1.

Relaţia logopediei cu alte ştiinţe

Multiplele relaţii ale logopediei cu o serie de ştiinţe, se înscriu în sistemul de conexiune al diferitor domenii
aplicative şi teoretice. Ele sunt impuse şi de activitatea practică, pentru succesul căreia este nevoie de colaborarea
între logopezi, pedagogi, medici şi lingvişti. E. Froschels vede în logoped specialistul care posedă cunoştinţe din
domeniile psihologiei, în primul rând al psihologiei copilului, psihoterapiei, psihopatologiei, foniatriei, foneticii,
psihodiagnozei, laringologiei, rinologiei.
Psihologia copilului este de real folos logopediei prin cunoaşterea etapelor de dezvoltare şi manifestare
psiho-comportamentală, prin enunţarea posibilităţilor de evoluţie în raport cu condiţiile instructiv-educative şi
capacităţile interne ale fiecărei persoane. Există multiple domenii ale psihologiei care pot fi realmente utile, prin
studiul asupra dinamicii şi mecanismelor dezvoltării, în special psihologia deficienţelor şi pedagogia acestora.
Psihologia generală face posibilă cunoaşterea mecanismelor de dezvoltare a limbajului, a funcţiilor sale şi a
rolului acestora în viaţa psihică. Limbajul este în strânsă legătură cu toate procesele psihice - gândirea, memoria ş.a,
În afara acestei legături ar fi imposibilă reglarea activitatea generală a persoanei.
Pedagogia oferă logopediei multe din principiile, metodele şi mijloacele de activitate, care cu succes sunt
implementate în activităţile logopedice.
Logopedia este în strânsă legătură cu lingvistica sau psiholingvistica. Psiholingvistica elaborează nivelurile
de structurare a limbajului în ontogeneză pe care le preia logopedia deoarece recuperarea tulburărilor de limbaj se
efectuează întotdeauna ţinându – se cont de particularităţile de vârstă ale dezvoltării limbajului.
Logopedia este în strânsă legătură cu toate materiile defectologice aici intră tiflopsihopedagogia,
surdopsihopedagogia.
Cunoştinţele din medicină, mai ales cele din psihologia medicală, psihopatologie, foniatrie, laringologie,
psihiatrie, neurologie, creează un tablou complex al înţelegerii alterării psihice, al patologiei organelor fonatoare şi
al implicaţiilor acestora asupra formării şi evoluţiei limbajului. De asemenea, aceste discipline fac posibilă
înţelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos în ameliorarea vieţii psihice şi recuperarea fizică, facilitând
astfel acţiunile educative. La rândul său, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de date de interes
deosebit pentru înţelegerea etiologiei şi simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a mecanismelor şi dinamicii
formării vorbirii corecte sub influenţa educaţiei, a rolului jucat de emisia-recepţia corectă a vorbirii pentru
dezvoltarea psihică a fiecărei persoane şi pentru adaptarea ei la mediul social.
Prin urmare, problematica de care se ocupă aceste discipline de intersecţie cu logopedia nu este una
comună. În prezent, tot mai mulţi specialişti scot în lumină relaţiile logopediei cu alte ştiinţe, recunosc necesitatea
acţiunii în echipă şi evidenţiază problematica specifică fiecărui domeniu, dar şi avantajele teoretice şi practice ale
colaborării.
Investigarea fenomenelor ce ţin de limbaj cade în sarcina ştiinţelor sociale, dar şi a celor naturale – fizicii
acustice, electronicii etc. – care înlesnesc studierea experimentală a limbajului şi creează condiţiile tehnice necesare
pentru provocarea repetabilităţii fenomenului studiat şi surprinderea unor aspecte intime, care nu se exteriorizează.
Această investigaţie este cu atât mai necesară, cu cât se are în vedere unitatea dialectică dintre limbaj şi psihic.
Limbajul nu trebuie privit izolat, ci în strânsă corelaţie cu ansamblul manifestărilor psihice, integrat în fenomenele
psiho-comportamentale pe care le influenţează şi de care este influenţat

