SPECIFICUL TULBURĂRILOR DE LIMBAJ LA DEFICIENŢII DE

INTELECT

PROFESOR PSIHOPEDAGOG, ALEXANDRA ŞCHIOPU, ŞCOALA GIMNAZIALĂ

SPECIALĂ “MARIA MONTESSORI” BACĂU

Dezvoltarea corectă a limbajului oral încă de la vârsta preşcolară ar trebui să constituie o

prioritate, deoarece limbajul joacă un rol important în structura vieţii psihice.
Vârsta preşcolarã este cu precãdere cea la care se sesizeazã o mare parte a tulburãrilor de
limbaj. Un procent de 15-20% dintre copiii care frecventeazã grãdiniţa prezintã tulburari de limbaj.
Acestea sunt iniţial dislalii fiziologice, trecând apoi, pe mãsurã ce copiii cresc şi nu sunt corectaţi,
în forme patologice. Defectele de pronunţie care apar până la 4 ani sunt considerate particularităţi
de vârstă (particularităţi fiziologice). După 4 ani dacă ele nu se corectează de la sine în urma
educaţiei realizate în familie şi la grădiniţă sau chiar capătă un caracter staţionar este necesară
includerea copilului într-un program logopedic de corectare.
La deficienţii de intelect frecvenţa tulburărilor de limbaj este mult mai ridicată, fiind
necesară o analiză globală a principalelor categorii de factori care pot influenţa negativ dezvoltarea
limbajului şi care pot determina disfuncţiile de limbaj. De aici rezultă necesitatea cunoaşterii unor
asemenea cauze, nu numai pentru a le preveni, dar şi pentru adoptarea unei metodologii ştiinţifice în
stabilirea diagnosticului diferenţial şi a modalităţilor de corectare a limbajului afectat. De cele mai
multe ori cauzele care au provocat o anumită tulburare de limbaj nu se pot stabili cu exactitate, la
baza unei nedezvoltări normale aflându-se un complex de cauze.
Pentru activitatea de cunoaştere şi terapie logopedică, dar şi pentru diagnoza şi prognoza
tulburărilor de limbaj este important să se stabilească principalele categorii de tulburări de limbaj.
O clasificare care îmbină criteriile anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi
psihologic precizează următoarele categorii de tulburări de limbaj: tulburări de pronunţie (dislalia,
rinolalia, disartria); tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala, logonevroza, tahilalia,
bradilalia, aftongia, tulburări pe bază de coree); tulburări de voce (afonia, disfonia, fonastenia),
tulburări ale limbajului scris-citit (dislexia-alexia şi disgrafia-agrafia); tulburări polimorfe (afazia,
alalia); tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard sau
întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii).
Cea mai frecventă categorie întâlnită în cazul copiilor cu deficienţe de intelect este cea a
tulburărilor de pronunţie asociate de cele mai multe ori cu tulburări ale limbajului scris-citit.
Învăţarea limbajului de către copilul cu deficienţă mintală se face cu multe dificultăţi
datorate atât deficienţei mintale cât şi cauzelor care au produs-o. De la început se observă greutăţi în
modul cum se produce vorbirea, care este neclară, confuză, monotonă şi se accentuează datorită
neconştientizării tulburării şi agitaţiei psihomotrice astfel încât fixarea formei corecte se realizează
cu mult efort. Formele mai rebele şi mai labile conduc la recăderi mai frecvente în procesul
corectării. Automatizarea sunetelor în cuvinte se realizează cu dificultate şi din cauza vocabularului
sărac, a neformării structurii silabelor, a nedezvoltării auzului fonematic şi a inerţiei vorbirii.
Dislalia deficientului mintal se prezintă sub forma unei game foarte largi pentru că omisiunile,
înlocuirile, confuziile, deformările se produc întâmplător.
La copiii cu tulburări de pronunţie este afectată inteligibilitatea pronunţiei în general
(tulburări de pronunţie izolate sau în cadrul unor tablouri mai complexe: dizartrii, sindrom de
nedezvoltare a limbajului, deficienţe de auz) şi de asemenea este afectat şi timbrul sunetelor.
Vocalele se pronunţă mai uşor şi deprinderile de pronunţie ale lor sunt mai uşor de constituit decât
cele ale consoanelor.
În procesul formării deprinderilor de pronunţie a vocalelor este necesară respectarea unor
cerinţe cu caracter general:
- având în vedere că elevii au tendinţa de a închide sau deschide pronunţia vocalelor este necesar să
se desfăşoare o muncă sistematică de diferenţiere a vocalelor după gradul lor de deschidere;
- ţinând seama de tendinţa de neutralizare, este necesar ca în procesul de formare a vocalelor pe
lângă exerciţiile de diferenţiere indicate, să se pună accentul pe însuşirea corectă a poziţiei limbii,
