MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTIRII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

DIRECȚIA ÎNVĂȚĂMÂNT TINERET ȘI SPORT DROCHIA

IET nr.1 ,,GHIOCEL” s. Chetrosu

Dezvoltarea vorbirii monologate și dialogate, creativitate în

cadrul activității verbal-artistice.
 Ed. Vataman Olga
Limba își îndeplinește funcția de comunicare între oameni care în procesul vorbirii
sînt selectate mijloacele lingviatice, capabile să facă mesajul explicit pentru interlocutor.
Copilul coordonează acțiunile sale cu adulții, îndeplinește diverse cerințe ș.a.m.d.
prin intermediul vorbirii. Formarea deprinderii sale de a întreba, de a-și expune clar
gîndurile constituie o sarcină importantă a muncii instructiv-educative de formare a
vorbirii cursive, coerente.
Rezolvarea acestei sarcini are drept scop și perfecționarea celorlalte aspecte ale
vorbirii: a structurii gramaticale , mai ales a celei sintactice (fondul principal al vorbirii
cursive îl constituie propozițiile dezvoltate cu părți omogene și frazele) , a vocabularului,
fiindcă activizarea cuvântului, concretizarea sensului lui se face numai în contextul
vorbirii. Vorbirea cursivă presupune forma dialogată și monologată.
Deprinderile de vorbire cursivă se formează în cadrul dialogului și al monologului.
Dialogul este o formă de contact social prin mijloace verbale și neverbale dintre două
persoane , ce au alternativ rolul de vorbitor și ascultător. Acestei forme de existență a
limbii vorbite îi sânt caracteristice întrebările retorice, legătura prin coordonare, expresiile
șablon (Cum să nu! Eu da! ș.a.), frazeologismele, schimbarea bruscă a intonației ș.a.
Totodată vorbirea dialogată inplică cunoașterea de către ambii participanți a obiectului, a
situației despre care se vorbește, deaceia ea nu este desfîșurată lingvistic și are un caracter
situativ. Se apelează în mod frecvent la mijloace neverbale (mămică, gest, acțiune ș.a.)
care le complectează pe cele lingvistice, iar în unele cazuri le și înlocuiesc, deaceea,
îregitrată pe dispozitiv, vorbirea a două persoane de multe ori e greu de înțeles.
Uneori dialogul are un caracter reactiv, spontan și nu e organizat din punct de vedere
lingvistic: el conține propoziții neterminate, eliptice, cuvinte /propoziții da, nu, ș.a. De
obicei în aceste cazuri vorbitorul nu e pregătit în prealabil.
În literatura artistică dialogurile sânt utilizate în desfășurarea subiectului,
contribuind eficient individualizarea personajelor. De cele mai multe ori dialogul apare
spontan, neplanificat și respectă regulile dialogului ca atare, dacă ambele persoane
implicate cânt bine cunoscute, având cunoștințe despre obiectul discuției.
Altfel este dialogul dintre două persoane necunoscute, când obiectul discuției este
pentru unul din interlocutori puțin cunoscut. În cazul acesta structura lingvistică a
dialogului este apropriată de cea a monologului.
Dialogurile dintre învățător și elev, dintre educator și copil, incluzând întrebări, de
obicei, din partea primilor și răspunsuri din partea celor instruiți, sânt dialoguri euristice,
unipolare cu scopuri didactice bine determinate. Prin structura lor lingvistică ele se
aseamănă cu monologurile.
În condiții deficitare de comunicare la copiii de vârstă preșcolară apare exteriorizat
solilocviul - un dialog cu o persoană imaginară. Bunăoară:
- Cine te-a născut?
- Mama.
- Cine te-a crescut?
- Mama, tata și badea.
 - Te-au iubit?
- M-au iubit foarte mult.
- Și cum te-au făcut?
- M-au făcut bună ș.a.m.d. (5 ani și 2 luni).

