Tema 1.

FORMAREA CONTINUĂ/ EDUCAŢIA PERMANENTĂ – PREMISĂ ŞI

CONTEXT A DEZVOLTĂRII CARIEREI DIDACTICE

Subiecte de conținut:
1. Accentuarea caracterului permanent al educaţiei (p. 19, O.Dandara);
2. Factorii care generează formarea continuă/ educaţia permanentă;
3. Forme de realizare a formării continue/ educaţiei permanente (p. 27, O.Dandara);

1. Accentuarea caracterului permanent al educaţiei

În condiţiile societăţii actuale creşte din ce în ce mai mult rolul educaţiei. Influenţa şi
importanţa educaţiei sînt resimţite deja de cîteva decenii. Cauzele sunt diverse:
 progresul tehnico-ştiinţific – educaţia se autopromovează, astfel încît devine o primă
sursă a fiinţării omului ca entitate socială;
 schimbările vizibile în politica educaţiei;
 tendinţa şi încercarea guvernelor de a adopta decizii în concordanţă cu noile cerinţe ale
societăţii;
 aprofundarea unor crize sociale generate de diferenţa dintre nivelul de viaţă, gradul de
integrare a unor categorii sociale bine poziţionate şi categorii sociale, supuse riscului
excluderii.
Aşa precum timp de un secol, şcoala se afirmă ca şi principalul factor de educaţie, evident
că problema educaţiei este discutată în contextul problematicii şcolii. Se constată că o societate
în tranziţie are o şcoală în tranziţie, tranziţia fiind uneori resimţită ca o experienţă traumatizantă.
În acelaşi timp nu este corect a aborda problemele şcolii separat de cele ale societăţii, deoarece
majoritatea problemelor identificate în şcoală, îşi au începutul în alte instituţii ale societăţii.
În raport cu ritmul schimbărilor produse la nivel social-economic, efectele educaţiei au
devenit din ce în ce mai întîrziate. În această situaţie se accentuează caracterul continuu al
educaţiei.
În asemenea condiţii şi educaţia îşi schimbă definiţia. Redefinirea educaţiei a fost în
centrul dezbaterilor. Pînă la începutul anilor’70 educaţia, frecvent era suprapusă cu şcolaritatea,
adică cu sistemul educativ formal bine cunoscut. Din aceste considerente nivelul de instruire a
persoanei era evaluat în dependenţă de perioada instruirii în şcoală.
La începutul anilor’70 încetul cu încetul s-a ajuns la concluzia că această viziune asupra
educaţiei este depăşită şi insuficientă pentru a se conforma în realitatea vieţii, de aceea este

1
nevoie de a acorda atenţie şi altor moduri de învăţare. Noua abordare a conceptului de educaţie s-
a bazat pe noţiunile de instruire şi vîrstă şi nu mai corespunde principiilor de bază ale accepţiei
anterioare:
a) şcoala singură este în măsură să răspundă tuturor nevoilor esenţiale de educaţie ale
individului;
b) învăţămîntul este doar pentru populaţia de vîrstă şcolară;
c) cel ce nu are parcurs un traseu şcolar normal este un ignorant.
Din cele expuse deducem că accepţia conceptului de educaţie se modifică odată cu
esenţa fenomenului educaţional. Constatăm, o lărgire a termenului educaţie. Rapid, acest
termen este unanim suprapus cu termenul de învăţare/ instruire, cu locul, metodele şi vîrsta la
care se produce învăţarea. Însă această definire mai largă, dată educaţiei nu a minimizat
importanţa sistemelor educative formale.
Odată cu finalitatea educaţiei se schimbă şi strategia. Reformele serioase implică şi un
nivel ridicat al riscului pentru calitatea educaţiei.
Constatarea crizei în educaţie şi a criticilor adresate sistemelor educaţionale sînt direct
proporţionale cu cererea de educaţie. Coombs Ph. constată cîteva situaţii care explică
intensificarea cererii de educaţie:
a) copiii şi părinţii aspiră fără încetare la avantajele instruirii;
b) guvernele văd în dezvoltarea învăţămîntului condiţia prealabilă a progresului naţional, de
aceea încearcă de a spori „participarea la educaţie”, ceea ce înseamnă cuprinderea a tot
mai multe grupuri de vîrstă pe o durată a învăţămîntului din ce în ce mai mare [233,
p.36].
Educaţia este pusă în situaţia să încerce să se adapteze cerinţelor şi trebuinţelor
educaţionale. T. Husén identifică cîteva schimbări radicale produse în învăţămînt:
 Înscrierea tot mai activă la şcolile secundare şi superioare (explozia învăţămîntului).
Tinerii rămîn în şcoală tot mai mult timp. La fel şi muncitorii pot reveni la şcoală pentru
un învăţămînt profesional specific.
 S-a extins diversitatea formelor de învăţămînt.
 S-a mărit numărul celor cu studii superioare şi a apărut concurenţa.
 După anii’60 s-a constatat că învăţămîntul şi cercetarea contribuie major asupra creşterii
economice. S-a dezvoltat considerabil „industria cunoştinţelor”.
 Explozia cunoştinţelor este o expresie a situaţiei din cercetare, realizată în condiţii din ce
în ce mai specializate. Unele domenii ale producţiei se exprimă în termeni rezultaţi din

