Personalitatea lui Stefan cel Mare

“Barbat glorios si victorios care a biruit pe toti regii vecini…om fericit căruia soarta i-a
hărăzit cumultă dărnicie toate darurile. Căci pe când altora le-a dat numai unele însuşiri şi
anume prudenţa împreunată cu şiretenie, altora virtuţi eroice şi spirit de dreptate, altora
biruinţa contra duşmanului, numai tie ţi le-ahărăzit la un loc pe toate. Tu esti drept
prevazator,istet,biruitor contra tuturor dusmanilor.Nu in zadar esti socotit printer eroii
secolului nostrum.(cronicarul Polon Micchowski) .
“

In 1438 (după alte surse 1433) s-a născut

Stefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare,
în Borzesti, județul Bacău. A fost domnitorul
Moldovei 47 de ani, două luni și trei
săptămani, domnie ce nu a mai fost egalata in
istoria Moldovei. Este cunoscut pentru
faimoasele lupte impotriva Imperiului
Otoman, Regatul Ungariei si cel al Poloniei, dar
si pentru bisericile si manastirile construite in
timpul domniei sale, unele fiind astazi in lista
patrimoniului mondial. 

Fiu natural şi asociat la domnie al lui Bogdan al II-lea în 1450-1451, născut din

legătura cu Oltea (Maria, nume luat la călugărire, înaintea morţii), ce nu a fost
doamnă în secolul XV şi nici măcar cneaghină (femeie măritată aparţinând
boierimii), care nu provenea din Ţara Românească, ci probabil din părţile
Borzeştiului, ale Bacăului, unde a copilărit Ştefan cel Mare şi a ctitorit o biserică la
Borzeşti, în 1493-1494, în amintirea părinţilor săi.
Dintr-o căsătorie anterioară Oltea mai avea trei fiii: lachim, Ion şi Cârstea, şi două
fiice: Maria, căsătorită cu Şendrea portar de Suceava, căzut în 1481 în lupta de la
Râmnic şi Sora soţia marelui vornic Isaia, cel executat de Ştefan pentru trădare, la
16 ianuarie 1470, după bătălia de la Orbic. Acestora li se adaugă fratele Oltei,
Vlaicu, dregător al lui Bogdan II în 1451 şi apoi al lui Ştefan între 1457 şi 1484, fiul
acestuia Duma, numit de vărul său domnesc pârcălab al unor cetăţi însemnate în
sistemul defensiv al Moldovei, între 1468 şi 1502, şi familia acestuia din urmă,
cunoscută din inscripţia unui tetraevanghel pe care
Ştefan cel Mare a fost domn al Moldovei (1457-1504), fiul lui Bogdan II.
Ştefan cel Mare a fost una dintre personalită ţile de excepţie ale istoriei
româ neşti, voievod ajuns legendar la scurtă vreme după dispariţia sa.
Ştefan a ocupat tronul Moldovei cu ajutorul lui Vlad Ţepeş. A dus o politică de
întă rire a domniei, descurajâ nd tentativele adverse şi înconjurâ ndu-se de
oameni de încredere, pe care i-a ridicat în rang, aşezâ ndu-i în cetă ţile
strategice ale Moldovei. Stabilitatea internă , rod al unei politici de maximă
eficienţă , a fă cut din Moldova o forţă militară în faţa Imperiului Otoman. Însuși
Ș tefan numea Moldova din timpul să u „Poarta creștină ții”.
Moldova a devenit și un partener respectat în relațiile internaționale. Astfel, în
prima parte din lunga sa domnie a dus o politică externă de cooperare cu
Polonia, în lupta pentru redobâ ndirea Chiliei, care a fost reanexată Moldovei
în anul 1465. Din aceeași perioadă datează respingerea lui Matei Corvin de a
supune Moldova controlului Ungariei prin victoria de la Baia (1467), precum
și înfrâ ngerea unei armate tă tare la Lipnic, in apropierea Nistrului (1469 sau
1470).
