Trăsăturile limbajului preșcolarului și expresivitatea limbajului

Limbajul reprezintă una dintre cele mai importante aptitudini pe care le achiziţionează copilul
preşcolar, acesta fiind totodată un element cheie în însuşirea unei bune educaţii în şcoală şi mai apoi
în mediul universitar. „Însuşirea limbajului este o activitate, un proces, care presupune un efort
îndelungat din partea individului. Aceasta pentru că tehnica de recepţionare (limbajul impresiv) şi de
exprimare (limbajul expresiv) a comunicării este una din priceperile omeneşti cele mai complicate,
pentru însuşirea căreia este nevoie de un şir întreg de ani.” (Jurcău) Dezvoltarea limbajului include
următoarele aspecte: evoluţia în plan fonetic, lexical, gramatical şi semantic. Se ştie deja că
preşcolarii sunt nişte parteneri de conversaţie excelenţi – nu doar că pun o mulţime de întrebări, dar
le şi place foarte mult să povestească. Această caracteristică îi ajută foarte mult pe părinţi şi educatori
în activităţile de dezvoltare a vocabularului şi a competenţelor de comunicare la copii.
 Un studiu recent1, „Mother – child bookreading in low – income families: Correlates and
outcomes during the first three years of life. Child Development” realizat de Raikes, H., Pan, B.A.,
Luze, G., Tamis-LeMonda, C.S., Brooks-Gunn, J., Constantine, J., Tarullo, L.B., Raikes, H.A., &
Rodriguez, E.T. (2006) a evidenţiat efectele citirii de către mame în primii trei ani de viaţa a copiilor.
Părinţii sunt încurajaţi să citească poveşti copiilor lor pentru a favoriza dezvoltarea limbajului şi
abilitaţilor cognitive. Mamele şi copiii au fost participanţi într-un studiu de evaluare a programului
Early Head Start, program federal ce ajută 62000 de familii cu venituri mici în 7000 de comunităţi la
nivel naţional. Early Head Start oferă servicii acasă sau în centre de servicii, pentru a îmbunătăţi
dezvoltarea copilului şi abilităţile părinţilor. Au fost intervievate mai mult de 1100 de femei cu copii
cu vârste de 14, 24 şi 36 de luni. Unele dintre ele participau la programul Early Head Start, iar altele
făceau parte din grupul de control. Mamele au fost întrebate despre frecvenţa cu care citesc povești
copiilor. Deasemenea, s-au pus întrebări legate de resursele şi problemele familiei. Cercetători
experimentaţi au efectuat măsurători standard ale vocabularului şi abilitaţilor cognitive ale copiilor.
Aproape jumătate dintre mame au raportat că citesc zilnic copilului lor la vârsta de 14 luni şi
numărul mamelor creştea odată cu înaintarea copilului în vârstă. Frecvenţa cu care li se citea era
asociată cu rezultatele cognitive şi de vorbire ale copilului la aceeaşi vârstă şi la o vârstă ulterioară.
În general, cu cât mamele citeau mai mult copiilor lor, cu atât vocabularul şi abilităţile cognitive ale
copiilor aveau de câştigat astfel încât, la vârsta de 3 ani (atunci când copiii încep să fie interesaţi de
activităţi de pre-citire) copiii cărora li s-a citit zilnic în primii doi ani de viaţa aveau scoruri cognitive
şi de limbaj semnifictiv crescute. Aceste descoperiri erau evidente pentru copiii vorbitori de limba
engleză, dar şi pentru copiii vorbitori de limba spaniolă. Rezultatul cel mai important a fost că
practica cititului de către mama a influenţat limbajul copilului creând un efect reciproc de “bulgăre
de zăpadă” şi dovedind în acest fel că expunerea timpurie la lectura dezvolta abilitaţi de vorbire,
care, la rândul lor, au condus la dezvoltarea cititului şi a vocabularului. Cu alte cuvinte, bebeluşii
expuşi cititului de la o vârstă fragedă au început să vorbească mai devreme şi au arătat interes faţă de
cărţi, ceea ce a provocat un şi mai mare interes pentru citit, dezvoltându-şi astfel abilităţile cognitive
şi de vocabular. Luate împreună, aceste studii arata ca cititul pe care îl fac părinţii împreună cu copiii
de la o vârstă fragedă, chiar înainte ca aceştia să recunoască literele, poate forma o bază importantă
pentru dezvoltarea vocabularului şi a abilităţii de vorbire, ulterior în viaţa copilului. Aceste
descoperiri sunt cu adevărat importante pentru copiii ce provin din familii sărace, unde realizările
cognitive şi de vorbire ale copilului sunt predispuse la eşec. Prin urmare, programele care contribuie
la conştientizarea importanţei cititului, de către părinţi sau educatoare, pentru copil, poate duce la
câştiguri lingvistice importante în evoluția ulterioară a copilului.

