; fiecare dintre
zvâcniriel inimii sau ale pulsului
Bataie3 –s.f. distanţă până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată; distanţă până la care poate
ajunge vederea
Bătaie4 – s.f. lătrat scurt şi ritmic al câinilor

Bătător1 – s.m.1. băţ, lopăţică în formă de palmă etc. Cu care se bat covoare, perne, etc. Pentru a
le curăţa de praf 2. băţ subţire, la un capăt cu o rotiţă de lemn cu găurele, cu care se bate laptele
prins sau smântâna ca să se aleagă untul 3. parte a meliţei pe care se aşează transversal inul sau
cânepa, spre a fi melţate 4. scândură dreptunghiulară care serveşte la tasarea pământului semănat
din grădină
Bătător2 – adj. izbitor, care atrage atenţias în mod flagrant

Bătătorit1 – s.n. faptul de a se bătători

Bătătorit2 – adj. despre un teren care a devenit tare şi neted; bătut, bătucit, tasat; despre palme sau
mâini cu bătături

Bătătură1 – s.f.teren bătătorit în faţa casei; ogradă, curte

Bătătură2 – s.f. îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor
Bătătură3 – s.f. băteală

Bătut1 – adj. care este sau a fost lovit, care a suferit lovturi
Bătut2 – s.n. batere
Bătut3 – adj. despre flori, plante involt
Bătut4 – adj. despre ţesături, tricotaje cu un ţesut foarte strâns; des
143
Bătut5 – 1. adj. despre fiinţe care au fost sau sunt lovite, care au suferit lovituri; 2.despre o cale,
un drum etc. pe care se umblă mult ; bătătorit 3. s.f. numele mai multor dansuri populare ;
melodia după care se execută aceste dansuri

Bâzoi1 – s.m. coarda cu timbrul cel mai gros al unor instrumente muzicale
Bâzoi2 – s.m. viespe

Bec1 – s.n. 1. sferă sau pară din sticlă în care se află filamentul unei lămpi elevtrice; lambă
electrică2. sticla unei lămpi de gaz 3. orificiu prin care ţâşneşte un lichid vaporizat, un jet de gaz
sau de amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse
Bec2 – s.m. fundaş la jocuzl de fotbal

Bei1 – s.m. 1. guvernator de provincie 2. titlu dat de turci domnilor români 3. partea concavă la
arşic
Bei2 - vb. A bea

Beldie1 – s.f. prăjină lungă şi subţire; pat lung

Bveldie2 – s.f. cotor, tulpină la unele lante erbacee

Belfer1 – s.m. învăţător, profesor

Belfer2 – s.m. om care se lăfăieşte în lux bogăţie

Benedictin1 – s.m. ,f. Călugăr dau călugăriţă din ordinul întemeiat de sântul Benedic în sec. VI;
adj. care aparţine benedictinilor
Benedictin2 – s.n.. băutură spirtoasă fină, de culoare galbenă, cu gust dulce preparată la început de
benedictini

Berbec1 – s.m. mascului oii; arete

Berbec2 – s.m. constelaţie din emisfera boreală; unul dintre cele 12 semna ale zodiacului
Berbec3 – maşină de război întrebuinţată odinioară la spargerea zidurilor şi porţilor unei cetăţi
asediate; greutate mare, acţionată mecanis sau manual, care serveşte la baterea pilonilor, la bătucit
pământul

144
Berc1 – s.n. dumbravă, pădurice
Berc2 – adj. 1. despre animale cu coada scurtă sau scurtată; fără coadă 2. despre căciuli fără vârf,
teşit

Bere1 – s.f. 1. băutură alcoolică slabă, obţinută prin fermentarea unei infuzii rezultate din fierberea
în apă a malţului şi a florilor de hamei 2. ţap, halbă, sticlă de bere
Bere2 – s.f. faptul de a bea

Berechet1 – 1. belşug, abundenţă 2. noroc, prosperitate

Berechet2 – s.m. 1. om care aduce belşug, noroc. 2. om şiret, mincinos, smecher, haimaina

Bernardin1 – s.m. câine mare, cu părul lung, de culoare albă cu pete roşcate originar din Elveţia,
dresat pentru găsirea pesoanelor rătăcite în munţi; saint-bernard
Bernardin2 – s.m. , f. Călugăr sau călugăriţă catolică din ordinul care portă numele sfântului
Bernard

Bestiar1 – s.m. gladiator care lupta cu fiarele sălbatice în arenele amifiteatrelor romane
Bestiar2 – s.n. luptă între oameni şi animale care avea loc în circuri
Bestiar3 – s.n. gen de lucrare, caracteristică evului mediu, cuprinzând culegeri de fabule sau de
povestiri alegorice despre animale

Bezoar1 – s.m. specie de capră sălbatică care treăieşte în munţii stâncoşi din Creta, din Asia Mică
din Caucaz
Bezoar2 – s.n. concreţiune calculoasă, formată din resturi vegetale sau din păr, care se întâlneşte în
tubul digetiv al unor patrupede

Bibic1 – s.m. nagâţ

Bibic2 – s.m., f. Termen de dezmierdare adresat unei persoane iubite, bibiloi

Bibilică1 – s.f. pasăre domestică de mărimea unei găini cu pene negre - cenuşii împestriţate cu alb
şi cu o proeminenţă cornoasă pe frunte
Bibilică2 – s.f. plantă erbacee cu flori pestriţe

145
Bici1 - s.m. taur, ţap
Bici2 – obiect cu care se îndemnă la mers animalele

Bigă1 – s.f. tip special de macara, întrebuinţată la bordul navelor pentru încărcări şi descărcări
Bigă2 – s.f. car roman, de obicei cu două roţi, la care erau înhămaţi doi cai

Bilă1 – s.f. fiere

Bilă2 – s.f. sferă de dimensiuni mici fabricată din diferite materiale şi întrebuinţată cu diverse
scopuri (ca rulmenţi la unele jocuri de copii, la jocuri de popice, ca modalitate de vot etc.)
Bilă3 – s.f. trunchi subţire, mai ales de brad, întrebuinţat în construcţii la schele

Biliard1 – s.n. 1. joc practicat cu bile, care sunt mişcate prin lovirea uneia dintre ele cu tacul 2.
masă specială folosită pentru jocul de scris mai sus
Biliard2 – s.n. bilion= număr egal cu un milion de milioane

Bilon1 – s.m. monedă divizionară cu valoare intrinsecă inferioară valorii sale nominale
Bilon2 – s.m. ridicătură de pământ de-a lungul unui rând de plante culticate

Birlic1 – s.m. as
Birlic2 – s.n. spetează verticală la zeul cu care se joacă copiii

Birou1 – s.m. 1. masă mare de scris cu sertare în care se ţin hârtii, documente etc 2. încăpere în
care se află una sau mai multe mese de scris, la care lucrează persoanele respective; mobilier
pentru o astfel de cameră
Birou2 – s.n. 1. organul executiv şi conducător al unei organizaţii politice, de masă, obşteşti,
ştiinţifice etc. 2. grup de membrii ai unei adunări însărcinate să conducă adunarea respectivă;
reunirea reprezentanţilor unei instituţii ori întreprinderi

Blană1 – s.f. părul sau lâna care acoperă pielea unor animale; piele de animal cu păr cu tot
prelucrată 2. haină îmblănită; haină confecţionată din blană
Blană2 – s.f. scândură goasă

146
Blac1 – s.n. 1. piele tăbăcită, suplă şi elastică folosită în marochinărie 2. fâşie de material
insensibil adăugată la capetele bobilelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja
Blanc2 – s.n. spaţiu alb care desparte două cuvinte tipărite

Blanchetă1 –s.f. imprimat formular pentru poliţie, pentru telegrame etc.

Blanchetă2 – s.f. mâncare de carne cu sos alb, ciulama

Blat1 – s.n. foaie de aluat special preparată pentru tort.

Blat2 – s.n. a călători sau a merge pe blat sau a face blatul egal, a călători fără bani sau fără
abonament într-un mijloc de transport

Blănărie1 – s.f. 1. meseria blănarului 2.atelier în care se confecţionează îmbrăcăminte din blană;
magazin de vânzare a blănurilor
Blănărie2 – s.f. sortimente de obiecte sau de îmbrăcăminte din blană

Bleandă1 – s.f. sperietoare de păsări; epitet pentru o persoană fără energie; molâie, bleagă
Bleandă2 – s.f lovitură, îmbrânceală, brânci, tiflă

Bleau1 – s. a tăcea din gură, a nu mai scoate o vorbă

Bleau2 – s. n. Tablă de fie care îmbracă osia carului

Blendă1 – s.f. sulfură naturală de zinc, de culoare gălbuie, brună sau negră
Blendă2 – s.n. suprafaţă metalizată folosită pentru reflectarea şi difuzia luminii

Bleojdi1 – vb. A-şi holba ochii; a se zgâi etc.

Bleojdi2 – vb. 1. a se lăsa să atârne pe jos;a pleoşti 2. a se blegi

Blidar1 – s.m. 1. meşteşugar care face blide 2. fig. Lingău

Blidar2 – s.n. raft, dulapuri cu rafturi pe care se păstrează blidele

Bloc1 – s.n. bucată, masă mare dintr-o materie grea şi tare; corp, obiect dintr-o bucată: grămadă de
obiecte, de lucruti etc. Care formează o masă

147
Bloc2 – s.n. pachet, mapă de foi de hârtie egale, prinse împeună servind pentru a face însemnări,
desene etc.
Bloc3 – s.n. clădire mare cu mai multe etaje
Bloc4 – s.n. 1. blocadă 2.alianţă, înţelegere (între state, partide etc) în vederea unor scopuri
comune 3. grup de voleibalişti care sar la un fileu pentru a-i împiedica pe adverasri să înscrie un
punct dintr-o lovitura de atac

Boală1 – s.f. la om şi la animale, modificare organică sau funcţională a echilibrului normal al

organismului; maladie; afecţiune, beteşug
Boală1 – s.f. capriciu, pasiune pentru ceva sau cineva
Bob1 – s.n. sămânţă de cereale sau de legume care facx fructe păstăi; grăunte, boabă
Bob2 – s.m. plantă leguminoasă cu flori albe sau trandafirii, cu păstăi mari şi cu seminţe ovale,
turtite
Bob3 – s.n. sanie cu un rând suplimentar de tălpici în faţă, care, dirijate, servesc la cotit; sportul
practicat cu acest fel de sanie; bobslei
Bob4 – s.n. instalaţie pentru ridicarea materialelor de construcţie

Boboc1 – s.m. caliciul nedeschis al unei flori; floare care începe să se dechidă
Boboc2 – s.m. pui de raţă sau de gâscă
Boboc3 – s.m. începător într-un domeniu; om lipsit de experienţă; recrut; stdent în primul an

Boc1 – interj. Imită zgomotul produs de lovituri repetate ale ciocanului, etc
Boc2 – s.n. 1. masă pe care se lucrează pieile la bazinul cu lapte de var 2. reg. Suport de lemn cu
trei picioare, folosit împreună cu altul pentru susţinera unei platforme

Boem1 – 1. s.m., f. Personă care face parte din populaţia de bază a boemiei sau este originară de
acolo 2. adj. care aparţine Boemiei sau populaţiei ei; privitor la Boemia sau la populaţia ei
Boem2 – 1. s.m. , f. Artist care duce viaţă de vagabond, de azi pe mâine manifestându-şi astfel
nonconformismul faţă de societate2. adj. care corespunde firii sau felului de viaţă caracteristic
boemilor

Boi1 – s.n. trup, statură, înfăţişare, fizionomie

Boi2 – s.m. taur castrat folosit ca animal de tracţiune şi mai ales pentru carne
148
Boia1 – s.f. vopsea; fard
Boia2 – s.f. condiment de culoare roşie obţinut din pisarea ardeiului iute, uscat

Boieresc1 – adj. care aparţine boierilor; privitor la boieri; care imită deprinderile boierilor
Boieresc2 – s.n. obligaţie a ţăranilor săraci de a executa munci agricole în folosul moşierilor

Bold1 –s.n. 1. ac cu măciulie, ac cu gămălie; vârf ascuţit 2. băţ ascuţit cu care se îndeamnă vitele;
împunsătură
Bold2 – s.n. prăvălie în care se vindeau diverse mărfuri

Boldi1 – vb a căsca, a holba, a zgâi ochii

Boldi2 – vb. A îmboldi, a împinge

Boltă1 – s.f. arcadă

Boltă2 – s.f. prăvălie, dugheană

Bombă1 – s.f. 1. proiectil încărcat cu materie explozivă incendiară etc. Care se aruncă din avion
asupra obiectivelor terestre 2. lovitură de minge tarasă puternic spre poartă
Bombă2 – s.f. ştire senzaţioanlă
Bombă3 – s.f. loc rău famat; speluncă
Bonetă1 – s.f. scufie pe care o partă mai els copii şi bătrânii; tichie de medic, de bucătar etc.
Acoperământ de cap fără cozoroc
Bonetă2 – s.f. velă ajutătoare care se instaleză numai pe vreme bună la extremitatea velelor pătrate

Bont1 – s.n. conjuraţie, răzvrătire

Bont2 – adj. ciunt, fără vârf; scurt şi gros

Bor1 – s.n. element chimic, semimetal negru-cenuşiu cristalin

Bor2 – s. n. Margine circulară, răsfântă care înconjoară calota pălăriei

149
Bornă1 – s.f. 1. stâlp fixat pe marginea unui drum pentru indicarea kilometrajului, a distanţei până
la localităţile de pe şosea etc. 2. stâlp implantat la distanţe regulate pe marginea unui drum
carosabil, a lizierei de pădure etc.
Bornă2 – s.f. piesă de contact montată la capătul unui conductor electric

Bostan1 – s.m. dovleac; pepene verde

Bostan2 – s.n. cap al omului

Boston1– s.n. vals cu mişcări lente

Boston2 – s.n. numele unui joc de cărţi
Boston3 – s.n. presă manuală păentru imprimarea cărţilor de vizită, a afişelor de format redus

Botă1 – s.f. vas din doage de lemn înalt ca o cofă şi înfundat din amândouă capetele, cu o mică
dechidere pe capacul de deasupra, care serveşte pentru transporatarea apei sau pentru păstrarea
băuturolor alcoolice; doniţă
Botă2 – s.f. bâtă
Botă3 – s.f. lovitură de scimă cu floreta sau cu sabia

Botezat1 – adj. care a primit botezul, care a devenit creştin

Botezat2 – falsificat, subţiat, înmulţit cu apă

Botos1 – adj. cu gura mare în formă de bot

Botos2 – obraznic, arogant

Boţ1 – s.n. cocoloş

Boţ2 – s.n. bucată de parâmă sau de lanţ care serveşte la manevrarea lanţurilor unei ancore

Bou1 – s.m. taur castrat, folosit ca animal de tracţiune

Bou2 – s.m. denumire dată unor păsări, insecte, peşti

Box1 – s.n. sport în care dou adversari luptă între ei, pe rinf, după anumite reguli, cu pumnii
îmbrăcaţi în mănuşi speciale; pugilistică, pugilism

150
Box2 – s.n. armă albă, alcătuită dintr-o placă de metal cu găuri pentru degete şi o creastă de
sinuozităţi, cu care se atacă ţinând pumnul strâns
Box3 – s.n. piele de bovine prelucrată, din care se confecţionează feţe de îmbrăcăminte şi diverse
obiecte de manochinărie

Boxer1 – s.m. sportiv care practică boxul

Boxer2 – s.m. câine de pază puternic cu pielea de pe cap cutată şi părul scurt, aspru, strălucitor

Boz1 – s.m. bozie, soc

Boz2 – s.m. idol

Brac1 – s.m. câine de vânătoare cu părul scurt şi cu urechile lungi şi blegi

Brac2 – s.n. rest, rămăşiţă bună de aruncat, nefolositoare, sfărâmătură, bucată; deşeu rezultat din
cursul fabricării hârtiei

Brad1 – s.m. arbore din familia pinaceelor care creşte în zona muntoasă; nume dat coniferelor
Brad2 – s.m. numele unei hore care se joacă în ajunul nunţii la casa miresei; melodia după care se
execută această horă

Branişte1 – s.f. pădure sau parte din pădure în care este interzisă tăierea lemnelor
Branişte2 – s.f. moşie domnească

Braşoveancă1 – adj. f. Locuitoare din braşov

Braşoveancă2 – căruţă sau trăsură mare cu coviltir

Braţ1 – s.n. parte a membrului superior cuprinsă între cot şi umăr; partea de la umăr la încheietura
mâinii; cantitate care se poate duce în braţe; ramificaţie a unei ape curgătoare
Braţ2 – s.n. manevră cuvenită folosită la orientarea unei vergi în plan orizontal pentru ca velele să
ocupe o anumită poziţie faţă de direcţia vântului

Brăcinar1 – s.n. şiret, sfoară sau curea cu care se strâng în jurul mijlocului iţarii; vergea de oţel cu
care se leagă coarnele plugului pentru a le întări
Brăcinar2 – s.m. pantaloni
151
Brâncă1 – s.f. mână; împinsătură, ghiont, izbitură; partea de jos a picioarelor animalelor; labă
Brâncă2 – s.f. 1. boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare şi
prin apariţia unor pete violacee. 2. erizipel
Brâncă3 – s.f. plantă erbacee fără frunze, cu flori verzi sau alburii grupate în formă de spic,
folosită în medicina veterinară
Brâncă4 – s.f. ciupercăcu pălăria întinsă şi răsfrântă, prevăzută cu peri asprii
Brâncuţă1 – s.f. diminutiv de la brâncă
Brâncuţă2 – s.f. plantă medicinală

Brâu1 – s.n. 1. cingătoare lată, de lână, de piele etc pe care o poartă ţăranii 2. parte a corpului
omenesc pe care o încinge brâul; mijloc
Brâu2 – s.n.ornament care înconjoară uşile, ferestrele, faţadele etc. unei case
Brâu3 – s.n. numele mai multor dansuri populare; brâuleţ

Breaz1 – adj. (despre animale) cu o pată albă în frunte sau cu dungă albă pe bot
Breaz2 – adj. deştept, isteţ, grozav

Brec1 – s.n. trăsură uşoară cu patru roţi, de obicei neacoperită, cu capra înaltă, având două bănci
aşezate faţă în faţă în lungul sau în latul trăsurii
Brec2 – s.n. comandă dată de către arbitrul unui meci de box atunci când loviturile nu sunt
regulamentare şi la care boxerii sunt obligaţi să facă un pas înapoi pentru a se distanţa unul de
altul
Brec3 – s.n. punct obţinut de un jucător de tenis împotriva adversarului său atunci când acesta are
serviciul

Bretele1 – s.f. obiect de îmbrăcăminte bărbătească confecţionat din fâşii de elastic, pânză, piele
etc. care se trec peste umeri prinzându-se în faţă şi în spate de pantaloni
Bretele2 – s.f. sistem d eramificaţie de cale ferată aşezat între două linii paralele, constituit din
două linii diagonale încrucişate care permite trecerea trenului de pe o linie pe alta în ambele
sensuri

Breton1 – s.n. păr lăsat pe frunte şi retezat în linie dreaptă

152
Breton2 – s.m. persoană care face parte din populaţia de bază a Peninsulei Bretagne, descendentă
a vechilor celţi

Bric1 – s.n. corabie cu două catarge, cu pânze pătrate, folosită în trecut cu scopuri militare şi
comerciale
Bric2 – adj. cărămiziu

Brichetă1 – s.f. mic aparat de buzunar pentru aprins

Brichetă2 – s.f. produs obţinut prin brichetarea materialului mărunt în forme geometrice regulate
în vederea transportului, a folosirii sau a prelucrării lui ulterioare

Briliant1 – s.n. diamant şlefuit în dublă piramidă, cu numeroase faţete pentru accentuarea
refluxului luminii, folosit ca piatră preţioasă
Briliant2 – s.n. numele celui mai mic corp de literă tipografică

Brişcă1 – s.f. briceag

Brişcă2 – s.f. trăsură mică, uşoară, neacoperită sau acoperită

Broască1 – s.f. nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fără coadă, cu
picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura lungă şi ochii bulbucaţi
Broască2 – s.f. plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene şi cu frunze groase, cultivată ca
plantă de ornament
Braoscă3 – s.f. mecanism montat la o uşă, las un sertar etc. pentru a le încuia cu ajutorul unei chei

Brodat1 – adj. împodobit cu broderii

Brodat2 – s.n. faptul de a broda

Broşat1 – broşare
Broşat2 – adj despre broderii, cărţi caiete cu colile sau foile aşezate şi legate împreună.

