Disciplina: Psihologia limbajului şi a

comunicării

 Tema:
Specificul limbajului şi comunicării
la copiii cu tulburări de limbaj
Realizat de Cazanji Natalia
 Surse bibliografice:

1. Bolboceanu A., (2007), 1. Psihologia comunicării. Chişinău.

2. Comunicarea. Manual pentru persoanele implicate în lucrul cu copiii care au dificultăţi de comunicare. United
Nation Childrenis Eund New Yorc, Rehabilitation Unit World Health Organization Geneva, Rehabilitation Unit
Ministry of Health, Zimbabwe, 2004.
3. Gerguţ A., (2006) Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe educative speciale. Collegium, POLIROM.
4. Olărescu V., Ponomari D. Dezvoltarea comunicării la preșcolarii marcați de tulburări de limbaj. În: Probleme
actuale ale știinților umanistice. Analele științifice ale doctoranzilor și 281 competitorilor 2008. Vol. VII,
partea II-a. Chișinău: Tipografia UPS „Ion Creangă”, 2008, p. 368-378.

5. Racu Igor, Racu Iulia, (2007) Psihologia dezvoltării. Chişinău

6. Sânchetru A., (2001) Comunicarea. Ghid pentru părinţii copiilor cu cerinţe educative speciale. Chişinău.
7. http://www.cnaa.md/files/theses/2019/54995/dorina_ponomari_thesis.pdf
8. https://proform.snsh.ro/baza-de-date-online-cu-resurse-educationale-pentru-sustinerea-educatiei-incluzive-de-c
alitate/tulburarile-de-limbaj-si-invatarea

9. Лисина М., (1997) Общение, личность и психика ребенка. МоскваВоронеж. p.151.