A doua etapă a domniei lui Ș tefan cel Mare se conturează după anul 1470,
câ nd, pe plan extern, domnitorul moldovean declanșează lupta politica,
diplomatică și militară pentru oprirea expansiunii otomane spre Europa.
Astfel, Ș tefan își impune propriii să i favoriți la tron în Ț ara Româ nească ,
încheie tratate cu Ungaria, Veneția și cu imperiul turcoman al lui Uzun Hasan.
În ianuarie 1475 câ știgă o victorie asupra oștilor otomane, la Vaslui. Această
bă tă lie are importante ecouri europene, dar a fost lipsită însă de alte
consecințe. Lă sat singur în fața marii expediții turcești conduse de sultanul
Mahomed II, care a invadat Moldova în 1476, oastea moldoveană va fi învinsă
la Valea Albă – Ră zboieni.

Stefan cel mare a fost cel mai imnportant domnitor al Moldovei din perioada
medievala.
Personalitatea lui Ştefan cel Mare este una din acele figuri importante care au
marcat istoria ţă rii noastre. Nici - un domn, înaintea sau în urma lui, n-a ajuns
la vâ nta şi celebritatea sa,  nici - unul nu şi-a pă strat între moldoveni şi  între
româ ni un nume aşa de drag, aşa de curat, aşa de popular ca al lui, încă astă zi
aproape de trei veacuri şi jumă tate după moartea sa, Ştefan cel Mare este
idealul poporului nostru el personifică patriotismul, vitejia, dreptatea,
bună tatea, în sfîrşit toate însuşirile unui mare domn, a unui geniu scutitor.
În persoana lui Ştefan cel Mare s-a manifestat omul cu cele mai variate şi
înalte calită ţi: om politic, om clarvă ză tor, om de înaltă cultură , spirit luminat,
gâ nditor, genial strateg, un diplomat de înaltă clasă , un mare cunoscă tor al
calită ţilor apropiaţilor să i şi ale domnitorilor statelor vecine. Recunoştinţa
poporului româ n faţă de Ştefan cel Mare e evidenţiată prin acordarea a două
calită ţi, una laică „cel Mare” ce demonstrează grandoarea personalită ţii lui, a
doua de esenţă creştină „cel Sfâ nt”, ce demonstrează iubirea fă ră margini a
poporului româ n faţă de domnitor câ t şi iertarea pă catelor şi greşelilor lui.

Ș tefan ce Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei Româ niei,

înzestrată cu mari calită ți de om de stat, diplomat și conducă tor militar. Aceste
calită ți i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră ,
generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercă ri, din
interior sau sprijinite din exteriorul ță rii, de îndepă rtare a sa de la domnie. În
timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltă rii sale statale,
cunoscâ nd o perioadă îndelungată de stabilitate internă , prosperitate
economică și liniște socială .
Numele să u nu mai puţin ră sună astă zi decâ t în frumoasele timpuri câ nd
steagurile sale fâ lfâ iau falnic din vâ rful Carpaţilor pâ nă la ţă rmurile Dună rii şi
ale Mă rii Negre, încă astă zi pe înaltul munţilor şi în adâ ncul vă ilor, în oraşe şi
în sate, în palaturi şi în bordeie, pretutindeni numele să u se pomeneşte cu
mâ ndrie şi recunoştinţă . Ş tefan cel Mare  era adevă ratul domn, în toată
puterea cuvâ ntului. Nici - una din însuşirile cu care poeţii i-au caracterizat pe
domnitori nu-i lipsea: vitejie, duh înalt, iubire de dreptate unită cu o cuvenită
energie spre a insufla totodată respect şi dragoste, adevă rata înţelegere a
duhului poporului şi a trebuinţelor sale, iubirea patriei mai mult decâ t a
tronului să u.
In încheiere citez următoarele:Ctitor de ţară şi pă stră tor de datini, chipul lui
Ş tefan cel Mare se ridică peste crestele   veacurilor, nimbat de sfinţenie.

Ş i, cu trecerea vremii, el se arată tot mai netrecă tor. Ş i nu este o închipuire si

nici plă smuire de basm. Este viu, este aevea chipul stră lucitor de luceafă r al
marelui Ş tefan.
