Mărul – Poveste pentru copii

Se spune că odată trăia un bătrân înţelept. El călătorea prin lume. Mergea

prin soare sau zăpadă, după cum se nimerea vremea.

În călătoriile sale, bătrânul vedea multe lucruri. Uneori el vedea bucuria

oamenilor, alteori tristeţea şi necazurile lor. Cele mai multe rele însă, le
aduceau bolile nenumărate care existau peste tot.

Într-o zi, el spuse:

– Mai este un singur loc în care nu am fost.

Auzise poveşti despre o grădină frumoasă. Se spunea că era chiar în vârful

unui munte. Se mai spunea şi că în acea grădină, era vară tot timpul. Însă
muntele era acoperit de zăpadă. Bătrânul nu putea pricepe cum ar fi putut
exista, un asemenea loc pe lumea asta?
– Nu, nu se poate! Sigur, sunt doar poveşti de adormit copiii… se gândea el.
Astfel, începu să urce pe muntele acela.

Drumul era anevoios. Cărările erau înguste; toate erau pline de pietre şi
rădăcini, cum sunt toate potecile din munţi.
După un timp, el ajunse la pădurea de brad.
– Asta înseamnă că sunt aproape de vârf. Mă apropii şi de zăpezi, spuse
bătrânul, iar acolo voi găsi şi grădina. Asta dacă există cu adevărat.
Când ajunse la zăpadă, bătrânul era destul de obosit. De acolo, el putea să
vadă toată valea, cu satele şi pădurile prin care trecuse. Deasupra lui, era
doar cerul liber.
– Ce frumuseţe! Sunt pe acoperişul lumii! spuse el privind totul.
Apoi, el începu să caute grădina aceea fermecată. Se învârti în cercuri
largi, prin zăpadă. Până la urmă, obosi de atâta mers:
– Să mă odihnesc… voi continua şi mâine. Nu mă las aşa, cu una, cu două!
spuse el hotărât. Apoi, se apucă să îşi facă un adăpost. Trebuia să fie ferit
de frig pe timpul nopţii. Dar pe acolo nu mai erau copaci. Urcase cale lungă,
iar brazii erau departe, la jumătatea muntelui. De aceea, nu a prea găsit
mare lucru de folosit.

Bătrânul se aşeză pe o piatră golaşă. De acolo, el privea spre orizont:

soarele tocmai se ducea liniştit, la culcare. Noaptea veni fără veste dar
bătrânul încă nu adormise. Pretutindeni era linişte.
– Nu se lipeşte somnul de mine… spuse bătrânul. Dar dacă tot nu pot să
dorm, mai bine cânt ceva din fluieraşul meu de tei. Apoi, el scoase un fluier
subţire din buzunar şi începu să cânte. Toată noaptea a petrecut-o
cântând la fluier.  Apoi, când răsări soarele, bătrânul puse fluierul înapoi,
la locul lui.
– Ce noapte am avut şi eu! Cine a mai auzit de bătrâni, care cântă singuri,
în vârful muntelui, mai ales în mijlocul unui munte de zăpadă? se mira el,
râzând singur de isprava lui.
Apoi, omul îşi continuă căutările. Toată ziua, s-a învârtit în toate direcţiile,
doar-doar va da peste grădina fermecată. Apoi, când veni din nou seara, el
începu din nou să cânte din fluier.
Dimineaţa, bătrânul era din nou vesel, ca un tinerel:
– Ce noapte am avut iarăşi! Apoi, căută din nou grădina fermecată.

Spre seară, el se aşeză în acelaşi loc, ca şi în celelalte două seri. Când

scoase fluierul din buzunar, auzi o voce puternică:
– Iar ai de fluierat toată noaptea, omule!! Nu am dormit de două nopţi şi
trei zile! Ce tot cauţi pe muntele meu? striga la el cineva nevăzut.

Atunci, bătrânul încremeni de spaimă.