Broşă1 – s.f. bijuterie feminină prevăzută cu un ac, care se poartă prinsă la haină, bluză

153
Broşă2 – s.f. unealtă de aşchiere cu tăişuri multiple, folosită la prelucrarea suprafeţei unor piese
metalice

Brumar1 – s.m. noiembrie

Brumar2 – s.m. a doua lună din calendarul republican francez

Brut1 – adj. care nu a fost încă prelucrat sau transformat în produs fin
Brut2 – adj. din care nu s-a scăzut daraua; din care nu s-au scăzut cheltuielile aferente sau
impozitul

Buc1 – s.m. imediat, într-o clipă foarte repede

Buc2 – s.m.1. peavă rămasă după vânturarea seminţelor de cânepă sau de in, după măcinarea
boabelor de porumb 2. scame rămase după meliţarea şi pieptănarea inului şi a cânepii

Bucălaie1 – adj. bucălat

Bucălaie2 – s.f. adj. oaie cu lâna albă şi cu botul şi extremităţile membrelor negre sau castanii
închise

Buchet1 – s.n. mănunchi de flori legate împreună; grup de obiecte de acelaşi fel puse împreună;
grup de obiecte de acelaşi fel puse împreună
Buchet2 – s.n. aromă specială a unor vinuri de calitate superioară

Buci1 – s.m. scame rămase de la meliţarea şi pieptănarea inului şi a cânepii

Buci2 – s.f. 1. fese, 2. cele două părţi cărnoase ale obrazului omului, de la tâmplă în jos

Bucium1 – s.n. instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din
coajă de tei sau de răchită, din lemn au din metal şi folosit în special da ciobani pentru chemări şi
semnale
Bucium2 – s.n. 1. trunchi sau buştean de arbore, butuc de viţă de vie. 2. butuc

Budă1 – s.f. construcţie de lemn, în pădure, în care locuiesc tăietorii de arbori

Budă2 – s.f. closet

154
Buf1 – interj. Cuvânt care imită zgomotul înfundat produs la căderea unui obiect tare, de o
lovitură sau de o explozie
Buf2 – s.n. numele unei figuri la jocul de arşice
Buf3 – adj. cu un caracter comic exagerat, care este compus în genul liric uşor; care s-a
specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de operă muzicală bufă

Bufă1 – adj. cu caracter comic

Bufă2 – s.f. cută înfoiată, fald la un obiect de îmbrăpcăminte

Bufet1 – s.n. dulap în care se păstrează vesela

Bufet2 – s.n. local mic sau cameră într-un local în care se servesc mâncăruri şi băuturi

Buget1 – s.n. bilanţ al veniturilor şi cheltuielilor unui stat, ale unei întreprinderi etc. pe o perioadă
determinată
Buget2 – adj. despre obrazul oamenilor, buhăit, umfat, puhav

Buhai1 – s.m. taur; diferite insecte

Buhai2 – s.n. instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul pe piele, prin care
trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite şi se produce un sunet

Buhăi1 – vb. A se umfla la faţă, s se buhăi

Buhăi2 – vb. A ţipa, a urla, a plânge cu glas tare

Bui1 – vb. A da năvală, a năvăli, a urca

Biu2 – vb.a chema, a răsuna

Bulă1 – s.f. pecete de aur, de argint sau de plumb care se taşa unui act pentru a-l autentifica,
bulă2 – s.f. băşică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui solid, umflătura a pielii,
umplută cu un lichid seros

bulbuc1 – s.m. 1.băşică de apă , de săpun, de spumă etc.2. corp sferic

155
bulbuc2 – s.n. plantă erbacee tonică din familia ramunculanceelor, răspândită în regiunile de
munte.

Bunină1 – s.f. parâmă pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze
Bulină2 - s.f. capsulă în care se pune un praf luat ca medicament; caşetă

Buline1 – s.n. 1. capsulă în care se pune un praf luat ca medicament; caşetă 2.petic rotund de
zârtie dată pe o parte cu gumă arabică, cu care se lipesc plicuri, dosare etc.3. desen imprimat pe
ţesături
Buline2 – s.f. parâme pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze

Bumb1 – s.m. 1. nasture 2. mic ornament arhitectural de formă sferică

Bumb2 – s.m. dispozitiv cu care se leagă coarda la instrumente cu coarde

Bumben1 – adj. ţeapăn, rigid

Bumben2 – adv. A dormi bumben = a dormi adânc

Bumbuşor1 - s.m. diminutiv a lui bumb; năsturaş

Bumbuşor2 – s.m. 1. bănuţ. 2. buzmburez

Bun1 – adj., s.m., f. Care are calităţi pozitive remarcabile

Bun2 – s.f.,m. Bunic, bunică
Bun3 – s.n. 1. ceea ce este util sau necesar societăţii sau individului pentru a-i asigura existenţa;
proprietate, avere; bogăţie, avuţie 2. element al patrimoniului unei persoane care poate consta într-
un lucru sau dintr-un drept

Bunceag1 – s.n. îngrămădire de trinchiuri căzute, crengi uscate, ierbărie.

Bunceag2 – s.n. covor de muchi

Bundiţă1 – s.f. diminutiv al lui bundă

Bundiţă2 – s.f. bundiţa vântului = plantă erbacee cu flori violete- purpurii, care creşte prin fâneţe,
pe câmpuri, pe dealuri
156
Bura1 – vb. A ploua mărunt şi des; a burniţa; a ţârâi
Bura2 – vb. 1. a astupa cu un material de buraj spaţiul gol neocupat de explozive, dintr-o gaură de
mină sau dintr-o sondă de minare2. a îndesa balastul sau travessele unei linii de cale ferată

Burcă1 – s.f. bundă

Burcă2 – s.f. turtă din mălai care se coace pe vatră, în spuza

Burduf1 – s.n. sac făcut din pielea netăbăcită a animalelor, în care se păstrează sau transportă
alimente
Burduf2 s.n. stomacul animalelor erbivore
Burduf3 – s.n. copcă în gheaţă

Burduşi1 – vb. A îndesa. A ticsi

Burduşi2 – vb. A bate zdravăn pe cineva
Burduşi3 – vb. A se soroji, a se coşcovi

Burete1 – s.m. nume generic dat unor ciuperci

Burete2 – s.n. 1. animal spongios cu corpul alcătuit din fire elastice şi rezistente; spongieri 2.
obiect fabricat din cauciuc, material plastic etc. care datorită proprietăţii de a absorbi lichidele, se
întrevuinţează în diferite activităţi

Bursă1 – s.f. alocaţie bănească acordată de stat, de o instituţie etc. unui elev sau unui student,
pentru a-şi acoperi cheltuielile de întrebuinţare în timpul studiilor
Bursă2 – s.f. instituţie unde se negociază hârtii de valoare sau unde se desfăşoară tranzacţii de
mărfuri.

Bursier1 – s.m. elev sau student care beneficiază de o bursă

Bursier2 – adj care ţine de bursă; privitor la bursă

157
Bust1 – s.n. 1. partea superioară a corpului omenesc 2. sculptură sau pictură care reprezintă
partea superioară a corpului omenesc
Bust2 – s.n. dispozitiv pentru măsurarea de scurtă durată a puterii motorului la avioane în vederea
înlesnirii decolării

Busuioc1 – s.f. plantă erbacee de grădină cu miros plăcut

Busuioc2 – s.n. numele unui dans popular asemănător cu hora
Busuioc3 – adj. cu aromă de busuioc; s.f. varietate de viţă de vie; strugure produs de această viţă

But1 – s.n. în butul = în ciuda, în pofida

But2 – s.n. bucată de carne; coapsa de dinapoi a animalelor rumegătoare, a căror carne serveşte ca
aliment
But3 – s.n. fiecare dintre stâlpii porţii în jocul de rugbi; poartă la jocul de fotbal

Buton1 – s.n. piesă mică, în formă de disc care prin apăsare sau învârtire asigură un contact
electric sau o acţiune mecanică
Buton2 – s.m. un fel de nasture mobil din metal sidef sau alte materiale cu care se încheie
gulerele, manşetele etc.

Butuc1 – s.m. 1. bucată dintr-un trunchi de copac tăiat şi curăţat de crengi 2. partea de jos, mai
groasă, a tulpinii viţei de vie 3. bucată groasă de lemn, prevăzută cu găuri în care se prindeau, altă
dată picioarele, mâinile sau gâtul arestaţilor sau prizonierilor
Butuc2 – s.m. partea superioară a jugului
Butuc3 – s.m. talpa sau scaunul războiului de ţesut

Buză1 – s.f. fiecare dintre cele două părţi cărnoase care mărginesc gura şi acoperă dinţii
Buză2 – s.f. margine a unor obiecte, a unor vase,
buză3 – s.f. culme a unui deal, pisc etc.
buză4 – s.f. ascuţiş al unor instrumente de tăiat, tăiş

buzdugan1 – s.n. măciucă, ghioagă de fier, folosită în vechime ca armă de luptă sau ca semn al
puterii domneşti

158
buzdugan2 – s.n. plantă erbacee cu flori verzui-alburii şi fructe de forma unor piramide
răsturnate; capul – ariciului.

Dicţionar de paronime
Litera B

Babétă – f. babă
Bavétă – f. bărbiţă

Bacceá – f. bătrân, ramolit

Begeá – f. lucarnu
Bocceá – f. legătură de pânză de purtat ceva în ea

Bacteriolíză – f dizolvarea bacteriilor sub acţiunea anticorpilor, a bacteriofagilor

159
Bacterioríză – f. simbioză între rădăcinile unor leguminoase şi bacteriile fixatoare de azot

Bairác – n. 1.steag foarte lat 2. unitate militară de voluntari sevind sub drapel
Bairám – n. chef mare, petrecere zgomotoasă

Baladér – n. bucată de piele, la încălţăminte care umple golul de sub călcâi

Baladór – m. persoană căreia îi place mult să se plimbe, plimbăreţ; n. Sistem de roţi dinţate
montate pe acelaşi arbore şi deplasabile în lungul axei, prin care se realizează diferite raporturi de
transformare a vitezei.

Balansór – n. 1.bară lungă şi subţire utilizatăd e dansatorii pe sărmă pentru a-şi menţine echilibrul
2. (la insectel biptere) organ de echilibru pentru zbor, în formă de măciucă, aflat pe netatorace.
Balansoár – n. fotoliu care se balansează pe două tălpi curbate
Balastiéră – f. carieră de nisip sai pietriş
Balastór – n. maşină folosită pentru balastarea liniilor de cale ferată

Baláta – f. gumă extrasă dintr-un arbore din America tropicală, servind la fabricarea izolanţilor, la
impregnarea curelelor re transmisie etc.
Balátă – f. poezie medievală care se cânta pe o melodie de dans, din mai multe strofe şi refren,
interperpretat de obicei în cor.
Baládă – f. poezie populară, medievală, cântată sau recitată; cântec bătrânesc 2. compoziţie
poetică, muzicală, narativă

Balénă – f. mamifer cetaceu, peşte foarte mare care trăieşte în mările reci
Halénă – f. are cald care iese din plămâni; respiraţie rău mirositoare

Bándă – f. 1 grup de răufăcători care acţionează sub conducerea unui şef; grup de prieteni 2. fâşie
de stofo, de piele , de hârtie etc, cu care se înfăşoară, se întăreşte ceva; fâşie cu care se
împodobeşte, mai ales pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 3. fâşie de ţesut care uneşte două
organe; înclinare a unei nave pe un bord sub efectul vântului sau când încărcătura este greşit
repartizată.
Bántă – f. fâşi de pânză cusută pe margine gulerului şi a mânecilor cămăşii

160
Banderílă – f. suliţă cu un steguleţ în vârf pe care toreadorii o înfig în ceafa taurilor pentru a-i
întărâta
Banderolă – f. 1.steguleţ ( de lance, de catarg etc.) 2. bandă de hârtie lipită în jurul unei cutii, unei
cărţi; bandă de pânză care se poartă la braţ ca semn de recunoaştere, pentru a arăta că acela care o
poartă are anumite însărcinări etc.

Bandúlă – f. piesă de lemn fixată la capătul unei frânghii care se aruncă pe un ţărm pentru a se
lega de ea şi a se trage parâmele la acostare
Bándură – f. 1. cârpă de pânză groasă şi aspră 2. instrument muzical popular în formă de chitară,
cu gâtul scurt prevăzut cu 8 până la 24 de corde
Bándolă – f. instrument muzical cu coarde, asemănător cu bandura

Banieră – f. 1.steag purtat la lance de cavalerii medievali 2.unitate militară feudală

Bandieră – f. steag, flamură a corabiei

Barác – adj. Flocos, cu păr şi mustăţi mari

Barát – m. preot, călugăr catolic

Barbión – n. erecţie a papilelor limbii la bovine, datorită unei tumefacţii

Burbión – n. ţesut modificat, alb, formând partea centrală a unui furuncul

Barbotín – n. roată dinţată care angrenează vinciul ancorelor sau şenila unor vehicule
Barbitón – n. instrument muzical similar cu lira la vechii greci

Barchentină – f. velir cu trei până la cinci arbori şi cu velatură în formă de trapez, în afară de
arborele trinchet prevăzut cu vele pătrate
Bracheínă – f. corabie cu pânze cu trei catarge

Bardór – n. macara mobilă

Bardóu – m. animal hibrid rezultat din împreunarea unui armăsar cu măgăriţă; catâr

161
Barétă – f. 1.bentiţă îngustă de piele, cu care se încheie un pantof 2. bucată îngustă de metal fixată
transversal pe un obiect to de metal (tabacheră, decoraţie, etc. 3.panglică de decoraţie; semn
distinctiv al unei decoraţii care reproduce desenul panglicii şi se poartă în locul decoraţiei
Beretă – f. şapcă marinărească fără cozoroc; bască

Baronét – m. titlu de nobleţe ereditar dat în Anglia membrilor unui ordin de cavaleri; persoană
care are acest titlu
Balonét – n. cameră de gaz la un dirijabil, care prin umflare şi dezumflare menţine echilibrul în
timpul zborului; flotor la extremităţile aripilor unui hidroavion, care împiedică intrarea acestora în
apă
Balconét – n. balcon mic în uşa unui frigider, unde se pun ouă, sticle, etc.

Bastión – n. lucrare de fortificaţie de formă poligonală, cilindrică, apărată în exterior de un şanţ şi

construită de obicei la colţurile vechilor fortăreţe pentru apărarea lor
Bastón – n. băţ, de obicei curbat la un capăt, servind ca sprijin la mers

Báşca – adv. 1. despărţit, deosebit, separat; în chip deosebit, în alt mod 2. afară de, exceptând,
nepunând la socoteală
Báşcă – f. 1.deci 2. ridicătură de pământ întărită care proteja o fortificaţie în afara zidurilor ei;
redută

Batárd – adj. (despre scriere) cu caracter de rundă şi cursivă; feminin, caracter de literă pentru
această scriere
Bastárd – m. 1.copil nelegitim 2. hibrid

Batánt – n. panou mobil la o poartă sau la o uşă servind la deschidere sau la închidere
Batát – m. plantă perenă, asemănătoare cartofului, foarte bogată în amidon, vitamine şi zahăr,
originară America de Sud; patată

Bată - f. cingătoare din lână; betelie

Batcă – f. 1. nicovală mică pentru cosaş. 2. capcană mică. 3.peşte similar cu plătica
162
4. pelican, babiţă. 5. monedă mică
batăr – adj. Măcar, barem, cel puţin;

Batír – n. fir de bumbac puţin mai gros decât aţa de cusut, întrebuinţat la însăilat
Vatír – n. ţesătură de bumbac, de in sau da cânepă foarte apretată, folosită pentru întăritură la haine

Batíst – n. pânză fină de bumbac

baíitsta – f. biucată mică de pânză pentru şters nasul, faţa

Bavúră – f. surplus de material în relief faţă de profilul unei piese metalice, rezultat din prelucrare
Bavúră – f. vitejie, faptă de mare curaj

Bazilică – f. biserică; catredală catolică

Bazilisă – f. soţie unui bazileu
Bazilisc – n. 1. şarpe fantastic.2. şopârlă cu limba groasă din America Centrală. 3. tun pe galere,
lung

Bazón – n. bucată de stofă, de pânză, de piele aplicată pe tivul pantalonilor pentru a-i cârpi sau
întări
Bazón –n. emblemă de stat, de provincie, de oraş, de bresle, de familie nobilă

Baiás – m. bărbat care lucrează intr-o baie publică

Baiés – m. lucrător într-o mină de aur

Bălăcăríe – f. vorbă injurioasă, trivială

Bălăcíre – f. acţiunea de a se bălăci

Băltác – n. băltoacă
Băltág – n. topor mic, coadă lungă, ca armă

Bănár – m. lucrător la monetăria statului

Băsnár – m. .povestiroe, creator de basme 2.flacar
163
Bănát – n. tristeţe, supărare, jale, ciudă, reproş

Bărbioáră – f. diminutivul lui bărbie

Bărbişoară – f. plantă erbacee cu flori galbene, care devin mai târziu albe

Bătucă – f. pipotă, rânză

Bătúta – f. dans popular

Beleá – f. necaz, bucluc, pacoste

Beleág – n. 1.parolă.2. tabără
Beteág – adj. Bolnav, suferind, neputincios

Belítă – f. exploziv întrebunţat la minele de cărbuni

Belótă – f. joc de cărţi care se joacă pe puncte cu 32 de cărţi, între doi, trei sau patru jucători

Bénă – f. 1.platformă închisă la un autocamion pe care se pune încărcătura. 2. cupa unei macarale,
care ia şi transportă ceva.
Bină – f. 1.scenă. 2.construcţie

Benzedrínă – f. medicament de sinteză cu rol simpaticomimetic, folosit ca excitant al sistemului

nervos central; anfetamină, fenamină
Benzidínă – f. subsanţă cristalină obţinută din hidrazonbenzen şi folosită la fabricarea unor
coloranţi sau ca reactiv în chimia analitică

Banzénic – adj. (despre corpuri sau grupuri moleculare) în a căror compoziţie intă benzenul; care
aparţine familiei benzenului
Benzóic – adj. substanţă cristalină, albă, extrasă din răşini naturale sau fabricate sintetic şi
întrebuinţată în industria coloranţilor, a medicamentelor etc.

Benzól – m. amestec de benzen, toulen şi xilen, folosit drept carburant

Benzoíl – m. radical monovalent derivat din acidul benzoic prin îndepărtatea grupării hidroxil

164
Bérmă – f. banchetă lată de circa un metru, amenajată pe talazurile mai înalte pentru a le mări
stabilitatea
Bérnă – adj. pavilion, steag naţional coborât pe jumătate, în semn de doliu sau de pericol

Bestiál – adj. de bestie, de o cruzime feroce; animalic, fioros

Bestiár – m. 1. gladiator care lupta cu fiarele sălbatice în arenele amifiteatrelor romane 2. n. În
Evul Mediu culegere de fabule sau de povestiri despre animale.

Biflór – adj. despre plante cu două flori

Bifór – adj. deschidere cu două uşi, cu două canaturi despărţite printr-o colonetă, fiecare
terminându-se printr-un arc

Bilabiál – adj. consoană care se articulează cu amândouă buzele

Bilabiát – adj. despre flori care au petalele sau sepalele reunite, astfele încât seamănă cu o gură

Bilétă – f. semifabricat din oţel cu secţiunea pătrată dein care se laminează bare, sârme şi din care
se ştanţează piese; ţâglă
Bielétă – f. bielă mică articulată la capul bilei principale

Biovulár- adj. bivitelin; care provine din ouă diferite

Biovulát – adj. cu două ouă

Birău – m. primar rural

Biróu – n. 1.masă de scris 2.local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează o persoană sau
un serviciu 3. grup de persoane alese de o adunare constituantă ca să-i organizeze lucrările şi să
asugure buna lor desfăşurare

Birníc- m. cel supus unui bir, dajnic

Birlíc – n. 1.ochi mi8c de geam 2. spetează verticală la zmeul de copii.3. as la jocul de cărţi.

Bismutát – m. sare de bismut

Bismutít – m. carbonat natural de bismot
165
Bistróu – n. local unde servesc aperitive, gustări, băuturi
Bístru – adj. de culoare brun- închisă

Bisulfát – m. sare a acidului sulfuric în care un atom de hidrogen este înlocuit cu un metal
Bisulfít – m. sare a acidului sulfuros în care un atom de hidrogen este înlocuit cu un metal

Bit- m. unitate de măsură pentru cantitatea de informaţie dintr-un semnal

Bât – m. bătrân, bunic

Bizón – m. 1.animal rumegător, sălbatic din subfamilia bovinelor, cu frunte mare, bombată, cu
coarne scurte, cu umerii mai ridicaţi decât crupa, cu coadă deasă. 2. pielea tăbăcită a acestui
animal; piele de viţel tăbăcită care imită pielea bizonului
Vizón – m. mamifer sălbatic, carnivor asemănător cu vidra, dar de talie mai mare, cu blană
preţioasă, care trăieşte în America de Nord; blana acestu animal

Blam – n. condamnare publică, dezaprobare

Blum – n. lingou de oţel turnat şi eboşat prin laminate

Bláză – f. recipient, vas mare de laborator; cazan

Blázer – n. veston cu dungi colorate, purtat ca uniformă în unele colegii engleze.