Lespezile funerare de la Putna nu l-au putut cuprinde si nici ţintui pe loc. Ele
mă rturisesc doar că crugul vieţii lui pă mînteşti s-a înnă dit acolo pe crugul
veşniciei.
Pretutindeni de - a lungul şi de - a latul Moldovei, firul vieţii şi al istoriei se
toarce din moştenirea lui. Ş i după moarte, ca şi pe cînd era în viaţa s-a
întâ mplat cu el aşa cum spune cronicarul Ureche: ” unde nu cugetai, acolo îl
aflai”.
Pasul să u biruitor, îndră zneţ şi sigur, s-a imprimat şi îl simţi pe scă rile
cetă ţilor, pe drumurile tâ rgurilor şi satelor, pe potecile munţilor şi pe lespezile
bisericilor.
Sub bolţile sfintelor lui ctitorii mă nă stireşti şi bisericeşti, a ră sunat glasul
rugă ciunilor sale, iar din turnurile aceloraşi aşeză minte s-a auzit de atîtea ori,
chemarea lui la oaste, la luptă pentru patrie şi lege. Ecoul lor se aude şi acum.
Ș tefan cel Mare era un domnitor care si-ar fi dat propria viață pentru tara
lui.Acesta era un om credincios,brav și curajos in luptele lui .Din copilă rie își
dorea să ajungă domnitor și să îi omoare pe turci deoarece aceștia îi omorâ se
cel mai bun prieten.
Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza s-a nă scut la 20 martie 1820,avâ nd ascendenţa într-o

veche familie de boieri moldoveni din zona Fă lciului, a că rei primă atestare
documentară datează de la mijlocul secolului al XVII-lea.
Ioan, tată l să u, a fost fiu de că minar şi, la râ ndul să u, a ocupat diverse funcţii:
spă tar şi ispravnic de Fă lciu, pâ rcă lab de Galaţi şi preşedinte de judecă torie. A
stă pâ nit moşii la Barboşi, Deleni şi Bujorul. Sultana, mama domnitorului, era
nă scută Cozadini şi provenea dintr-o familie greco-italiană din
Constantinopol. Viitorul domnitor a avut un frate, Dimitrie, mort în urma unui
accident de că lă rie în 1850 şi o soră , Sultana, viitoare soţie a lui Mihai Jora,
prefect de Roman în timpul domniei cumnatului să u. Din familie a moştenit
energia şi dorinţa de a se remarca, iar şcoala şi prieteniile din tinereţe au
contribuit în mă sură hotă râ toare la canalizarea acestora spre interesul
general al societă ţii româ neşti, al româ nilor din toate provinciile lor istorice
Primii ani ai copilă riei i-a petrecut la moşia tată lui să u de la Barboşi, apoi a
învă ţat în pensionul francez Sachetti din Galaţi şi la Iaşi la pensionul deschis
de francezul Victor Cuenim, unul dintre ofiţerii ră maşi pe meleagurile
moldoveneşti din armata condusă de Napoleon în campania împotriva Rusiei. .