2. Incursiune în dezvoltarea logopediei

Uneori, sensul, semnificaţia cuvintelor se schimbă în timp, fapt cauzat, în mare parte, şi de procesele de
diferenţiere conceptuală. Apariţia, la sfârşitul sec. XIX, a unei noi ştiinţe, denumite logopedie, solicită, întâi de toate,
urmărirea evoluţiei semantice a termenului care o identifică. Studiată ca element al medicinii ori pedagogiei,
logopedia a apărut în urma procesului dual de diferenţiere şi integrare, specific ştiinţei moderne în general. Procesul
de diferențiere și atomizare a științelor este dublat de recombinarea științelor între ele, crearea de sinteze noi:
științele își conturează, prin concentrări şi restructurări, propriul domeniu. Or, procesul genetic de dezvoltare a
unui domeniu ştiinţific nou poate fi determinat prin:
a)acumularea unor date provenite dintr-o pluralitate de domenii convergente sub aspect practic şi epistemologic;
b) posibilitatea furnizării unui ansamblu de principii şi legi metodice, utilizate conform unui scop bine
delimitat;
c) eventualitatea creării, pentru progresul ştiinţei în genere, a unei formaţii ştiinţifice noi.
Orice disciplină ştiinţifică necesită o organizare adecvată a conţinutului ei. Acest proces de organizare este parte
a legilor interne ale dezvoltării ştiinţei. Dependenţa de oricare altă disciplină (medicină, pedagogie) impune
logopediei o organizare ce o poate lipsi de individualitate creatoare. Or, efortul cercetătorilor de desprindere de alte
domenii, individualizarea, precizarea limitelor conceptuale şi logice ale logopediei, e, deocamdată, prezentat destul
de sporadic în literatura de specialitate.
 E absolut anacronic să discutăm acum despre apartenenţa logopediei la una din disciplinele fundamentale ale
ştiinţei contemporane. Vom realiza doar o simplă incursiune istorică în dezvoltarea logopediei sub aspect
instituţional şi nu o prezentare a disciplinei ca atare. Un timp, însăşi noţiunea de logopedie era prezentată ca una
controversată: existau opinii variate referitor la definirea ştiinţei; se oscila între numele de logopedie şi foniatrie. S-
au elaborat chiar un set de criterii diferenţiale: M. Berger considera că logopedia poate fi delimitată de foniatrie prin
aspectele ei:
1) fenomenologic;
2) metodologic;
3) istoric.
Abordarea fenomenologică presupune determinarea exactă a obiectului de studiu specific ambelor domenii.
Încercarea de a stabili unităţile nosologice specifice logopediei sau foniatriei, adică de a stabili care din ele aparţin
medicinii şi care logopediei, este ineficace şi conduce la impas: foniatria se ocupă de întreţinerea organelor
emiţătoare şi de patologia vocii, iar logopedia – de tulburările limbajului.
Într-o perspectivă interdisciplinară, logopedia, ca ştiinţă ce se ocupă de organizarea, dezvoltarea, transmiterea şi
recepţia limbajului uman, ar reuşi să găsească metode de tratament sau reeducare doar în cazul în care ar ţine cont şi
de problemele mecanice, fiziologice, luând în calcul şi celelalte aspecte ale limbajului.
Încercarea de a delimita cu stricteţe domeniul logopediei de cel al foniatriei, sub aspect fenomenologic, a
provocat grave dificultăţi metodologice. Cercetători precum M. Seeman considerau că din concepţia foniatrică
trebuie eliminate toate elementele nemedicale (adică pedagogice); însă, când ajungeau la problemele metodicii
tratamentului, găseau necesară abordarea pedagogică a fenomenului. Pe bună dreptate, M. Berger a estimat că, din
punct de vedere fenomenologic, concepţia foniatrică este constituită ca una pur-medicală, iar metodologic se
recurge, în mod inconsecvent, la pedagogie. Tendinţa de a împărţi unităţile nosologice în zone pur-organice (care
aparţin foniatriei) şi psihogene (care aparţin pedagogiei) nu poate să nu conducă la obstrucţionarea procesului de
structurare a logopediei, obiectul căreia este destul de complex şi nu se rezumă la recuperarea, reeducarea vorbirii.
Conţinutul şi complexitatea metodologică a disciplinei ştiinţifice sunt vaste şi diferenţiate. Însuşi termenul
logopedie provoacă o serie de erori interpretative.
Termenul logopedie nu a fost adoptat pentru a desemna o disciplină anume, alta decât cea propusă de M.
Hvatţev şi M. Sovak (1967). Marile tratate de patologie a vorbirii ocolesc însă o etichetă delimitativă. Mai mult ca
atât, tratatul de anvergură al lui Edward Arnold e intitulat Tratat asupra tulburărilor vocii şi vorbirii, iar în cuprinsul
său nu se face nicio delimitare.
După cum se specifică în lucrarea Reabilitarea vorbirii (1937), autorii Lou Kennedy, Anne Carr şi Robert West
sunt foarte preocupaţi de studiul şi tratamentul tulburărilor şi defectelor de vorbire. În tratatul său de logopedie, M.
Hvatţev, însă, menţionează că: „logopedia este o disciplină pedagogică specială, care se ocupă de prevenirea şi
corectarea defectelor de vorbire”.
În ansamblul ştiinţelor contemporane, nici o altă disciplină, în afară de logopedie, nu s-a constituit ca un sistem
de influenţare a limbajului oral şi scris. Studierea specializată, de către diverse discipline, a procesului complex al
limbajului a determinat, prin necesitate, o zonă nouă de cercetare, care, în fond, nu include doar tulburări de limbaj,
ci o sferă mult mai largă privitoare la modificările raportului dintre gândire şi relaţiile verbale şi comportamentale
ale oamenilor în procesul vieţii sociale sau al activităţii practice. Limbajul, în lumina ştiinţei contemporane, devine
cel mai important mijloc de relaţie între conştiinţă şi realitatea obiectivă, un instrument al cunoaşterii.
Totalitatea fenomenelor ce ţin de limbaj nu poate fi şi nici nu trebuie să devină apanajul unei singure discipline.
Orice disciplină ştiinţifică este un rezultat al interferenţei, o modalitate de sinteză a unor puncte maxime din
cunoaşterea ştiinţifică. Aproape toate ştiinţele care se ocupă de existenţa umană în cadrul societăţii şi-au pus sarcini
de ordin general privitor la statutul limbajului. Limbajul a devenit şi obiectul de studiu al psihologiei, care a
identificat o serie de modalităţi patologice ale lui, încercând chiar să le clasifice (F. Kainz). Fiziologia, în special
neuropsihologia, a studiat, în detaliu, nu doar formele clinice ale afaziei, dizartriei, alaliei, ci a scos în evidenţă şi
procesele neuropsihologice fine ale mecanismului relaţiilor lingvistice interumane. Limbajul vorbit constituie un
obiect de studiu al lingvisticii, foneticii, fonologiei, ciberneticii, psiholingvisticii, neurolingvisticii.
Cu toate că la baza logopediei au stat numeroase alte ştiinţe, ea s-a constituit, totuşi, ca disciplină autonomă,
recunoscută de comunitatea ştiinţifică internaţională.