2
 cercetare. Această situaţie face tot mai dificilă asimilarea sau interpretarea de către omul
obişnuit din stradă a ceea ce produceau specialiştii.
 Şcoala nu mai deţine monopolul în transmiterea cunoştinţelor, intervine mass-media.
 Se conturează o tendinţă de lărgire/ extindere a învăţămîntului instituţionalizat pe întreaga
viaţă.
Cu toate schimbările produse, contradicţiile dintre educaţie şi societate nu se aplanează.
În condiţiile create se recunoaşte din ce în ce mai mult că educaţia nu se poate reduce la
învăţămîntul formal şi nu poate supravieţui într-un vid social-economic. Educaţia formală are
relaţie cu alte instituţii ce se preocupă de educaţie. Este nevoie chiar de o educaţie
„compensatorie”.
1. Prima extensie este asupra vîrstei pentru care este adresată educaţia. Se lărgeşte baza şi
durata perioadei vieţii în decursul căreia omul este educat. Durata implicării în educaţie
se extinde şi în sensul micşorării vîrstei şi măririi ei. Sînt şi modificări aduse de practica
educaţională: o educaţie fie generală, fie profesională.
2. A doua extensie provine din faptul că educaţia nu este rezultatul doar a instruirii
şcolare. Sociologii pun în evidenţă importanţa „şcolilor paralele” şi afirmă că achiziţiile
şi informaţia pe care o posedă elevii la ieşirea din şcoală, vine şi de la şcolile paralele.
3. A treia extensie este determinată de domeniile de interes ale educaţiei. În secolul XX
educaţia s-a extins în toate domeniile vieţii umane, fără să neglijeze vre-o unul. Educaţia
nu are scopul doar de a forma un om inteligent sau rezonabil, dar şi de a dezvolta
potenţialul, îmbunătăţit prin crearea noilor aptitudini. O asemenea personalitate este
susceptibilă de a se adapta, de a se transforma, de a se perfecţiona în contact cu situaţii
noi întîlnite.
4. A patra extensie s-a produs în însăşi procesul educaţional. Situaţiile educative sînt
variate şi numeroase. Putem exercita o acţiune educativă la niveluri foarte diferite. La fel
şi profesorii/ educatorii sînt foarte diferiţi şi îndeplinesc diverse roluri educaţionale.
Aceste extensii urmau să depăşească contradicţia dintre cererea şi oferta de educaţie, care
în mare parte ţineau de domeniile realizării profesionale. Extensiile menţionate consolidează
caracterul permanent al educaţiei.
În condiţiile progresului tehnico-ştiinţific sistemul educativ face parte dintr-un proces
spectaculos de creştere economică. Efectele economice duc la constatarea că investiţia în
educaţie este cea mai rentabilă pentru individ şi societate.
Educaţia permanentă trebuie privită ca resursă teleologică a procesului educaţional:

3
 a) pregătirea fiecărui educat pentru ansamblul de responsabilităţi pe care urmează să şi le
asume în cursul vieţii ca fiinţă autonomă, ca membru al unei familii şi al unei
colectivităţi, ca cetăţean şi producător;
b) integrarea tuturor eforturilor şi resurselor pedagogice (şcolare, extraşcolare; organizate,
spontane; morale, intelectuale, profesionale, estetice, fizice etc.), realizată succesiv (în
timp) şi simultan (în orice moment şi în orice spaţiu al existenţei) în diferite contexte,
printr-o experienţă reînnoită fără încetare.
Prin educaţia permanentă încercăm realizarea a două finalităţi majore: dezvoltarea
personală şi integrare socială. Astfel, educaţia permanentă oferă posibilitatea teoretică,
metodologică şi practică de rezolvare a conflictului virtual sau real existent între nevoile
individuale şi cererile sociale.

2. Factorii care generează formarea continuă/ educaţia permanentă

Ideea educaţiei permanente nu este o idee noua, ci o găsim prezenta încă din antichitate,
la greci si la romani, iar mai tîrziu arabii au înscris-o în Coran ca obligație religioasă. Întreaga
viața este o școală, afirma J.A. Comenius, iar Nicolae Iorga susţinea ca „învăţat este omul care se
învaţă necontenit pe sine şi învaţă necontenit pe alţii”. Viziunea educaţiei permanente s-a
constituit sub impactul unor fenomene sociale globale, legate de accelerarea dezvoltării
societăţii.
Pentru secolul nostru, învăţarea continua a devenit o cerinţă fundamentală a societăţii,
determinată de o multitudine de factori:
 creşterea exponenţială a informaţiilor şi uzura accelerată a acestora;
 mobilitatea profesiunilor;
 de progresele extraordinare ale ştiinţei, tehnicii, tehnologiei şi mijloacelor de informaţie;
 dinamismul vieţii economice şi sociale;
 democratizarea învăţămîntului;
 creşterea nivelului de aspiraţii spre cultură şi educaţie;
 folosirea cît mai utilă şi cît mai plăcută a timpului liber.
A învăţa să înveţi şi a dori să te perfecţionezi continuu sunt cerinţe ale educaţiei
permanente, prin care omul contemporan învaţă să fie el însuşi, receptiv la schimbări, capabil sa
le anticipeze şi să se adapteze la ele, oferindu-se ca participant la progresul social prin autonomia
sa intelectuală si moral – civică.