Limbajul este definit cel mai adesea ca fiind activitatea psihica de
comunicare între oameni prin intermediul limbii.
Vorbirea, limbajul și comunicarea intervin în mod diferențiat, ca factori
determinanți sau condiționali, în funcție de stadiul dezvoltării generale a
copilului.
Limbajul ocupă locul central în procesul dezvoltării psihice a copilului și are o
legătură internă cu dezvoltarea gândirii și conștiinței ca întreg, cel mai frecvent
folosit în comunicarea interumană, iar particularitatea de bază a comunicării
umane este modul de utilizare a limbajului.
Limbajul a fost definit ca fiind „un vehicul ce transportă intenții, atitudini, un
simplu mijloc de transmisie a informațiilor care circulă fără rezistență de la un
sistem cognitiv la altul” scrie Răşcanu Ruxandra “Limbajul uman este cel mai
important mijloc prin care conștiința poate reflecta realitatea obiectivă, este un
instrument al cunoașterii, al creării valorilor culturale, morale și al transformării
naturii”
 Limbajul este limba în acțiune însuși procesul de comunicare cu ajutorul limbii
 Limba și limbajul nu sunt două obiecte autonome, ci două stări ale aceluiași
obiect. Raportul dintre limbă și limbaj este analog cu cel dintre statică și
dinamică, esență și fenomen, general și particular, abstract și concret,
posibilitate și realitate. În genetica sa, limbajul, apare nu ca limbă ca atare, ci
ca forme elementare de activitate obiectuală a copilului, în care încep să se
nască diverse tipuri de sisteme de semne – simbolice, grafice, imitative – și
conținutul lor obiectual.
 Unitatea de bază a limbajului este cuvântul, cu următoarele semnalmente:
reproductibilitate (el nu este construit în procesul comunicării, ci extras din
memorie ca unitate preexistentă, dată din timp); integritate (cuvântul nu admite
segmentarea în elemente de același nivel fără pierderea acestei calități);
caracter bilateral (cuvântul are formă și conținut, înveliș sonor și sens); caracter
autonom (admite utilizarea izolată în vorbirea naturală) și are o funcție
nominativă (este utilizat ca mijloc de numire a obiectelor, calităților,
acțiunilor).
Cuvântul “comunicare” provine din limba latină; “comunis” şi
înseamnă “ a pune de acord”, “a fi în legătură cu” sau “ a fi în
relaţie”, deşi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de
“ a transmite şi celorlalţi”, “ a împărtăşi ceva celorlalţi”.
Comunicarea – este transmiterea de informaţii, e o necesitate
psiho-socială de bază a omului. Prin comunicare înţelegem
legătura reciprocă dintre oameni în procesul căreia apare contactul
psihic, care se manifestă în schimbul de informaţii, influenţă
reciprocă, emoţii, inteligenţă. O altă definiţie, puţin diferită de cea
de mai sus, ne-o relatează Nober Sillamy:’’ Comunicarea este în
primul rând o percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată sau
nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un
individ sau un grup de indivizi receptori’’
Comunicarea este, în general, procesul de trimitere şi recepţionare
a unui mesaj prin intermediul unui canal, implicând un emiţător şi
un receptor. Prin urmare, comunicarea implică trimiterea şi
receptarea mesajelor. De exemplu, mesajul ar putea fi:
 O indicaţie – Deschide cartea.
 O întrebare – Ce faci?
 Un comentariu – Mâine va fi cald.
 O opinie – Ai citit foarte bine.
 De multe ori, în activitatea la clasă întâlnim copii care au
dificultăți de învățare, nu atât din cauza unui retard psihologic
ori a dezinteresului, cât determinate de un deficit în înțelegerea,
expresia ori capacitatea de a folosi limbajul, ori acesta este
instrumentul princeps pentru achiziționarea cunoștințelor și
relaționarea interumană.
 Este important din acest motiv să cunoaștem tulburările de
limbaj și modul în care afectează acestea capacitatea de învățare
a elevilor noștri.
 Când este vorba de copilul cu tulburări de limbaj,
comunicarea poate fi eficientă numai atunci când formează o
combinaţie dintre limbajul verbal, nonverbal şi cel al
corpului. El, de altfel ca orice persoană, are un repertoriu de
gesturi, expresii faciale sau corporale pe care le utilizează
pentru a transmite anumite sentimente şi mesaje. “Prin
tulburările limbajului înţelegem toate abaterile de la limbajul
normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate,
unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul
reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea
diferitelor componente ale cuvântului şi până la
imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă” (M.
Guţu, 1975) .
Cercetările ne demonstrează că de la 9% până la 39% din
populaţia de copii de vârstă preşcolară şi şcolară mică
prezintă tulburări de limbaj. (O. V. Pravdina, 1956; N. A.
Nicaşina, 1959; E. Neagu, 1961; A. S. Vinocur, 1965; C.
Păunescu, 1966; V. K. Zimiceva, 1970; I. N. Sadovnikova,
1970; A. I. Bondarenco, 1979; M. S. Gruşevskaea, 1982;
M. S. Frişevskaia, 1982; J. T. Rahimova, 1988 L. I. Savca,
1989; L. I. Sprînceanu, 1994; ş.a..).
Tulburările de limbaj au o influenţă negativă asupra dezvoltării
comunicării la copii indiferent de vârstă. Ele reprezintă rezultatul
disfuncţiilor intervenite în recepţionarea, înţelegerea, elaborarea şi
realizarea comunicării scrise şi orale ca urmare a unor afecţiuni de
natură organică, funcţională, psihologică sau educaţională care
acţionează asupra copilului mic în perioada apariţiei şi dezvoltării
limbajului.
 Odată cu venirea copilului cu tulburări de limbaj la şcoală,
profesorul va avea un rol important în dezvoltarea şi exersarea
abilităţilor lui de comunicare, asigurând condiţiile necesare pentru
reuşita comunicării, respectiv atenţie, consideraţie şi afecţiune. Ori
de câte ori vorbim despre comunicare şi, în mod special de
comunicare la copiii cu tulburări de limbaj, trebuie să avem în
vedere următoarele 6 elemente, esenţiale în procesul comunicării, şi
anume:
1. Forma comunicării
2. Funcţia comunicării sau de ce comunicăm
3. Conţinutul comunicării sau despre ce vorbim
4. Contextul sau mediul în care are loc comunicarea
5. Parteneri de conversaţie
6. Sisteme şi modalităţi de comunicare la copiii cu tulburări de
limbaj de diferte grade.
 În comunicarea cu copiii cu tulburări de limbaj, tonul vocii,
gesturile şi expresia feţei profesorilor, părinţilor, a adulţilor în
general este necesar să fie determinabile. În funcţie de
semnificaţia lor, aceştia se vor simţi acceptaţi, respectaţi,
remarcaţi sau, dimpotrivă, respinşi, înjosiţi, lezaţi. Pe temeiul
acestor simţăminte, copiii îşi vor forma o părere despre sine şi
despre cei ce îi înconjoară.
 Tulburările de limbaj, întâlnindu-se mai des la copii, se referă atât
la comunicarea verbală cât şi nonverbală. Semnele care exprimă o
tulburare de limbaj sunt: limitarea cuvintelor şi gesturilor în
comunicare; omiterea unei părţi din cuvinte sau din propoziţii; punerea
greşită a accentului asupra unor anumite cuvinte din propoziţie sau a
unei părţi dintr-un cuvânt; rostirea şi exprimarea greoaie a unui gând,
repetarea primei silabe; evitarea contactului vizual, arareori zâmbet
redus, dezinteres faţă de alte persoane; adăugarea unor sunete
suplimentare în momentul vorbirii; perseveraţii, jocul fără scop;
plăcerea de a se juca singur şi de a se concentra doar asupra unei părţi a
unui obiect; întoarcerea obsesivă a paginilor unei cărţi fără a încerca să
privească şi să recunoască conţinutul; dificultate în pronunţarea exactă
a cuvintelor
 Ce este o tulburare de limbaj?