3. Legile logopediei
Pentru a fi recunoscută, orice ştiinţă, trebuie să includă legi formulate ferm, cu multă claritate. Ele trebuie să
decurgă din logica ştiinţifică, din obiectivele şi scopurile ştiinţei, din problematica şi fenomenele analizate, din
rezultatul cercetărilor întreprinse în plan teoretic şi practic-aplicativ. Din câte ştim, mărturiseşte Emil Verza în
Tratat de logopedie, 2003, asemenea legi nu şi-au găsit încă un loc definit în literatura de specialitate, iar puţinele
referinţe, destul de vagi, se pierd la nivelul simptomatologiei prezentate în cazul tulburărilor respective şi nu reuşesc
să întrunească toate condiţiile. În acest context, continuă autorul, ne-am propus să analizăm un set de legi ale
logopediei, care, în opinia noastră, pot contribui la delimitarea şi consolidarea statutului logopediei ca ştiinţă.
Suntem siguri că, redate într-o formă sintetică şi însoţite de comentarii adecvate, ele vor putea fi mai uşor înţelese şi
încadrate în procesul general al evoluţiei cunoştinţelor din logopedie.
1. Orice abatere, ca formă şi conţinut, de la vorbirea standard, marcată prin disfuncţionalitatea expresiei şi
receptivităţii limbajului, constituie o tulburare a acestuia. Abaterea poate fi mai extinsă sau mai restrânsă, mai
profundă sau mai uşoară, în funcţie de etiologie şi particularităţile psihoindividuale ale subiectului, de vârsta
cronologică şi vârsta mentală etc. şi determină un comportament verbal specific, îndeosebi în relaţiile cu cei din jur.
2. Tulburările de limbaj nu presupun un deficit de intelect sau senzorial, dar când apar pe un asemenea fond, ele
sunt mult mai grave, mai variate şi mai extinse. Se ştie că deficienţele senzorialului (mai ales ale auzului) şi ale
intelectului constituie, frecvent, cauze ale tulburărilor de limbaj, iar atunci când tulburările de limbaj apar în
condiţiile normalităţii intelectului, ele nu creează distorsiuni ale acestuia, cu toate că îi pot restrânge posibilitatea de
manifestare.
3. Tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare în copilărie şi în perioadele de constituire a limbajului, ca
urmare a fragilităţii aparatului fonoarticulator şi a sistemelor cerebrale implicate în vorbire.
4. Toate tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt corectabile, educabile prin metode specifice
logopedice şi printr-o serie de procedee cu caracter general. Reuşita activităţilor logopedice de corectare a
tulburărilor de limbaj depinde, printre altele, de adecvarea metodelor şi procedeelor de terapie logopedică la
specificul fiecărei tulburări, de perioada începerii activităţii de corectare, de gravitatea şi extinderea tulburărilor
respective, de nivelul dezvoltării mentale şi activismului subiectului logopat etc.
5. Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, produc efecte negative asupra personalităţii şi
comportamentului subiectului, deoarece sunt trăite dramatic şi tensionat pe fondul unei frustrări şi anxietăţi. Ca
urmare a existenţei tulburărilor de limbaj, se instalează trăsături negative de personalitate şi comportament, în timp
ce conduitele verbale nu reuşesc, în suficientă măsură, să-şi exercite funcţia de reglare, orientare şi direcţionare a
celorlalte comportamente general-umane. Cu cât subiectul devine mai conştient de dificultăţile prin care trece, cu
atât este mai tensionat, le trăieşte mai intens pe plan interior, se raportează negativ la cei din jur şi la activitate, odată
cu teama de nereuşitele proprii.
6. Tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, în timp ce unele structuri anatomice care facilitează producerea