Blazón – n. emblema unui stat, oraş, famile nobilă; stemă

Bluzón – n. haină largă, comodă, bufantă până la şolduri

Bluf – n. vorbă sau acţiune de intimidare, cacialme

Buf – 1.adj. comedie realizată de un comic exagerat. 2. interj. Onomatopee care imită zgomotul
unei căderi, a unei explozii

Boálcă – f. ulcică
Boáncă – f. copac gros şi găunos
166
Bolocán – m. om prost, netot
Bolozán – n. luntre mare

Bor – n. 1.element chimic, semimetal negru- cenuşiu, cristalin. 2. margine circulară, răsfrântă care
înconjoară calota pălariei
Bord – n. marginea din stanga sau din dreapta unei punţi, unei ambarcaţiuni mari
Borz – adj. 1.zbârcit. 2. m. f. insectă, gândac 3. om urât, sperietoare

Borán – m. numer generic pentru compuşii borului cu hidrogenul

Borát – m. sare sau ester al acidului boric

Bordei – n. încăpere săpată pe jumătate în pământ, acoperită cu pământ, paie, stuf

Bordél – n. casă de toleranţă, lupanar

Bort – n. diamant brut cu sructură fibroasă şi luciu întrebuinţat ca abraziv

Bórtă – f. gaură; scorbură, vizuină

Bosă – f. proeminenţă pe suprafaţa unui organ; aptitudine

Boxă – f. compartiment, despărţitură într-o încăpere; incintă acustică

Bostón – n. presă de imprimat mică şi plană

Bosón – m. particulă nucleră elementară al cărei spin se măsoară cu numere întregi

Bou – m. taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tracţiune şi mai ales
pentru carne
Bour – m. 1.taur sălbatic, care trăia odinioară pe teritoriul actual al României, socotit strămoşul
direct al vitelor mari, cornute. 2.vechea stemă a Moldovei, reprezentând un cap de bour. 3. fier
înroşit cu care se însemnau răufăcătorii, vitele, pietrele de hotar etc.

Badifagíe – f. consum lent al hranei

Bradifazíe – f. faptul de a vorbi cu o încetineală anormală
167
Bradt – n. semifabricat din tocarea fină a cărnii de vită pentru prepararea salamurilor
Brand – n. aruncător de mine cu traiectorie curbă

Brágă – f. băutură răcoritoare, acrişoară, preparată din făină de mei, de secară, de porumb, finită şi
fermentată sau din bucăţele de pâine fermentată în apă
Brahă – f. 1.orz măcinat, folosit la fabricarea berii. 2. reziduu după fabricarea rachiului

Barhiál – adj. dela braţ, al braţului

Branchiál – adj. referitor la branhii

Brasá - vb. a amesteca agitând puternic

Branşá – vb. a face o legătură, un branşament

Braţ – n. partea de la umăr la închietura mâinii

Branţ - n. bucată de piele, de carton sau de plută în interior peste talpa încălţămintei

Brec – n. 1.trăsură deschisă cu patru roţi, capră înaltă, bănci laterale. 2.caroserie de automobil cu
banca amovibilă şi loc de bagaje în spate
Bric – n. 1.navă cu două catarge şi bompres, în trecut navă de luptă. 2. cărămiziu

Bribói – f. planto erbacee cu tulpină păroasă şi cu flori purpurii

Pribói – n. 1.unealtă de oţel în formă de bară, cu un capăt conic, care serveşte, de obicei, la
perforarea sau la lărgirea găurilor materialelor metalice; dorn. 2. băţ lung, terminat la unul din
capete cu o măciulie cu care se bat icrele pentru a le curăţa de pieliţe.3. plantă erbacee cu frunze
plăcut mirositoare şi cu flori roşii sau albe

Brocár – m. agent intermediar în încheierea contractelor de navlosire; curier maritim

Brocárt – n. ţesătură de mătase ornamentală cu flori şi, uneori, cu fir de aur, argint etc.

Brudár – m. podar, conducător de bac

Brumár – m. luna noiembrie
168
Bruión – n. ciornă, contracept
Bruiór – n. emiţător care serveşte pentru perturbarea emisiunilor radiofonice
Brut – adj. 1.care se găseşte în stare naturală, încă neprelucrat; care nu a fost încă transformat în
produs finit.2. greutatea mărfurilor care este socotită împreună cu ambalajul, vasul etc. din care nu
s-a scăzut daraua; venitul socotit împreună cu cheltuielile.
Brúto – adv. în total, fără a scădea daraua, cheltuielile, ompozitele etc.

Brutál – adj. grosolan, aspru, dur, necioplit

Brutár – m. cel ce face pâine

Brútă – f. om necioplit
Brúto – adv. în total, fără a scădea daraua ,cheltuielile, impozitele etc.

Búclă – f.1. şuviţă de păr răsucită în spirală; zuluf, cârlionţ.2.porţiune de fir textile, răsucită în
timpul tricotării, în formă de buclă.3.curbă dintr-un drum în serpentină.4. cot al unui curs de apă
Buglă – f. 1.nume generic pentru instrumentele de suflat, de alamă din seria tompetei. 2. trompetă
din piele cu sunet mai moale decât acela al unui corn

Búfă – f. cută, fald al unui obiect de îmbrăcăminte

Buféu – n. răbufnire subită, puternică şi trecătoare de febră, puls accelerat, palpitaţii, enervare,
stare de rău etc. provocate de diverse tulburări organice ; mişcare bruscă şi trecătoare ; acces

Buhúr – m. stfă de lână, de mătase ; caşmir

Bulgúr – m. grâu măcinat mare, făină de hrişcă

Bulín – m. 1. capsulă mare în care se pune un praf luat ca medicament ; caşetă. 2. petic rotund de
hârtie dată pe o parte cu gumă arabică, care se lipeşte de plicuri, dosare, etc. 3. desen rotund
imprimat pe ţesături,
Bulínă – f. parâmă pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze

Buníţă – f. bunică
Bundíţă – f. bundă mică, pieptar
169
Burít – n. 1.fir de mătase naturală, gros şi neregulat obţinut prin macerarea specială a unor gogoşi
2. ţesătură din mătase fabricată din acest fir; ţesătură din bumbac cu fir gros, noduros.
Buréte – m. animal din încerngătura spongienilor ; scheletul poros al acestui animal.2. obiect
(fabricat din cauciuc, material plastic) care, datorită proprietăţii de a absorbi lichidele se
întrebuinţează în diferite activităţi

Butálcă – f. unealtă de lemn formată dintr-o bară cilindrică, subţire având la unul din capete două
plăci în cruce, folosită la fărâmiţarea cheagului în lapte în vederea formării caşului şi a eliminării
zerului
Butélcă – f. 1. damigeană mică cu gâtul strâmt folosită pentru păstrarea apei şi a vinului etc.2.

Dicţionar de sinonime
Litera B

ba – adv. 1. nu, deloc, nicidecum ; conj. fie…fie ; sau…sau

babac – tată, părinte
babalâc – moşneag, hodorog, căzătură, baccea, ramolit
baban – adj. mare, voluminos
babă – 1. bătrână, mătuşă, nineacă ; 2. (fam.) soţie, nevastă
babilonie – haos, dezordine, aiureală, zăpăceală, încurcătură
babiţă – pelican
bac – pod plutitor, brod, brudină
baclava – sarailie
bacşiş – atenţie, cadou, şperţ, mită
bacterie – microb

170
bade – bădie, bădiţă, bade, nene
badijona – vb. a pensula, a unge
baftă – noroc, succes, izbândă
bagaj – balot, catrafuse, calabalâc, încurcătură, pachet
bagatelă – fleac, nimic, mărunţiş
bagateliza – vb. a minimaliza, a subaprecia, a desconsidera
bagdadie – tavan
baghetă – beţişor, vargă
bahic – adj. dionisiac
bahnă – baltă, băltoacă
bai – necaz, neajuns, mizerie, încurcătură
baie – 1. îmbăiere, scaldă, spălare; 2. cadă, vană; 3. mină, subteran
bairam – petrecere, chef, ospăţ, veselie
balama – ţâţână, şarnieră
balamuc – 1. ospiciu, casă de nebuniâ; 2. tărăboi, zgomot, gălăgie, larmă
balans – pendulare, oscilare, clătinare, legănare
balanţă – cântar
balaoacheş – adj. oacheş, brunet
balast 1. lest, povară, încărcătură; 2. greutate, dificultate, sarcină
balaur – monstru, dragon, zmeu, şarpe
balcâz – adj. slut, diform, pocit, urât
balenă – chit
balercă – butoiaş
balerin – dansator
balivernă – minciună, palavre, aiureli, fleacuri, poveşti
baliză – semn, semnal, reper
balon – 1. aerostat; 2. minge ; 3. impermeabil
balot – bagaj, pachet
balsam – 1. elixir, esenţă, doctorie, medicament, mireasmă; 2. alinare, consolare, uşurare,
mângâiere
baltag – topor, toporaş
baltă – heleşteu, tău, băltoacă, mlaştină, smârc, ghiol
balustradă – parapet, mânăcurentă, pălimar
171
ban – 1. gologan, para, franc, monedă; 2. avere, capital, resurse
banal – adj. comun, obişnuit, anodin, de rând, standard, neinteresant
banalitate – platitudine, loc comun, truism, fleac
banc – 1. glumă, anecdotă; 2. grămadă, nisipiş, pietriş, nămol; 3. cârd (de peşti); 4.postament
bancă – pupitru
banchet – ospăţ, praznic, festin, chef
bancnotă – bani, bilet de bancă, hârtie, monedă
bancrută – faliment, crah
bandaja – vb. a pansa, a lega, a obloji
bandă – 1. gaşcă, coterie, clică, clan, cârdăşie, ceată, şleahtă; 2. fâşie, ştaif; 3. taraf
banderolă – brasardă
bandit – tâlhar, criminal, ticălos
banditism – nelegiurie, crimă, ticăloşie, tâlhărie
baniţă – dublă, mierţă, dimerlie, ferdelă, dublu-decalitru
baptisteriu – cristelniţă
bar – bodegă, local, bistrou
bara – vb. a bloca, a zăgăzui, a închide, a opri, a stopa
baraj – obstacol, zăgaz, stăvilar
bară - 1.drug; 2. lingou
barbar – adj. 1. primitiv, necivilizat, sălbatic ;2. crud, rău, feroce, dur
barbarie – sălbăticie, primitivism, incultură
barbă – bărbie
barbişon – cioc, ţăcălie
barcagiu – luntraş, lopătar, vâslaş
barcă – luntre, lotcă, şaică, cin
bard – poet, versificator, stihuitor
bardă – topor, secure
barem 1. adv. măcar, cel puţin, încai, încaltea; 2. nivel, indice, rezultat
baricada – 1. întăritură, fortăreaţă, fortificaţie, zid ; 2. obstacol, baraj, piedică, oprelişte, stop,
zăgaz
barieră – 1. rampă, oprelişte, zăgaz ; 2. periferie, suburbie, mahala ; 3. greutate, dificultate,
piedică
barosan – adj. mare, grozav, imens, enorm ; 2. bogat, înstărit, cu cheag
172
barză – cocostârc, stârc
basamac – holercă
bască – beretă
bascula – vb. a oscila, a se legăna, a şovăi, a fi indecis
basculă – cântar, decimal
basm – 1. poveste, fabulă, naraţiune ; 2 născocire, invenţie, minciună, scornire
basma – năframă, tulpan, testemel
basta – interj. destul, ajunge, stop, gata, punct
bastard – 1. copil din flori, nelegitim ; 2. corcitură, hibrid, metiş
bastiment – vapor
bastion – fortăreaţă, întăritură
başca – adv. aparte, deosebit, separat
baştină – origine, obârşie, sursă, izvor
batal – berbec
bată – 1. betelie; 2. bantă; 3. fălcea, fofează, braţ, mână
bate – vb. 1. a lovi, a pălmui, a brutaliza, a maltrata, a altoi, a croi, a scărmăna, a îmblăti; 2. a izbi,
a pocni, a păcăni, a bocăni, a ciocăni; 3. a bătători, a presa, a bătuci; 4. a pulsa, a zvâcni, a suna, a
palpita; 5. a străbate, a cutreiera, a trece, a parcurge; 6. a se lupta, a se război, a se oşti; 7. a birui,
a frânge, a învinge, a întrece, a depăşi
batic – băsmăluţă, fişiu
batişte – curte, ogradă
batjocori – vb. 1. a ocărî, a insulta, a înjosi, a-şi bate joc, a lua în râs, a zeflemisi, a ridiculiza ; 2. a
necinsti, a viola, a dezonora, a profana
batjocoritor – adj. zeflemist, sarcastic, caustic, incisiv, usturător
batjocură 1. bătaie de joc, zeflemea, derâdere, băşcălie; 2. ruşine, ocară, necinste, înjosire
batoză – treierătoare
baza – vb. 1. a se sprijini, a se rezema, a se încrede, a se bizui, ase întemeia, a conta, a crede
bazaconie – ciudăţenie
bazar – piaţă
bază - 1. temelie, fundament, support, temei; 2. valoare, esenţă; 3. sursă, izvor, origine
bazilică – biserică, templu, lăcaş de închinare
bazin – 1. rezervor ; 2. piscină, havuz
băcănie – prăvălie, magazin
173
bădăran – adj. mitocan, necioplit, primitiv, mahalagiu, jigodie
bădărănie – mijlocie, mitocănie, josnicie, mahalagism
bădiţă – 1. bădică, bădişor; 2. iubit, ibovnic, drăguţ
băga – vb. 1. a vârî, a introduce, a împlanta, a înfige, a îndesa; 2. a angaja, a cheltui, a investi; 3. a
se amesteca, a interveni
băgăcios – adj. înfigăreţ
băhnit – adj. stătut
băiat – 1. prunc, fiu, copil ; 2. tânăr, adolescent, flăcău, puştan, june; 3. valet, fecior, chelner, ospătar
băieţandru – flăcău, adolescent
băieţaş – copil, băieţel
băjenar – pribeag, fugar, refugiat
băjenie – pribegie, fugă, refugiu, înstăinare, emigrare
bălai – adj. blond, bălan, plăvan, plăviţ, blondin
bălăbăneală – legănare, clătinare, oscilare, pendulare
bălăcărie – murdărie
bălăci – vb. a se scălda, a face baie
bălărie – buruieni, beldie, dudău
băligar – gunoi, baligă
bălmăji – vb. 1. a încurca, a amesteca ; 2. a bombăni
băltoacă – baltă, apăraie, mlaştină
bălţat – adj. pestriţ, tărcat
bănat – supărare
băncuţă – firfiric
bănesc – adj. financiar, monetar, economic
bănet – avere, parale
bănos – adj. profitabil, avantajos, rentabil
bănui – vb. 1. a suspecta, a presupune, a crede, a intui, a presimţi, a-şi închipui, a întrezări; 2. a
regreta, a-i părea rău
bănuială – presupunere, suspiciune, închipuire
bănuitor – adj. suspicios, gelos, temător, neîncrezător
bărăgan – câmpie, câmp, şes
bărbat – om, ins, individ, soţ