 Termenul de „tulburare de limbaj” face referire la întârzierea sau

tulburarea care interferează cu dezvoltarea şi comportarea normală a
limbajului şi comunicării copilului. Aceste tulburări pot fi în sfera
articulatorie/fonologică, a fluenţei, vocii, comunicării argumentative şi
alternative sau în sfera auzului.
Tulburarea limbajului rezultă din întârzierea dezvoltării
conținutului, formei sau folosirii limbii vorbite. Conținutul se
referă la lucrul despre care se vorbește sau se înțelege. Forma
se referă la aspectul și sonoritatea unităților de limbaj și
combinațiilor acestora, cum ar fi  sfârșitul cuvintelor,
cuvintele sau structura unei propoziții. Folosirea limbii
vorbite face trimitere la motivul pentru care persoanele
comunică și modalitățile în care aceștia construiesc
conversații în baza a ceea ce cunosc despre interlocutor și
context. Un copil cu o tulburare de limbaj, poate manifesta
dificultăți în oricare dintre aceste arii.
ASLHA (American Speech Language Hearing Association) face
două distincții.
Prima distincție e între:
- Tulburări de vorbire (tulburări de a articula sau pronunța,
tulburări de voce și de ritm și fluență);
- Tulburări de limbaj expresiv, receptiv, afazie;
- Tulburări de limbaj și comunicare cauzate de dizabilități auditive.

A doua distincție este între:

- Tulburări de limbaj și vorbire întâlnite la copii;
- Tulburări de limbaj și vorbire întâlnite la adulți.
 O tulburare de limbaj poate fi, în același timp, receptivă sau expresivă. Este
important să determinăm dacă copilul are o tulburare de limbaj receptiv, expresiv
sau pe amândouă, înainte de examinarea caracteristicilor acesteia, legate de
formă, conținut și uz.
Tulburarea de limbaj receptiv reprezintă dificultatea de a asculta sau
înțelege limbajul. Dificultatea poate fi la nivelul cuvântului
(vocabular/cunoașterea cuvântului) și/sau la nivelul propoziției
(sintaxă/morfologie). 
Tulburarea de limbaj expresiv este caracterizată de dificultate în producția
limbajului care să exprime intenția unui mesaj și poate implica și dificultăți în
uzul cuvintelor, găsirea acestora, formularea de propoziții și/sau abilități de
comunicare conversațională. 
 Limbaj receptiv

  Dificultate de menținere a atenției în timpul
prezentărilor orale;
       Abilități de ascultare reduse;
       Dificultăți în urmarea indicațiilor;
       Memorie deficitară pentru informații prezentate
verbal;
       Dificultate în reținerea conceptelor de pe o zi pe
alta;
       Vocabular receptiv limitat;
       Dificultate în înțelegerea cuvintelor cu înțeles
multiplu;
        Dificultate în categorizarea cuvintelor sau
conceptelor asociate;
       Dificultate în înțelegerea limbajului figurativ;
       Dificultate în înțelegerea conceptelor de spațiu,
timp și cantitate
Limbaj expresiv
       Vorbire în cuvinte și fraze incomplete sau incorecte;
      Folosirea gesturilor ca substitut pentru limbajul
verbal;
      Uz incorect al pronumelor, pluralului și posesivității;
       Dificultate în acordul subiectului cu predicatul;
       Dificultate la povestire sau descrierea unui
eveniment sau procedură, în secvență logică;
       Vocabular limitat;
      Găsirea cu dificultate a cuvântului potrivit care să
exprime înțelesul mesajului;
       Pauze în vorbire și/sau substituția cuvântului cu
expresii ca ”ăăă...” sau ”mm...”;
       Evitarea discursului public;
       Dificultate în interacțiune.
 categorii de tulburări de limbaj:
 Tulburari de pronuntie (dislalia, rinolalia, disartria);
 Tulburari de ritm si fluenta a vorbirii (balbaiala, logonevroza, tahilalia, aftongia,
tumultus sermonis, tulburari pe baza de coreee);
 Tulburari de voce( afonia, disfonia, fonostenia);
 Tulburari ale limbajului citit-scris(dislexia, alexia si disgrafia, agrafia);
 Tulburari polimorfe(afazia, si alalia);
 Tulburari de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen electiv, voluntar, retard sau
intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii, disfunctiile verbale din autismul infantil de tip
Kanner, din sindroamele handicapului de intelect, etc.
 Tulburari ale limbajului bazat pe disfunctiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia,
bradifazia).
Tulburari de ritm si fluenta ale vorbirii.

 bâlbâiala
 în incercarea de a explica geneza si simptomatologia balbaielii au fost elaborate o serie de
teorii printre care:
 bâlbâiala are la baza afectarea unei componente centrale ce este determinata si de
tulburarile anatomo fiziologice;
 bâlbâiala se incadreaza in categoria tulburarilor de evolutie a limbajului si se prezinta ca
un efect al intarzierii in aparitia vorbirii(Froschels,Pichon,S.Borel-Malsonny);
 bâlbâiala are o natura ereditara(Gutzman, Nadoleczny);
 bâlbâiala are o componenta nevrotica si este un efect ala cesteia;
 bâlbâiala ca act al vorbirii se desfasoara pe principiul reflexologic.