acestora se pot găsi la descendenţi. După cum rezultă şi din etiologia tulburărilor de limbaj, unele dintre acestea sunt
produse şi prin metode inadecvate de educaţie (traumele, stresurile psihice, slaba stimulare a dezvoltării vorbirii,
existenţa unui model deficitar, menţinerea obişnuinţelor neadecvate ş.a.) şi nu au nici o legătură cu eventualele
dificultăţi verbale care pot apărea la generaţiile următoare. Dar există structuri care contribuie la fragilizarea
sistemului nervos central şi care în anumite momente ale vieţii tind să se instaleze şi la urmaşi, astfel încât pot
conduce la efecte negative în dezvoltarea limbajului.
7. Tulburările de vorbire până la vârsta de 3-3,5 ani nu comportă o semnificaţie logopedică sau defectologică, ci
una fiziologică, în cazul în care apar ca urmare a ne-maturizării aparatului fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale
implicate în vorbire. În aceste condiţii, odată cu dezvoltarea elementelor respective, dificultăţile verbale dispar de la
sine, dar dacă persistă mai mult timp sau dacă intervin şi alte cauze, ele se pot transforma în tulburări specific
logopedice.
8. Tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie mai gravă la persoanele de sex
masculin, decât la cele de sex feminin. Acest fenomen se explică prin relaţia dintre motricitate-psihomotricitate şi
evoluţia limbajului. Încă în ontogeneza timpurie se înregistrează o evoluţie paralelă între motricitate (mers, precizia
şi rapiditatea mişcărilor etc.) şi capacitatea de exprimare şi bogăţia vocabularului. Fetiţele sunt antrenate de timpuriu
în relaţii ocupaţionale, cu o solicitare mai accentuată a motricităţii (îngrijirea păpuşii, ajutorul dat la punerea–
strângerea mesei), însoţită de solicitarea de a verbaliza fiecare acţiune.
9. Terapia tulburărilor de limbaj se bazează pe o metodologie corectiv-recuperativă ce se realizează în relaţie cu
dezvoltarea şi stimularea întregii activităţi psihice a subiectului şi armonizarea comportamentelor la condiţiile
mediului înconjurător. În contextul contemporan, nici din punct de vedere teoretic, nici practic-acţional, terapia
logopedică nu mai poate fi concepută ca limitându-se exclusiv la corectarea tulburărilor de limbaj, pentru că, în
interesul ei, metodele şi procedeele utilizate cuprind un material informaţional-verbal ce se adresează în egală
măsură limbajului şi proceselor cogniţiei, determinând subiectul la desfăşurarea unor activităţi intelective
semnificative pe direcţia „mişcării ideilor”. În aceeaşi ordine de idei, materialul vehiculat în corectarea tulburărilor
de limbaj cuprinde şi trebuie să cuprindă o serie de îndemnuri şi învăţăminte, menite să dezvolte subiectului
comportamente cu caracter adaptabil la diferite situaţii deja apărute şi pentru a stimula caracteristicile pozitive ale
personalităţii; ca atare, modelul limbajului devine integrat şi integrator la nivelul psihismului uman.
După cum am mai spus, literatura de specialitate nu conţine, în mod expres, legi ale logopediei, dar există unele
referiri la un cadru general al legităţilor adiacente altor domenii ştiinţifice, considerate a fi cu implicaţii în domeniul
logopediei. Astfel, Dorel Ungureanu (1988, pag. 88) aprecia că ”în logopedie se prelungesc şi acţionează legi nu
neapărat specifice, dar care, deşi propriu-zis lingvistic defectologice sau comunicaţionale, au un mare impact şi în
abordarea logopedică” (legile implicaţiei, competenţei fiziologice şi ale economiei de limbaj). În acest context,
legile enunţate mai sus vin să suplinească golul deja enunţat de cerinţele deontologice ale logopediei.
4. Rolul limbajului în formarea şi dezvoltarea personalităţii
copilului şi a proceselor psihice