Printre colegii de învă ţă tură s-au numă rat Eugen Alcaz, Anastase Panu, Vasile
Alecsandri, Mihail Kogă lniceanu, care-i vor deveni sfetnici apropiaţi şi
colaboratori direcţi. În 1834 Al.I. Cuza pleacă la Paris, ca mai toţi tinerii cu
stare din acea vreme, să -şi completeze studiile şi obţine diploma de
bacalaureat în litere la Sorbona în 1835. Se înscrie la medicină , apoi la drept,
nefinalizâ nd însă cursurile acestor facultă ţi. Atras de economie va deveni
membru al Societă ţii economiştilor din Paris
Revine în Ţară şi, în septembrie 1837, se înrolează în Armata Moldovei cu
gradul de cadet. În februarie 1840, demisionează pentru a-şi continua studiile
universitare la Paris. Din 1842, îl gă sim la Covurlui, ocupâ nd postul de
Preşedinte al Judecă toriei, ajungâ nd apoi pâ nă la demnitatea de director în
Ministerul din Lă untru (de Interne). În aprilie 1844, s-a că să torit cu Elena
Rosetti, fiica postelnicului Iordache şi al Ecaterinei, din neamul Sturdza,
înrudindu-se cu două mari familii boiereşti din Moldova. Semnificativ, pentru
viitoarea orientare politică a lui Cuza, este faptul că a refuzat categoric ca din
lista dotală a soţiei sale să facă parte robii ţigani, acceptâ nd astfel hotă râ rea
Adună rii Obşteşti a Moldovei, din 31 ianuarie 1944, privind dezrobirea
ţiganilor de pe moşiile domneşti şi mă nă stireşti. În anii urmă tori, s-a apropiat
din ce în ce mai mult de politica promovată de adepţii principiilor
democratice, depă rtâ ndu-se de regimul lui Mihail Sturdza, participâ nd la 27
martie 1848 la Adunarea Populară desfă şurată la Hotelul Petersburg din Iaşi,
unde a şi fost arestat, împreună cu alţi 13 revoluţionari, şi trimis în deportare
la Constantinopol. Se intitula „domn”, dar nu iubea nici sâ ngele albastru, nici
solemnită ţile, nici fasturile, nici pozele teatrale învă luite în tă mâ ia linguşirii.
Nu-i plă cea nici siropul minciunii, nici apa inodoră şi incoloră a deşertă ciunii.
N-a stat trufaş şi teribil pe tron aurit, ci a coborâ t jos, în oraşe şi sate, în pieţe
şi în case, în mijlocul poporului. Să -i vadă traiul. Să -i asculte durerea şi
suferinţa. Să repare marile nedreptă ţi ori mă runtele sâ câ ieli. Să pedepsească
pe tâ lhari. Să expună oprobiului public pe cei prinşi „cu ocaua mică ”. Să -şi bată
joc de şarlatani şi leneşi. Dar mai ales să simtă inima omului din popor ală turi
de inima lui şi să ocâ rmuiască Ţara după bă tă ile acestei inimi… A fost, aşa cum
i s-a urat: om nou la legi noi. Sau omul legilor noi. S-a stră duit din ră sputeri să
consolideze unirea, în interior şi în afară . S-a aliat cu cei mai buni dintre
româ ni şi s-a ridicat împotriva lă comiei, ambiţiei şi prostiei politicienilor. S-a
sfă dit cu toţi „fonfii şi flecarii”, apă ruţi, spontan, pe trupul unei societă ţi tinere
şi în administrarea unei ţă ri noi. Din înţelegerea realită ţilor şi a nevoilor Ţă rii
au izvorâ t legile administrative, legea de secularizare a averilor mă nă stireşti,
legea de reorganizare a armatei, legea rurală din 1864, legile privitoare la
învă ţă mâ ntul obligatoriu şi gratuit, înfiinţarea universită ţilor din Iaşi şi
Bucureşti. … Faptele lui Cuza, reformele lui şi mai cu seamă consolidarea
Unirii au întă rit considerabil inima fraţilor transilvă neni, aflaţi încă sub
stă pâ nire stră ină . Mulţi gâ ndeau că Alexandru Ioan Cuza nu va pregeta să
alipească Transilvania la Româ nia, la nevoie chiar cu sabia. Alexandru Papiu
Ilarian, de pildă , îi înainta un memoriu în care ară ta că toţi româ nii din
Transilvania erau gata să moară pentru Domnul Cuza, ca pentru un
ocâ rmuitor al tuturor româ nilor. Şi, după ce amintea numele lui Mihai
Viteazul, înfă ptuitorul Unirii de la 1600, exclama din stră fundul sufletului: «O,
principe şi domn al româ nilor! Fie ca să vă stea întru ajutor geniul româ nesc,
ca să ră zbunaţi cu înţelepciune moartea (lui Mihai Viteazul) şi să fiţi
executorul fericit al planului celui mai mare domn şi româ n ce a avut vreodată
Dacia lui Traian». … Istoria nu i-a hă ră zit acest rol. Însă , prin tot ce a fă cut în
cei şapte ani de domnie, Cuza a intrat în hronic ca un ocâ rmuitor prin
excelenţă popular, ca un domn al poporului.”