Monologul constituie vorbirea cursivă a unei persoane despre un obiect cunoscut sau
necunoscut sau necunoscut, având la bază mijloace lingvistice. Cele extralinvistice se
folosesc puțin în monologul oral, iar în cel scris lipsesc definitiv.
În vorbirea cursivă monologată se folosesc din abundență mijloacele lingvistice în
scopul de a descrie, de a evidenția și de a face înțelese cele spuse doar din contextul
lingvistic al vorbirii. Ea implică un control deosebit asupra formei și conținutului și o
planificare prealabilă, claritatea și laconizmul. Vorbirea monologată impune o largă
participare a gândirii logice și, deci, constituie un lucru intelectual dificil. Nu întâmplător
L.V. Șcerba susținea, că orice monolog, oricât de mic ar fi el, cere o educație verbală
specială, bazele căreia se pun la vârsta preșcolară.
Înainte de toate vorbirea trebuie să fie bogată în conținut, să se bazeze pe cunoștințe
suficiente și reprezentări limpezi despre obiect. Dar aceasta e puțin – conținutul trebuie să
fie construit în consecutivitate logică: epizoadele iportante nu pot fi omise sau expuse în
dezordine, adausurile inutile trebuie evitate, trecerea de la un subiect la altul trebuie să fie
logică, gândul să fie încheiat.
Puneți-vă de asemenea întrebarea: dispune oare copilul de bogăția de mijloace
diferite pentru a-și exprima acelaș gând, nu repetă prea des aceleaș cuvinte și expresii într-
un singur fragment?
Calitățile necesare vorbirii orale coerente copii le dezvoltă când învață a reda
conținutul unor opere artistice, când își însușesc diferite genuri de expunere(după tablou,
povestiri creatoare), când iau cunoștință de literatură artistică.
Prin lectura operelor literare copii își însușesc întreaga bogăție inepuizabilă a limbii
materne, învață să folosească această avuție (iar mulți din ei sunt înclinați și spre o creație
verbală proprie).
La copii de vârsta preșcolară se educă capacitatea de a simți plasticitatea artistică a
cuvântului. La această vârstă se formează temelia dragostei pentru limba maternă, pentru
expresivitatea, exactitatea, sugestivitatea, plasticitatea ei.
Citindu-le copiilor lucrări artistice, stăruiți-vă să puneți și să rezolvați diferite sarcini
legate de dezvoltarea vorbirii.
Întrebările, pe care le puneți copiilor după citirea operei literare, depind de genul ei,
de tematica și de cele sarcini, pe care le formulați în fața copilului.
Putem formula cele mai diferite întrebări, privind conținutul unei poezii, povestiri ori
povești : despre ce se spune în poiezia aceasta? Ce nou și interesant ai aflat din povestirea ,
pe care ai asculta-to? Ce poți spune despre eroul acestei povestiri. Cum e el? Care este
evenimentul principal din această povestire? Ce s-a întâmplat cu eroii ei?
Dar în ce măsură sesizează copilul mijloacele expresivității artistice? Ne putem da
sama despre aceasta, punând întrebările: cum descrie autorul teiul? Cum este teiul? Ce
cuvinte și expresii ți-au plăcut mai mult? Pe care le-ai memorizat? Cu ce compară autorul
zăpada în poiezia dată? Ce cuvinte folosește autorul poveștii pentru a caracteriza animalele
și de ce?
Copii de 3-4 ani manifestă foarte activ dorința de a vorbi (la 4 ani începe vârsta
întrebării ,,De ce?”). Vocabularul copiilor se mărește repede, ei încep să folosească
cuvintele la cele mai variate forme gramaticale, în cele mai diverse îmbinări. Copii își
exprimă de acum gândurile nu numai cu ajutorul unor propoziții simple, ci și cu ajutorul
propozițiilor compuse.