4
 Educaţia permanentă se caracterizează prin aceea că este continuă şi globală, integrînd
toate nivelurile şi tipurile de educaţie, asigurînd astfel formarea echilibrată a personalităţii, cu un
grad înalt de autonomie a învăţării, pe baza căreia omul ştie să identifice şi să folosească sursele
de informaţie, să participe la dezvoltarea societăţii şi la educarea celorlalţi membri ai
colectivităţii din care face parte.

3. Forme de realizare a formării continue/ educaţiei permanente

Conceptul de educaţie permanentă este unul integrator şi face trimitere la doi termeni:
educaţie şi formare. Educaţia adulţilor înseamnă implicare şi acţiune, care este, în mare parte,
bazată pe învăţarea din viaţa cotidiană prin impunerea de a se adapta în permanenţă la evoluţia
materiilor/ conţinuturilor educaţiei, dar şi la societate în general. Formele de realizare a educaţiei
permanente sunt diverse:
 educaţia recurentă (lat. recureere – a se întoarce înapoi) „a reveni”. Prin această formă a
educaţiei populaţia activă avea posibilitatea de a reveni asupra formării anterioare,
completînd-o pentru a face faţă perimării accelerate a cunoştinţelor şi a competenţelor
dobîndite anterior;
 educaţia iterativă, ce desemnează posibilitatea adulţilor de a-şi alege perioadele şi
tipurile de studii pe care vor să le urmeze alternativ sau concomitent cu activitatea
productivă, fie cu scopul de completare a unor lacune de pregătire a unor studii
incomplete, fie pentru perfecţionare, aprofundare sau chiar reorientare. După cum a fost
promovat în cadrul UNESCO această formă a educaţiei, „este constituită din perioade
succesive, discontinue”;
 alfabetizarea funcţională – constituie o dimensiune culturală fundamentală a educaţiei
permanente care este condiţionată din punct de vedere istoric. Şi se realizează în cîteva
faze:
 I fază – alfabetizarea primară sau instrumentală (constă în însuşirea cititului,
scrisului şi socotitului de o masă mare de oameni, la scară socială, naţională şi
universală;
 II fază – alfabetizarea secundară sau funcţională (cunoştinţele de lectură,
scriere, calcul devin capacităţi utilizate în procesul muncii, contribuind la
dezvoltarea socială şi individuală în context cultural restrîns.)
 alfabetizare computerială – trecerea de la civilizaţia scrisă la civilizaţia informaţională;
 autoeducaţia ce se se caracterizează prin:

5
  deţinerea puterii de către persoană asupra formării sale şi sensul pe care vrea să-l atribuie;
 o postură critică, interogativă şi exploatatoare vizavi de mediu şi de sine însuşi;
 rolul reflecţiei asupra experienţei, asupra cunoştinţelor, stilul de învăţare şi de formare,
metodele şi calea pe care persoana obişnuieşte a utiliza pentru a-şi atinge obiectivele;
 acest proces se produce în sensul emergenţei înspre persoană şi-i creează sentimentul
globalităţii sale pentru a pune în relaţie elementele dispersate ale experienţei locale; a
pune în relaţie trecutul, prezentul şi viitorul experienţei sale.
Autoformarea se încadrează deopotrivă atît în formarea iniţială, cît şi în cea continuă.
Implicaţiile sale sînt multiple, în plan:
a) cultural, asigurînd o nouă paradigmă de evoluţie a omului şi a societăţii, centrată pe
învăţare/ educaţie continuă;
b) pedagogic/ didactic, „reprezentând o trecere de la noţiunea de educaţie condusă – oferită
la cea de învăţare individualizată ”;
c) economic,furnizând avantaje beneficiarilor învăţării individuale, cu contribuţii financiare
din partea participantului, a statului sau a angajatorului;
d) politic/ de politică a educaţiei, subminînd natura progresivă anterioară a sistemului
educaţional, promovînd un sistem naţional coerent şi comprehensiv de credite şi calificări
ce pot fi acumulate de-a lungul vieţii.

În termeni expliciţi, dicţionarele de specialitate vorbesc despre trei dimensiuni ale

formării continue, determinate de obiective specifice:
I. formare continuă pentru perfecţionare;
II. formare continuă pentru dezvoltare profesională;
III. formare continuă pentru creştere personală.
Relaţiile speciale cu educaţia permanentă sînt mediate prin noţiunile operaţionale de
formare iniţială şi de educaţie a adulţilor. Putem accepta şi abordarea că în sens larg, formarea
continuă reia educaţia de bază pentru a completa, ameliora, ajusta învăţarea despre condiţiile
concrete în care adultul trebuie să facă faţă.