Prin comunicarea verbală cu adulţii, copilul îşi însuşeşte noi cunoştinţe, îşi îmbogăţeşte conţinutul conştiinţei.
Dar, după cum observă A.Luria, procesul de însuşire a experienţei umane prin intermediul limbii conduce şi la
apariţia unor noi forme de activitate, a unor noi sisteme funcţionale şi, în cele din urmă, la formarea proceselor sau a
funcţiilor psihice superioare, precum memoria, percepţia, gândirea, voinţa etc. Încă înainte de a putea comunica
verbal cu adultul, activitatea concretă a copilului cu obiectele, atitudinea faţă de obiecte este mijlocită, aşa cum arată
L.Vîgotsky, de relaţia sa cu adultul. Dacă nu poate ajunge nemijlocit la obiectul dorit, el se adresează adultului,
cerându-i să-i ajute să intre în posesia respectivului obiect.
Treptat, la copil se dezvoltă forma fundamentală de comunicare între oameni, limbajul – la început cu voce
tare şi desfăşurat, apoi şoptit, şi în cele din urmă, interior şi „condensat” – pe baza căruia se vor constitui noi forme
de activităţi psihice, sociale prin origine şi verbale prin structură.
Formele complexe ale activităţii conştiente sunt sisteme funcţionale, care se formează în condiţiile vieţii
sociale a copilului şi comunicării verbale cu adulţii. Dacă la primele etape copilul acţionează în baza unui ordin al
adultului, ulterior începe, aşa cum au arătat L. Vîgotsky, A. Luria, ş.a., să efectueze acţiunea respectivă pe baza unei
autocomenzi. La primele etape ale dezvoltării atenţiei copilului acest proces psihic este organizat de către adult, cu
ajutorul unui gest indicator sau al denumirii obiectului; ulterior, copilul îşi însuşeşte capacitatea de a-şi organiza în
mod analog atenţia, care devine voluntară.
Legătura indisolubilă dintre limbaj şi gândire ne ajută să înţelegem trecerea de la treapta senzorială a
cunoaşterii la treapta raţională.
Mecanismele fiziologice ale gândirii şi limbajului şi ale legăturii dintre aceste procese psihice au fost scoase
în evidenţă de I. Pavlov, prin elaborarea teoriei despre cele două sisteme de semnalizare.
Legătura dintre limbaj şi gândire nu este una simplă. La etapele iniţiale, gândirea este mai strâns legată de
conduită şi activitatea practică decât de limbaj. E o opinie apropiată de concepţia lui P. Galperin, conform căreia
traiectoria gândirii porneşte de la acţiunea practică cu obiectele şi ajunge, prin acţiunea verbalizată cu voce tare, la
acţiunea mintală efectuată în limbaj interior.
Limbajul este un mijloc de comunicare şi schimb de idei între oameni, dar şi un mijloc de formare a gândirii,
de abstractizare şi generalizare. Limbajul îl ajută pe copil să-şi însuşească experienţa generalizată a speciei umane şi,
totodată, să-şi generalizeze propria experienţă. Dacă, dintr-un motiv sau altul, limbajul nu se poate dezvolta, de
exemplu, la copiii surdomuţi înainte de demutizare sau de învăţarea comunicării prin limbajul dactil, rămâne în urmă
şi dezvoltarea gândirii. Limbajul mimico-gesticulat este cu totul insuficient pentru dezvoltarea gândirii abstracte şi a
gândirii noţionale.
O cercetare interesantă cu privire la relaţia dintre gândire şi limbaj a efectuat A. Luria (1956). Se ştie că
gemenii care cresc împreună prezintă o anumită tendinţă de întârziere în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului.
Subiecţii au fost gemeni univitelini care au avut posibilităţi limitate de a comunica cu alte persoane, majoritatea
timpului comunicând numai între ei. Fiind legaţi practic unul de altul în modul cel mai strâns şi înţelegându-se
reciproc, adeseori numai prin gesturi, în cursul activităţilor practice comune ei se găseau mai rar decât ceilalţi copii
în situaţii care să creeze necesitatea obiectivă a unei comunicări verbale desfăşurate. Din aceste motive, gemenii
prezentau o întârziere relativ mare în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului.
Autorul a lansat ipoteza conform căreia această întârziere în dezvoltarea limbajului ar putea fi uşor înlăturată
dacă gemenii ar fi despărţiţi şi puşi în situaţii normale de comunicare cu alţi copii, la care limbajul este dezvoltat
normal.
Copiii au fost despărţiţi timp de trei luni şi plasaţi în grupe diferite de copii de la grădiniţă. În aceste condiţii,
limbajul lor slab dezvoltat nu era suficient pentru comunicarea verbală cu ceilalţi copii şi cu educatoarea. S-a creat
necesitatea utilizării unor mijloace variate şi mai extinse de comunicare verbală, ceea ce a condus, în decurs de trei
luni, la un salt remarcabil în dezvoltarea limbajului la aceşti copii. Concomitent cu dezvoltarea limbajului, a avut loc
şi o dezvoltare rapidă a gândirii, manifestată mai ales prin joc: copiii au trecut relativ repede de la jocul fără subiect
la jocul cu subiect, s-a dezvoltat preocuparea de a planifica jocul, de a aprecia reuşita jocului, comparându-se
intenţia cu realizarea. Cu unul dintre copii s-au desfăşurat activităţi de dezvoltare a pronunţiei, de diferenţiere a
sunetelor, de îmbogăţire a vocabularului şi a aspectului gramatical. Dezvoltarea rapidă a limbajului acestui copil s-a
soldat cu dezvoltarea gândirii lui; el a început să-şi asume roluri principale, să fie iniţiator în jocuri, să elaboreze
planul jocului. Înainte de activităţile speciale, el era permanent în poziţii secundare.
Deci, în formele intelectuale ale activităţii, avantajul a trecut de partea copilului care a avut condiţii mai bune
de dezvoltare a limbajului. Diferenţa s-a manifestat îndeosebi în operaţiile de gândire, în primul rând în operaţia de
generalizare. În jocurile mobile, fugă, în acţiuni motorii, avantajul a rămas de partea celuilalt copil, mai bine
dezvoltat din punct de vedere fizic.