174
bărbătesc – adj. 1. viguros, destoinic, tare, viril, masculin, puternic; 2. curajos, îndrăzneţ,
cutezător, temerar, viteaz, neînfricat
bărbăţie – 1. virilitate, tărie, energie, putere, vigoare; 2. curaj, vitejie
bărbie – 1. guşă; 2. barbă
bărbier – frizer
bărbos – adj. neras, nebărbierit, hirsut
bărdacă – ulcică, cană
bărzăun – bondar, gândac, insectă
băşcălie – batjocură, glumă (proastă) , ironie băşică – 1. vezică; 2. bubă, umflătură; 3. clăbuc, bulă
băştinaş – adj. autohton, indigen, aborigen, pământean, neaoş
bătaie – 1. lovire, ciocnire, izbitură, lovitură; 2. încăierare, răfuială, păruială, corecţie; 3. bătălie,
luptă, confruntare; 4. eşec, înfrângere, nereuşită; 5. pulsaţie, palpitare, zvâcnire; 6. suflare, adiere, vântuleţ
bătăios – adj. impulsiv, dinamic, răzbătător, agresiv
bătălie – luptă, război, confruntare, ciocnire, campanie
bătători – vb. a presa, a bate, a îndesa, a bătuci
bătăuş – ciomăgar, mardeiaş, dălcauc
bătrân – adj. străvechi, vechi, vârstnic, trecut, învechit, moş, moşneag, unchiaş
bătrânesc – adj. vechi, patriarhal, tradiţional, învechit
bătuci – vb. a bătători, a presa, a îndesa
bătut – adj. 1. lovit, atins, agresat; 2. îndesat, bătătorit, bătucit; 3. circulat, umblat, frecventat; 4.
învins, înfrânt, biruit; 5. închegat, prins
băţ – bâtă, vargă, nuia
băţos – adj. 1. ţeapăn, rigid, neflexibil; 2. fudul, trufaş, înfumurat
băut – adj. beat, ameţit, cherchelit
băutor – adj. beţiv, alcoolic
bâigui – vb. a îngăima, a bombăni
bâjbâi – vb. 1. a dibui, a obercăi, a pipăi; 2. a mişuna, a furnica, a roi
bâlbâi – vb. a bolborosi, a gângăvi
bâlci – 1. târg, piaţă, iramaroc; 2. zăpăceală, aiureală, încurcătură
bântui – vb. 1. a pustii, a nimici, a distruge; 2. a asupri, a oprima, a năpăstui, a oropsi, a prigoni, a tiraniza
bârfă – bârfeală
bârfeală – cleveteală, bârfă, defăimare, calomnie, hulă, ocară, denigrare, ponegrire, mahalagism
bârfi – vb. a defăima, a ponegri, a calomnia, a cârti, a huli, a ocărî
175
bârâi – vb. a cicăli, a bombăni
bârlog – adăpost, ascunziş
bârnă – bară, grindă, pociumb, drug, babă, stâlp, bagdadie
bâtă – băţ, ciomag, baston
bâtlan – stârc
bâţâi – vb. a clătina, a (se) fâţâi
bâzâi – vb. 1. a zumzăi, a zbârnâi, a zâzâi; 2. a plânge
bâzdac - toană, capriciu
bâzdâganie – dihanie, monstru, ciudăţenie
bea – vb. a consuma, a înghiţi ( lichide), a suge, a pili
beat – adj. 1. ameţit, băut, cherchelit, turmentat; 2. tulburat, copleşit
beautitudine – fericire, încântare, extaz, euforie
becaţă – sitar, sităruş
becher – burlac, neînsurat, holtei, celibatar
beci – 1. pivniţă, subsol; 2. închisoare, temniţă, răcoare, dubă
becisnic – adj. 1. slab, debil, pirpiriu; 2. ticălos, infam, josnic, mizerabil
bedreag – butuc, lemn
beizadea – principe, prinţ
beladonă – mătrăgună
belciug – verigă
belea – necaz, neajuns, neşansă, nefericire, mizerie
beletristic – adj. literar, estetic, expresiv
belfer – învăţător, institutor, profesor, dascăl
belhiţă – chiţcan
beli – vb. a jupui, a juli, a holba
belicios – adj. agresiv, impulsiv, voilent, bătăios
belşug – bogăţie, opulenţă, abundenţă, îndestulare, rod, prisos, huzur
belvedere – foişor, balcon
belzebut – diavol, dracul, satana, scaraoţchi
benchetui – vb. a chefui, a petrece, a se ospăta
benedecţiune – binecuvântare, blagoslovire
benefic – adj. binefăcător, prielnic, binevenit, avantajos, pozitiv
beneficia – vb. a profita, a câştiga, a se bucura, a se folosi de
176
beneficiu – câştig, dobândă, avantaj, folos, adaos
benevol – adj. de la sine, nesilit, facultativ, voluntar
benign – adj. curabil, vindecabil, uşor, trecător
berbant – adj. afemeiat, imoral, muieratic
berechet – belşug, prisos, opulenţă, abundenţă, huzur
beregată – laringe, gâtlej, gât
beretă – basc
berneveci – iţari
bestial – adj. sălbatic, feroce, cumplit, fioros, animalic
bestie – animal, fiară
beşteleală – mustrare, dojană, dojenire, critică, ceartă, observaţii
beteag – adj. infirm, suferind, schilod
beteşug – 1. infirmitate, schilodeală, betejeală, vătămare; 2. cusur, defect, neajuns; 3. boală,
suferinţă
betonieră – malaxor
beţie – 1. ebrietate, chercheleală, ameţeală, alcoolism, chef, petrecere; 2. încântare, însufleţire,
entuziasm, elan, extaz
beţiv – adj. alcoolic, băutor, beţivan
beţivă – muşiţă
bezea – sărut, sărutare, pupat
bezmetic – adj. aiurit, zăpăcit, dereglat, pierdut, smintit, ţignit
beznă – întuneric, obscuritate, tenebre, întunecime
biber – castor, breb
biciu – vb. 1. a şfichiui, a flagela, a snopi; 2. a satiriza, a ironiza, a critica
biciuitor – adj. usturător, necruţător, nemilos
biciuşcă – cravaşă, nuia
bidon – canistră, ploscă
biet – adj. sărman, nevoiaş, sărac, mizer, pauper, nenorocit, mizerabil, de plâns; 2. umil, obscur,
neînsemnat, insignifiant
bifurca – vb. a se despărţi, a se desface, a se scinda
bigot – adj. habotnic, fanatic, bisericos
bijuterie – giuvaer, odor, podoabă
bijutier – giuvaergiu
177
bilanţ – rezultat, evaluare, încheiere, socoteală, situaţie (finală)
bilă – 1. fiere; 2. sferă, glob
bilet – 1. notă, însemnare, act; 2. scrisoare, epistolă, răvaş; 3. bancnotă, hârtie-monedă
bilion – miliard
bilios – adj. nervos
bilunar – chenzinal, bimensual
bina – construcţie, edificiu, eşafodaj
bine – 1. adv. aşa, just, perfect, de acord, desigur; 2. tare, vârtos, zdravăn; 3. plăcut, agreabil,
frumos, simpatic; 4. precis, exact, de tot, deplin; 5. interj. bravo
binecrescut – adj. manierat, civilizat, politicos, cumsecade
binecuvânta – vb. a blagoslovi, a invoca (harul ceresc), a ura (binele)
binecuvântare – benedicţie, blagoslovire, har (ceresc), destin
binecuvântat – adj. 1. sfinţit, blagoslovit, fericit, preamărit; 2. just, legitim, întemeiat, justificabil,
raţional
binefacere – 1. generozitate, faptă bună, ajutor, caritate; 2. folos, avantaj, caştig, profit
binefăcător – adj. 1. sprijinitor, binevoitor, generos, săritor; 2. prielnic, folositor, binevenit, bun,
util, necesar
binefăcut – adj. voinic, zdravăn, solid, vânjos
bineînţeles – adv. desigur, neîndoielnic, cert, categoric, fireşte
bineţe – salut, bună- ziua, noroc
binevenit – adj. oportun, prielnic, bun, folositor, util
binevoi – vb. a consimţi, a catadixi, a se învrednici, a se angaja
binevoitor – adj. serviabial, amabil, săritor, cumsecade, generos
binişor – adv. încet, lin, uşor, uşurel, alene, agale
boografie – f. cronologie (personală), povestea vieţii (cuiva)
bir – n. impozit, dare, contribuţeie, taxe, impunere
birjar – m. vizitiu, droşcar, surugiu
birjă – f. trăsură, droşcă, cupeu
birlic – m. as
birocraţie – f. birocratist, formalism, sciptologie
birou – n, cancelarie, oficiu, administraţie
birt – n. bodegă, restaurant, bistrou, ospătărie
birui – vb. a învinge, a izbândi, a înfrânge, a răzbi, a depăşi
178
biruinţă – f. învingere, victorie, izbândă, succes
biserică – f. templu, bazilică, catedrală, lăcaş de închinare
bisericesc – adj. clerical, religios, ecleziastic
bisericuţă – f. fig. cârdăşie, gaşcă, şlaztă, coterie
bisturiu – n. cuţit
bişniţă – f. afacere
bitum – n. smoală
bivuac – n. tabără
bizar – adj. ciudat, neobişnuit, curios, extravagant
bizon – m. bour
bizui – vb. a conta, a se sprijini , a spera, a se încrede
blagoslovenie – f. binecuvântare
blajin – adj. blând
blam - n. înfierarea, dezaprobare, reaprobere, vestejire, condamnare
blană – f. cojoc, şiubă, bundă, scândură
blasfemie – f. calomnie, hulă, injurie, înjurătură
blazat – adj. dezgustat, plictisit, indiferent, insensibil, sastisit
blazon – n. stemă, emblemă , armoarii
blănar – m. cozocae
blănd – adj. liniştit, bun, calm, blajin, potolit, domol , paşnic, cuminte, aşezat
blândeţe – f. bunătate, cuminţenie
bleg – adj. 1.nătărău, 2.lălâu, indolent, molâu, mototol
blegi – vb. a se turti, a se moleşi, a se muia
blestem – n.1. imprecaţie, maledicţie, afurisenie 2.dezastru, potop, flagel, catastrofă, nenorocire
blestemat – adj. 1. afurisit, anatemizat, excomunicat, urgisit 2. rău, mizerabil, ticălos, mişel,
infam, hain
blestemăţie – f. nelegiuire, ticăloşie, răutate
bleu – adj. albastru, azuriu, avai
blid – starchină, castron,
bloc – n. 1. stei, bolovan2. imobil, construcţie cu etaje 3. fig. alianţă, grup, coaliţie, grupare
bloca – vb. a închide, a opri, a astupa, a bara
blocadă – f. încercuire, blocus
blond – adj. bălai, bălan, codalb, băl
179
bluf – n. cacialma, nereuşită, insucces, eşec
boabă – f. picătură, strop
boală – f 1.suferinţă, maladie, afecţiune, beteşug, morb, pătimire 2. pică, ciudă, necaz, ranchiună,
pornire, invidie
boare – f. adiere, vântuleţ, zefir
boarfe – f. pl. – catrafuse, bulendre, calabalâc
bob – m. grăunte, sămânţă, boabă
bobina – vb. a înfăşura, a depăna
bobină – f. mosor
bobârnac – n. lovire uşoară, fam. Ripostă, critică
boboc – m. 1. mugur, 2. pui, puişor 3. ucenic, novice, începător, recrut
boboti – vb. a arde, a dudui
bocăni – vb. a ciocăni, a pocăni
boccea – f. legătură
bocet – n. plângere, tânguire, jelanie
boci – vb. a plânge, a se tângui, a lăcrima, a se văita
bodegă – f. birt, ospătărie, bufet, bar
bodârlău – cufundat, corcodel
bodogăneală – f. 1. mormăială, borboloseală, bâiguială, bombăială; 2. cicăleală, dăscăleală,
sâcâială, molestare
bogat – adj. 1. înstărit, avut, bogătaş, cu cheag, cu stare, prosper, cuărins, pricopsit; 2. roditor,
productiv, fertil, mănos, fecund; 3. abundent, mult, mare, amplu, cuprinzător, întins; 4. fastuos,
strălucitor, grandios, măreţ, impresionat
bogătan – adj. bodat, bogătaş, înstărit
bogăţie – f. 1. avere, avuţie, belşug, prosperitate, prisos, cheag; 2. amploare, abundenţă, vastitate,
întindere, cuprindere, mărime
boi – n. statură, trup
boi – vb. a vopsi, a farda
boiangiu – m. vopsitor
boicota – vb. a submina, a săpa, a roade
boier – m. moşier
boieresc – n. clacă, ruşfet, beilic
boierime – f. aristocraţie, moşierime, nobilime, rotipendadă
180
boieros- adj. trufaş, arogat, fudul
boşdeucă – f. cocioabă
boşog – m. plămân
bolborosi- vb. a mormăi, a bâigui, a bâlbâi, a îngăima
bold – n. ac (cu gămălie)
boldi – vb. a se holba
boli – vb. a zăcea, a fi la pat
bolind – n. meteorit, aerolit
bolnav – adj. suferind, infirm, beteag, neputincios, incapabil
bolnăvicios – adj. debil, firav, şubred, maladiv
bolovan – m. pietroi, stâncă
boltă – f. 1. cer, firmament; 2. cupolă, boltitură, arcadă, arc; 3. prăvălie, dugheană
bolti - vb. a arcui
bombastic – adj. retoric, emfatic, afectat, declamator, pompos, grandilocvent
bombat – adj. convex, umflat, proeminent
bombăni – vb. a mormăi, a bâigui, a îngăima
bomboane – f. dulcuiuri, zaharicale
bondar – m. bărzăun
bonetă - f. scufie, tichie
bonificaţie – f. rabat, reducere, scăzământ, facilităţi (de plată)
bont – adj. turtit, ciuntit, retezat, fără vârf
bonton – n. politeţe, civilitate
bonz – m. căpetenie, şef
borangic – m. mătase
borcănat – adj. umflat, gros
borceag – m. măzăriche
bord – n. ţărm, margine, mal
bordei – n. colibă
bordură - f. chenar, margine, tivitură
boreal – adj. nordic
borfaş – m. pungaş, hoţ, găinar
borhot – n. tescovină, boştină
boroboanţă – f. ispravă, poznă
181
borşi – vb. a fermenta
bortă – f. gaură
borţos – adj. 1. burtos, obez, gras; 2. gravidă, însărcinată, grea
borviz – n. apă minerală
boschet – n. tufiş
boscoandă – f. vrajă
boscorodeală . f. bombăneală, cicăleală
boscorodi – vb. a murmura, a cicăli
bostan – n. dovleac, arbuz
bosumflat – adj. supărat, îmbufnat, ţâfnos, capricios, sucit
boşorogeală - f. hernie
bot – n. gură
boteza – vb. 1. a creştina, a da un nume; 2. a falsifica
boţ – cocoloş, ulz
boţi – vb. a mototoli, a cocoloşi, a şifona
box – n. pugilism
boxă – f. compartiment, despărţitură
brac – n. sfărmătură
brambura – adv. alanadala, aiurea, haotic, dezordonat, fără rost, anapoda
brambureală – f. debandada, haos, dezordine
brancardă – f. targă
branişte - f. pădure
branşa – vb. a conecta, a lega, a ataşa
branşă – f. 1. ramură, domeniu, sector; 2. meserie, profesie, ocupaţie, slujbă, funcţie
braşoave – f. pl. fleacuri, poveşti, palavre, minciuni
braţ – n. 1. mână, brâncă; 2. ramură, ramnificaţie, crac
brav – adj. curajos, temerar
brava – vb. a înfrunta, a sfida
bravo – interj. forate bine, excelent, minunat, felicitări
bravură – f. vitejie, eroism, bărbăţie, temeritate, cutezanţă, îndrăzneală
brazdă – f.1. răzor, polog; 2. (fig) făgaş, dâră, urmă, pârtie
brăzdat – adj. ridat
brâncă – f. 1. erizipel; 2. (reg.) mână
182
brâu – n. 1. cingătoare, centură, cordon, curea, şerpar; 2. mijloc, talie; 3. bordură, chenar, dungă,
brână, ciubuc, vrâstă
breaslă – f. tagmă, corporaţie, rang, categorie, cin
breaz – v. grozav
brebenel – m. dediţel, brebenea, breabăn, ioţă, păştiţă, floarea-paştilor
breşă – f. spărtură, gaură, deschizătură
bretele – f.pl. cozondraci
brevet – n. licenţă, patentă
breveta – vb. a patenta
breviar – n. compendiu, sinteză
brezaie – f. 1.capră ; 2. paparudă
bria – vb. a străluci
briceag – n. cuţitaş, custură, brişcă
brigadă – f. echipă, unitate, grup
brigand – m. tâlhar, bandit, hoţ
briliant – n. diamant
brişcă – f. trăsurică, cabrioletă
britanic – adj. englez
briză – f. v. adiere
broboadă – f. basma, năframă, fişiu
broda – vb. 1. a coase, a înflora; 2. (fig.) a scorni, a născoci, a inventa
brodeală – f. potrivire, nimereală, congruenţă
brodi – vb. a se nimeri, a se potrivi, a concorda
broşa – vb. a lega, a compacta
broşură – f. cărţulie, fasciculă, opuscul
bruftuială – f. muştruluială, dăscăleală, critică, mustrare, reproş
briuon – n. ciornă, schiţă, concept
bruinaj – n. perturbare, tulburare, larmă, zgomot
brumar – m. noiembrie
brumă – f 1. priună ; 2. puţinătate, micime, fleac
brumărel – m. octombrie
brumăriu – adj. fumuriu, vineţiu
brun – adj. negricios, brunet, oacheş, smolit, tuciuriu
183
brusc – adj. neaşteptat, deocheată, subit, inopinant, spontan, fulgelător
brusca – vb. a repezi, a înghesui, a maltrata
brusture – n. lipan
brut – adj. neprelucrat, nefinista, necioplit, grosolan, primitiv, necizelat
brutal – adj. necivilizat, aspru, dur, silnic, agresiv, rău, neomenos
brutalitate – f. duritate, asprime, răutate, agresivitate, neomenie
brutaliza – vb. a agresa, a maltrata, a vătăma, a lovi, a bate, a ataca
bubă – f. 1. abces, furuncul 2. neajuns, încurcătură, complicaţie
bubui – vb. a tuna, a dudui, a vui, a răsuna
bucată – f. 1,. Fragment, parte, frântură, porţie, crâmpei; 2. compoziţie, lucrare
bucate – f.pl. 1. hrană, alimente, mâncare; 2. cereale, grâne
bucălat – adj. dolofan, grăsuţ
bucăţică – f. fărâmă, părticică, fărâmătură, pic
buche- f. literă
bucher – adj. tocilar
buchet - n. 1. mănunchi, smoc, chită; 2. miros, aromă, parfum
buchiseală – f. învăţare, studiu, toceală, buchereală
bucium – n. corn, tulnic
buclat – adj. ondulat, creţ, inelat
buclă – f. zuluf, cârloinţ, creţ
bucluc – n. necaz, neajuns, încurcătură, mizerie
buclucaş – adj. cârcotaş, agasant
bucolic – adj. idilic, pastoral, campestru
bucolică – f. eglogă, idilă
bucura – vb. 1. a se desfăta, a se veseli, a se amuza, a jubila; 2. a beneficia, a profita, a se folosi
de…
bucurie – f. mulţumire, satisfcaţie, plăcere, desfătare, euforie
bucuros – adj. satisfăcut, vesel, bine-dispus, voios, mulţumit
buf – adj. burlesc, caraghios, grotesc, caricatural, parodic
bufant – adj. înfoiat, umflat
bufet – n. bodegă, bar, bistrou
bufni – vb. 1. a izbi, a lovi; 2. a izbugni, a erupe
bufniţă – f. cucuvea, buhnă, bogză
184
bufon – m. măscărici, paiaţă, cabaz, ghiduş, caraghios
buhai – n. 1. taur; 2. cârlig, hreapcă, vergea
buhă – f. bufniţă
buhăit – adj. umflat, buget, puhav
buimac – adj. zăpăcit, ameţit, năuc, tehui
buimăceală – f. năucire, zăpăceală, ameţeală, buimăcire
bulă – f. beşică
bulb – m. tubercul, ceapă
bulboană – f. vâltoare, vârtej, volbură, scoc
bulbucătură – f. umflătură, protuberant
buleandră – f. zdreanţă, boarfe
buletin – n.1. revistă, anuar, periodic; 2. înştinţare, anunţ, comunicat; 3. carneţel
bulgăre – m. cocoloş, grunz, bulz
bulibaşă – m. vătaf, şef
bulin – n. comprimat, caşetă, pilulă
buluc – n. grămadă, ceată, gloată
buluci – vb. a înghesui, a înbulzi
bulversa – vb. a încurca, a răsturna , a dezorganiza
bulz – n. cocoloş, bulgăre
bumb – m. nasture
bumbac – n. 1. coton; 2. vată
bun – adj. 1. cumsecade, de treabă, amabil, inimos, generos, binevoitor; 2. blând, blajin, paşnic,
prietenos, calm, cuminte, cuviincios; 3. plăcut, convenabil, binevenit, util, potrivit; 4. destoinic,
iscusit, capabil, dibaci, abil, apt, vrednic; 5. valabil, neuzat, nestricat, nealterat
bun – n. avere, produs, valoare
bună – f. bunică
bună-credinţă – sinceritate, corectitudine
bună-cuviinţă – politeţe, decenţă, maniere
bunăoară – adv. precum, de exemplu, de pildă
bunăstare – f. belşug, avere, bogăţie, prosperitate
bunătate – f. omenie, cumsecădenie, generozitate, nobleţe, bunăvoinţă, amabilitate, blândeţe
bunăvoinţă – f.1. amabilitate, nobleţe, generozitate; 2. silinţă, râvnă, zel
bundă – f. cojoc, pieptar
185
bun-gust – n. rafinament, distincţie, eleganţă
bunic – m. tată-mare, bun, taică, bunel, tataie
bunică – f. mamă mare, bună, mamaie
bun-simţ – n. sensibilitate, politeţe, bună-creştere, amabilitate
bura –vb. a burniţa, a ţârâi, a cerne
bură – f. burniţă, ţârâială
burduf – n.1. foale, stomac; 2. coş, coviltir
burduhănos – adj. pântecos, umflat
burduhan – n. stomac, burtă, pântece
burduşi – vb. 1. a umple, a îngrămădi, a îndesa, a ticsi; 2. a bate, a snopi, a stâlci, a buşi; 3. a se
coji, a se scoroji, a se coşcovi
burete – m. ciupercă, hrib, mănătarcă
burghiu – n. sfredel
buric – n. ombilic (fig.), centru, mijloc
burlac – m. celibatar, neînsurat, flăcău, becher, cavaler
burlesc – adj. grotesc, caricatural, caraghios, buf, parodic
burniţă – f. târâială, bură, ploaie măruntă
burtă – f. pântece, abdomen, foale
buruiană – f. bălărie, dudău, beldie
burzului – vb. a se supăra, a se enerva, a reacţiona, a a se înfuria
busculadă – f. aglomeraţie, îmbrânceală
busolă – f. 1. compas; 2. (fig.) ghid, călăuză, cicerone
buşi – vb. a împinge, a lovi, a izbi
buşon – n. dop, astupuş
buştean – m. trunchi, butuc, ciump, buturugă
butcă – f. trăsură, rădvan
bute – f. butoi, poloboc, saca, buriu
butelcă – f. sticlă, garafă, butelie
butelie – f. sticlă, butelcă
butnar – m. dogar
butoi – n. bute, polobog, saca, buriu
butonieră – f. cheutoare, gaică
butuc – m. buştean, trunchi, ciolhan, ciump, buturugă
186
butucănos – adj. grosolan, nefinisat, necioplit, necizelat
buturugă – f. butuc, cioată, ciump, buştean
buză – f. 1. margine, limită; 2. tăiş, ascuţiş
buzdugan – n. ghioagă, măciucă
buzunări – vb. a fura, a şterpeli, a pungăşi.

III. DELIMITAREA PROBLEMEI

3.1. Vocabularul din perspectiva prevederilor normative actuale.

Îmbogăţirea vocabularului presupune însuşirea şi folosirea cuvintelor

specifice diferitelor compartimente ale vocabularului. În structura lui întâlnim:
termeni tehnici, regionalisme, arhaisme, neologisme, termeni de argou şi de
jargon. Fără să se folosească aceşti termeni ştiinţifici, ci doar o sumară definire, se
fac exerciţii de recunoaştere a lor în textele literare, se explică prin sinonimie sau
perifrază, apoi se introduc în propoziţii al căror conţinut trebuie să se depărteze de
sensul din manual. Iată, de exemplu, cuvinte întâlnite în textele litarare dintr-un
manual din casa a II- a, care, se cer explicate şi apoi utilizate corect: samocar,
tărăboanţă, teafăr, deşarte, (a) pribegi, tilincă, (a) ocărâ, (a) tuli, menajerie,
pavăză, taifas, tihnă, năvod, (a) străjui, nedumerire, trainic, feeric. Explicarea
cuvintelor poate deveni un moment înb care copii acumulează cunoştinţe ştiinţifice,
dacă învăţătorul foloseşte material didactic adecvata sau explică termeinic unii
termeni ştiinţifici. Este datoria învăţătorului să-i iniţieze pe copii în folosirea
187
dicţionarului. Îi înarmează astfel cu un important instrument al muncii intelectuale.
Mai nou, elevii sunt instruiţi să-şi îmbogăţească vocabularul şi cunoştinţele
accesând calculatorul. Este necesar, de asemenea, să fie explicate expresii şi
locuţiuni precum: a trage de sfoară, a băga de seamă, a da buzna, a pune pe
gânduri, a da sfară în ţară, a lua la rost, a veni de hac, a-i veni inima la loc, etc.,
interesante dovezi ale expresivităţii limbii noastre.
Îmbogăţirea vocabularului copiilor presupune înţelegerea, deocamdată pe
cale practică, a modalităţilor de îmbogăţire a vocabularului limbii, în general.
Pornind de la explicarea prin modul de formare a unor cuvinte derivate cu sufixe
sau prefixe, ori parasintetice, se pot face exerciţii de formare a unor cuinte noi.
Astfel, în cuvântul copilărie se poate porni de la rădăcina copil, la care se pot
adăuga terminaţii, sunete sau grupuri de sunete, cum le putem introduce copiilor,
precum : -ări, -aş, - ărie, -ăros, -iţă, -uţă, -andru etc.pentru a forma cuvinte
înrudite: copilă, copilaş, copiliţă, copilandru, (a) copilări, copilăros, copilărie,
copilăresc.Putem îndruma elevii să formeze cuvinte noi adăugând la cuvinte date
sau propise de ei sufixe precum :-aş, -iţă, - uţă, -ar, -ist, -inţă, -iş, -et ,-i, -uni, -al, -
os, -iza etc.
Vocabularul limbii se îmbogăţeşte de asemenea prin schimbarea valorii
morfologice: Astfel, substantivele: iarna, ziua, noaptea, primăvara, duminica, joia,
etc., pot deveni adverbe, adjectivul: bătrân poate deveni substantiv dacă este
articulat cu articol hotărât sau nehotărât, adverbele: bine, rău pot deveni adjective
sau substantive. Acetse informaţii elevii le primesc mai târziu, prin clasa a IV-a
după ce ei îşi formează conceptele de : substantiv, adverb, adjectiv
Un alt mijloc de îmbogăţire a vocabularului îl constituie împrumuturile.
Asistăm la o masivă îmbogăţire a limbii cu neologisme din limba engleză, franceză
sau italiană. In prezent când studiul limbilor moderne poate începe de la clsa I sau
chiard in învăţământul preşcolar, copiii înţeleg msai bine cuvintele noi,
împrumutate recent. Sunt necesare, totuşi, numeroase explicaţii ale neologismelor

188
întâlnite de copii în textele litarare şi în realţiile lor cu mass-media sau cu instituţiile
extraşcolare cu care vin în contact. Înceea ce priveşte semantica, preocupările
învăţătorului, bazate pe cunoaşterea temeinică a ştiinţei lingvisticii trebuie să fie
diversă. În textele literare sau non literare din manuale, copii întâlnesc cuvinte
folosite cu sensuri de bază, cu sensuri secundare sau figurate, pe care trebuie să le
înţeleagă. Dacă se fac exerciţii temeinice de acest fel, copii utilizează şi ei sensuri
figurate, devenind astfelş creativi. Copii sunt receptivi şi creativi la exprimări de tot
felul : vara doina mi-o ascult, văl de brumă argintie, cald ca o blană a pământului,
casele au căzut în somn adânc, din ochi clipeşte-n cet cicoarea etc., întâlnite în
textele literare.

