CAPITOLUL I

ROMÂNIA ÎN SISTEMUL TRATATELOR DE PACE (1919-1920)

I.1. Frontierele şi organizarea Conferinţei de Pace de la Paris:

După Primul Război Mondial a urmat o etapă de luptă diplomatică pentru consfinţirea
unirii tuturor provinciilor româneşti, odată cu făurirea statului naţional unitar român.
România a manifestat un interes permanent pentru a avea raporturi de prietenie cu ţările
aliate în timpul războiului (mai ales Franţa şi Anglia), cu ţările vecine; de asemenea, a militat
pentru închegarea unor alianţe regionale cu caracter defensiv pentru menţinerea status-quo-ului
teritorial, pentru pace şi înţelegere între popoare.
***
La 18 ianuarie 1919 încep lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, convocată din
iniţiativa puterilor învingătoare în război (S.U.A., Franţa, Anglia, Italia şi Japonia), care au pregătit
tratatele de pace cu statele învinse. Lucrările Conferinţei de Pace au durat până la 21 ianuarie 1920.
Deschiderea lucrărilor Conferinţei s-a produs la Versailles, în Sala Oglinzilor, în acelaşi loc
în care s-a proclamat Imperiul German, în urma războiului franco-prusac din anii 1870-1871.
Statele reprezentate la Conferinţă au fost împărţite în 4 categorii:
a) Prima categorie era alcătuită din cele 5 puteri ,,având interese cu caracter general”
(Franţa, Anglia, Italia, S.U.A., Japonia); ele şi-au arogat dreptul de a participa la toate comisiile şi
şedinţele şi, în fapt, au imprimat conţinutul tratatelor de pace.
b) În a doua categorie intrau statele beligerante, printre care şi România, având ,,interese cu
caracter special”; pe acestea Marile Puteri le admiteau să participe numai la acele şedinţe unde se
discutau probleme ce ,,le interesau”.
c) Categoria a treia era alcătuită din statele care rupseseră relaţiile cu statele aliate ale
Germaniei.
d) A patra categorie cuprindea state neutre, precum şi state pe cale de a se forma; acestea
puteau să facă declaraţii orale sau scrise, dacă erau invitate de una din Marile Puteri şi numai cu
privire la problemele ce le interesau direct.
Organele principale ale Conferinţei erau:
a) Consiliul miniştrilor afacerilor externe sau Consiliul ,,celor 5” – format din
reprezentanţii S.U.A., Franţei, Italiei, Angliei şi Japoniei.
b) Consiliul ,,celor 4” (fără Japonia) – şi-a desfăşurat lucrările în intervalul martie-iunie
1919.
c) Consiliul ,,celor 10” – alcătuit din şefii de guverne şi miniştrii de externe ai ,,celor 5”.
Organele generale ale Conferinţei erau:
a) Secretariatul general.
b) Comitetul de verificare a deplinelor puteri.
c) Comitetul de redactare.
Comisiile tehnice ale Conferinţei erau:
a) Comisia pentru Societatea Naţiunilor.
b) Comisia pentru responsabilităţi de război şi sancţiuni.
c) Comisia pentru reparaţii.
d) Comisia pentru legislaţia internaţională a muncii.
e) Consiliul suprem economic.