Însă adesea, construind propoziții, copilul înlocuiește substantivele cu pronume. ,,El
s-a dus ... Pe urmă el a văzut ... Pe urmă el a luat...” – de fapt e vorba despre bunel. Copii
se abat de la normă în ceea ce privește ordinea cuvintelor în propoziție și folosirea
formelor gramaticale ale cuvintelor (ei încă nu și-au însușit bine declinările și conjugările).
Desigur caracteristica de mai sus e aproximativă. Copii de acceiași vârstă pot atinge
diferite niveluri de dezvoltare a vorbirii.
Cum să ajutăm copii să-și însușească limba maternă? Sarcina principală a părinților
copiilor de 3-4 ani este de a îmbogăți vocabularul lor (de a aprofunda înțelegerea sensului
cuvintelor folosite) și de a le dezvolta vorbirea coerentă.
Pentru îmbogățirea, precizarea și lărgirea vocabularului copilului folosiți mediul
ambiant al copilului: totul cu ce are de a face acasă, la grădiniță, pe stradă. Întroduceți în
vocabularul copiilor nu numai denumirile obiectelor, dar și denumirile unor piese, unor
părți ale acestora; nu numai denumirile culorilor (roșu, albastru, ș.a.) , ci și nuanțelor
acestora, nu numai denumirea formei, mărimii obiectelor, ci și a materialului, din care sînt
făcute aceste obiecte.
Se înțelege, că este important nu numai să-l familiarizăm pe copil cu cele ce-l
înconjoară. Trebuie să aveți în vedere și sarcinile dezvoltării vorbirii propriu-zise. După ce
obiectele sânt examinate și numite, consolidați cuvintele în diferite jocuri verbale. Aceste
jocuri lărgesc în conștiința copiilor conținutul semantic al cuvântului și îi ajută să creeze ei
înșiși diferite îmbinări de documente.
Să luăm de exemplu, jocul ,,Cum sunt obiectele”. Adultul întreabă: ce este înalt? – iar
copilul răspunde: copacul, stîlpul, omul. Se poate face și comparația: ce e mai înalt –
copacul sau omul? Copii învață să compare, să generalizeze, și încep să înțeleagă
însemnătatea noțiunii abstracte ,,înălțime”.
La înrebarea ,,Ce este larg?”, copilul răspunde: râul, drumul, bulevardul. Apoi poate
fi întrebat, îndemnându-l pe copil să compare: ,, De ce e mai larg, drumul sau bulevardul?”
Într-un astfel de joc pot fi folosite cele mai felurite cuvinte; jucându-se, micuții se vor
învăța să clasifice obiectele după culoare, formă(,,Ce este roșu, verde, rotund?”).
Un rol deosebit de important pentru îmbogățirea vocabularului, pentru înțelegerea
sensului figurat al cuvintelor plastice îl joacă citirea literaturii artistice. După ce îi citiți
micuțului o poveste, o povestire, o poezie, atrageții atenția asupra unor cuvinte și expresii,
repetați-le, reține-ți atenția copilului asupra lor, atunci el va memoriza și va însuși aceste
cuvinte și le va putea folosi în alte împrejurări de vorbire.
Pentru a dezvolta vorbirea coerentă în formă de monolog, e important să-l învățăm pe
copil să reproducă texte literare scurte (povești și povestiri). Pentru reproducere i se
propun povești cunoscute cu un subiect simplu (,,Povestea ridichii”, ,,Găinușa
porumbacă”, ,,Ursul păcălit de vulpe”, ,,Capra cu trei ezi”). Tot odată se formează
deprinderea de a asculta o lucrare literară, de a răspunde la întrebările adulților, de a
intercala în expunerea adultului unele cuvinte și propoziții, ca și cum ,,venindu-i în
ajutor”. Treptat copilul învață să reproducă de sine stătător lucrarea literară.
Pătrunzând expresivitatea limbajului
Pentru ca perceperea operelor literare să fie mai profundă, iar vorbirea copilului mai
sugestivă, trebuie să le dăm copiilor diferite însărcinări ca să găsească tot felul de
comparații, epitete, sinonime, antonime, flecsiuni, să aleagă rime pentru cuvântul
respectiv.