Ortoepie şi limbaj

Prin respectarea regulilor de ortoepie se asigură realizarea corespunzătoare a

comunicării orale. Pentru realizarea comunicării scrise se aplică normele
ortografice.
Pronunţarea defectuasă prezintă două efecte: un aspect dezagreabil al vorbirii
şi greutatea interlocutorului da a desluşi mesajul. Dimpotrivă, o pronunţare corectă
dă exprimării o sonoritate plăcută şi asigură decodificarea integrală a mesajului.
Modul de pronunţare poate indica semnificaţia aparte atribuită de către vorbitor
unui segment al mesajului. Victor Ion Popa, dramaturg, regizor şi romancier, a dat
câteva exemple sugestive cu privire la rolul diferenţiator şi expresiv şi pronunţării
sunetelor.
Educarea vorbirii elevilor trebuie să ducă la formarea unei dicţii corecte.
Dicţiunea ne învaţă regulile după care trebuie să vorbim pentru a exprima exact
sensul unui cuvânt, aşa cum este el aşezat într-un context oarecare. Pentru realizarea
acestui obiectiv, învăţătorul va avea în vedere următoarele direcţii de acţiune:

189
  educarea aparatului fonator
Aparatul fonator este alcătuit din mai multe organe care participă la formarea
sunetelor : plămânii, care produc aerul necesar pentru a face să vibreze coardele
vocale, laringele, care conţin glota între cele două corzi vocale cât şi cavităţile
nazale şi cavitatea bucală. În scopul formării unei respiraţii echilibrate, al antrenării
întregii cavităţi toracice în vorbire se practică exerciţii de respiraţie. O formă
recomandată în acelaşi scop este lectura cu voca tare a versurilor, întrucât ea obigă
la adecvarea respiraţiei la semnele de punctuaţie.
 Pronunţarea exactă şi clară a sunetelor vorbirii, prin folosirea corectă a
oraganelor articulatorii
Pentru a deprinde elevii cu pronunţarea corectă şi clară a sunetelor se fac
exerciţii care privesc modul de articulare, deschiderea gurii, felul cum participă
buzele la producerea sunetelor. Vocalele: a, ă, â, î, e, I, o, u sunt sunete la emiterea
cărora aerul iese liber, fără să întâlneasă vre un obstacol, dar în pronunţarea lor
organele articulatorii participă în mod diferit. A se pronunţă cu gura larg deschisă,
fără participarea buzelor sau a limbii; ă se formează prin ridicarea limbii spre cerul
gurii, gura fiind jumătate deschisă.
 Cunoaşterea regulilor ortoepice
Regulile ortoepice stabilesc pronunţarea corectă, în situaţii determinate, a unor
sunete, grupuri de sunete şi a cuvintelor. Cunoaşterea lor fereşte vorbitorii de
pronunţia dialectală şi îi avertizează asupra unor situaţii speciale.
 Accentuarea corectă a cuvintelor şi grupurilor de cuvinte
La nivelul enunţului, accentul scoate în relief un cuvânt în funcţie de intenţia
vorbitorului. Prin prezenţa accentului logic la nivelul propoziţiei, cuvintele sunt
plasate în planuri distincte, unul dintre ele detaşându-se de celelalte, datorită
semnificaţiei acordate de vorbitor şi pe care acesta vrea să o facă publică.
 Preocuparea pentru reglarea debitului vorbirii elevilor, în funcţie de intenţiile
comunicării şi de circumstanţa în care se produce
190
 Dacă emiterea întegistrează un număr prea mare de cuvinte într-o unitate de
timp, se produce o comunicare grăbită, din care interlocutorul va reţine parţial
informaţiile. Vorbirea lentă irită interlocutorul sau acesta poate să-l aprecieze greşit
pe partenerul său de discuţii. Învăţătorul va urmări ca, prin metode şi procedee
aparţinând tuturor disciplinelor de învăţământ, să disciplineze gândirea, pentru a
obţine o vorbire curgătoare, cu un număr de cuvinte pe unitatea de timp acceptabil
pentru înţelegerea de către interlocutor.
Ortoepie şi ortografie
Însuşirea ortografiei antrenează mai mulţi factori : auz, văz, memorie motrice,
cunoaşterea gramaticii. Între ortografie şi ortoepie există o legătura strânsă :
pronunţarea clară şi corectă determină o scriere corectă, după cum o pronunţie
greşită poate sta la baza unor greşeli de ortografie. În practica pedagogică s-au
conturat câteva exerciţii cu caracter ortografic.
 Exerciţii de despărţire a cuvintelor în silabe – sunt exerciţii prin care se
realizează însuşirea ortografiei, în cea mai mare măsură prin intervenţia
ortoepiei. Ei vor desprinde concluzia că oricare silabă se construieşte în jurul
unei vocale, îşi vor dezvolta simţul auditiv, vor înţelege relaţia dintre
pronunţare şi scriere, atât în ceea ce priveşte concondarţele, cât şi
nepotrivirile.
 Exerciţiile de dictare fonetică. Se folosesc mai multe tipuri de dictări :
1. dictarea cu explicaţii fonetice prealabile
2. dictarea selectivă – se scriu structurile care ridică problemele din
punctul de vedere al ortografiei sau ortoepiei
3. autodictarea fonetică – elevii îşi dictează un tex cunoscut
pronunţându-l
 Copierea este o metodă care îşi păstrează valoarea, întrucât rezultatele ei sunt
evidente. Văzul are un rol important în însuşirea deprinderilor grafice, iar

191
 copierea asociază văzul cu acte motrice – presupune combinarea menoriei
vizuale cu memoria motrice.

IV. ASPECTE METODICE

4.1. METODOLOGIA PREDĂRII VOCABULARULUI LA CLASELE

PRIMARE

Una dintre cele mai importante sarcini ale ciclului primar o constituie
cultivarea capacităţilor de exprimare a elevilor.Realizarea acestei sarcini în condiţii
dintre cele mai buna are implicaţii favorabile pentru întreaga evoluţie intelectuală a
şcolarilor. În activitatea de învăţare la toate disciplinele nu poate fi conceput un
succes real fără ca elevii să dispună de posibilitatea de a se exprima. Această
capacitate se răsfânge pozitiv asupra întregii lor formaţii, influenţând nemijlocit atât
procesele de cunoaştere, prin conţinutul informativ pe care-l vehiculează, cât şi
întregul comportament al elevilor.Capacitatea de exprimare a şcolarilor mici se

192
cultivă în toate împrejurările, atât în activităţi didactice, cât şi în cele extradidactice
în care elevii sunt puşi în situaţia de a exrsa actul vorbirii.
Obţinerea unor rezultate pune în activitatea de învăţământ în clasa I este
condiţionată de adaptarea cât mai rapidă a copiilor la specificul muncii şcolare.
Această adaptare este influenţată în foarte mare măsură de posibilităţile de
exprimare, de care dispun elevii, iar acestea sunt determinate, printre alţi factori de
măsură în care ei au exersat actul vorbirii atât în perioada preşcolară cât şi după
intrarea în şcoală.
Ca orice activitate de învăţare, şi în deprindeea exprimării corecte, succesul
depinde, mai ales de măsura în care elevii participă activ şi efectiv la procesul
respectiv al învăţării, în cazul de faţă la exresarea exprimării.Nu se poate concepe
învăţarea exprimării fără ca elevii înşişi să exerseze acestă activitate. Faptul că
elevii ascultă şi înţeleg ceea ce li se relatează de către o altă persoană (de către
învăţător), nu poate fi suficient pentru a învăţa să exprime ei înşişi, în mod liber,
ceea ce cunosc, observaţiile, impresiile sau gândurile proprii.Exersarea verbalităţii
libere încă din clasa I în special de către elevii cu greutăţi de exprimare, creează
premisele depăşirii dificultăţilor de adaptare la specificul muncii şcolare, le
stimulează încrederea în posibilităţile de a relata aspecte din experienţa personală,
impresiile şi observaţiile pe care le-au făcut asupra realităţilor în mijlocul cărora
trăiesc şi-şi desfăşoară activitatea.
Până la intrarea în şcoală, atât în grădiniţă, cât şi în familie, precum şi
activităţile libere de joc, împrejurările în care copiii exersează verbalizarea în mod
liber sunt foarte frecvente, în unele situaţii nelimitate chiar.Odată cu intrarea lor în
şcoală, rigorile procesului de învăţământ, mai ales în alte clase cu efective mari,
reduc simţitor ocaziile în care şcolarii pot să se exprime liber, să exerseze liber actul
vorbirii. În condiţiile lecţiilor în care nu se folosesc metode active de învăţare, se
pot întâlni elevi care pe parcursul unor ore sau a unor zile întregi nu exersează
deloc actul vorbirii, sau dacă fac aceasta, verbalizarea lor se rezumă la reproducerea

193
unor întrebări şi la complectarea răspunsului cu lucruri dinainte cunoscute. În
asemenea situaţii, efortul elevilor este cu totul neînsemnat, verbalizarea reducandu-
se doar la aspectul exterior. Fireşte condiţiile care asigură desfăşurarea normală a
lecţiilor impun ca elevii să vorbască numai când sunt întrebaţi şi acest lucru nu
poatae fi neglijat. Totuşi, există posibilităţi pentru extinderea considerabilă a
situaţiilor în care elvii să fie angajaţi în exersarea actului exprimării libere. Acest
lucru trebuie analizat la toate disciplinele şcolare, precum şi activitatea
extradidactică.
Fiind vorba de folosirea exprimării orale şi nefiind îngrădiţi de rigorile
exprimării scrise, elevii pot fi îndrumaţi să se exprime în mod liber, anticipându-se
astfel compunerile libere folosite în orele respective. În acest sens se poate spune
că începuturile compunerilor libere poate fi realizat încă din clasa I, chiar din
perioada preabecedară. De astfel acest început are loc încă de la grădiniţă, şi se
concretizează, mai ales, sub forma povestirilor create de copii. Elevii din casa I au
întotdeauna ceva de relatat din experienţa lor de viaţă, oricât ar fi de redusă aceasta,
de aceea ei trebuie să fie stimulaţi şi încurajaţi în a-şi reda liber observaţiile,
impresiile, părerile chiar dacă uneori această relatare este lipsită de o înlănţuire
logică, riguroasă, în înlănţuirea ideilor şi fără a avea un fond real. De fapt, la clasa I,
nu logica expunerii trebuie să stea pe primul plan ci verbalizarea în sine, exersarea
liberă a actului exprimării. Intervenţia învăţătorului trebuie îndrepatată în mod
obligatoriu spre corectitudinea exprimării. După cum se vede, aceste aşa-zise
compuneri libere elaborate încă din clasa I sunt , de fapt, rezultatul punerii elevilor
în situaţia de a relata în mod liber aspecte cunoscute de viaţă, întâlnite, observate
sau trăite de ei.
Până la vârsta şcolară copii stăpânesc aproape în întregime sistemul
gramatical al limbii române şi regulile cele mai generale de formare a cuvintelor, în
schimb creşterea volumului lexical şi a priceperii de a-l utiliza rămâne câmp deschis
nu numai pentru perioada studiilor, ci pentru toată viaţa. Şcoala înseamnă în această

194
privinţă o etapă hotărâtoare, în care o data cu cunoştinţele de cultură generală,
elevul urmează să-şi însuşească şi un instrument de comunicare alcătuit dintr-un
bogat registru gramatical şi lexical. În cadrul acesteai acţiuni generale, este
important să fie luate în consideraţie locul şi tratamentul ce i se asigură studiului
vocabularului limbii materne atât pe planu cunoştinţelor despre structura lui, despre
relaţiile cu celelalte componente ale limbii, cât şi pe planu activităţilor aplicative,
care urmăresc cultivarea limbajului sub toate aspectele.
Este necesară abordarea în strânsă legătură a problemelor de vocabular cu
cele de gramatică şi ortografie. Astfel, asigurăm nu doar îmbogăţirea vocabularului
care nu trebuie să fie un scop în sine, ci şi utilizarea corectă a diferitelor forme ale
cuvintelor. Nu este suficientă explicarea cuvintelor făcută de obicei în derularea
metodei lecturii explicative şi nici folosirea achiziţiilor de vocabular în aceleaşi
contexte situaţionale. Noile orientări metodice lasă învăţătorului libertatea de a
utiliza creator toate valenţele formative ale textului literar. Un text este foarte
potrivit pentru a realiza o povestire logică, altul se pretează la exerciţii ortografice,
un altul conţine figuri de stil care pot influenţa expresivitatea vocabularului copiilor,
în alte texte sunt evidente exepmlele care ilustrează mijloacele de îmbogăţire a
vocabularului limbii noastre etc.
Cea dintâi condiţie a unei activităţi eficiente a învăţătorului este cultura sa
lingvistică. Acesta trebuie să aibă clară noţiunea de cuvânt, înţeles ca o unitate între
forma sa (semnul lingvistic, alcătuit dintr-un grup de sunete sau litere), conţinutul
său (înţelesul), între cele două componente neexistând o legătură intrinsecă. Se vorbeşte
despre arbitrarul semnului lingvistic, ceea ce determină învăţarea de către fiecare
individ a unu cod lingvistic propriu limbii în care se exprimă, oral sau în scris.
Învăţătorul trebuie să ţină seama de dimensiunile şi calitatea sistemului
lingvistic achiziţionat de elevi înaintea şcolarităţii şi să intervină eficient pentru
însuşirea normelor limbii literare, evitând pronunţarea regională, populară.
Elevii vor fi obişnuiţi :

195
  să pronunţe corect cuvintele care conţin aglomerări de consoane:
administraţie, bibliotecă, aritmetică, etc.
 să acorde o atenţie deosebită pentru cuvintele noi intrate în limbă, încă
neadaptate sistemului limbii, care pun probleme atât în ceea ce priveşte
scrierea cât şi pronunţarea:fairplay, weekend, ketchup, business, etc.
 să nu folosească în exprimare forme utilizate în limba populară care conţin
schimbări fonetice combinatorii: subţire în loc de subţire; sectembrie în loc
de septembrie, adăoga în loc de adăuga, etc.
 să nu folosească pronunţări greşite care constau în schimbarea ordinii unor
sunete sau silabe, de tipul: crastavete în loc de castravete; şicoală în loc de
şcoală; hirean în loc de hrean, etc.
 să nu folosească pronunţări defectuoase întâlnite uneori în vorbirea populară,
constând în omiterea unei vocale între două consoane, sau a unei vocale
întregi: ţărnă, văst, lingurle; poa’, tre’, jumate’, mă-sa, sor-sa, etc.
Pronunţarea model, corectarea abaterilor de la formele literare ale cuvintelor,
exerciţiile de scriere a unor cuvinte cu dificultăţi trebuie să fie preocupări la
ordinea zilei pentru învăţător. Sunt necesare eforturi deosebite pentru ca elevii să
înţeleagă faptul că elev- elevi sau (a) mege şi mersesem nu sunt cuvinte diferite, ci
forme ale aceluiaşi cuvânt. Altul este cazul unor forme ca : am mers, voi merge sau
lui Mihai, unde avem de-a face cu două cuvinte (forme denumite analitice). În
planul lingvisticii teoretice, s-a impus diferenţierea făcută de lingvistul Ferdinand
de Saussure între langue (limba), sistem abstract de semne, şi parole(vorbire), forma
corectă de realizare a limbii. Vorbirea există în formele orale şi scrise ale
comunicării în monolog şi în dialog, ca şi în toate registrele comunicării : informal,
familial şi formal, care este varianta literară a limbii, utilizată în ocazii solemne :
expunerea unei conferinţe, dezbaterea intr-un cadru elevat etc.
O caracteristică generală a predării limbii materne este de a apropia elevii de
formele de comunicare reală, aşa cum sunt ele conţinute de aspectul actual al limbii.
196
În Franţa, ppsihologii, pedagogii, şi lingvisticii au contestat impunerea în şcoală a unei
norme care se detaşează de realiatatea comunicării. Într-un număr special din Chaiers
pedagogiqes, cadrele didactice şi-au exprimat nemulţumirea faţă de faptul că limba pe
care trebuia să o predea era eclectică şi necorespunzătoare realităţii actuale de
comunicare : ’’un numitor comun între La Fontaine, Colette Albert şi Samain, băcanul
de la colţul străzii şi funcţionarul municipal’’.
Este necesar să se analizeze si să se clarifice două concepte : limbă standard
şi limbă literară. Sarcina învăţătorului şi a profesorilor, din punct de vedere a
cultivării limbii elevilor, este să-i înveţe pe aceştia limba standard.
Limba standard este limba utilizată de întreaga comunitate instruită,
indiferent de aparenţa dialectală a vorbitorilor ; este limba uzuală, folosită în
împrejurări obişnuite, neoficiale. Limba literară este aspectul cel mai îngrijit al unei
limbi naţionale, caracterizat printr-un sistem de norme şi prin existenţa a mai multor
stiluri funcţionale : artistic, şiinţific, publicistic şi administrativ.
Şcoala este chemată să asigure însuşirea de către elevi a unei autentice
modalităţi de comunicare formală, în limba standard literară. Trebuie să acorde
atenţie deosebită aspectului oral al comunicării, în care se realizeză şi stilurile sau
registrele limbii. Cel dintâi însuşit de către copil este registrul informal. Chiar din
mediul de familie şi în cadrul grupelor de preşcolari, copilul începe să dobândească
anumite reguli ale comunicării formale : utilizarea pronumelor de politeţe şi a
verbelor la persoana a II-a plural când un copil vorbeşte cu adulţii. Şcoala are ca
scop tocmai dezvoltarea stilurilor comunicării informale, care au drept trăsătură
esenţială îndeosebi utilizarea corectă a formelor limbii literare standard - la nivel
fonetic, lexical, gramatical - , ca şi a formelor zise de politeţe, dar şi, în general, ale
unui stil (oral) mai îngrijit, cu fraze complexe, mai puţin bazate pe parataxă, uneori
a unui vocabular special (profesional), sau al diverselor materii în cazul şcolii.
Stilul formal presupune şi câteva reguli, pe care elvul le învaţă când intră în
şcoală : când vrea să răspundă ridică mâna ; înainte de a comunica răspunsul, se

197
ridică în picioare ; adoptă o ţinută decentă ; nu gesticulează etc. comunicarea
formală presupune o exprimare firească. Registul formal nu îănseamnă însă a forţa
limba, a construi fraze pe care nu le utilizează nimeni în mod normal în limba
literară, a crea o sintaxă dialogată cu totul fals sau artificială.
Învăţătorului îi revina datoria ca, punând condeiul în mâna copilului, ghidând
lectura şi activitatea şcolară a adolescentului, să formeze sau să întărească
deprinderile lor de exprimare literară, să îmbogăţească şi să rafineze cunoaşterea
spontană a limbii cu care elvul vine de acasă, din familie. Şcoala nu fixează
normele, ea contribuie la propagarea şi respectarea lor, explicându-le,
conştientizându-le, sancţionând şi prevenind încălcările.
În momentul intrării copilului în şcoală, el este în posesia câtorva elemente de
comunicare care îi permit să comunice: să emită şi să recepţioneze mesaje. Rolul
şcolii este de a dezvolta capacităţile cu care elevul vine de acasă, care pot fi mai
depăratate sau mai apropiate de limba literară, şi de a asigura însuşirea conştientă a
limbii literare, în varianta ei, care mai mult decât oricare alta, constituie, într-o societate
modernă, un element mediator între individ şi cultură, între individ şi societate.