mai ales în cazul vocalelor anterioare “e”, “i” şi posterioare “o”, “u”;
- formarea deprinderilor de coordonare a fonaţiei cu articulaţia: elevul pune organele de articulaţie
în poziţie corespunzătoare vocalei respective şi aşteaptă semnul logopedului pentru a ataca vocala;
- evitarea tendinţei de lungire a vocalei: în toate exerciţiile de fonetizare să se folosească pe o scară
largă atât vocalele scurte, cât şi cele lungi.
Modelul prezentat de terapeut nu trebuie să fie exagerat, deoarece copiii reţin şi fixează aceste
exagerări care împiedică pronunţia corectă. Indicaţiile sunt: mişcarea clară a buzelor, mişcarea
economică a maxilarelor, mişcări precise ale limbii, poziţia liniştită a laringelui în timpul
pronunţiei.
În emiterea vocalelor copilul trebuie să folosească o intensitate moderată a vocii deoarece aceasta
favorizează ulterior o vorbire curentă. O voce slabă prin exerciţii motrice se poate întări, pe când o
voce forţată după ce se fixează se poate corecta foarte greu. Nu trebuie să se exagereze contracţiile
muşchilor, aceştia influenţând negativ pronunţia, determinând diferite defecte de articulare, precum
şi un anumit grad de oboseală.
În ceea ce priveşte consoanele există două mari categorii de defecte întâlnite în pronunţia
acestora: fonologice şi antropofonice. Defectele fonologice vizează indicii diferenţiali ai fonemelor,
ceea ce determină confuzii care apar în emisie şi audiţia lor. Defectele antropofonice vizează
tulburări la nivelul indicatorilor integrali ai fonemelor.
Această tulburare este mai gravă deoarece face imposibilă identificarea fonemelor. În pronunţia
consoanelor, 70-74% sunt defecte fonologice.
Menţionez principalele defecte de pronunţie ale consoanelor:
- excluderea sau diminuarea fonetică (desonorizarea): astfel oclusivele sonore „b”, „d”, „g” sunt
substituite cu corespondentele lor surde „p”, „t”, „c”; fricativele sonore „v”, „j”, „z” sunt înlocuite
cu „f”, „ş”, „s”; africata „g” cu „c”; desonorizarea sonorelor constituie cel mai frecvent defect în
pronunţia consoanelor;
- sonorizarea consoanelor omorganice surde, cauza principală fiind prezenţa unui mediu fonetic
sonor , mediu în care consoana surdă se sonorizează şi ea;
- ştergerea caracterului de înmuiere a pronunţiei unor consoane: se poate observa la pronunţarea
unor forme de plural: pom-pomi; rob-robi;
- substituirea unei consoane cu alta asemănătoare ca mod de articulare: de ex. înlocuirea între ele a
consoanelor oclusive: „c”, „p”;
- substituirea unei consoane cu alta diferită ca mod de articulare: consoanele oclusive sunt înlocuite
cu consoane fricative sau unele fricative sunt înlocuite cu oclusive;
- substituirea unei consoane cu o vocală: de ex. consoana „v” cu vocala „u” atunci când copilul
rotunjeşte buzele.
Se întâlnesc cazuri de copii în care pronunţia este atât de defectuoasă încât ascultătorii nu
pot încadra sunetele auzite în nici o grupă de sunete.
În categoria defectelor antropofonice sunt cuprinse acele defecte de pronunţie care nu mai
permit distingerea unui anumit sunet, acesta fiind înlocuit cu o vocală sau cu un sunet nearticulat.
Frecvenţa acestor defecte este mai mică decât a celor fonologice.
Dislexo-disgrafia, o altă categorie a tulburărilor de limbaj foarte des întâlnită la copiii cu
deficienţe de intelect nu este numai o insuficienţă a însuşirii scris-cititului, ci o incapacitate de a
edifica scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiate care să asigure identitatea grafemelor
în scriere-citire. Ca efect al disgrafiei-dislexiei subiecţii prezintă tulburări şi în funcţiile superioare
ale limbajului, tulburări de percepţie, preluarea noţiunilor, în înţelegerea raportului formă-fond, în
desprinderea-reţinerea formei.
O caracteristică generală a dislexo-disgrafiei este manifestarea fenomenelor negative a scris-
cititului cu un caracter constant şi tendinţă de a se agrava prin consolidarea deprinderilor greşite şi
prin trăirea dramatică pe plan intern a eşecurilor.
În corectarea dislexo-disgrafiei trebuie să se aibă în vedere câteva obiective importante în raport cu
care se adoptă metodele şi procedeele cele mai adecvate:
simptomatologia şi diagnosticul logopedic diferenţial; natura etiologiei dislexo-disgrafiei; dacă
tulburările de scris-citit sunt dublate de o altă deficienţă (de intelect, senzorială, psihică); nivelul
dezvoltării psihice a logopatului; care sunt rezultatele şcolare ale logopatului; vârsta logopatului;
nivelul de dezvoltare a limbajului în general; specificul dominanţei şi lateralităţii; caracteristicile