Desigur copiilor de vârstă preșcolară le este încă inaccesibilă înțelegerea
particularităților și afinităților vorbirii artistice, încă însușirea celor mai elementare
mijloace ale expresivității artistice le este accesibilă. Se înțelege, pentru a le cultiva
copiilor gustul pentru vorbirea expresivă nu e nevoie să recurgem la definiții logice și
termeni știinșifici.
Se știe că cele mai frecvente mijloace plastice ale limbii sunt figurile de stil, numite
tropi- procedee de modificare a sensului de bază al cuvântului. Cu ajutorul tropilor autorul
reflectă într-un mod original cele mai obișnuite obiecte (deși limbajul artistic nu e neapărat
ornat cu tropi, acestea nefiind un atribut obligator al lui). Tropii există în limba națională și
posibilitățile de a-i crea, adică de a combina cuvintele, de a forma noi îmbinări de cuvinte,
sânt nelimitate. Cele mai elementare forme de tropi sunt accesibile înțelegerii
preșcolarilor.
Dându-le copiilor însărcinări să găsească comparații, epitete, le ajută să simtă și să
înțeleagă, cum aceste mijloace imprimă materialului lingvistic o factură poetică. Mai
târziu aceasta le ajută să înțeleagă mai profund mijloacele expresivității artistice într-o
operă literară.
Se știe, că limba dispune de posibilități sinonimice extrem de mari. Conoașterea
bogăției sinonomice a limbii materne le deschide copiilor calea spre perfecționarea
conștientă a vorbirii proprii. Deosebit de important este această conoaștere pentru
activitatea verbală de sine stătătoare, când copilul alege cel mai potrivit cuvânt ori cea mai
adecvată îmbinare de cuvinte pentru exprimarea precisă și expresivă a gândului său. Ea le
ajută copiilor să simtă varietatea semantică a cuvântului, nuanțele de sens.
Acestor însărcinări li se alătură și cunoașterea antonimelor, care ajută la pătrunderea
sensurilor opuse ale cuvintelor. Astfel de opoziții pot fi legate de înțelegerea timpului,
spațiului, calităților și însușirilor omului, fenomenelor naturii.
Dăm exemple de însărcinări, care pot fi date copiilor de 5-7 ani. Țineți minte, că în
funcție de vârsta copiilor nivelul executării însărcinărilor va fi direct! Copii de 5-6 ani, de
exemplu, vor alege calificative mai simple (adjective calitative), pe când copii de 6-7 ani
pot găsi de acum nu pur și simplu adjective (pădure deasă), ci și epitete (pădure tristă).
Unul din cele mai simple și în acelaș timp cele mai esențiale mijloace de expresivitate
artistică este comparația. Citindu-i copilului o operă, în care se întâlnesc comparații, îi
adresăm întrebarea:,, Cu ce se compară cutare lucru sau fenomen? După ce el învață să
răspundă liber la această întrebare, i se propune să găsească comparație. La început copilul
relevă cu greu comparațiile din textul auzit și cu mai multă greutate plăzmuește el singur
comparații. Însă mai târziu el face acest lucru cu multă ușurință, și comparațiile lui se
deosebesc prin spontanietate și prospețime. De exemplu, copiilor li s-a dat însărcinarea să
găsească comparații pentru cuvântul zăpadă. La început copiii fac comparații elementare
ori repetă comparațiile cunoscute (zăpada s-a așternut pe pământ ca un cearșaf, zăpada
parcă a acoperit pământul cu o față de masă albă). Apoi le apar idei mai originale
(zăpada sclipea la soare ca niște steluțe multicolore: mergea pe zăpadă, iar ea trosnea, de
parcă cineva rumega posmagi).