Însuşirea normelor limbii literare în ciclul primar

În planul lingvisticii teoretice, s-a impus diferenţierea făcută de lingvistul Ferdinand

de Saussure între langue (limba), sistem abstract de semne, şi parole(vorbire), forma
corectă de realizare a limbii. Vorbirea există în formele orale şi scrise ale
comunicării în monolog şi în dialog, ca şi în toate registrele comunicării : informal,
familial şi formal, care este varianta literară a limbii, utilizată în ocazii solemne :
expunerea unei conferinţe, dezbaterea intr-un cadru elevat etc.
O caracteristică generală a predării limbii materne este de a apropia elevii de
formele de comunicare reală, aşa cum sunt ele conţinute de aspectul actual al limbii.
În Franţa, ppsihologii, pedagogii, şi lingvisticii au contestat impunerea în şcoală a

198
unei norme care se detaşează de realiatatea comunicării. Într-un număr special din
Chaiers pedagogiqes, cadrele didactice şi-au exprimat nemulţumirea faţă de faptul că
limba pe care trebuia să o predea era eclectică şi necorespunzătoare realităţii actuale de
comunicare : ’’un numitor comun între La Fontaine, Colette Albert şi Samain, băcanul
de la colţul străzii şi funcţionarul municipal’’.
Este necesar să se analizeze si să se clarifice două concepte : limbă standard
şi limbă literară. Sarcina învăţătorului şi a profesorilor, din punct de vedere a
cultivării limbii elevilor, este să-i înveţe pe aceştia limba standard.
Limba standard este limba utilizată de întreaga comunitate instruită,
indiferent de aparenţa dialectală a vorbitorilor ; este limba uzuală, folosită în
împrejurări obişnuite, neoficiale. Limba literară este aspectul cel mai îngrijit al unei
limbi naţionale, caracterizat printr-un sistem de norme şi prin existenţa a mai multor
stiluri funcţionale : artistic, şiinţific, publicistic şi administrativ.
Şcoala este chemată să asigure însuşirea de către elevi a unei autentice
modalităţi de comunicare formală, în limba standard literară. Trebuie să acorde
atenţie deosebită aspectului oral al comunicării, în care se realizeză şi stilurile sau
registrele limbii. Cel dintâi însuşit de către copil este registrul informal. Chiar din
mediul de familie şi în cadrul grupelor de preşcolari, copilul începe să dobândească
anumite reguli ale comunicării formale : utilizarea pronumelor de politeţe şi a
verbelor la persoana a II-a plural când un copil vorbeşte cu adulţii. Şcoala are ca
scop tocmai dezvoltarea stilurilor comunicării informale, care au drept trăsătură
esenţială îndeosebi utilizarea corectă a formelor limbii literare standard - la nivel
fonetic, lexical, gramatical - , ca şi a formelor zise de politeţe, dar şi, în general, ale
unui stil (oral) mai îngrijit, cu fraze complexe, mai puţin bazate pe parataxă, uneori
a unui vocabular special (profesional), sau al diverselor materii în cazul şcolii.
Stilul formal presupune şi câteva reguli, pe care elvul le învaţă când intră în
şcoală : când vrea să răspundă ridică mâna ; înainte de a comunica răspunsul, se
ridică în picioare ; adoptă o ţinută decentă ; nu gesticulează etc. comunicarea

199
formală presupune o exprimare firească. Registul formal nu îănseamnă însă a forţa
limba, a construi fraze pe care nu le utilizează nimeni în mod normal în limba
literară, a crea o sintaxă dialogată cu totul fals sau artificială.
Învăţătorului îi revina datoria ca, punând condeiul în mâna copilului, ghidând
lectura şi activitatea şcolară a adolescentului, să formeze sau să întărească
deprinderile lor de exprimare literară, să îmbogăţească şi să rafineze cunoaşterea
spontană a limbii cu care elvul vine de acasă, din familie. Şcoala nu fixează
normele, ea contribuie la propagarea şi respectarea lor, explicându-le,
conştientizându-le, sancţionând şi prevenind încălcările.
În momentul intrării copilului în şcoală, el este în posesia câtorva elemente de
comunicare care îi permit să comunice: să emită şi să recepţioneze mesaje. Rolul şcolii
este de a dezvolta capacităţile cu care elevul vine de acasă, care pot fi mai depăratate
sau mai apropiate de limba literară, şi de a asigura însuşirea conştientă a limbii literare,
în varianta ei, care mai mult decât oricare alta, constituie, într-o societate modernă, un
element mediator între individ şi cultură, între individ şi societate.
În cadrul şcolii, dezvoltarea exprimării se realizează ca achiziţie şi ca
învăţare. Achiziţia este cea care se adaugă exprimării elevilor prin modelul
învăţătorului şi prin lectură individuală ; învăţarea este un proces conştient, condus de
învăţător la toate disciplinele. În şcoală trebuie să se realizeze trecerea copilului - din
punctul de vedere al exprimării – de la vorbirea învăţată acasă: ’’ limbaj familiar’’
la varianta standard a limbii literare, al cărei studiu se va desfăşura pe durata întregii
şcolarităţi. Primul cadru didactic care se întâlneşte cu elevul într-o structură de tip
şcolar oragnizată este învăţătorul. De aceea, el trebuie, pentru a reuşi în activitatea
de dezvoltare a exprimării elevilor, să determine raportul între vorbirea de acasă a
elevului şi limba literară standard. Diferenţe se manifestă în funcţie de mulţi şi
complecşi factori: locul instituţiei de învăţământ : în mediul rural sau urban, caracterul
aşezării: izolată, apropiată sau depărtată de oraş, accesul la mass-media etc. Acestor
deosebiri le urmează altele, în cadrul clasei: unii elevi provin dintr-un mediu în care

200
comunicarea este puternic marcată dialectal, alţii dintr-un mediu mai instruit, în
care elmentele dialectale în exprimare sunt minime sau lipsesc. Dacă profesorul
lucrează la nivel de clase sau grupuri de elevi, învăţătorul, mai cu seamă când are
elevi foarte diferiţi în clasă trebuie să-şi adapteze acţiunea formativă la nivelul
individului sau al grupului mic de elevi. A învăţa elevii să se exprime în
conformitate cu normele limbii standard presupune a porni de la înregistrarea
particularităţilor de exprimare neconformă cu acestea, de natură fonetică,
ortografică, gramaticală, lexicală şi a acţiona pentru eliminarea lor treptată şi
înlocuirea lor cu forme aceptate.
Vorbeşte literar acela care nu poate fi descoperit – după cum vorbeşte – din
ce zonă a ţării provine. Între limba literară şi dialect nu există un război de
eliminare. Sunt cuvinte, regionalisme, care au pătruns în limba literară precum: blid,
cofiţă, dungeană, horn, holdă, nea, omăt etc. Ion Roman atrăgea atenţia asupra
faptului că noţiunea de limbă literară nu este simplă, întrucât denumeşte o realitate
formată din două niveluri : limba literaă scrisă şi limba literară vorbită. Între aceste
două aspecte ale limbii literae, comunicarea se face în ambele sensuri. Limba
literară scrisă este cea mai viguroasă datorită mijoacelor ei de difuzare. Ea se
impune mereu mai mult în vorbirea de fiecare zi a oamenilor din toate regiunile
ţării. Putem de aceea presupune că, o dată cu trecerea timpului, deosebirile dintre
limba literară scrisă şi cea vorbită vor fi practic anulate. Până la un punct aceasta se
va face şi prin pătrunderea unor expresii ’’orale’’ în limba literară scrisă. Încă de pe
acum observăm că forme curente în vorbirea uzuală, ca : ăsta, asta etc. apar destul
de des şi în scris. Dată fiind imporatanţa scrierii corecte – şi accentul pus în aceste
sens în cadrul învăţământului pe acest proces – s-a acreditat, în mod fals, ideea că
formarea deprinderilor de sciere corectă înseamnă cultivarea limbii. Dacă formarea
scrierii corecte este un obiectiv important al activităţii şcolare nu însemană că
problematica ei epuizează cultivarea exprimării.

201
 De altfel, însuşirea scrierii corecte nu poate avea loc fără pronunţarea corectă,
iar pronunţarea corectă este o altă cale a se ajunge la limbajul standard. Dacă elevul
va fi învăţat să pronunţe literar, el va constata deosebirea între felul de ase pronunţa
în mediul său familial şi pronunţarea de la şcoală.
Această continuă opunere a variantelor neliterare cu variantele literare este
propusă ca o garanţie pentru obţinerea corectitudinii în exprimare. Raporatea
continuă a variantelor fonice de acasă sau a celor arhaice sau regonale întâlnite în
textele literare studiate cu varianta literară dezvoltată la elev, în mod spontan,
sentimentul distincţiei dintre literar, standard şi neliterar şi oferă o bază temeinică
atât pentru deprinderea pronunţării literare cât şi a scrierii corecte.
Prin abordarea textului artistic existent în manualele de limba română sau
preluat din lista de lecturi suplimentare se realizează o fixare a formelor de expresie
conforme normelor limbii literare.
Din punct de vedere lexical, se poate pune în evidenţă ce efecte are pentru
comunicare utilizarea unui cuvânt cu alt sens decât cel propriu sau schimbarea
structurii fonetice a cuvântului. Alături de intrepreatrea textului literar sau
nonliterar, activităţile de elaborare şi discutare a compunerilor oferă posibilităţi de
dezvoltare a exprimării elevilor. Aceluiaşi scop îi sunt subordonate orele de
comunicare ; prin intermediul lor, elevii îşi consolidează achiziţii şi-şi însuşesc
forme noi, pe care să le integreze în enunţuri corecte.
Important este ca învăţătorul să înţeleagă specificul comunicării standard şi
comunicării artistice şi să acţioneze în două direcţii: pe de o parte să- l ajute pe elv
să-şi formeze capacităţile de comunicare în relaţie directă cu timpul în care trăieşte,
cu metalitatea şi felul de comunicare ale acestuia, pe de altă parte să simtă şi să-şi
explice pe măsura cunoştinţelor lui valorile stilistice ale textului literar. A cere
elevilor să reţină aşa numitele expresii frumoase din textele literare ale scriitorilor
consacraţi şi a le introduce în compoziţii proprii înseamnă a-i îndemna să se

202
exprime într-un mod care nu numai că nu este personal, dar nici nu aparţine
timpului în care trăiesc elevii.

4.2.Aspecte ortografice
Relaţii semantice în mesaje(sinonimie, antonimie, polisemie, omonimie)

Semantica sau semasiologia este ramura lexicologiei care studiază sensurile

cuvintelor, modificările acestora şi cauzele lor. Ea nu este o disciplină exclusiv
lingvistică, pentru că aparţine, în egală măsură, psihologiei, filisofiei, logicii,
antropologiei.
Incă din perioada şcolară, copilul se raportează la cuvinte având constituite
anumite înţelegeri în legătură cu ele. Spre exemplu ştie că opusul lui mare este mic
(antonimie), că un copil poate fi rău sau neascultător (sinonimie), că luna este un
astru, dar ounitate de timp(omonimie), că a face a face înseamnă a găti / a face
mâncare dar şi a construi/ a face o casă ( polisemie).
Intrucât cunoaştere şi însuşirea acestor secţiuni ale vocabularului asigură
capacităţi mai mari de receptare şi elaborare a mesajelor orale şi scrise ale elvilor,
învăţătorul le va acorda atenţia necesară, prin crearea circumstanţelor de utilizare a
lor şi prin evaluarea performanţelor. Sinonimia este asemănarea care există din
punctul de vedereal sensului între două sau mai multe cuvinte cu formă diferită. Pe

203
asceastă bază se pot înlocui unul prin celălalt. Cuvintele care prezintă aceastăa
asemănare se numesc sinonime
Omonimia constă în însuşirea unor cuvinte de a avea aceeaşi formă şi aceeaşi
pronunţare cu un alt cuvânt, de care se deosebeşte prin înţeles şi prin origine.
Spre deosebire de cuvintele polisemantice, care în dicţionar sunt înscrise în
acelaşi spaţiu, omonimele ocupă spaţii diferite, urmează unul altuia, aşa cum se
procedează în cazul unor cuvinte diferite. Se indică pentru fiecare valoarea
morfologică, sensul, expresiile în compunerea cărpora intră, sensul figura (dacă
există), etimologia. Unii scriitori au reuşit să creeze versuri agreabile plecând de la
omonimie care pot fi discutate în clasă, eventual memorate. De exemplu :
Lumea liliac le-a spus,
Unul jos, altul sus :
Cel de sus e zburător
Cel de jos înfloritor.

Astfel este orice mare :

Nuz se laudă că-i mare,
Nici albina n-o să ceară
Miere sau puţină ceară.18

Exerciţiile propuse de învăţător pot să se refere la :

a) Îndentificarea omonimnelor dintr-un text dat :
’’Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni !19’’
b) Construirea de enunţuri cu omonime date : bancă/bancă ; cer/cer ; sare/sare
c) Identificarea şi analiza morfologică şi sintactică a omonimelor dintr-un text dat

18
Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii române în învăţământul primar, editura Emia, Deva, 2007
19
Ion Creangă, Poveşti, Povestiri, Amintiri, editura, Regis, Bucureşti, 2000

204
 Antonimia constă în legătura dintre două cuvinte cu sensul opus. Relaţia
funcţionează ddincolo de perechile de cuvinte : oricare sinonim al unui antonim se opune
celuilalt antonim. Învăţătorul poate propune elevilor următoatele tipuri de exerciţii :
a) Identificarea antonimelor dintr-un text :
’’ Lecţiile de zbor se făceau dimineaţa spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu
noaptea, şi seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina hereţilor, care
dădeau târcoale pe deasupra miriştii’’(Brătescu-Voineşti)
b) Stabilirea antonimelor pentru cuvintele indicate dintr-un text
Polisemia sau polisemantismul constă în trăsătura unui cuvânt de a avea mai
multe sensuri. Sensul cuvântului se dezvăluie în context, motiv pentru care
eleviitrebuie puşi în contact cu contexte diferite, pentru a identifica sensurile
cuvintelor pe baza acelora. Pentru ca elevii să conştientizeze fenomenul polisemiei
şi să-şi îmbogăţească inventarul lexicosemantic, învăţătorul poate apela la diferite
tipuri de exerciţii:
a) să stabileasă sensurile aceluiaşi cuvânt polisemantic în contexte diferite
A face un pod/ a construi
A face bani/ a câştiga
A face patul/ a aranja
A-şi face ghetele /a lustrui
b) să descopere sensurile cu care sunt utilizate în contexte date cuvintele
polisemantice ; să construiasă enunţuri în care aceleaşi cuvinte sunt întrebuinţate cu
alte sensuri.
Câmpul semantic şi câmpul lexical
Chiar dacă elevii se vor întâlni cu aceste două concepte lexicale începând cu
clasa a V-a, ele pot fi avute în vedere din clasele ciclului primar, în special în clasa
a IV-a, deoarece realitatea lingvistică de la nivelul şcolarităţii mici le conţine. Fără
utilizarea terminologiei ştiinţifice, învăţătorul îi poate duce pe elevi la cunoaşterea
şi înţelegerea existenţei lor.

205
 Câmpul semantic este totalitatea sensurilor unui cuvânt. Într-un dicţonar
explicativ se dă, întâi, sensul comun, obişnuit al cuvântului (sensul propriu), apoi
sensurile derivate din aceasta (sensurile secundare) şi, în unele cazuti, sensuri noi,
altele decât cele obişnuite, create pentru a obţine efecte stilistice (sensul figurat). De
obicei, dicţonarere înregistrează cuvintele în afara contextului(aşa procedează şi
majoritatea dicţionarelor de uz şcolar, din raţiuni de spaţiu tipografic, determinate-
şi aceasta –de intenţia de a oferi elevilor informaţia necesară în lucruri nu
voluminoasa şi nu costisitoare. Sunt totuşi şi dicţionare pentru elevi care ilustrează
sensurile cuvintelor prin extrase, din literatura beletristică. Dacă în clase există
dicţionare şcolare sau elevii însăşi au asemenea lucrări, învăţătorul poate cere
elevilor nu numai să găsească sensul unui cuvânt ci chiar totalitatea sensurilor
Se poate ilustra noţiunea de câmp lexical prin două fragmente extrase din
naraţiunea ’’ Puiul’’ :
,, Ziua când era căldură mare, stau la umbră în lăstar ; după-amiaza, când se potolea
vipia, ieşeau cu toţii pe miriştie ; iar în nopţile răcoroase, se adunau grămadă, ca sub
un cort, sub aripile ocrotitoareale prepeliţei.’’20
Elevilor li se pot propune exerciţii diverse, axate pe ideea de câmp lexical,
care nu numai că nu pretind un efort deosebit, dar pot deveni chiar atrăgătoare.
1. Alegeţi zece cuvinte/expresii pe care le-aţi folosi dacă aţi scrie un text despre
pomul de Crăciun
2. Găsiţi în textul următor cuvintele care se referă la culoare :
,, De treci codrii de aramă de departe vezi albind
Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint,
Acolo lângă isvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet… ’’

20
I.Al. Brătescu-Voineşti, Puiul, editura polirom,Bucureşti, 2000

206
3. Găsiţi un singur cuvânt care să le cuprindă, din punctul de vedere al înţelesului
toate cuvintele din lista următoare : vesel, a-i veni să sară în sus, a se înveseli, a-i
strălucii ochii, priviri jucăuşe
Însuşirea corectă limbii materne presupune şi cunoaşterea codului exprimării
în scris, adică a ortografiei şi a punctuaţiei. De aceea învăţarea normelor de
ortografie şi punctuaţie reprezintă o sarcină de seamă a şcolii. Cunoaşterea şi
respectarea acestor norme oferă posibilitatea celui care scrie să-şi poată exprima
corect ideile, iar cititorul să poată recepta cu uşurinţă cele lecturate. Folosirea
greşită a punctuaţiei sau citirea unui text fără să se ţină seama de punctuaţie
denaturează sensul ideilor exprimate în text.
În studiul orografiei, ca, de altfel în general în studierea limbii materne, se
urmăresc obiective normative, descriptive, producive, care se condiţionează, se
întrepătrund şi se sprijină recipoc. În învăţarea ortografiei şi a punctuaţiei trebuie
urmărită realizarea tuturor acestor trei obiective. Scopul normativ urmăreşte
învăţarea normelor, regulilor, principiilor ortografiei si punctuaţiei.
Învăţarea acestor norme nu este un scop în sine ; ele trebuie să aibă un
caracter funcţional, instrumental. Normele respective trebui să costituie
instrumentelle de prevenire a scrierii geşite, ceea ce se realizează în procesul
apilcării lor în prsactica exprimării in scris şi a cititului. Obiectivul descriptiv are în
vedere cunoaşterea semnelor de ortografie şi punctuaţie, a situaţiilor concrete în
care ele sunt utilizate. Scopul productiv se referă la interpretare normelor de
ortografie şi punctuaţie în studiul unor texte.

207
 V. ASPECTE APLICATIVE

6.1.Plan de lecţie

Data: 21.X.2005
Clasa: a II-a E

Aria curriculara: Limba si comunicare

Obiectul: Limba si literatura romana
Subiectul: Sinonime, antonime…
Tipul lectiei: Formare de priceperi si deprinderi

Obiective operationale:
O1.Sa citeasca fluent, corect si constient fragmentele alese din text.
208
 O2.Sa exerseze prin diferite exercitii (cuvinte cu sens opus, asemanator, insusiri)
vocabularul.
O3.Sa alcatuiasca enunturi proprii cu diferite cuvinte date.

STRATEGII DIDACTICE

Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia, expunerea, exerciţiul, jocul didactic

Mijloace didactice : fişe de munca individuală ; ghicitoare ; fişa de munca pe echipe

Forma de organizare : frontală, individuală

DEMERS DIDACTIC

Momentele OB. Conţinutul esenţializat al Strategia

lecţiei OP. învăţării didactică
Moment Se asigura climatul necesar
organizatoric desfăşurării lecţiei în cele mai
bune condiţii.
Se pregatesc materialele necesare
activitatii. Elevii au pe banci
caietele si cartile de Limba si
literatura romana. Ei sunt asezati
pe 4 echipe.

Reactualizarea O1 : Voi verifica tema de acasa - exerciţiul

cunoştinţelor (cantitativ si calitativ).
Citirea integrala a lectiei.”A
sosit toamna”
- Care sunt semnele toamnei pe
care le observam?
Citirea in lant : « Cartile »

209
 - Ce comoara credea baiatul ca va
descoperi ?
- Ce « pret » au cartile ?

Citirea selectiva « Toamna in

musuroi »
- De ce sunt furnicile atat de
vesele ?

Citirea lectiei « Puisorii » pe

roluri
- De ce era baietelul suparat?
- Cum a reusit mama sa-l
impace?