5. Importanţa analizatorului auditiv şi vizual în dezvoltarea limbajului

 Vorbirea copilului se restructurează corect doar atunci când sistemul doi de semnalizare, aflat în curs de
dezvoltare, este stimulat în mod continuu de impulsurile sistemului întâi de semnalizare – semnalele care formează
senzaţiile şi emoţiile.
Pentru dezvoltarea limbajului este important ca auzul copilului să fie intact. Analizatorul auditiv începe să
funcţioneze din primele ore ale vieţii copilului, imediat după naştere. Prima reacţie la sunet se manifestă prin
lărgirea pupilei, oprirea respiraţiei şi anumite mişcări. Apoi copilul este atent la vocea adulţilor şi reacţionează la ea.
În continuare, dezvoltarea limbajului se bazează integral pe auz. În a doua jumătate a primului an de viaţă, copilul
percepe anumite îmbinări de sunete şi le raportează la anumite obiecte sau acţiuni (tic-tac, dă-dă).
La 7-9 luni imită sunetele vorbirii celor din jur. La un an, el rosteşte primele cuvinte. Astfel, copilul îşi
subordonează propriile acţiuni articulatorii la sunetele pe care le percepe cu ajutorul analizatorului auditiv (repetă şi
imită ceea ce aude). Copilul percepe prin auz vorbirea celor din jur, o imită şi îşi controlează propria pronunţie.
Unele cercetări demonstrează că până şi o scădere mică a auzului (20-25 decibeli) face dificilă perceperea
terminaţiilor cuvintelor. O diminuare a acuităţii acustice la începutul dezvoltării limbajului stopează dezvoltarea lui
– uneori apar alterări de pronunţie, vocabular redus, agramatisme în exprimare.
La copiii surzi nu se formează aptitudinea de a imita vorbirea. La fel ca şi în cazul celor cu dezvoltare
normală, apare gânguritul, însă acesta nu este întărit de vorbirea celor din jur şi de percepţia auditivă şi se stinge
treptat. În ontogeneză, auzul are un rol extrem de important, contribuind la delimitarea sunetele limbajului uman
(fonemelor).
Dezvoltarea percepţiei fonematice are loc treptat, în paralel cu constituirea pronunţiei. De obicei, în jurul
vârstei de 4 ani, copilul triază toate fonemele din limba maternă.
Analizatorul vizual are şi el o importanţă majoră în dezvoltarea limbajului copilului, confirmată de faptul că
dezvoltarea limbajului începe mult mai târziu în cazul copiilor născuţi orbi. Copiii cu văzul dezvoltat urmăresc
mişcările buzelor şi limbii persoanelor care vorbesc şi încearcă să le imite întocmai. Treptat, între aceşti doi
analizatori se instalează un sistem de legături condiţionate, care se extinde şi consolidează prin suprapunerea altor
legături.

1. Succesiunea dezvoltării limbajului

 
La vârsta de 3-4 săptămâni la copii se manifestă primele forme de comunicare nonverbală (surâs, zâmbet,
gesticulaţie etc.).
De la 3 luni, formele comunicării nonverbale se combină cu elemente de comunicare verbală. Materia-
primă a vorbirii o reprezintă gânguritul, care începe la 3 luni, pentru ca după 4 luni să continue cu articularea
vocalelor împreună cu consoanele. O formă superioară a gânguritului este lalaţia (repetiţia de silabe) care începe la
5 luni.
După luna a zecea, copilul se centrează pe cuvinte; chiar dacă acestea sunt simple onomatopee (referindu-
se la pisică, spune miau-miau, la câine – hau-hau), acestea îndeplinind funcţia unor propoziţii, fapt ce confirmă că
micuţul înţelege mai mult decât poate exprima.
În prima jumătate a celui de-al doilea an de viaţă, copilul încheagă deja cuvinte-fraze, rosteşte cuvinte cu o
mare încărcătură informaţională, care exprimă cu precădere atitudinile lui afective şi mentale. În a doua jumătate a
primului an, considerat drept stadiu al prefrazei: câteva cuvinte înşiruite unele după altele, mai ales în funcţie de
importanţa lor afectivă.
La vârsta de 2 ani începe stadiul preconceptelor care, conform lui Piaget, se află la jumătatea drumului
dintre general şi particular.
După 2 ani, începe stadiul frazei gramaticale, copilul reuşind să exprime, de obicei, judecăţi, corelaţii între
noţiuni.
La începutul celui de-al treilea an, începe stadiul structurii sintactice. Pe parcursul aceluiaşi an se
conturează stadiul diferenţierii formelor gramaticale, îndeosebi a pronumelui personal de persoana întâi, fapt ce
probează existenţa conştiinţei de sine.
La vârsta de 3-4 ani, limbajul copilului păstrează un pronunţat caracter situativ; comunicarea din timpul
jocului este redusă, copilul nu înţelege prea bine indicaţiile verbale care i se dau.
La vârsta de 4-5 ani, limbajul copilului se dezvoltă vertiginos, el achiziţionând, în această perioadă
aproximativ 50 de cuvinte pe lună. În jurul vârstei de 5 ani se conturează o modalitate psihocomportamentală nouă,
formarea limbajului interior, care constituie o cotitură esenţială în dezvoltarea psihică a copilului.
La 5-7 ani, limbajul copilului capătă o structură mult mai închegată decât în etapele anterioare, fiind
construit în baza regulilor gramaticale, apar rudimentele gândirii logice, orientate spre sistematizarea şi observarea
faptelor particulare.