„Mai întâ i ca fizic Alexandru Cuza era „un bă rbat de statură mijlocie, însă
ară tos, cu o înfă ţişare plă cută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse,
ceea ce nu puţin îl ajuta în izbâ nzile sale diplomatice”. Câ nd îl atingeai,
niciodată nu-ţi ră mâ nea dator cu ră spunsul. El era foarte sincer, şi prieten
adevă rat; dar şi că tre cine nu-l plă cea, se ară ta îndată , că ci el nu ştia să
fă ţă rească (să fie fă ţarnic - n.n.). El nu iubea pompa şi ară tă rile exterioare şi
fă cea foarte puţin caz de ovaţii şi de să rbă toriri, pe care, cele mai de multe ori,
le ştia că sunt de comandă . Era nelacom la bani, şi cea mai bună dovadă despre
aceasta este că , după cum spunea Bolintineanu, el a fost unul din Domnitorii
ce au ieşit din Domnie, fă ră să fi fă cut avere mare. El însă nici nu avea nevoi
pre mari; nu iubea luxul; masa şi traiul să u erau cumpă tate; avea însă mare
plă cere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun că lă reţ. Într-un grad înalt
era dezvoltat la el simţă mâ ntul dreptă ţii, pe care o recunoştea chiar şi că tre
duşmanii să i. Pe lâ ngă dreptate, avea însă şi o mare delicateţe de simţă minte..
Cuza era foarte mâ ndru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia. Cuza era un
înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedeşte mai întâ i ră sună toarea lui
demisie [din pâ rcă lă bie], apoi ţinuta sa mâ ndră şi vrednică faţă cu toate
Puterile, în tot timpul Domniei lui, ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a
poporului să u; după cum o dovedeşte şi, după ieşirea lui din Domnie, refuzul
să u de a reintra în Ţară cu ajutorul baionetelor stră ine, câ nd Franţa îi fă cu
această propunere.”.
Ţara era totul pentru dâ nsul, Ţara pe care a întemeiat-o, pe care a ştiut să o
reprezinte cu demnitate şi pe care a putut s-o pă ră sească fă ră blestem. Astfel
de viteji nu se formează prin niciun exemplu şi nicio lectură : ei se nasc. Ferice
de ţara care ajunge să -i aibă în fruntea sa, că ci altfel, viteazul vegetează fă ră
folos pentru dâ nsa într-o situaţie care-l împiedică de a avea înrâ urirea
binefă că toare asupra mersului poporului să u! Om fă ră frică , dar nu fă ră
prevedere; fă ră cruţare de sine, dar nu fă ră grija Ţă rii, Cuza a meritat astfel pe
deplin, şi în această privinţă , recunoştinţa contemporanilor să i, ca şi a celor
care au venit după dâ nsul.”În perspectiva istorică , slă biciunile sale omeneşti
se estompează ; ră mâ ne opera sa, de mari proporţii, una din cele mai mari din
întreaga istorie a Poporului Româ n. Domnitorul Unirii, al seculariză rii averilor
mă nă stireşti, al dreptului lă rgit la vot, al desfiinţă rii clă cii şi al împroprietă ririi
ţă ranilor, ... a fost reprezentativ pentru aspiraţiile societă ţii noastre, pentru ce
a realizat Poporul Româ n în vremea sa. De aceea chipul lui Cuza creşte cu
trecerea timpului, pe câ nd chipurile adversarilor lui scad şi devin disparente.”
Cuza a fost omul nou şi a fă cut legi noi, care au fă cut apoi lume nouă , că ci
lumea de la `63 este alta. Astă zi Statul Româ n nu mai este provincia vasală a
Moldovei sau a Valahiei. … Iată ce a fă cut Alexandru Ioan! Nu greşelile lui l-au
ră sturnat…, ci faptele mari. Aceste fapte mari sunt nepieritoare, aprind chiar
moartea. Alexandru Ioan nu poate să moară , o dovedesc lacrimile unui popor
întreg, lacrimi ce se varsă de oriunde se vorbeşte româ neşte. Veşnica lui
amintire… nu se va şterge din lacrimile noastre şi ale fiilor noştri; şi câ t va
avea Ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină … va fi aceea a lui
Alexandru Ioan!”
