1.

Eseu ”Dezvoltarea limbajului si comunicarii si modalitatile de

realizare la virsta timpurie “
Limbajul, o forma specifica de activitate umana, realizat prin intermediul limbii si al tuturor
resurselor ei, asigura comunicarea intre oameni si intre copii de grădinița. Forma de baza,
naturala si concreta a limbajului este vorbirea, adică realizarea verbala a procesului de
comunicare. Vorbirea este unul din aspectele limbajului, cel mai important, este forma concreta
in care se manifesta limba. Vorbirea este deci actul de folosire individuala si concreta a limbii, in
cadrul procesului complex al limbajului”

Dezvoltarea vorbirii. Limba poate fi definită ca sistem de simboluri rostite, scrise sau exprimate
prin gesturi. Limba este un sistem care le permite fiinţelor umane să comunice între ele.
Dezvoltarea normală a vorbirii are loc pe secvenţe. Dezvoltarea vorbirii (limbajul) este
influenţată de dezvoltarea generală a copilului: cognitivă, socială, perceptivă şi neuromusculară.
De asemenea, dezvoltarea vorbirii depinde de calitatea şi volumul vorbirii auzite, cu alte cuvinte
de calitatea şi volumul stimulilor verbali.Dezvoltarea limbajului și asimilarea limbii materne nu
trebuie privită ca o sarcina ce revine numai limbii române și activităților incluse în acest obiect
de studiu. Atât latura lexicală, semantică, cât și cea gramaticală se realizează prin intermediul
tuturor activităților și factorilor adiacenți procesului instructiv-educativ. În cadrul activităților de
educarea a limbajului, în gradinita, are loc o dezvoltare și perfecționare a acestuia sub aspect
fonetic, lexical și gramatical.Perfecționarea limbajului copiilor de vârstă preșcolară are
importanță deosebita, atât pentru integrarea copiilor în școala, cât și pentru dezvoltarea întregii
lor personalității. Folosind limba ca mijloc de educație: intelectuală, morală, estetică,
educatoarea le dezvoltă vorbirea necesară în procesul de comunicare și de cunoaștere a vieții
înconjurătoare le perfecționează exprimarea, corectează pronunția, îmbogățește vocabularul și
îi ajută pe copii să-și însușească în mod practic structura gramaticală a limbii române.
In epoca preșcolară timpurie profesorul trebuie să se asigure că fiecare copil comunică ușor și
liber cu adulții și copiii, îi învață pe copii să-și exprime cererile cu cuvinte, să înțeleagă
răspunsurile la întrebările adulților și să-i promită copilului motivele de a vorbi cu alți copii.

Este necesar să educați nevoia de a vă împărtăși impresiile, obiceiul de a utiliza formule simple
de etichetă de vorbire (salut, să vă luați la revedere în grădiniță și familie), să vorbiți despre ce
ați făcut, cum v-ați jucat și să încurajați copiii să încerce să pună întrebări despre mediul lor
imediat (Cine? Ce? Unde? Ce face? De ce?).
In anii petrecuti de copil la gradinita, sub influenta procesului de invatamant la care participa
copilul, are loc o asimilare rapida a diferitelor aspecte ale limbii; dezvoltandu-se astfel noi
functii si forme a limbajului. Aici copilul vorbeste mai mult cu alti copii despre ceea ce a vazut, a
auzit, a facut, a gandit. In acest fel trece treptat de la limbajul situativ la limbajul contextual (de
comunicare, care are un rol preponderent fata de primul), iar pe masura ce copilul exploreaza
lumea inconjuratoare, el depaseste tot mai mult limitele experientei desprinzandu-se de
influenta momentului prezent.
Dezvoltarea vorbirii si invatarea corecta a limbajului constituie o preocupare permanenta din
partea educatoarelor.In gradinita, parcurgand cele patru grupe, copiii dobandesc un bagaj de
cunostinte, iar vorbirea devine mai bogata, mai clara, mai corecta, asigurand dezvoltarea
intensa a gandirii.Astfel, intreaga exprienta instructiv-educativa din gradinita atesta
posibilitatea si utilitatea cultivarii limbajului oral, in stransa legatura cu dezvoltarea vorbirii,
efectuandu-se exercitii de pronuntie si de exprimare. Accentul principal in aceasta privinta este
pus pe activitatile de comunicare, pe dialogul liber, pe formarea deprinderilor de exprimare
ordonata a gandurilor, de insusirea treptata a structurii gramaticale a limbii.
Procesul vorbirii are o baza sociala, pentru ca vizeaza, in primul rand, intelegerea interumana.
Problema functiilor este de prima importanta la definirea esentei limbii. Functiunea principala si
specifica limbii, destinatia ei in societate este aceea de a servi ca mijloc de comunicare. Legata
de comunicare este si functia dominatica; limba serveste ca instrument al gandirii, al exprimarii,
obiectivizarii, exteriorizarii ideilor.