2. Articularea sunetelor şi clasificarea lor

Înţelegerea naturii tulburărilor de limbaj presupune trecerea în revistă a câtorva noţiuni ce ţin de fiziologia şi
clasificarea sunetelor vorbirii. Sunetele vorbirii (fonemele) au, în limbă, rolul funcţional de a diferenţia cuvintele
unele de altele.
 Sunetele vorbirii
În scrierile moderne, numite şi fonetice, fonemele sunt redate, de obicei, prin litere. Alfabetul românesc are 27 de
litere, dar sunetele vorbirii în limba română sunt mult mai multe. Emiterea de sunete presupune articularea lor. Se
cunosc trei tipuri de articulări (E. Jurcău, N. Jurcău, 1989):
1) alveolară: articulare cu vârful limbii lipit de alveole şi de dinţii incisivi superiori şi inferiori;
2) linguală: articulare executată cu participarea muşchiului lingual;
3) labială: articulare realizată cu participarea buzelor (o şi u sunt vocale labiale, iar b, f, m, p şi v sunt
consoane labiale).
Vocalele sunt sunetele sonore deschise, produse fără suprafaţă de contact pe linia mediană a palatului şi fără
participarea activă a vârfului limbii, prin emisia sunetului laringian îmbogăţit şi completat cu vibraţia proprie a
faringelui şi cavităţii bucale.
clasificarea vocalelor limbii române:
Poziţia Prepalatale Palatale Postpalatale Neutre
Labiale Nelabiale Labiale Nelabiale
Grad de deschidere
Alveolare (deschise) a
Semiînchise/semideschis E ă o
e
Închise I î u

Consoana nu este un sunet independent, fiind articulată împreună cu o vocală. Dacă, pentru vocale, cel mai
important rol îl au cavităţile supraglotice, inclusiv cavitatea bucală (rezonatoarele), pentru consoane, hotărâtoare
sunt mişcările muşchiului lingual. Dintre sunetele limbii române numai m şi n sunt nazale; toate celelalte sunt orale
(bucale), lipsite de timbru nazal.
clasificarea consoanelor limbii române:
Prezenţa zgomotului în Punctul de atingere a limbii cu bolta în timpul articulaţiei
articulaţie / Emisiunea însoţită Bilabiale labiodent dentale prep palatale postpalat larin
sau nu de vibraţii ale alata ale gale
le
surd son Su so su son su son sur son su son sur
Sonante Nazal M N
Lateral L
(cu voce
tare) Vibrant R

Nesonante Constrictive F V S Z Ş J H
(cu voce Oclusive P B T D K’’ G’ K G
şoptită) Semioclusive Ţ C, G,
Notă: În fonetică K’, G’ corespund sunetelor ce se scriu chi, ghi; C, şi G, corespund sunetelor tş şi dj, care,
combinându-se cu vocalele e şi i, se scriu ce, ci, ge, gi. Litera c din alfabet se notează cu k. De obicei, se spune că
sunetele sunt sonore sau nesonore (cu voce sau fără voce), deşi cel mai corect ar fi să se spună că există sunete
rostite cu voce tare şi sunete pronunţate cu voce şoptită. Nici denumirea de surde nu e potrivită, pentru că surditatea
se referă la recepţie (audiţie), nu la emisie (pronunţare), după cum afirmă C. Păunescu. În tabel sunt prezentate
sunetele conform clasificării oferite în Gramatica limbii române.

3. Anatomia şi fiziologia aparatului verbal

Aparatul verbal, convenţional se împarte în două zone:

 centrală (reglatoare);
 periferică (executivă).
 Zona centrală este plasată pe creier şi constă din scoarţă; noduli subcorticali; căi de transmitere; trunchi
cerebral; cerebel; nervi care pleacă spre periferie. Scoarţa cerebrală are rolul principal în formarea vorbirii şi are
conexiuni cu toate sectoarele:
 cu lobul frontal, care asigură partea motorie a vorbirii (zona Broca) şi programează expresiile, pronunţia,
emiterea;
 cu lobul temporal – asigură percepţia verbală (zona Wernicke);
 cu lobul parietal – asigură analiza kinestezică a senzaţiilor, asigurând totodată memoria verbală;
 cu lobul occipital – care asigură analiza şi percepţia vizuală;
 cu nodulii subcorticali – localizaţi în substanţa albă, care constituie sistemul striopalidar, responsabil de
tempou, ritm, melodicitate şi intonaţie.
Căile de transmitere unesc scoarţa cu structurile subiacente, fiind divizate în căi aferente şi eferente. În cazul
celor eferente, centrul Broca este cel care transmite impulsurile nervoase spre organele articulatorii şi asigură praxia
orală, cele aferente, încep la periferie, în proprioreceptori/analizatori, excitaţia se transmite de la periferie la centru.
Ele semnalează cu privire la caracterul mişcărilor, asigură memorarea acestora, supraveghează pronunţia exactă.
Căile aferente se termină în partea inferioară postcentrală a parietalului, unde sunt analizate senzaţiile receptate.
Trunchiul cerebral conţine nucleele nervilor trigemen, care inervează muşchii maxilarului inferior; facial – care
inervează musculatura facială şi muşchiul rotund al gurii; vag – care inervează muşchiul lingual (rădăcina), coardele
vocale, faringele, muşchii respiratori; sublingual – care inervează limba, în partea ei medie şi anterioară şi asigură
mişcarea limbii.
Cerebelul este responsabil de intonaţia vorbirii, de pauzele din vorbire, de accent. Nervii transmit impulsurile
nervoase de la centru spre periferie, punând în mişcare organele articulatorii şi constituind calea directă motorie,
reprezentată de sistemul piramidal şi extrapiramidal.
Sistemul piramidal asigură transmiterea impulsului motor, cel extrapiramidal – fondalul mişcărilor (încordarea,
tensionarea musculară, amplitudinea mişcărilor, diferenţierea şi coordonarea acestora). În paralel, funcţionează şi
mecanismul de legătură inversă (feeback), efectuată prin intermediul senzaţiilor kinestezice (tactile) şi auditive.
Sistemul de feedback asigură reglarea automată a mişcărilor organelor articulatorii, în conformitate cu
programul acceptat.
Controlul kinestezic determină şi reglează poziţia organelor articulatorii, anterior pronunţării sunetului.
Controlul auditiv acţionează numai în momentul pronunţiei sunetului, neputând preveni tulburările de pronunţie, ci
doar corija insuficienţele deja existente.
Astfel, pe baza de feedback, este posibilă dirijarea mişcărilor articulatorii şi se formează un anumit stereotip
dinamic al vorbirii.
Zona periferică se împarte în trei sectoare:
a) respirator – plămâni, bronhii, traheea, muşchii respiratori (diafragme);
b) articulator – organe active (mobile) şi pasive (fixe sau imobile):
- mobile: mandibula, buzele, limba, palatul moale;
- fixe: maxilarul superior, dinţii, palatul dur;
c) fonator – laringele, faringele, coardele vocale.
Plămânii se află în cavitatea toracică, reprezentând un ţesut spongios, de la care pornesc bronhiile, care
continuă cu traheea – un canal rigid, corp membranos cu fibre musculare – la capătul căreia este situat laringele.
În laringe se produce sunetul laringian. Cavitatea laringiană este alcătuită din coardele vocale superioare,
numite şi false, şi coardele vocale inferioare sau adevărate. Coardele vocale sunt formate dintr-o cută a mucoasei, o
lamă elastică şi un fascicol de muşchi. Coardele vocale inferioare sunt puse în vibraţie de influxurile cerebrale
transmise prin nervul recurent, care este nervul motor al laringelui. Laringele este închis în partea superioară de
epiglotă; el poate emite sunete, dar pentru vorbire e necesară şi participarea creierului uman.
Impulsurile pornite din creier sunt transmise de nervul recurent către coardele vocale, care se îndepărtează una
de alta. În acest fel, glota, cuprinsă între cele două coarde vocale, se întredeschide. Apoi, prin reacţia muşchilor
tiroaritenoizi, coardele se apropie şi închid glota, deschisă ulterior de un nou influx.
Faringele este un canal membranos şi muscular, de forma unei pâlnii, orientate cu vârful în jos. El porneşte de
la cavitatea bucală şi se încheie la esofag, constituind locul de încrucişare a căilor respiratorii cu calea digestivă.
Cavitatea bucală se compune din bolta palatului (partea osoasă a bolţii) şi partea posterioară, moale, numită şi
palatul moale şi se prelungeşte cu uvula (omuşorul).
În stare de repaus, vălul palatului este lăsat pe muşchiul lingual, iar aerul circulă pe nas. Închiderea căilor
nazale se face prin ridicare vălului, cu o mişcare de dare înapoi: pereţii faringelui se apropie, pe rând, de văl.
Bolta şi vălul palatului au un rol important în timpul fonaţiunii: articularea unei categorii de consoane
(oclusivele) se face pe boltă, pe văl sau prin mişcările palatului (cum ar fi r uvular).
Bolta este împărţită în regiunea anterioară (şi alveolară) mediană (palatală) şi posterioară (velară).
Limba atinge marginile bolţii în timpul articulării vocalelor.
Buzele sunt compuse dintr-un strat interior (mucoasa), un strat muscular (numit orbicular al buzelor), ţesut gras
şi piele. Integritatea lor anatomică şi funcţională este deosebit de importantă în actul fonator.
Arcadele dentare despart vestibulul bucal de cavitatea bucală propriu-zisă. Primul este delimitat anterior de
mucoasa regiunii labiale şi posterior de mucoasa gingivală şi coarnele dentare.
 Limba este formată din muşchi cu funcţii complexe ce permit o mare diversitate de mişcări în toate sensurile;
ea are o importanţă majoră în masticaţie, deglutiţie şi, în special, articulare fonetică.
Expiraţia conduce coloana de aer (care porneşte din plămâni) spre laringe, prin trahee, unde, cu ajutorul
mişcărilor de închidere şi deschidere a coardelor vocale (îndepărtare şi apropiere) aerul vibrează, generând sunetul.
Curentul sonor, trecând doar prin cavitatea bucală sau cea cavitatea nazală, ori prin amândouă deodată, capătă un
timbru nazal sau nenazal.
Spaţiul cuprins între coardele vocale şi buze este numit canal vorbitor. Datorită mişcărilor şi poziţiilor diferite
pe care le iau organele mobile în timpul fonaţiunii, canalul vorbitor îşi schimbă forma şi dimensiunile, creând cutii
de rezonanţă variate, tipare în care se modelează sunetele vorbirii.
Curentul sonor, care în timpul expiraţiei trece prin aceste tipare capătă, în funcţie de forma fiecăreia, altă
rezonanţă şi alt timbru şi generează sunetele vorbirii – vocale şi consoane.