 Personalitatea lui Decebal

“Decebal, regele dacilor, era priceput în ale războaielor şi iscusit la

faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp,
meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu
dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere: pentru
cari lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut”, relata Dio
Cassius, în Istorii, volumele în care a descris războaiele daco-
romane.”
Decebal a fost ultimul rege al Daciei şi un personaj de legendă în istoria poporului
româ n. A fost omul care a condus armatele Daciei în cele mai crunte înfruntă ri din
Antichitate. Decebal a sfâ rşit ucigâ ndu-se, iar după moartea sa, o parte a teritoriilor
aflate în stă pâ nirea lui au intrat în componenţa Imperiului Roman.
Decebal,ultimul rege al Daciei, este unul dintre personajele fascinante din istoria
româ nilor. Domnia sa, de două decenii, a avut loc într-o perioadă în care Imperiul
Roman se afla într-o continuă expansiune şi reprezenta cea mai mare ameninţare
pentru poporul care stă pâ nea teritoriile actuale ale Româ niei. Armatele regelui dac
au fost înfrâ nte în cele din urmă de romani, iar o parte a ţă rii a devenit provincie a
Imperiului. Totuşi, regele înfrâ nt a ră mas în istorie ca un adversar de temut chiar şi
pentru puternicul Imperiu Roman.
Potrivit istoricilor, Decebal s-a născut între anii 50 şi 60 ai erei noastre şi a ajuns
la conducerea ţă rii în anul 87, într-o perioadă în care Dacia se afla sub ameninţarea
armatelor romane. Puterea i-a fost cedată de bună voie, potrivit relată rilor unor
istorici antici, de că tre regele Duras, iar decizia a permis astfel reorganizarea şi
întă rirea statului dac. Decebal ar fi fost fiul regelui Scorilo, potrivit interpretă rii date
de istorici unei inscripţii descoperite în Sarmizegetusa Regia. Este vorba de un vas,
probabil unul de cult, ştanţat cu inscripţiile Decebalvs Per Scorilo, scrise cu litere
latine. IstoriculHadrian Daicoviciu a tradus inscripţia prin: Decebal fiul lui Scorilo.
„Într-adevă r, cuvâ ntul per (înrudit cu latinescul puer) are în limba traco-dacilor
înţelesul de „fiu”, ca, de pildă , în numele Zuper. Alfabetul grecesc e înlocuit cu cel
latin; pe marele vas de cult descoperit la Sarmizegetusa inscripţia DECEBALVS PER
SCORILO e redactată în limba dacilor, dar cu litere latine”, constata Hadrian
Daicoviciu, în volumul Dacii (1965)
Istoricii sustin ca numele Decebal înseamnă „cel curajos” sau „cel puternic”. Era
foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l
ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă,
știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru
care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.[3] Decebal a fost un
barbat viteaz si teapan pe sine ! Regele Decebal a avut mai multe razboaie cu
romanii, care îi vor recunoaște abilită țile militare și politice. Era foarte priceput
cand vine vorba de razboi și iscusit la faptă , știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca
pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă , știind a
se folosi cu dibă cie de o victorie și a scă pa cu bine dintr-o înfrâ ngere, pentru care
lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilorRegele dac s-a numit
Diurpaneus înainte ca faima cucerită în ră zboaiele de la Tapae să îi aducă acest
supranume. Unul dintre aceste ră zboaie a fost purtat cu armatele împă ratului
Domiţian, conduse de generalul Fuscus. În anul 87, romanii au trecut Dună rea, dar
au fost opriţi la Tapae, în urma unei ambuscade plă nuite de Decebal. Istoricii susţin
că aproape toţi soldaţii din Legiunea a V-a Aludae au fost ucişi, împreună cu
generalul Cornelius Fuscus. Înainte de această bă tă lie, Decebal, vă zâ nd numă rul
mare al forţelor armate romane, a propus încheierea unui tratat de pace, însă a fost
refuzat. „Atunci a trimis o nouă solie, cu înştiinţarea că de-i vor cere lui romanii pe
viitor pace, nu o va da decâ t în schimbul unui tribut de doi oboli pe an de fiecare cap
de roman din imperiu. Se pare că Fuscus a luat atunci insulta asupra sa şi că a intrat
— pe câ t de furios, pe atâ t de imprudent — în Dacia, spre a pedepsi pe Decebal.