1
http://www.asociatia-profesorilor.ro/dezvoltarea-limbajului-la-copilul-prescolar.html
 În evoluția ontogenetică a copilului, conduita verbală se dezvoltă și se îmbogațește în
permanență, modalitățile verbale devin mai complexe și mai diversificate. Conținutul și semnificația
celor exprimate prin intermediul conduitei verbale se încarcă de caracteristici subtile și rafinate.
Acest conținut este transpus în forme exterioare mai variate, care poartă, mai mult sau mai puțin,
marca fiecărei personalitați.
„Prin dezvoltarea limbajului și evoluția psihică generală, copilul își însușește noi modele de
conduită verbală care contribuie nemijlocit la acumularea experienței socială. Astfel, devine mai
accesibilă înțelegerea „sistemului deschis” al limbajului, care se conservă prin fluxul continuu de
schimburi cu mediul, și aceasta, desigur, în cadrul ambianței sociale2.”
Copilul își construiește propriul limbaj pornind de la performanțele celorlalți, datorită unei
aptitudini, a unui dispozitiv înnăscut pentru limbaj. Deoarece copilul achiziționeaza foarte repede
regulile gramaticale, Chomsky crede că în acest caz nu e vorba de învațare, ci de o emergență a unor
structuri profunde, preprogramate, care îi permit să construiască o gramatică, pornind de la datele pe
care i le oferă mediul. Dar mediul nu intervine decât ca factor declanșator al programului prestabilit.
Alți autori arată că fiecare copil posedă anumite predispozitii pentru învățarea limbajului.
Copilul posedă un mecanism al limbajului, dar acesta nu este decât un mecanism potențial, arată
Penfield și Roberts. Înainte de a vorbi, copilul învată să cunoască semnificația obiectelor ce-l
înconjoară. Dezvoltarea limbajului e de la plecare legată de câstigarea realului de către copil, care
este dependentă de activitatea motrică, corpul devenind instrumentul de descoperire și de cunoaștere,
într-o activitate exploratorie, centrată pe el însuși și pe mediul ambiant.
Activitatea 3rammati îi dă copilului posibilitatea de a adapta acțiuni la scopul pe care și-l
propune și-I permite elaborarea dublului 3ramma de repere spațiale și 3rammati, prin care el poate să
se situeze în lume. Deci, pornind de la acțiune și primele referințe corporale și spațiale, se schițeaza
și se elaborează comunicarea. Aceste referințe fac parte din descoperirile copilului care acționeaza,
dar, pe de altă parte, și în funcție de aceste referințe, copilul 3rammat ajutorul adultului, limbajul
neputându-se dezvolta fără o interacțiune.
Așadar, o condiție pentru dezvoltarea limbajului este de a-I da copilului posibilitatea să
acționeze și să câstige experiență spațială. Până la trei luni, emisiile verbale ale copilului nu sunt
diferențiate, evoluția 3ramma fiind corelată cu dezvoltarea motricitații, urmând apoi a fi corelată cu
dezvoltarea psihomotricității.
În jocurile vocale ale gânguritului, când mama și copilul se amuză și se imită reciproc, se
instalează comprehensiunea și, jucandu-se cu el, mama comunică. Astfel de jocuri motorii, care se
bazează pe relația afectiva mamă-copil, sprijină puternic achiziția limbajului.