percepţiei auditive şi vizual-kinestezice; specificul orientării spaţio-temporale; reflectarea în planul
personalităţii a tulburărilor de limbaj.
Ca şi în cazul corectării tulburărilor de limbaj, şi în terapia dislexo-disgrafiei se folosesc două
categorii de metode şi procedee:
 Metode şi procedee cu caracter general;
 Metode şi procedee cu caracter specific logopedic.
Metodele şi procedeele cu caracter general vizează indirect corectarea dislexo-disgrafiei, dar ele
sunt deosebit de importante deoarece pregătesc subiectul, din punct de vedere psiho-fizic, pentru
aplicarea metodologiei specific logopedice, fortifică organismul şi facilitează efectele acţiunii
metodelor din categoria celor specifice.
Acestea includ: exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii; educarea şi
dezvoltarea auzului fonematic (capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii, de a distinge
între sunet şi literă, între sunet şi reprezentarea sa grafică); educarea şi dezvoltarea capacităţii de
orientare şi structurare spaţială; înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea
personalităţii (înlăturarea fricii patologice că va comite greşeli şi a sentimentului de inferioritate
instalat).
Metodele şi procedeele specific logopedice au în vedere:
 Realizarea procesului de analiză-sinteză a elementelor componente ale grafo-lexiei;
 Formarea capacităţii de conştientizare a erorilor tipice tulburării dislexo-disgrafice;
 Dezvoltarea capacităţii de sesizare a relaţiei dintre fonem-grafem, literă-grafem şi fonem-
literă;
 Dezvoltarea capacităţii de discriminare auditivă, vizuală şi kinestezic-motrică, prin folosirea
unor procedee care să stimuleze şi să faciliteze analiza şi sinteza fonetică a structurii
cuvintelor şi propoziţiilor;
 Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de citit-scris prin: citirea imaginilor izolate şi în
suită; citit-scrisul selectiv; citirea simultană şi scrisul sub control; citirea şi scrierea în
pereche; citirea şi scrierea în ştafeta greşelilor; citirea şi scrierea cu caracter ortoepic; citirea
şi scrierea pe roluri; exerciţii de copiere, dictare şi compunere;
 Corectarea tulburărilor de vorbire se face înnaintea sau concomitent cu terapia dislexo-
disgrafiei, deoarece majoritatea tulburărilor de vorbire se transpun în limbajul scris-citit;
 Terapia dislexo-disgrafiei trebuie să vizeze dezvoltarea limbajului şi stimularea activităţii
psihice (explicarea cuvintelor, a semnificaţiei lor şi a sensului propoziţiei cu care se
exersează, solicitarea adresată subiectului să formuleze povestiri, compuneri, autodictări);
 Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere este o condiţie de bază în terapia tulburărilor
grafo-lexice: se folosesc exerciţii care să urmărească formarea capacităţii de discriminare
mai întâi a grafemelor şi literelor separate, apoi în combinaţii de cuvinte monosilabice,
bisilabice şi trisilabice, precum şi a grupurilor de diftongi şi triftongi; poziţia ocupată în
cuvinte de literele afectate trebuie să varieze la începutul, mijlocul şi finalul cuvântului.
Ţinând cont de faptul că la deficientul mintal există şi o serie de deficienţe ale văzului, auzului,
motrice, psihomotrice şi afecţiuni ale cortexului, simptomele tulburărilor scris-cititului se asociază
cu acestea, accentuând incapacitatea comportamentului lexico-grafic.
Datorită faptului că experienţa de viaţă este săracă, posibilităţile de achiziţie şi prelucrare a
informaţiei sunt reduse, iar conştiinţa nu îndeplineşte decât parţial funcţia de organizator al vieţii
psihice, la deficientul mintal formarea şi dezvoltarea deprinderilor de scris-citit parcurg un drum
anevoios cu numeroase oscilaţii şi întoarceri la stadiile iniţiale, în care motivaţia nu devine suport al
comportamentelor adaptative la situaţii noi.
De aici o serie de dificultăţi lexico-grafice care conduc la comportamente neadaptate şi la eşecuri
şcolare repetate.

BIBLIOGRAFIE:
Anca M., „Logopedie”. Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007
Burlea G., „Tulburările limbajului scris-citit”. Editura Polirom, Iaşi, 2007
Jurcău E., Jurcău N., „Să învăţăm să vorbim corect”. Editura Printek, Cluj-napoca, 1999
Păunescu C., „Introducere în logopedie”. E.D.P., Bucureşti, 1976
Stănică C., Vrăşmaş E., „Terapia tulburărilor de limbaj”. Editura Universul, Bucureşti, 1994
Verza E., „Tratat de logopedie”.Vol.I. Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2003