Avâ nd un astfel de temperament, înţelegem cum Fuscus a putut fi atras în cursă şi
sfâ rmat, de cumintele, socotitul şi plinul de resurse strategice, Decebal al Dacilor.
Steagurile şi prada cucerite de la romani — acum se va fi pră pă dit întreaga Legio V
Alaudae — fură duse — ştim sigur acest lucru delà Cassius Dio — nu la
Sarmizegetusa, ci în alte burguri din munţi”, scrie istoricul Vasile Pâ rvan, în volumul
Getica (1926).
O altă mă rturie a iscusinţei regelui dac în ră zboi a venit în urma înfrâ ngerii din anul
88, de la Tapae, unde dacii au încercat să ţină piept invaziei legiunilor romane
conduse de generalui Tettius Iulianus. Istoricii susţin că atunco legionarilor romani
li s-a ordonat să îşi înscrie fiecare numele pe scut, pentru a putea fi urmă riţi în luptă .
I-au învins pe daci, însă au suferit pierderi însemnate. Armata lui Decebal s-a retras
în munţi, din calea romanilor, care au renunţat să o urmă rească şi să o zdrobească . O
legendă spune că una dintre capcanele întinse de regele Decebal romanilor a fost
cea a cură ţă rii trunchiurilor de copaci dintr-o pă dure, pe care le-au împodobit cu
arme şi armuri, astfel încâ t legionarii au crezut că au în faţă o mare armată şi au
evitat înaintarea spre Sarmizegetusa. O altă istorisire despre bă tă lia de la Tapae îl
prezintă pe dacul Vezinas, cel care a scă pat de captivitate prefă câ ndu-se mort, pe
câ mpul de luptă , şi fugind apoi noaptea la adă post.
Din primii ani de domnie ai lui Decebal, Dacia se afla în conflict cu Imperiul Roman.
În vremea împă ratului  Domiţian, romanii au invadat teritoriile din sudul ţă rii, însă
iniţial au fost înfrâ nţi şi zdrobiţi. În anul 88 romanii reuşesc să obţină o victorie
împotriva dacilor, la Tapae (Porţile de fier ale Transilvaniei, din zona Ulpia Traiana
Sarmizegetusa), iar ulterior între cele două popoare se instaurează pacea. Deşi
Decebal fusese înfrâ nt, tratatul de pace încheiat cu Roma îi era avantajos, susţin
istoricii. Decebal a fost numit rege clientelar al Romei, dar regatul să u beneficia de
subvenţii din partea Romei, care a trimis în Dacia ingineri constructori şi instructori
militari, astfel încâ t ţara să se poată dezvolta şi organiza.