– Am venit să caut… o grădină…

– Ce? O grădină? Nu cumva ai îndrăzneala să cauţi, tocmai grădina mea?
spuse vocea supărată.
– Nu ştiu mai nimic despre grădină… Iar tu… nici nu ştiam că trăieşte
cineva pe muntele acesta. Şi nici nu mi te-ai arătat, ca să te văd, spuse
omul. Să mă ierţi că ţi-am stricat liniştea, dar… nu ştiam că locuieşte
cineva în zăpezile acestea… spuse el, speriat.
Apoi, ca prin vrajă, întunericul nopţii se risipi. Tot muntele se lumină, ca
ziua. În jur, bătrânul vedea acum verdeaţă şi flori. În faţa lui stătea
nemişcată o făptură luminoasă, foarte înaltă care îi spuse:
– Iată-mă, acum mă vezi. Spune-mi ce doreşti. Apoi, te rog să îmi laşi
muntele în pace!
Bătrânul era încremenit. În toată lumea, nu văzuse aşa o fiinţă şi nici un
asemenea loc. Atâta lumină şi atâtea plante diferite, nu existau pe tot
Pământul.
– Câte plante! spuse omul. Cred că sunt pe altă lume…
– Da, aici este grădina mea şi aceasta este lumea mea şi a poporului meu.
Aici trăiesc multe plante diferite. Fiecare pom dă roade, fiecare arbust
are fructe, toate ierburile înfloresc aici.
– Pe Pământ nu sunt atâtea plante. Am numărat foarte puţine. Dar
aici sunt nenumărate!
– Adevărat? se miră făptura aceea. Atunci, în lumea ta cred că sunt
multe boli grele, aşa este?
Bătrânul se întreba: ” de unde ştie lucrul acesta?”. Dar făptura continuă:
– Aici noi avem mii de feluri de plante. Toate sunt diferite, toate folosesc
la ceva. Unele sunt de leac, iar altele, ne feresc din timp de boli şi alte
necazuri.
– Ce bine ar fi dacă pe Pământ ar exista măcar o plantă de leac! spuse
bătrânul.
Atunci, făptura aceea luminoasă spuse:
– Omule, să facem un târg: voi trimite pe tot Pământul o plantă. Ea va
creşte şi va trăi peste tot: în orice ţară, fie la munte sau la câmpie, pe
malul mărilor sau oceanelor. În schimb, vreau negreşit, să facem legământ.
– Chiar vei face asta pentru oameni? întrebă bătrânul.
– Voi face asta, dar trebue să promiţi că nu vei spune nimănui despre
grădina aceasta! Iar atunci când te vor întreba oamenii, le vei spune că nu
ai găsit nicio grădină fermecată. Astfel, pe lume va trăi o plantă
miraculoasă, care îi va feri pe oameni de multe boli. Ea se va numi pom de
mere. Merele vor fi de mai  multe culori: roşii, galbene, verzi… Cei care
vor mânca mere vor fi sănătoşi şi vor trăi ani mulţi, sănătoşi. Iar eu şi
poporul meu vom putea trăi netulburati.

Omul promise de îndată:

– Voi păstra secretul pentru totdeauna!
Apoi, făptura luminoasă luă o mână de praf strălucitor în palme. Vântul a
început să bată cu putere, iar făptura a aruncat praful spre cer. Vântul a
împrăştiat totul în cele patru zări.

Deodată, omul se pomeni singur, în mijlocul zăpezii.

– Ce vis am avut! se mira el. Am fost obosit şi nu am mai cântat din fluier
azi noapte, spuse  el. Apoi, se porni la drum. Începu să coboare încet, la
vale. Mergând, el observă nişte copaci deosebiţi:

– Copacul acesta… nu era aici când am urcat pe munte! Apoi, luă câteva
fructe şi le mâncă pe nerăsuflate.
– Delicioase! Dar oare chiar am visat? spuse el şi plecă mai departe.
Apoi, el trecu prin nişte sate cu oameni harnici. Acolo, din loc în loc erau
pomi cu fructe. Când întrebă de unii şi de alţii, oamenii îi spuneau:
– Nu erau pomii aici, dar au apărut peste noapte. Fructele sunt tare
gustoase.
Apoi, omul se gândi:
– Atunci, nu a fost un vis, ci s-a întâmplat totul aşa cum îmi amintesc! Asta
înseamnă că pe lume sunt pomi ca aceştia, oriunde! se bucura bătrânul.
Apoi, el începu să le spună tuturor tot ce ştia despre mere. Curând,
oamenii din toată lumea au aflat de mărul cu fructe gustoase şi au mai
aflat încă un lucru foarte important: faptul că merele îi vor feri de boli şi
greutatea bătrâneţii, ceea ce se întâmplă şi în ziua de azi.

Sfârşit!