Între 1-3 ani (perioada antepreșcolară), vorbirea copilului capăta rol de comunicare și poate
ajunge să pronunțe aproximativ o mie de cuvinte până la sfarșitul acestei perioade. Copilul învată să-
și exprime dorințele și trebuințele în propoziții scurte, 3rammati corecte din punct de vedere
2
Verza E., Verza F., Psihologia vârstelor, București, Editura Prohumanitate, 2000, p. 102
4rammatical. Antepreșcolarul întâmpină o serie de dificultăți în pronunțarea corectă a sunetelor din
cauza nematurizării aparatului fonoarticulator și a particularităților sistemului nervos central. Aceste
dificultăți sunt eludarea (omisiunea unor sunete din cuvânt), înlocuirea unor sunete cu altele,
deformarea unor sunete, inversiunea unor sunete în cuvânt (metateza) sau comprimarea cuvintelor.
Limbajul preșcolarului se dezvoltă astfel sub aspect fonetic, semantic şi gramatical.
Delimitează cuvântul ca unitate fonică, lexicală, gramaticală. Analiza fluxului vorbirii este încă
deficitară – contopeşte într-un singur cuvânt substantivul precedat de prepoziţie şi până la 4 ani
substantivul împreună cu verbul. Datorită dezvoltării auzului fonematic, identifică cu uşurinţă, în
structura cuvântului, silabele şi sunetul iniţial, dar întâmpină greutăţi în identificarea sunetelor din
interiorul cuvântului.
Vocabularul pasiv înregistrează creşteri minime cuprinse între 400-1500 cuvinte si maxime
între 1000-2500, chiar 3000 cuvinte, vocabularul activ rămânând ceva mai restrâns. Atât volumul
vocabularului, cât şi nivelul vorbirii prezintă variaţii individuale datorate următorilor factori:
procesul de maturizare funcţională a aparatului fono-articulator, preocuparea părinţilor pentru
dezvoltarea copilului, prezenţa unor fraţi sau surori mai mari, frecventarea grădiniţei3.
Preşcolarul manifestă o deosebită plăcere în a-şi însuşi cuvinte noi, preluând de la adulţi aşa-
numitele „clişee verbale”, ce tind să se stabilizeze în comunicarea lor verbală. Ceea ce este
remarcabil este faptul că, atunci cînd nu au la îndemână cuvintele potrivite, copiii şi le construiesc,
pornind de la cele însuşite de la adult. După împlinirea vârstei de 5 ani se poate remarca o creştere a
capacităţii de verbalizare a tot ceea ce face şi vede copilul şi chiar o anumită flexibilitate verbală,
care face posibilă vorbirea alternativă, când povesteşte şi se joacă. Desenând sau jucându-se, copilul
vorbeşte fără să-i pese de interlocutor, acesta fiind acolo doar cu titlul de existent. Copilul foloseşte
un limbaj egocentric cum îl denumeşte Jean Piaget4.
Către vârsta de 6 ani, se realizează şi o adaptare la vârsta partenerului. Astfel, în comunicarea
cu adultul, construcţia frazei, deşi simplă, este corectă, mai completă, pe când în comunicarea cu cei
de-o vârstă, fraza, deşi mai săracă,este mai liberă şi însoţită de gestică.
O particularitate a limbajului preşcolarului constă în apariţia unor defecte de vorbire (abatere
de la dezvoltarea normală a limbajului), cele mai răspândite fiind: dislalia, rinolalia sau nazalizarea,
bâlbâiala, corectarea acestora realizându-se prin efectuarea unui tratament logopedic.
Povestirile preșcolarilor devin mai complexe și mai nuanțate. Copilul vorbește foarte mult în
această perioadă, utilizează dialogul în timpul jocului și reușește să-și însușeasca noi cuvinte și
expresii pe care le aude la adulți. Preșcolarii mari se exprimă prin propoziții dezvoltate,
expresivitatea vorbirii obținându-se prin folosirea epitetelor, a adjectivelor, repetițiilor și
comparațiilor, iar dezacordurile gramaticale încep să aibe o frecvență mai mică.