Captarea Copiii vor citi o ghicitoare. -problematizare

atenţiei ”Becu-acesta urias
Pare putin mai pozanas:
Nu se arde niciodata,
Luminand in lumea toata.”
Anunţarea Am inteles ca v-au placut aceast
temei şi a lectii dar vreau sa ma conving de
obiectivelor acest lucru si v-am pregatit niste
exercitii si o surpriza.
Dirijarea
învăţării Voi scrie pe tablă exerciţii, pe -Muncă
O3 : care elevii le vor scrie în caiet şi individuală
le vor rezolva individual :
1.Inlocuiti cuvintele subliniate cu
altele cu inteles asemanator.
*Pomii sunt imbracati cu haine
galbene.
*Pe banci se vad manualele de
limba si literatura romana.
*Bunicul i-a adus un dar deosebit.
*Baiatul nu a fost prea incantat de
darul primit.
*Dupa ce a citit cartile, el a inteles

210
talcul cuvintelor spuse de bunicul.
*Copilasul a fost ascultator.
2.Legati cuvintele cu sens opus:

lacrimi pierde
bogata neastamparat

cauta saraca
cuminte zambet
grija se apropie
se departa nepasare
3.Transformati corespunzator
cuvintele din paranteza
*Toamna a imbracat (pom) cu
haine ruginii. Apoi ( a deschide)
portile scolilor pentru toti copiii.
*Bunicul (a aduce) lui Costache un
cadou. Surpriza (bunic) nu a fost pe
placul baiatului.
*Picioarele (furnici) se misca
neobosite de dimineata pana seara.

4.Completati propozitiile cu
cuvinte din text:
 Printre crengile copacilor se
zaresc………………...
 Numai dupa ce a citit toate
cartile, baiatul a……….
 Furnica aceasta cara la
…………………………….
 Pasarile au atins usor
marginea……………………
 Gheorghita ii vorbeste lui

211
 Bogdan…………………
5.Alcatuieste o propozitie cu un
cuvantul sau o expresie dintre
O4 :
următoarele :musuroi, livada,
autoritar, stol de randunele, mere
rosii ca focul.
Voi corecta, la tablă aceste
exerciţii, precizând toate
variantele găsite de elevi.
Obţinerea -muncă
performanţei Voi oferi fiecăriu elev câte o fişă individuală
individuală de lucru : ANEXA1
Retenţie şi Voi oferi elevilor fişe individuale -muncă
transfer de lucru cu scopul de a identifica individuală
nivelul înţelegerii textelor.
ANEXA2

Evaluare Voi face aprecieri asupra modului

în care elevii au participat la
lecţie.

ANEXA2

Spuneti DA sau NU

1. Autorul poezie cu furnicile este M. Sorescu?

2. Poezia se numeste “Toamna in livada” ?
3. Merele din copacii toamnei erau rosii ?
4. Pe baiatul care a primit in dar carti il chema Costache?
5. Baiatul s-a bucurat pentru darul primit?
6. Bunicul era un om intelept ?
7. Toamna a plecat dintre noi, lasand locul altui anotimp?
8. Roua toamnei este argintie?
9. Furnicile locuiesc in musuroi?

212
10.Imparateasa furnicilor este o albina?
11.Gheorghita este in aceeasi clasa cu Bogdan?
12.Bogdan a vorbit urat cu Gheorghita?
13.Pasarile calatoare pleaca in fiecare iarna in tarile calde?
14.Toamna este un anotimp bogat ?

6.2.Fişe de muncă independentă

FIŞĂ DE MUNCĂ INDEPENDENTĂ

1. Taie cuvântul nepotrivit din enumerările date:

a) curat,limpede,clar,neted;
b) ceartă,supărare,mândrie,învrăjbire,dispută;
c) gingaşă,lină,delicată,plăpândă;
d) drum,pod,cărare,uliţă,stradă;
e) leneş,puturos,mirositor,trândav.

2. Formează enunţuri în care să foloseşti cuvinte cu sens opus(tânar,bătrân;

mic,mare).
Ex. Bogatul e de ajutor săracului ,dacă vrea.
______________________________________________________________
________________________
______________________________________________________________
________________________

213
 ______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
__________________________________

3. Înlocuieşte cuvintele subliniate cu altele cu acelaşi înţelesuri:

a) Zăpada se aşterne pe întreg pământul.
___________________________________________________________
______________________
______________________________________________________________
_______________________
b) Pe crengile copacului se văd veveriţele.
______________________________________________________________
_______________________
______________________________________________________________
_______________________
4. Scrie în paranteză înţelesul cuvântului subliniat:
Pe lac au venit lebedele. (___________________________)
Eu nu dau cu lac pe unghii. (___________________________)
Sorin e lac de sudoare. (___________________________)
Tâmplarul a dat cu lac pe uşă. (___________________________)

5. Alcătuieşte propoziţii în care cuvântul „pod”să aibă mai multe înţelesuri.

______________________________________________________________
_______________________
______________________________________________________________
_______________________
______________________________________________________________
_______________________
______________________________________________________________
_______________________
______________________________________________________________
_______________________

6. Găseşte cuvinte cu sens opus şi alcătuieşte propoziţii cu ele.

214
 sărac ≠__________ fioros≠__________
neted≠__________
periculos≠__________ curajos≠__________
repară≠__________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______________________________________________________________
______

FIŞĂ DE MUNCĂ INDEPENDENTĂ

Completează spaţiul punctat cu un cuvânt cu acelaşi sens ca cel subliniat

Pisica – mâţă

Am acasa o pisicuta
Toata ziua sta la panda.
Ea mai sta si in cotruta
Soricelul sa il prinda.

Sare, peste tot miroase,

Scoate cate o gheruta,
Sta putin, apoi se spala,
Toarce, doarme.Vai! Ce ……….!

215
Copac – pom - arbore

A-nceput cerul sa fie

Fara nori, doar limpezit
Arborii toti se imbraca
Intr-un verde chiar placut.

In livada de pe coasta
…….. isi aduna flori
Peste gradinita noastra
Vin miresme si culori.

E primavara si ………….
Imbraca haina lor cea noua.
La viata se trezesc gandacii
Si-alearga fericiti prin roua.

Galeata - caldare

Treci, ploaie calatoare,

Sa te strang intr-o caldare!
O fantana ma asteapta
Sa ma duc cu o -………...

Sa iau apa pentru flori

Sa pun si la pomisori
Care au cinci ani ca mine
Si fac fructe foarte bune.

Cos - paner

-Hai cu mine!
-Unde mergem?

216
In livada la bunica
Fructe bune sa culegem
Intr-un cos, doar atatica.
-Draga bunicuto, spune-mi
Ai si un ……… mai mare?
Sa pun mere, nuci si prune,
Struguri, pere galbioare?

Cenusiu – sur – gri –plumburi

Nourasul cel de ploaie

Face cerul cenusiu.
Cand privim din zare-n zare
Este ………., trist, ……………..
Vin multi nori gri, calatori
Adusi de hoinarul vant
Ploua pe copaci, pe flori
Tunetele bubuind.
Camera - odaie

Camera mea e frumoasa

Stau in ea si-s fericit.
O face sa straluceasca
Mama mae si-s multumit.
In ………. mea curata
Ma joc zilnic, desenez
Cand vin de la gradinita
Uneori chiar si pictez.

Eu de munca nu ma sperii
Daca fac efort, nu-mi pasa
Scutur hainele, le perii,
E curata-treaga casa.

217
Carare – poteca- drumeag

Eu merg spre gradinita pe-o carare

In ghiozdanel am multe jucarii
Si ma gandesc: „M-am ratacit eu oare?”
Nu vad in jurul meu copii.

Sunt singurica pe …………..

De jur in jur castani pletosi
Doar pasari care sa ma vada
Din pomi inalti, verzi si umbrosi.

In fata mea vine-un mosneag

Cam garbovit si tare trist
-Ce cauti tu, pe-acest ……………….?
-Sa-ti spun cinstit: „M-am ratacit”.

Arome – miros - parfum

Bunicuta mea iubita

Este harnica si buna.
Ca albina din poveste
Ea de toate ne aduna;
Zmeura, mure, capsune
Pentru sirop cu arome.
In micuta ei camara
Are si peltea, magiun
Cu-n ……….. din calea-afara
Al celui mai bun ……………..

Vorba - cuvant

Pisoiasul Mustacioara

218
Da tarcoale pe la oala
Dar cu-o vorba de ocara
Mama-l da pe usa afara.

Sarmanul s-a speriat

Cu-n …….. ea l-a mustrat
„-Rusine, mai, motanel,
E smantana lui Gigel!”

Suparat – posomorat - bosumflat

Azorica, manios,
Sta atent sa prinda un os
Pisicuta dintr-un salt
Imediat l-a inhatat.

Nemultumit, Azorica,
Suparat, intra in cusca.
E ………….., ………….,
……………:”Astept alt os”.

Hrana – mancare - bucate

Mama pregateste hrana

219
Pentru noi, cinci fratiori
…………… cu vitamine
Ca sa crestem marisori
Ea ………… ne imparte,
Dar si multa bunatate.

Dovleac – bostan
In cotet am trei purcei
Parca sunt trei dovlecei
In gradina e-un …………..
Mare, cam cat un cazan.

Intr-o zi un purcelus
A disparut nitelus.
-Unde esti, mai dolofan?
Ai crescut cat un …………..

220
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
_____________________________________________________________

6.3.Fişe de evaluare

FIŞA DE EVALUARE
CLASA A II-A

1. Dictare:
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
221
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………

2. Găseşte cuvinte cu acelaşi înţeles:

calm =.......................... teamă =.....................................
generos=.......................... străbuni =.....................................
iute =........................... tristeţe =.....................................

3. Găseşte cuvinte cu înţeles opus:

primul -....................... târziu -.......................................
mincinos-....................... cumpără-......................................
util -....................... scund -.......................................

6.Cum se comporta băiatul cu vechii lui prieteni? (lecţia „Mărul” de M.

Sântimbreanu)
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
..................................................................................................

7. Scrie două proverbe despre prietenie

.......................................................................................................................................
...............................................................................................................

8. Caracterizează cuvântul:

222
 PRIETENIA
.......................... ............................ – 2 cuvinte care arată însuşiri
........................ ......................... ........................ – 3 cuvinte care arată acţiunea
....................... ...................... .................... ........................ – o propoziţie despre
prietenie
......................... – un cuvânt cu sens asemănător

Fişa de evaluare

1. Alege din coloana alăturată termenii care se potrivesc expresiilor:

nu îmi arde a trăit
nu a luat în seamă nu am chef
a avut parte nu a ţnut cont

2. Leagă cuvintele cu acelaşi înţeles:

223
 meşter a îndruma
priceput totdeauna
a sfătui meseriaş
necaz a decide
mereu talentat
a hotărî ghinion

3.Găseşte perechile de cuvinte cu înţeles opus.

bucurie, a cumpăra, bun, a intra, mult, necaz, a vinde, rău, a ieşi, puţin.
….……………………………………….
……………………………………………
……………………………………………
……………………………………………
……………………………………………

4. Scrie cuvinte cu acelaşi înţeles pentru:

prieten - _______________________
odată - ________________________
necaz - ________________________

5. Alcătuieşte enunţuri cu ajutorul cuvintelor: copil, târg, circ, sfat, şcoală.

___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
____________________________________________________
___________________________________________________________________
_____________

224
6. Încercuieşte explicaţiile potrivite:
„să trăim în bună înţelegere” sugerează:
- elevii să-şi respecte învăţătorul;
- atmosfera în clasă să fie plăcută;
- să existe o înţelegere reciprocă între învăţător şi elevi.
„Nu vreau să pedepsesc pe nimeni” indică:
- învăţătorului nu-i plăcea să-i pedepsească pe elevi;
- purtarea elevilor l-ar fi obligat să-i pedepsească dacă ei refuzau să înţeleagă
cuvintele sale;
- directorul şcolii putea să-i pedepsească.
„Vom fi ca o familie” exprimă:
- buna înţelegere şi prietenia trebuie să existe ca într-o familie;
- şcoala este o a doua familie pentru elevi;
- elevii vor locui împreună

Fişă de evaluare

1. Alcătuieşte propoziţii cu ajutorul cuvintelor învăţătorul, obrajii aprinşi,

încremeni, calm, familie, bună înţelegere.
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________

225
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
_____________________________________
2. Formează perechi de cuvinte cu înţeles opus:
nou băiat aprinşi caldă fată
rece rar vechi calm stinşi
agitat cuminţi des obraznici
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
_________________________________________________________________

3. Înlocuieşte cuvintele îngroşate cu altele cu acelaşi înţeles din lecţie.

Privirea îi coborî pe un băiat cu obrajii îmbujoraţi. Un elev din spate începu
să se strâmbe. Învăţătorul se întoarse dintr-o dată. Băiatul înlemni.
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
_________________________________________________________________

226
 Clasa a IV-a

Limba şi literatura română

Test de evaluare

Calificativ:

Obiective:

-Să găsească ideea principală a unui text;

-Să găsească cuvinte cu înţeles asemănător;

-Să explice expresiile;

-Să alcătuiască propoziţii cu sensul opus cuvântului dat;

-Să alcătuiască o invitaţie la o serbare unui profesor;

-Să despartă în silabe cuvintele;

-Să identifice părţile de vorbire din prima propoziţie;

I.1.Găsiţi ideea principală a textului;

227
,, Băiatul cel mic al lui Dumitru Onişor ieşise cu şase oi la mugurul proaspăt al

primăverii.

-Ce mai faci tu, flăcăule ?îl întrebai eu. Ai ieşit cu oile la păscut?

-M-a trimis tătuca să le mai port! îmi răspunde el serios. Deşi flăcăul cu care

vorbeam era numai de-o şchioapă, deşi intrase în a opta primăvară a vieţii lui,

năcazul lui era adânc şi serios. Zâmbetul meu pieri pe dată.”

(Mihail Sadoveanu- Un om năcăjit)

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………

I.2 Găsiţi sinonime contextuale:

Băiatul……………………………………………………………..

Proaspăt……………………………………………………………

Tătuca………………………………………………………………

De-o şchioapă……………………………………………………..

Nacaz……………………………………………………………….

Zâmbet………………………………………………………………

228
I 3. Explicaţi cu cuvintele potrivite expresia:

,,mugurul proaspăt al primăverii”…………………………………

………………………………………………………………………

,,m-a trimis tătuca sa le mai port”……………………………..

………………………………………………………………………

,,intrase in a opta primăvara a vieţii”

……………………………………………………………………..

………………………………………………………………………

I.4 Alcătuieşte câte o propoziţie cu opusul cuvintelor: zâmbet, serios , răspunde :

1………………………………………………………………………

2………………………………………………………………………

3………………………………………………………………………

I.5.Desparte în silabe cuvintele:

Băiatul ,Onişor , ieşise , şase, era, şchioapă

229
………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………

I.6. Alcătuieşte o invitaţie unui profesor la serbarea de 1 Iunie.

I.7.Trece părţile de vorbire din prima propoziţie în tabel!

substantive adjective numerale pronume verbe

230
I.8 Aminteşte-ţi o lecţie studiată în clasa a III-a şi descrie un personaj în maxim 8

rânduri:

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………….

Criterii de evaluare:

I.1 I.2 I.3 I.4 I.5 I.6 I.7 I.8

3 1 1 4 nu 3 nu

231
 S nu corect corect corect corect reuşeşte corect rezolvă

reuşeşte

B 5 2 2 6 1-2 greşeli 10 cu 1-2

incorect corect corect corect corect corect greşeli

parţial

F.B 6 3 3 6 formulare 13 descriere

corect corect corect corect corect corectă corect fidela

Recomandări:

Dacă ai terminat testul de evaluare te poţi destinde aruncând pete de culoare

pe foaie , pornind de la:

232
Numele şi prenumele _______________________

TEST DE EVALUARE

1. Găsiţi cuvinte cu acelaşi înţeles pentru :

a vorbi = ______________
deştept = ______________
lin = __________________
dragoste = ________________
233
prieten = ____________________
ţărm = ______________________
vesel = ______________________
a ţipa = _____________________
2. Formaţi cuvinte cu înţeles opus după modelul :
înţeles – neînţeles par – impar împădurit – despădurit
clar – _____________ pur - _________ îmbrăcat - ____________
liniştit - ____________ posibil - _________ îngheţat - _____________
________ - _________ ________ - _________ ___________ -
___________
________ - _________ ________ - _________ ___________ -
___________

3. Alcătuiţi propoziţii cu sensuri diferite ale cuvintelor.

corn :
________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________
lac :
_________________________________________________________________

_________________________________________________________________

_________________________________________________________________

4. Subliniaţi cuvintele noi în limba română din textul :

“Domnul Ionescu a participat la un curs de iniţiere în informatică. Dânsul a

contactat un informatician cunoscut. Acesta l-a învăţat să exploreze programele
computerului. Domnul Ionescu a întâmpinat probleme la partea de soft. I s-a părut
mult mai uşoară partea de hard.”

5. Subliniaţi cuvintele vechi în limbă din textul :

“Domnitorul lovi supărat cu sceptrul în podea. Slujnica, speriată, scăpă
chiseaua cu dulceaţă; paharnicul vărsă vinul din pocalul de aur. Toţi curtenii
rămaseră fără glas. Un sol intră grăbit. El îi aduse o carte domnitorului. Cartea era din
partea sultanului otoman. El anunţa că ienicerii şi spahiii năvăliseră în ţară şi doreau
s-o cotropească.”

234
 6.4.Culegere de exerciţii

Structura funcţională

1. Se dau cuvintele: apă, stolnic, păr, harbuz. Făină, bolund, a cânta, volan, văr,
nepot, polcovnic, sameş, a merge, gugiuman, an, unchi, păpuşoi, pedestraş,
curechi, lubeniţă, nepot, tată, hatman, logofăt, flintă, gură, de, doi, la, zi,
cătană, cilindru, lingvistică, sinonime, masă.
Cerinţă: Grupaţi cuvintele date pe cele două compartimente ele
vocabularului: vocabularul fundamental şi masa vocabularului

235
2. Se dau grupurile de cuvinte:
a) perseverent, mister, eden, competent, celebru, citadin, fertil, exilat,
certitudine, senectute, garanţie, fidelitate;
b) părinte, ginere, viţel, găină, stele, vânt, lapte, zi, floare, grâu, a dormi,
casă.
Cerinţe:
a) Identificaţi, dintre grupurile date, pe cel care intră în masa
vocabularului. Explicaţi, printr-un sinonim, cuvintele din acest grup;
b) Cărei părţi constitutive a vocabularului aparţine celălalt grup?

3. Daţi câte patru exemple pentru fiecare categorie de cuvinte care pot intra în
vocabularul de bază, după cum urmează:
a) numele unor obiecte şi acţiuni foarte importante;
b) numele membrilor de familie şi ale unor grade de rudenie;
c) numele unor părţi ale corpului omenesc;
d) numele unor alimente;
e) numele unor plante şi fructe;
f) numele unor păsări şi animale;
g) termeni referitori la tipm;
h) nume referitoare la natură;

4. Ce categorii de cuvinte cuprinde masa vocabularului?

Neologisme
1. Subliniaţi termenii ştiinţifici cu o linie şi termenii tehnici cu două linii din
textele următoare:

236
 a) ,, Starea tehnică a mecanismului de direcţie influenţează într-o măsură
covârşitoare stabilitatea autovehiculului în mers, securitatea circulaţiei
şi uzura pneurilor’’
b) ,, Raporturile dintre gramatică şi vocabular se reflectă în însăşi
noţiunea de cuvânt ca unitate lexicală’’
c) ,, Scheletul mâinii este alcătuit din oasele carpiene, metacarpiene şi
falange’’.

2. Precizaţi sensul următoarelor neologisme: cert, a denunţa, abreviere,

ilaritate, inutil, dezonorare, a anexa, tergiversare, amplasare, generozitate,
episod, flexibil, confesiune, aspiraţie, disculpare, a se agita, altitudine,
surmenaj, ecvestru, a devia, abundenţă, a înhuma, contagios.

3. Alcătuiţi propoziţii cu următoarele neologisme: echilibrat, indiferent,

consecinţe, iluzoriu, disensiuni, efemer.

4. Daţi zece exemple de termeni ştiinţifici din domeniul biologiei.

5. Consultând un dicţionar al limbii române, precizaţi care sunt sensurile

perechilor de antonime neologice prezentate mai jos:
raţional-ilogic, excedent-deficit, adept-adversar, benefic-malefic, a agrava-a
atenua, speranţă-disperare, savant-ignorant, adevăr-eroare, admiraţie-
disconsiderare, a admite-arespinge.