Aceste exerciții înlesnesc găsirea comparațiilor în poezii, povestiri, povești. Mai
târziu copii vor folosi acest procedeu și pentru compunerile proprii.
Copii îndeplinesc cu multă plăcere însărcinările de găsire a epitetelor. Inițial, când
copilului i se propune să găsească un calificativ pentru cuvântul zăpadă, el spune cuvinte
obișnuite – albă, rece, umedă, adică numește pur și simplu semnele calitative ale zăpezii.
Deaceea trebuie să-i atragem atenția asupra epitetelor poetice, să-l întrebăm, de ce autorul,
a folosit anume ecest cuvânt. I se poate propune copilului să învețe pe de rost pastelul lui
V. Alecsanri ,,Miezul nopții”. Apoi adultul întreabă de ce poetul a numit gerul amar, iar
zăpada cristalină? De ce stelele par înghețate, cerul oțelit, iar zăpada- un lan de
diamanturi? Coplilul spune că gerul e aspru și omul se ferește de el ca și de gustul amar, că
zăpada e tare și sclipitoare ca cristalul și deaceea seamănă cu un lan de diamanturi. E, deci,
foarte frumoasă și ne atrage, deși gerul e amar neplăcut. Apoi copilul se gîndește singur la
un șir de epitete care ar exprima felul lui de a percepe zăpada sau gerul(zăpada e argintie,
ușoară, ș.a.).
Repetarea unor astfel de însărcinări lărgește reprezentările copiilor, mărește
posibilitățile lor asociativ, dezvoltă capacitatea de înțelegere a mijloacelor expresive ale
limbii.
Vârsta preşcolară este şi perioada în care imaginaţia este una foarte bogată datorită
capacităţii de achiziţionare rapidă. În Curriculumul pentru învăţământul preşcolar sunt
amintite obiectivele vizate domeniului estetic şi creativ şi anume formarea unor deprinderi
de lucru pentru realizarea unor desene, picturi, modelaje.
Stimularea creativităţii este un demers complex ce cuprinde simultam fenomene de
activare, antrenare şi cultivare a potenţialului creativ. Activitatea plastică reprezintă
principalul mijloc de stimulare a creativităţii copilului. Activitatea plastică din grădiniţă,
prin conţinuturile sale, dezvoltă şi satisface curiozitatea copilului. Mai mult decât alte
activităţi, activităţile artistico-plastice, constituie cadrul propice pentru stimularea
potenţialului creativ. Metodologia activităţilor artistico-plastice face referire la metodele
de predare-învăţare prin care se urmăresc exersarea funcţiilor intelectuale.
Funcţiile cu caracter general ale metodelor sunt : cognitivă, motivaţională,
operaţională, formativ-educativă.
În scopul dezvoltării potenţialului creativ, este necesară utilizarea adecvată a
diferitelor metode şi procedee specifice de stimulare şi antrenare a creativităţii individuale
şi de grup, în toate momentele zilei şi în toate domeniile de activitate. Cele mai importante
şi cunoscute metode aplicate în activităţile artistico-plastice sunt: demonstrarea, explicaţia,
conversaţia şi exerciţiul.
 Demonstrarea: este principala metodă de lucru, ea se foloseşte când se predă, se
foloseşte o tehnică nouă de lucru, atunci când se arată pentru prima oară copiilor cum
trebuie redată imaginea, se analizează modelul după care copii vor lucra.
Explicaţia: Odată cu demonstrarea modului de lucru, cadrul didactic trebuie sa ofere
şi explicaţii preşcolarilor, pentru a le întregi percepţia. Educatoarea le poate da explicaţii
copiilor privind modul de lucru, cum pot folosi culorile, cum le pot combina, cum pot
compune spaţiul plastic.
Conversaţia: Această metodă este folosită de către cadreele didactice atunci când este
prezentat modelul după care se va lucra, operaţiile pe care copiii trebuie să le realizeze în
efectuarea lucrării.