3
Creţu T., Psihologia vârstelor, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 152;
4
Piaget J., Psihologia copilului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2005;
 Procesul de formare a laturii strict individuale a exprimării copiilor, ca particularitate
fundamentală a individului presupune și asimilarea în timp a mijloacelor de expresie ale limbajului
nuanțat.
De la codificarea sensului încifrat al cuvintelor în expresie până la capacitatea de conotație de
către copil a sensului în alte contexte, acestea din urmă ca mască sigură a originalității – este un
proces de durată. De regulă cele două elemente distincte privind sensul unui cuvânt, „sensul
intelectual” care exprimă reprezentarea obiectului și „sensul afectiv” care arată reacția sentimentală a
vorbitului, asigură unitar și complex puterea de transmitere a mesajului5.
Așadar, limbajul nuanțat exprimă sintetic capacitatea intelectuală și afectivă a subiectului,
conferind comunicării calități deosebite, atât în planul cunoașterii, cât și în planul trăirii estetice.
În ciuda unor influențe externe, în rândul cărora putem enumera familia, presa, literatura,
radioul, etc., unitatea de învățământ (grădinița, școala) rămâne factorul de bază, având rolul hotărâtor
în cultivarea vorbirii afective și expresive.
Dezvoltarea vorbirii la preșcolari, în mod special la grupa mare, are loc în condițiile
intensificării activității de intercomunicare a procesului de formare a limbajului interior și de
memorare verbală. De asemenea, presupune cultivarea capacității de comunicare a copiilor – prin
exprimarea datelor perceptive și a reprezentărilor din experiența personală, adaptată la diverse
situații și la parteneri, în vederea pregătirii pentru școală.
Expresivitatea limbajului şi bogăţia sa se manifestă mai ales prin două categorii de fenomene:
 Prima categorie constă în sporirea caracterului explicit al vorbirii (prin epitete ornate, prin
cuvinte privind însuşiri de culoare, mărime, formă, poziţii, comparaţii şi prin intonaţii,
fenomene ce se referă la expansiunea gândirii în limbaj).
 A doua categorie de fenomene este cea a creşterii lungimii propoziţiei şi a contextului
relatărilor verbale. O bunã parte din comunicarea non-verbală se transferă în comunicare
verbală.
Dialogurile copiilor prezintã importante caracteristici. Cele din familie sunt mai simple,
spontane şi intime. În dialogul cu educatoarea, structura propoziţiilor şi a vorbirii este mai evoluată
la copii preşcolari, mijlocii şi mari; caracteristică este însă, la toate vârstele o oarecare stenotipizare a
comunicării în gradiniţă, ca şi un efort şi control permanent în vederea comunicării, dar, în
acelaşi timp şi o mai mare pregnanţă a adresărilor reverenţioase civilizate.
Conversaţiile dintre copii sunt relativ mai puţin controlate decât cele cu
educatoarea, dar şi mai puţin extinse, mai mult încărcate de gestică şi mai puţin educate, mai ales ale
preşcolarilor mici şi mijlocii. Comunicările preşcolarilor mari cu cei mai mici sunt adeseori încărcate
de control şi exigenţe verbale binevoitoare.
De la limbajul situativ, specific antepreşcolaritităţii, se face trecerea la limbajul contextual.
Dacă prima formă lua înfăţişarea dialogului şi avea un caracter extrem de concret, fiind legată de
5
Iordan I., Stilistica limbii romane, 1975, p.13
împrejurãrile şi situaţiile particulare la care participau cei implicaţi, cea de-a doua formă ia
înfăţişarea monologului, copilul povestind ce a văzut, fără ca ascultătorii să cunoască neapărat
situaţia despre care se vorbeşte. Deşi aceste două forme de limbaj coexistă pe toată perioada
preşcolarităţii, locul lor se schimbã în funcţie de sarcinile şi condiţiile în care are loc comunicarea.
Când copilul se referă la experienţa sa nemijlocită, caracterul situativ al limbajului este foarte
prezent, în schimb atunci când el reproduce povestirile auzite de adult, acest caracter se diminuează.
Ca o tendinţă generală, se manifestă totuşi diminuarea caracterului situativ al limbajului
odată cu trecerea spre preşcolaritatea mare.