Potrivit istoricilor, armata lui Decebal se putea ridica la 60.000 de oameni, dintre
care 40.000 erau daci, iar restul proveneau din râ ndurile triburilor germanice şi
sarmatice, care le-au fost aliate dacilor împotriva romanilor. Despre organizarea
armată a dacilor a scris istoricul Vasile Pâ rvan. „Atâ t organizarea trupelor, pe cete
comandate de şefi pricepuţi în ale ră zboiului (mai ales de guerilla şi de stratageme),
câ t şi armamentul şi maşinile de ră zboi, geţii le puteau perfect învă ţa delà regii
elenistici, ai Macedoniei şi Thraciei, cu cari fuseseră în necontenite lupte, sau la cari
serviseră ca mercenari. Dar principalele lupte ale geţilor nu erau cu Grecii ori, pe
urmă , cu Romanii, ci cu barbarii înconjură tori: Scytho-Sarmaţi, Suebi, Bastarni, Celţi
de toate felurile, în sfâ rşit Thraci. Prin urmare oastea getică fiind mai mult o
periodică ridicare în masă a populaţiei ţă ră neşti turburate de vecinii nomazi şi
pră dalnici, va fi avut acelaş caracter, ca şi oastea principatelor româ ne de mai tâ rziu:
cete ţă ră neşti, înarmate adesea cu simple unelte agricole, ori mă ciuci şi buzdugane
de lemn strujit şi pâ rlit. Pe vremea lui Decebal, dacii aveau de mult cetă ţi tari şi
maşini de ră zboiu după modelele romane. Dar chiar în ră zboiaiele cu Traian, dacii
apar pe Columnă tot ca nişte ţă rani, înarmaţi ad-hoc, iar nu ca oaste de meserie”,
scrie Vasile Pâ rvan. Istoricul adă uga că dacii întrebuinţau la atac ordinea de luptă în
formă de pană , care să intre şi să rupă în două frontul duşman.
Istoricii care au relatat despre ră zboaiele daco-romane afirmă armatele împă ratului
Traian au luat pră zi care au totalizat peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de
argint. Cucerirea Daciei a fost să rbă torită timp de 123 de zile pe stră zile Romei, iar
cetă ţenii ei au fost scutiţi timp de un an de plata impozitelor. Înainte ca Dacia să fie
cucerită de romani, Decebal ar fi ascuns însă o parte a comorilor în albia râ ului
Sargeţia, care curgea în apropierea capitalei Sarmizegetusa Regia, potrivit lui Dio
Cassius. "Decebal abă tuse râ ul cu ajutorul unor prizonieri şi să pase acolo o groapă .
Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase,
aşezase peste ele pietre şi îngră mă dise pă mâ nt, iar după aceea aduse râ ul din nou în
albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă , în nişte peşteri,
veştminte şi alte lucruri la fel. După ce fă cu toate acestea, îi mă celă ri, ca sa nu dea
nimic pe faţă ”, relata Dio Cassius. Istoricul roman susţine însă că Decebal a fost
tră dat de Biciclis, unul dintre apropiaţii să i, că zut prizonier în ră zboi, iar romanii ar
fi descoperit comoara. O altă relatare despre comoara lui Decebal a revenit în
actualitate 14 secole mai tâ rziu, câ nd localnicii au gă sit în râ ul Strei tezaure extrem
de valoroase, despre care se credea că au aparţinut regelui dac. „Mergea nişte
pescari româ ni cu şeicile din Mureşu în Streiu şi, legâ ndu-şi luntrile cu un trunchiu,
au ză rit că sclipeşte ceva. Vrâ nd să scoată din apă cceea ce sticlise prin ră dă cinile
lemnului şi cercâ nd mai de adinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai
lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripţie grecească . Cum am înţeles din oameni
vrednici de credinţă , la 400.000 de galbeni şi mulţi sloi (n.r. piese) de aur au aflat.”,
relata Gheorghe Şincai, în Hronica Româ nilor.
Scena dramatică a morţii lui Decebal a fost ilustrată pe Columna lui Traian. Fresca îl
înfă ţişează pe acesta înconjurat de ostaşii romani, în timp ce îşi taie gâ tul cu un
pumnal. “Decebal ştia bine că după ce totul a fost pierdut urma să fie tâ râ t în robie,
să împodobească triumful împă ratului învingă tor. Mâ ndria lui nu suporta o
asemenea ruşine şi de aceea a preferat să -şi curme singur viaţa”, explica istoricul
Ioan Horaţiu Crişan. Scena a fost relatată şi de istoricul latin Dio Cassius. „Câ nd a
vă zut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mîinile duşmanului, că el
însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul să u fu dus la
Roma”, relata istoricul latin Dio Cassius. Despre locul unde s-ar fi petrecut
evenimentul se ştie mai puţin. Unii istorici plasează sinuciderea în apropierea cetă ţii
Sarmizegetusa Regia, iar o legendă spune că acesta ar fi Poiana Omului, din Munţii
Oră ştiei.