Exerciţiul: Aceasă metodă este utilizată pentru formarea deprinderilor, cum sunt cele
de a modela, de a desena, de a picta.
Pe lângă aceste metode clasice, de bază pentru desfăşurarea în condiţii optime a
activităţilor artistico-plastice, mă voi opri şi asupra metodelor interactive, acestea având un
rol esenţial în motivarea, stimularea interesului copiilor faţă de activitatea desfăşurată şi
oferind originalitate şi activism. Pentru a pune în valoare potenţialul creativ al copiilor,
cadrul didactic trebuie să folosească acele metode care pun accentul pe libertatea de
acţiune şi în care copiii devin participanţi la găsirea răspunsurilor.
Specific metodelor interactive este promovarea interacţiunea dintre minţile
participanţilor, în cazul nostru al preşcolarilor. Avantajele interacţiunii sunt:
 Activitatea de grup este stimulativă, generând comportamente de strădanie şi
competitivitate în rezolvarea de sarcini, probleme;
 Stimulează efortul şi productivitatea;
 Dezvoltă capacităţile copiilor de a lucra împreună şi de a colabora;
 Dezvoltă şi stimulează capacităţi cognitive complexe.
După funcţia didactică se pot clasifica metode şi tehnici interactive de grup astfel:
 Metode de predare-învăţare interactive de grup: Metoda predării/ învăţării
reciproce; Metoda învăţării pe grupuri mici; Metoda piramidei sau metoda bulgărelui de
zăpadă; Învăţarea dramatizată.
 Metode de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor: Harta cognitivă; Matricea;
Lanţurile cognitive; Pânza de păianjen; Tehnica florii de nufăr; Cartonaşe luminoase.
 Metode de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii:
Brainstormingul; Explozia stelară; Metoda pălăriilor gânditoare; Interviul de grup; Metoda
Delphi; Metoda Frisco.
În jocurile de creaţie, copiii devin, pe rând, mame, taţi, poliţişti etc. Dacă la început
se joacă după regulile impuse de adulţi, mai târziu, jocul şi regulile acestuia devin mai
complexe, numărul participanţilor se măreşte sau se micşorează, în funcţie de necesităţi.
Rolul activităţilor artistico-plastice în stimularea creativităţii
Activităţile artistico-plastice sunt modalităţi eficiente de stimulare a actului creator
prin toate formele sale de organizare. Ca modalitate artistică de exprimare, desenul
reprezintă pentru copii cu totul altceva decât pentru adulţi. Aceasta nu înseamnă ca
desenele copiilor nu sunt o expresie a realităţii, în desen, copilul se identifică cu propria
experienţă. Copilul se joacă cu creioanele pe hârtie chiar de la vârstele la care nu ştie să
ţină nici creionul, nici hârtia. Pictura le permite copiilor, asemeni desenului, să redea
mişcarea de nuanţe şi culoare. Copiii îndrăgesc aceste activităţi, lucrează cu plăcere.
 Creativitatea exprimă un concept utilizat în relaţie cu următoarele aspecte: a) Actul
creator, procesul creator de care este capabil doar omul, singura fiinţă care poate să
intervină în mediul său ( creativitatea); b) Produsul acestui potenţial, pus în evidenţă de
activitatea creatoare însăşi.
Creativitatea presupune originalitate ce se manifestă prin diferite grade de noutatea.
Creativitatea se caracterizează printr-o multitudine de sensuri: productivitate-caracterizată
prin produse folositoare; utilitate – priveşte în special, rezultatele acţiuni care trebuie să fie
folosite, să contribuie la bunul mers al activităţii; eficienţă – ce are în vedere caracterul
economic al performanţei şi anume randamentul acţiunii; valoarea – rezultatele produselor
activităţii creatoare trebuie să prezinte însemnătate în plan practic şi teoretic;
ingeniozitatea – presupune eleganţa şi eficacitatea metodelor de rezolvare; originalitatea –
se apreciază prin noutatea ideilor, soluţiilor de rezolvare a problemelor apărute.