Arhaisme

237
1. Subliniaţi arhaismele din textele următoare, explicati-le sensul şi grupati-le
pe tipuri de arhaisme:
a) ,,-Măria sa regele Poloniei… vă face cunoscut că să vă închinaţi şi să-i
cuceriţi cetatea […], iar cutezând a se împotrivi […] garnizoana va trece pe
supt ascuţişul sabiei.
b) -Du răspuns Măriei sale […] Tot ce-i putem da este plumbul din puşce pre
care i-l vom trimite noi pe ziduri…”. ( M Eminescu)
c) Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă / […] La pământ dormea
ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă”. (M. Eminescu)
d) De din vale de Rovine, / Grăim, Doamnă, cătră Tine, / Nu din gură, ci din
carte, / Că ne eşti aşa departe”. ( M. Eminescu)
e) „Cuconul Tache, răposatul tatăl dumitale, era ispravnic la Focşani; că eu am
fost trimis de am ridicat în fiare pe clucerul Alecu, tovarăşul dumnealui la
isprăvnicie”. (Ion Ghica).
f) „Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah şi spahii/ Vin de –ntunecă pământul la
Rovine în câmpii”. (M. Eminescu).

2. Se dau următoarele forme arhaice: supt, lăcuitorii, pre, poporaţie, lăcuite,

aceştii, inime, a primi, a rupe, documenturi, văzut-au.
Cerinţă: Precizaţi care dintre formele date sunt variante fonetice arhaice ale
formelor literare de astăzi şi care sunt variante gramaticale arhaice.

3. Din poezia „Scrisoarea III’’ de Mihai Eminescu, daţi exemple de arhaisme

lexicale şi semantice.

4. Daţi câte două exemple de arhaisme lexicale, fonetice şi semantice.

5. În ce scop sunt utilizate de scriitori , în operele lor, arhaismele?

238
 Regionalismele
1. Daţi câte două exemple de regionalisme fonetice, lexicale, gramaticale şi
semantice.
2. Se dau textele:
 „Nevasta se ridică în picioare, … şi-şi strânse sub sâni bârneaţa. Trase
în picioare colţuri groşi de lână sură şi ciuboţelele”. (M. Sadoveanu).
 „ … se înnădise în grădina lui de păpuşoi”; „ Să nu mă faci ia acuş să
ieu culeşerul din ocniţă şi să te dezmierd cât eşti de mare”. (I.
Creangă).
Cerinţe:
a) Identificaţi regionalismele din textele date şi precizaţi în ce regiune a
ţării se folosesc.
b) Explicaţi sensul fiecărui regionalism.
3. a) Precizaţi tipurile de regionalisme din exemplele de mai jos:
câne, pită, am fostără, gioi, dioache, gavanos, cântat, harbuz, muiet,
tină, eu mi-s bănăţan, cherpedin, lubeniţă, cătană.
b) Se dau următoarele regionalisme lexicale: bai, bolând, cucuruz,
palincă, căiţă, ciurdă, cimber, fişcă, puchiţei, păpuşoi, perje, cuşmă.
Cerinţă: Precizaţi felul fiecărui regionalism cât şi sinonimul literar.
Cuvântul

1. Cu ajutorul cuvintelor următoare alcătuieşte propoziţii din două, apoi din

trei şi din mai multe cuvinte: copiii, excursioniştii, irna, munte, arbori.
2. Ordonează cuvintele pentru a forma propoziţii:
 Eliza, săi, fraţii, a fost, de, găsită.
 Încet, sat, coboară, noaptea, peste.
 Gustoase, şi, fructele, hrănitoare, sunt.
239
 3. Dă câte patru exmple pentru fiecare cerinţă:
 Fiinţe: ……………………………………………
 Lucruri: ……………………………………………
 Acţiuni: …………………………………………..
 Însuşiri: …………………………………………..
 Numere: ………………………………………….

4. Scrie pentru fiecare cuvânt dat altul cu acelaşi înţeles:

zăpadă-...............; drapel-……………;
vorbeşte-……………; pojar-……………;
duios-……………; elev-……………;
a aduna-……………; cutremur-:……………;
a începe-……………; zadarnic-……………;
a hotărî-……………; ordonat-……………;
5. Scrie pentru fiecare cuvânt dat, un altul cu înţeles opus:
merge-……………; zi-……………
albă-……………; vorbeşte-……………;
bună-……………; întuneric-……………;
pleacă-……………; cuminte-……………;
frumos-……………; mult-……………;
departe-……………; rau-……………;

5. Explică sensul cuvântului subliniat şi găseşte alte înţelesuri pentru

acelaşi cuvânt:
a) Eu toc varză fără zgomot.
Se aude ciocănitoarea: toc! Toc!
Enache împachetează un toc de scris.
c) Câinele scoate limba de un cot.
240
 Cloşca cotcodăceşte: cot! cot!
Şerban stă la un cot de stradă.

VI.CONCLUZII

Limbajul este un sistem de semne, specific oamenilor, alcătuit din sunete

articulate, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele. În cadrul
fenomenului total, care este limbajul, distingem doi factori: limba şi vorbirea.
Limba este principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivităţi, ea
este produsul social al facultăţii limbajului, “o comoară - după Al. Graur - pe care practica
vorbirii o pune la dispoziţia vorbitorilor aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice, un
sistem gramatical existent, virtual, în fiecare creier sau, mai exact, în minţile unui ansamblu
241
de indivizi; căci limba nu este completă la nici unul din vorbitori, ea nu există deplin decât
în masa de vorbitori”.
Vorbirea este realizarea practică a limbii, activitatea practică a vorbitorului.
Ea este un act individual de voinţă şi inteligenţă, la care distingem:
a. combinaţiile prin care subiectul vorbitor utilizează codul limbii pentru
a-şi exprima gândurile sale,
b. mecanismul psiho-fizic care-i permite să-şi exteriorizeze aceste
combinaţii.
Fiecare om îşi însuşeşte treptat, din cea mai fragedă copilărie, limba
poporului în mijlocul căruia trăieşte, limba pe care o vorbesc oamenii din jurul său şi o
foloseşte în relaţiile sale cu ceilalţi, respectând anumite reguli (fonetice, lexicale,
morfologice şi sintactice), proprii limbii respective.

La vârsta preşcolară, când are loc lărgirea şi dezvoltarea raporturilor dintre copil
şi realitatea înconjurătoare, în grădiniţă, copilul devine obiectul unor variate influenţe,
complexe şi bine organizate, în comparaţie cu cele din perioadele precedente. Formele şi
conţinutul comunicării devin mai ample şi mai variate. Practic, de aici începe vorbirea
limbii, căci, înainte de orice, copilul trebuie învăţat să rostească, cu participare sufletească,
afectivă şi intelectuală cuvintele limbii materne.

,,Limba este lăcaşul de adăpost al fiinţei”- spunea Heidegger. Să-i

construim, cu grijă şi responsabilitate, lăcaşul de adăpost cel mai îngrijit cu putinţă
fiinţei de mâine şi, astfel, să ajutăm copilul să se construiască pe sine.

Grija pentru educarea limbajului la copii trebuie să constituie o preocupare

permanentă a părinţilor şi, mai ales, a educatoarelor şi învăţătorilor. Limbajul se dezvoltă ca
un continuum la copil, iar nouă ne revine sarcina de a organiza şi planifica experienţele de
limbaj ale fiecăruia, în funcţie de ritmul propriu de dezvoltare.

Argumente de ordin psihologic scot în evidenţă faptul că vârsta preşcolară

este o etapă hotărâtoare în însuşirea corectă a vorbirii, datorită modificărilor cantitative

242
şi calitative care vizează însuşirea pronunţiei corecte a tuturor fonemelor, construirea
lexicului de bază, apariţia limbajului interior, diversificarea formelor de comunicare,
intensificarea funcţiilor cognitive ale limbajului, asimilarea în practica curentă a
structurilor gramaticale, etc.

Argumentele de ordin pedagogic subliniază rolul hotărâtor pe care îl au

influenţele sistematice asupra dezvoltării vorbirii copiilor, cu atât mai mult cu cât acest proces
este dependent de mediul de vorbire (grădiniţă, şcoală), de modelele de exprimare oferite de
adulţi (îndeosebi aceia care reprezintă pentru copii persoane semnificative-părinţi, educatori).

Practica a dovedit că, pe lângă procesul didactic în sine, este necesar să existe o
diagnosticare a activităţii verbale şi o înregistrare periodică a evoluţiei limbajului fiecărui
copil, bazate pe evaluări continue sau sumative. Este important să vorbim copiilor, să vorbim
cu ei, nu doar către ei, să-i ascultăm şi să-i învăţăm să asculte la rândul lor, să le arătăm cărţi,
imagini, să le descifrăm împreună cu ei, să-i învăţăm să le folosească, să folosim tot ce ei ne
oferă ca experienţă de limbaj, în sprijinul lor.

Pentru ca exprimarea orală să devină abilitate trebuie cultivate în continuare

capacităţile de conversaţie, de povestire şi de comunicare. Ilustraţiile din cărţi se oferă ca o
importantă sursă de observare şi conversaţie. Educatoarea poate îndruma această observaţie,
iar copiii pot elabora răspunsuri simple şi dezvoltate, variate, clare la întrebările directe ale
acestuia, pe lângă acestea s-au încercat stabilirea legăturilor cauzale dintre unele aspecte
surprinse de aceste imagini (frumuseţea legumelor din grădină, hărnicia legumicultorului;
schimbările din natură –anotimpul toamna, peştii din acvariu - mediul de viaţă al acestor
vieţuitoare), precum şi stabilirea unui titlu cât mai frumos, concis şi sugestiv pentru fiecare
din aceste imagini.

Efectuarea jocurilor de rol constituie un procedeu accesibil şi plăcut, ce stimulează

capacitatea de comunicare reciprocă a copiilor. Jocul ,,Eu vând, tu cumperi” surprinde aspecte
din activitatea zilnică, oferă posibilitatea exprimării opiniei proprii.

243
 Memorarea unor poezii şi apoi recitarea lor dau prilejul unor discuţii cu privire la
atitudinile surprinse în text, la atitudinile surprinse în context: ,,Motanul pedepsit” lăcomia şi
urmările ei, ,,Albiniţa” –hărnicia şi disciplina prilej de împlinire, de asemenea au fost
comentate unele expresii din poezia ,,Toamna”.

Am surprins doar câteva modalităţi utilizate în această scurtă perioadă parcursă

până în prezent în care am încercat valorificarea optimă a bagajului informaţional al
deprinderilor şi capacităţilor cu care copiii vin din grădiniţe convinşi că asigurarea unei
comunicări clare, corecte, nuanţate şi cursive, atât în grădiniţă, cât şi în şcoală constituie
premise ce garantează progresul intelectual al copilului şi realizarea obiectivelor cadru
specifice dezvoltării vorbirii, dezvoltării limbajului.

Învăţându-i pe copii să se exprime clar şi corect, aceştia vor gândi la

fel. În condiţii normale de educaţie, în perioada preşcolară, copilul îşi însuşeşte lexicul
de bază al limbii române.
Dezvoltarea limbajului nu se rezumă la creşterea continuă a vocabularului
pentru că odată cu asimilarea fondului lexical, copilul îşi însuşeşte şi semnificaţia cuvintelor,
noţiunilor, care se schimbă şi se îmbogăţesc treptat pe măsura perfecţionării gândirii.
Limbajul şi gândirea sunt în strânsă legătură şi se sprijină reciproc, devenind
mai coerent, mai închegat, fiind un limbaj de comunicare spre deosebire de limbajul situativ.
Limbajul contextual are loc însemnat, organizându-se povestiri,
repovestiri fără suport intuitiv. Limbajul exterior permite rezolvarea de probleme -
situaţii participând şi limbajul interior. La această vârstă se perfecţionează latura
fonetică a limbajului: consoanele (r, l, s, z, ş, j) în versiunile de sunete sau silabe.
Substantivele ocupă primul loc apoi verbele. După 6 ani, copilul pronunţă corect şi
construieşte propoziţii şi fraze redând poveştile, făcând descrierea unei întâmplări cu ajutorul
cuvintelor, iar educatoarea stimulează percepţia copiilor, formând spiritul de observaţie,
schimbând gândirea care apoi se exteriorizează prin limbaj.

244
 Un mijloc adecvat particularităţilor de vârstă, util în educarea limbajului,
este jocul didactic. Cu ajutorul acestuia copiii pot fi iniţiaţi mai uşor în tehnica analizei
şi sintezei fonetice. Metoda de bază rămâne tot exerciţiul, dar nu un exerciţiu
plictisitor, ci un exerciţiu-joc, plin de surprize, care oferă copiilor satisfacţia participării
active.
Preşcolarii nu învaţă regulile gramaticale, dar le respectă în vorbire,
pentru că au în jur permanent modele de vorbire, sunt antrenaţi prin întregul proces
instructiv-educativ din grădiniţă, sunt corectaţi şi ajutaţi atunci când greşesc.
Grădiniţa permite prin programele sale, parcurgerea unor cercuri de
cuvinte, pronunţia corectă, vorbirea nuanţată, reproducerea de povestiri, poezii,
familiarizarea cu situaţia de comunicare.
Şcoala este cea care trebuie să continue opera formării începută în
grădiniţă, dată fiind necesitatea de a respecta cerinţa de bază a întregului nostru
învăţământ şi anume, conducerea unitară şi pregătirea continuă a copiilor pentru viaţă.
Pregătirea copiilor pentru şcoală depinde atât de formarea în grădiniţă a
unor deprinderi specifice activităţilor din şcoală (citit, scris, povestit, creat) întrucât
numai aşa se poate răspunde unui nivel de exigenţă în creştere permanentă.
În conformitate cu didactica modernă, combinarea metodelor active şi
interactive în cadrul unei activităţi duce la o mai mare înţelegere şi asimilare de noi
cunoştinţe, la o fixare şi evaluare mai profundă şi îi motivează mai eficient pe copii să
participe la activitatea desfăşurată.
Cunoştinţele asimilate sunt de lungă durată şi operează constructiv în
schimbarea sau formarea de noi aptitudini comportamentale.

245
 VII. BIBLIOGRAFIE

1. Lucrări de specialitate

Avram, 1996 - Mioara Avram - Gramatica pentru toţi, Editura Academiei

Române , Bucureşti 1996 - Vocabular actual al limbii române,
L.L.R nr.3/1997
Beldescu, 1982 - Gheorghe Beldescu – Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Societatea
de
Ştiinţe Filologice , Bucureşti 1982
Colteanu, 1970 - Ion Colteanu - Limba română contemporană, Vol.II,Vocabularul
Edit.Did.şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
Drincu, 1998 Sergiu Drincu - Derivarea cu prefixe de la latină la română, 1998

246
Graur,1976 - Alexandru Graur - Capcanele limbii române , Editura Ştiinţifică,
Bucureşti , 1976
Gutu, 1982 – Romalo - Valeria Gutu – Corectitudine şi greşeală, Editura
Ştiinţifiică, 1982
Hristea, 1981 - Theodor Hristea - Sinteze de limba română, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1981
Popa, 1994 - Ion Popa - Tematică şi vocabular, Editura Teora 1994
Roman, 1978 - Ion Roman - Vorbiţi mai bine, scrieţi mai bine româneşte
Editura Ion Creangă, Bucureşti 1978
Lefter, 1994 - Ionela Lefter - Limba română – Fonetică vocabular, Editura
Carminis
Piteşti 1994

2. Lucrări de metodică şi pedagogie

Belideanu, 1981 - Eugen Belideanu - Orientări noi în metodologia studierii limbii

române în ciclu primar, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1981
Berca, 1974 - Ion Berca - Metodica limbii române , vol.II Editura Didactică
şi Pedagogică , Bucureşti 1974
Chiosa, 1971 - Clara- Georgeta Chiosa - Baze lingvistice pentru teoria şi practica
predării limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971
Dottrens, 1970 - Rober Dottrens - A educa şi a instrui, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970
Gherghina, Novac, 2005 - Dumitru Gherghina, Cornel Novac - Didactica
activităţilor
instructiv-educativ pentru învăţământul preşcolar, Editura

247
 Didactica Nova, Craiova - 2005
Mihăiescu, 1976 - N. Mihăiescu – Îndrumări pentru studiul limbii române, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
Molan, Peneş, 1983 – Vasile Molan, Marcela Peneş - Metodica desfăşurării
orelor
de limba română ( cls. I- IV ), Editura Didactică şi
Pedagogică,
Bucureşti, 1983
Popescu – Neveanu, 1968 -Paul Popescu – Neveanu - Psihologia generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968
Roman, 1980 - C. Ioan Roman - Lecţii în sprijinul metodelor active ( cercetări
experimentale ), Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti,1980
Safencu, 1983 - Mihai Safencu - Cultivarea limbii române în liceu, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
Stoica, 1982 - Dumitru Stoica, - Psihopedagogia şcolară, Editura Scrisul
Românesc,
Craiova, 1982
Şchiopu, 1983 - Ursula Şchiopu - Psihologia copilului, Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti, 1983
Dumitrana, 1999 - Magdalena Dumitrana - Educarea limbajului în învăţământul
Preşcolar, Editura Compania Bucureşti 1999
Lespezanu, 2007 - Monica Lespezanu - Tradiţional şi modern în învăţământul
preşcolar, Editura Omfal Esenţial Bucureşti 2007
Culea, Sesovici 2008 - Laurenţia Culea, Angela Sesovici - Activitatea integrată din
grădiniţe , Editura Didactica Publishing House, 2008
Revista învăţământului preprimar şi primar vâlcean „Educatorul”
Editura OFFSET CCOLOR - 2002

248
Revista învăţământului preşcolar 1-2 / 2008; 3-4 /2008; Ministerul Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului

3. Lucrări de beletristică

Arghezi, 1981 - Tudor Arghezi - Poezii , Editura Dacia , Cluj-Napoca 1981

Delavrancea, 1967 - Barbu Delavrancea – Nuvele , Editura pentru Literatură,
Bucureşti 1967
Octavian, 1988 - Iosif Ştefan Octavian – Poezii , Editura Cartea Românească
Bucureşti 1988
Eminescu, 1980 - Mihai Eminescu - Poezii, Editura Eminescu, Bucureşti 1980
Petrescu, 1988 - Cezar Petrescu - Fram , ursul polar, Editura Biblioteca pentru toţi,
Bucureşti 1988
Sadoveanu, 1992 - Mihai Sadoveanu – Domnu Trandafir , Editura Romcart,
Bucureşti 1992 - Hanul Ancuţei, Editura Prometeu, Bucureşti
1992
Teodoreanu, 1988 - Ionel Teodoreanu – În casa bunicilor, Editura Biblioteca pentru
toţi , Bucureşti 1988
Topârceanu, 1980 - George Topârceanu - Poezii, Editura Albatros , Bucureşti 1980
Batiste, 1995 - Jenica Batiste - Antologie de poezii pentru copii, Editată de
„ Revista
învăţământului Preşcolar” Bucureşti 1995.

249
 VIII. CUPRINS

I. MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI……………………………………………………..…3

II. ASPECTE TEORETICE…………………………………………………….………..…..8
A. NOŢIUNI GENERALE DE VOCABULAR…………………………….………..….8
1. Cuvântul – unitate de bază a vocabularului………………………...………..8
2.Definiţia şi importanţa vocabularului……………………………………..…13
3. Dinamica şi structura vocabularului………………………………….…..…16
B. ORGANIZAREA INTERNĂ A VOCABULARULUI…………………………….25
1. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI……………………..26
1.1. Elementul autohton………………………………………………………....27
1.2. Elementul latin…………………………………………………………...….29
1.3. Elementul slav…………………………………………………………….....32
2. STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A VOCABULARULUI……………………...36
2.1. REGIONALISME……………………………………………………….…36

250
 2.2. ARHAISME……………………………………………………………..…..42
2.3. NEOLOGISME……………………………………………………………..42
2.4. JARGONUL…………………………………………………………………49
2.5. ARGOUL…………………………………………………………………….52
2.6.ANEXE………………………………………………………………...…..…58
Dicţionar de regionalisme……………………………………………….58
Dicţionar de arhaisme…………………………………………….……..63
Dicţionar de neologisme………………………………………...……….69
3. STRUCTURA SEMANTICĂ A VOCABULARULUI………………………....76
3.1. OMONIME………………………………………………………………….76
3.2. PARONIME…………………………………………………………….…..86
3.3. SINONIME…………………………………………………………...……..91
3.4. ANTONIME……………………………………………………………….117
3.5. CUVINTE POLISEMANTICE…………………………………………..123
3.6. ANEXE…………………………………………………………………….136
Dicţionar de omonime……………………………………………...…..136
Dicţionar de paronime…………………………………………..……..160
Dicţionar de sinonime…………………………………..…………....…171
III. DELIMITAREA PROBLEMEI………………………………………………………...188
3.1.Vocabularul din perspectiva prevederilor normative actuale…………...187
IV. ASPECTE METODICE………………………………………………………………..…192
4.1. Metodologia predării vocabularului la clasele primare………………....192
4.2. Relaţii semantice în mesaje (sinonime, antonime, omonime)…………...204
V. ASPECTE APLICATIVE…………………………………………………………………209
5.1. Planuri de lecţie…………………………………………………………....209
5.2.Fişe de muncă independentă…………………………………………….....214
5.3. Fişe de evaluare………………………………………………………….....222
5.4. Culegere de exerciţii……………………………………………..………...235
VI. CONCLUZII…………………………………………………………………………..…....242
VII. BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………….247
VIII. CUPRINS…………………………………………………………………………….…...251

251