În evoluția ontogenetică a copilului, conduita verbală se dezvoltă și se îmbogațește în

permanență, modalitățile verbale devin mai complexe și mai diversificate. Conținutul și
semnificația celor exprimate prin intermediul conduitei verbale se încarcă de caracteristici
subtile și rafinate. Acest conținut este transpus în forme exterioare mai variate, care poartă mai
mult sau mai puțin marca fiecărei personalitați.

“Prin dezvoltarea limbajului și evoluția psihică generală, copilul își însușește noi modele de
conduită verbală care contribuie nemijlocit la acumularea experienței socială. Astfel, devine mai
accesibilă înțelegerea „sistemului deschis” al limbajului, care se conservă prin fluxul continuu de
schimburi cu mediul, și aceasta, desigur, în cadrul ambianței sociale.” (Emil Verza, 2003)

Copilul își construiește propriul limbaj pornind de la performanțele celorlalți, datorită unei
aptitudini, a unui dispozitiv înnăscut pentru limbaj. Deoarece copilul achiziționeaza foarte
repede regulile gramaticale, Chomsky că în acest caz nu e vorba de învațare, ci de o emergență
a unor structuri profunde, preprogramate, care îi permit să construiască o gramatică, pornind
de la datele pe care i le oferă mediul. Dar mediul nu intervine decât ca factor declanșator al
programului prestabilit.

Pornind de la acțiune și primele referințe corporale și spațiale, se schițeaza și se elaborează

comunicarea. Aceste referințe fac parte din descoperirile copilului care acționeaza, dar, pe de
altă parte, și în funcție de aceste referințe, copilul solicită ajutorul adultului, limbajul
neputându-se dezvolta fără o interacțiune. Astfel, încercând să-și rezolve problemele puse de
propria acțiune, de reperele spațiale, are nevoie de sprijinul adultului, de comunicarea cu
acesta. Se creează astfel o relație dialectică, comunicarea se sprijină pe acțiune și pe repere
spațiale, se organizează și se precizează datorită comunicării, pornind numai de la acțiune,
adultul intervenind și învătându-l pe copil atitudini și mișcari, concomitent cu verbalizarea lor.

Așadar, o condiție pentru dezvoltarea limbajului este de a-i da copilului posibilitatea să

acționeze și să câstige experiență spațială. Până la trei luni, emisiile verbale ale copilului nu sunt
diferențiate, evoluția verbală fiind corelată cu dezvoltarea motricitații, urmând apoi a fi corelată
cu dezvoltarea psihomotricității.
De la 3 luni, copilul se joacă cu vocea, așa cum se joacă și cu mainile, reproducând efecte
fortuite, apoi încercând variații, controlul vizual și tactil fiind înlocuit prin controlul auditiv și
kinestezic. Sunetele emise sunt în continuare confuze și exprimă o anumită stare. Sunetele
respective constituie gânguritul. Astfel, începe să stăpâneasca gradual aparatul fono-articulator,
care este o condiție necesară pentru constituirea limbajului.

Elementul afectiv însoțește în permanență elementul motor. Strigătul copilului, care este prima
exprimare sonoră și care este o descărcare motrică a corpului său, spontan, fără model, ca un
gest natural, fiind un act reflex, comandat de o schemă motorie înnăscută, este și o manifestare
a stărilor lui afective pozitive sau negative, capătă după prima luna, atât pentru mamă, cât și
pentru copil, o semnificație globală de plăcere, neplăcere, începând să fie emis cu caracter
intenționat, prin asociere cu urmarile pe care le-a avut anterior. Dacă primele strigăte de
protest constituie un preexercițiu fonator, vorbirea începe să se dezvolte din forme de „joc
oral”, în momentele de satisfacție provocate de emoții plăcute, copilul își modulează tonul
laringian și începe, prin mișcari concomitente ale buzelor și ale limbii, să gângurească,
gânguritul fiind un punct de plecare pentru exersarea performanțelor motorii ce stau la baza
proceselui de articulare. Treptat, auzul începe să diferențieze propriile emisii sonore repetate și
astfel, se formeaza asociațiile temporale între ariile auditive și cele motorii.

În jocurile vocale ale gânguritului, când mama și copilul se amuză și se imită reciproc, se
instalează comprehensiunea și, jucandu-se cu el, mama comunică.

Astfel de jocuri motorii, care se bazează pe relația afectiva mamă-copil, sprijină puternic
achiziția limbajului.

Pe la 5-6 luni, toate aceste sunete izolate se unesc în silabe ce se repetă, formându-se astfel
procesul lalațiunii. Toate aceste combinații de sunete sunt repetate foarte des de către copil și
chiar încearcă să reproducă diverse emisiuni verbale ale adultului.
La început, copilul nu intră în relație cu oricine, nu acceptă pe oricine în spațiul său intim, astfel
încât carența afectivă, prin lipsa stimulării acestor jocuri motorii, poate fi responsabilă de un
retard în apariția limbajului ori de o sărăcie a limbajului.
Chiar de la sfarșitul primului an, arată Osterrieth, sunetele obisnuite tind să devină
reprezentative, ca și gesturile, copilul fiind sensibil la valoarea reprezentativă a limbajului
înainte de a începe să vorbească.