Abilităţile creative depind şi de unele trăsături de personalitate, cum ar fi:
independenţa, autodisciplina, toleranţa la ambiguitate şi/ sau frustrare, orientarea spre risc.
Motivaţia creativă este importantă în demersul creativ pentru că este supusă
influenţelor exterioare, putând fi influenţată, dar motivaţia intrinsecă are un rol extrem de
important în creaţie.
Activităţile educative continue şi organizate în vederea stimulării şi dezvoltării
potenţialului creativ la preşcolari vor avea următoarele obiective:
 Îmbogăţirea reprezentărilor despre obiecte, fenomene şi situaţii;
 Formarea receptivităţii faţă de probleme;
 Dezvoltarea gândirii divergente;
 Însuşirea principalelor procedee imagistice;
 Dezvoltarea imaginaţiei reproductive;
 Cultivarea spontaneităţii şi a independenţei;
 Formarea capacităţii de exprimare a propriilor idei şi soluţii;
 Formarea receptivităţii pentru cooperare.
Mai mult decât alte activităţi, activităţile artistico-plastice constituie cadrul cel mai
generos de activare şi stimulare a potenţialului creativ al preşcolarilor. Formele plastice,
culorile, sunt mijloacele de exprimare şi exteriorizare a dorinţelor, aşteptărilor. Rolul
adultului în activităţile artistico-plastice este de a incuraja şi de a sensibiliza copilul faţă de
frumos.
Cadrul didactic exersează şi descoperă predispoziţiile artistice ale copiilor: simţul
culorii și simţul formei. În cadrul activităţilor artistico-plastice, preşcolarilor li se dezvoltă
atenţia, spiritul de obervaţie, imaginaţia. În urma analizei unei lucrări a unui preşcolar, poţi
descoperi foarte multe lucruri despre acesta, şi anume: felul lui de a fi, tipul de
personalitate, caracterul acestuia, gândurile sale ascunse redate inconştient în desen.
Cadrul didactic îl va instrumenta pe copil cu principalele elemente de limbaj plastic şi
îl va stimula să le reproducă. Aceste elemente sunt : punctul plastic, static sau dinamic;
forma spontană; culori supuse operaţiilor de amestecare, constraste; linia.
Elementele de limbaj plastic vor fi îmbinate cu cele de tehnică: Dactilo-pictură;
Tehnica ştampilării; Tehnica tamponării; Tehnica pieptenelui; Tehnica decolorării.
În dactico-pictură li se dă libertatea să-şi aleagă tema, apoi sunt îndrumaţi să-şi aleagă
materialul preferat. Prin contactul mâinii direct cu hârtia, copiii încep încă de la grupa
mică să ştie cum să-şi dozeze efortul la apăsare. Folosind această tehnică, mâna copilului
capătă o mare flexibilitate. Toate aceste conţinuturi sunt interiorizate şi mai târziu aplicate
în alte acte creative.
Responsabilă pentru stimularea creativităţii este strategia didactică ce pune accent pe
antrenarea autentică a copilului. Dintre metodele bazate pe acţiune, jocul ocupă un rol
primordial. Copilul se joacă cu creionul încă de la o vârstă fragedă, când nu ştie încă să
ţină creionul în mână. Activităţile din grădiniţă oferă copiilor posibilitatea de a-şi verifica
talentele şi interesele pentru un anumit domeniu.
De asemenea, un rol important în stimularea creativităţii preşcolarului îl ocupă şi
amenajarea spaţiului sălii de grupă. În sălile de clasă principalele centre de interes ce pot fi
deschise fie toate, doar anumite centre, în funcţie de nivelul de vârstă al copiilor şi de tema
abordată sunt: Centrul Construcţii, Centrul Ştiinţă, Centrul Biblioteca, Centrul Artă,
Centrul Joc de Rol, Centrul Nisip şi Apă.