„Nevoia de a se face înțeles crește foarte mult în ultimul pătrar al primului an; de aceea, coplul
folosește mimica, vocea, gesturile, toate mijloacele posibile pentru a răspunde planului
comunicării sociale. Între necesitatea de a se face înțeles și necesitatea de a înțelege, aceasta
din urmă este mai puternică și mai largă (de aceea, copilul va înțelege întâi sensul unui cuvânt și
abia mai târziu va folosi cuvântul respectiv).” (Ursula Șchiopu, 1967)

Între 1-3 ani (perioada antepreșcolară), vorbirea copilului capăta rol de comunicare și poate
ajunge să pronunțe aproximativ o mie de cuvinte până la sfarșitul acestei perioade. Copilul
învată să-și exprime dorințele și trebuințele în propoziții scurte, relativ corecte din punct de
vedere gramatical. Antepreșcolarul întâmpină o serie de dificultăți în pronunțarea corectă a
sunetelor din cauza nematurizării aparatului fonoarticulator și a particularităților sistemului
nervos central. Aceste dificultăți sunt eludarea (omisiunea unor sunete din cuvânt), înlocuirea
unor sunete cu altele, deformarea unor sunete, inversiunea unor sunete în cuvânt (metateza)
sau comprimarea cuvintelor. Menționăm faptul că aceste dificultăți pot fi de natură fiziologică.

În cursul primului semestru al celui de-al doilea an, copilul trece la o nouă etapă, care este
decisivă pentru constituirea limbajului. Dacă până acum, prin tatonări cumulative, prin
combinarea mișcarilor efectuate, ajungea să descopere conduite noi care să-i permită să
rezolve problemele cu care era confruntat, în această perioadă devine capabil să rezolve
problemele fără tatonări prealabile. Devine capabil să-și reprezinte mișcări adecvate înainte de
a le efectua, devine capabil să le combine mintal și să anticipeze efectul lor. Soluția problemei
nu mai e o descoperire datorată acțiunii, ci e inventată înaintea ei. Tatonarea e interiorizată,
după cum arată Piaget. Acesta e semnul apariției funcției reprezentative sau simbolice, de a
reprezenta o acțiune în loc de a o efectua și care constituie fundamentul forței ființei umane.
Apariția acestei funcții este legată de acțiune: se începe prin a imita mișcari pe care cineva le
execută în fața sa și pe care și copilul le poate realiza ( ecopraxie ), producându-se astfel o
asimilare a acestor mișcari în raport cu schemele proprii.
Aceste simboluri gestuale care impregnează experiența la care se referă, constituie forme de
limbaj, limbaj acustic, care strucurează o lume care este axată numai pe plăcerea și satifacția
copilului.

Această atitudine este consecința complexe unei stări a copilului, care îl face să perceapă
întregul înaintea elementelor care îl compun și să nu înțeleaga un ordin verbal decât dacă este
însoțit de gest și dacă intonația e suficient de expresivă, iar răspunsul copilului fiind tot o reactie
globală la situația dată, răspunsul verbal, dacă e posibil, e acompaniat de gesturi. Termenii sunt
folosiți în funcție de acest context semantic global pe care l-a descoperit și care provine din
situații spațiale în care acest termen a fost utilizat. Acest stadiu, în care copilul reacționeaza
global la o situație, percepând întregul înaintea elementelor care îl compun (stadiul de
sincretism motor) favorizează achiziția limbajului, sensibilizând copilul pentru înțelegrea
formelor globale înainte ca el să stăpânească analitic sensul, sincretismul verbal fiind legat de
sincretismul motor, copilul neputând să ia distantă de el însuși.Povestirile preșcolarilor devin
mai complexe și mai nuanțate. Copilul vorbește foarte mult în această perioadă, utilizează
dialogul în timpul jocului și reușește să-și însușeasca noi cuvinte și expresii pe care le aude la
adulți. Preșcolarii mari se exprimă prin propoziții dezvoltate, expresivitatea vorbirii obținându-
se prin folosirea epitetelor, a adjectivelor, repetițiilor și comparațiilor, iar dezacordurile
gramaticale încep să aibe o frecventă mai mică.

Dezvoltarea limbajului are loc odata cu dezvoltarea funcției de comunicare, a funcției de fixare
a experienței cognitive și funcția de organizare a activității. Verbalizarea copilului se colorează
afectiv în jurul vârstei de 4-5 ani, dar se dezvoltă și procesul de formare al vorbirii interioare.
Spre finalul perioadei preșcolare, copilul folosește mult vorbirea în gând.