1
 f) Comitetul problemelor teritoriale.
g) Comitetul pentru Alsacia şi Lorena.
h) Comitetul pentru Saar.
i) Comisia pentru problemele poloneze.
j) Comisia afacerilor române şi iugoslave.
k) Comisia afacerilor greceşti şi albaneze.
l) Comisia afacerilor belgiene şi daneze.
m) Comitetul militar şi naval interaliat, etc.
La lucrările Conferinţei au participat delegaţi, experţi şi consultanţi din 27 de ţări (puteri
aliate). Rolul principal în elaborarea tratatelor de pace l-au avut Marile Puteri care au câştigat
războiul, micilor state limitându-li-se dreptul de a participa numai la lucrările comisiilor tehnice.
***
România a participat la Primul Război Mondial alături de Antantă; în 1916, a încheiat un
tratat prin care se promitea satisfacerea dezideratului unităţii naţionale. Ea spera ca – la Conferinţa
de Pace (ţinând cont de contribuţia sa şi de sacrificiile din timpul războiului, de înfăptuirea Marii
Uniri prin voinţa poporului român) – să obţină recunoaşterea internaţională. Dar statutul ei de ţară
beligerantă era pus sub semnul întrebării, imputându-i-se faptul că încheiase, sub presiunea forţei,
Tratatul cu Puterile Centrale de la Bucureşti-Buftea.
Delegaţia României la Conferinţa de Pace era condusă de Ion I.C. (Ionel) Brătianu.
Componenţa delegaţiei române atestă tendinţa liberalilor de a avea, şi în politica externă, o poziţie
dominantă, adică de a se prezenta – în faţa opiniei publice – în calitate de exponent şi realizator al
unor acte de importanţă deosebită pentru ţară.
În consecinţă, nu s-a alcătuit o delegaţie de adevărată uniune naţională, fiind exclus – printre
alţii – Take Ionescu, deşi acesta avea o influenţă semnificativă în cercurile diplomatice occidentale.
Această poziţie a creat o anumită încordare, a dus la adâncirea contradicţiilor existente între diferite
cercuri politice.
La Paris, Ionel Brătianu a purtat convorbiri cu Georges Clemenceau şi Lloyd George,
încercând să obţină sprijinul acestora în schimbul unor concesii de ordin economic, pentru
satisfacerea dezideratelor româneşti (recunoaşterea prevederilor Tratatului din august 1916, în
întregime).
Încă din primele zile, Marile Puteri nu erau dispuse să ţină seama de interesele statelor mici,
de promisiunile făcute, de prevederile unor tratate sau convenţii încheiate în timpul Primului Război
Mondial, fiecare urmărind să obţină avantaje cât mai mari.
Brătianu a prezentat – în Consiliul Suprem (şedinţele din 31 ianuarie şi 1 februarie 1919) –
părerile delegaţiei române privind graniţele României, bazându-se – în vest şi nord-vest – pe
hotarele fixate prin tratatul din 1916, iar – spre est – de hotărârile Sfatului Ţării, graniţa cu Rusia
Sovietică având – ca frontieră naturală – Nistrul până la Ceremuş.
Unii reprezentanţi americani şi italieni, mai ales, din Comitetul pentru studierea
problemelor teritoriale s-au împotrivit faţă de recunoaşterea integrală a graniţei de vest (prevăzută
şi în tratatul din 1916), deşi unirea Transilvaniei era unanim recunoscută.
S-a recurs la o soluţie de compromis: graniţa română de vest a fost deplasată spre est cu
20-30 km faţă de Tratatul din 1916, această graniţă rezolvând unirea majorităţii teritoriilor locuite
de români cu Vechiul Regat. Cu toate acestea, cercurile revizioniste ungare s-au declarat
nemulţumite de ideea unirii Transilvaniei cu România.
S-au purtat discuţii şi în problema graniţei din Banat cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven,
dar hotărârea din 13 iunie 1919 (de împărţire a Banatului), acceptată de cele două ţări, a făcut ca
cele două delegaţii (română şi iugoslavă) să coopereze în soluţionarea altor probleme ale
Conferinţei de Pace.
Graniţa cu Bulgaria a rămas cea stabilită la Bucureşti în 1913, judeţele Durostor şi
Caliacra (de fapt, Cadrilaterul) revenind – în continuare – statului român.

2
 Frontiera cu Rusia Sovietică s-a fixat pe Nistru, recunoscându-se unirea Basarabiei cu
România. A fost recunoscută şi unirea Bucovinei cu statul român.
Deci, în urma unor ample discuţii, la care delegaţia română a adus argumente de necontestat,
Conferinţa Păcii a recunoscut actele înfăptuite de poporul român.

I.2. Tratatele de pace:

I.2.a. Tratatul cu Germania:
A fost primul tratat de pace, semnat la Versailles, alcătuit din 440 de articole.
În acest sens, la 6 mai 1919 (cu o zi înainte de a fi înmânat delegaţiei Germaniei) tratatul a
fost adus la cunoştinţă (în rezumat) statelor aliate mai mici, printre care şi România, procedeu care
punea în evidenţă politica de forţă şi dictat a Marilor Puteri.
În ziua de 7 mai 1919 textul complet al tratatului cu Germania a intrat în posesia delegaţiei
române doar cu 5 minute înaintea deschiderii şedinţei plenare, în cadrul căreia a fost înmânat
reprezentanţilor Germaniei. Deşi delegaţia română a protestat împotriva acestor procedee, la fel ca
şi alte state (cerând unele modificări, îndeosebi în problema reparaţiilor), acestea nu au fost luate în
consideraţie.
La data de 28 iunie 1919 Tratatul cu Germania a fost semnat şi de delegaţia română. Deşi
art. 97 al acestui tratat prevedea că acţiunile întreprinderilor deţinute de capitalul german în
ţările aliate intrau în posesia acestora, prevedere care ar fi fost favorabilă României datorită
ponderii capitalului german în economia românească, marile monopoluri din Antantă au reuşit să
acapareze fostele întreprinderi germane.
România a fost neîndreptăţită şi în problema reparaţiilor (vezi Conferinţa de la Spa – iulie
1920).
Prin Tratatul de la Versailles, Germania a fost obligată să înapoieze României:
contravaloarea leilor puşi în circulaţie fără acoperire în aur de către autorităţile de ocupaţie în
anii 1916-1918, depozitele de aur ale B.N.R., alte fonduri ale cetăţenilor români sechestrate de
guvernul german în timpul Primului Război Mondial.
În problema Dunării, datorită contradicţiilor dintre Marile Puteri, se prevedea ca o
conferinţă internaţională să rediscute şi să stabilească regimul fluviului în noile condiţii pe plan
internaţional.
I.2.b. Tratatul cu Austria:
Tratatul cu Austria a fost semnat la Saint-Germain, la data de 12 septembrie 1919.
Înainte de încheierea acestuia, delegaţia română – alături de delegaţiile greacă, iugoslavă,
cehoslovacă şi poloneză – a întreprins unele demersuri cerând ca tratatele cu Austria, Ungaria,
Bulgaria şi Turcia să nu se mai definitiveze fără consultarea statelor direct interesate.
La 11 iunie 1919, în cadrul unei şedinţe a Consiliului Miniştrilor de Externe a celor 5 Mari
Puteri, s-a comunicat delegaţiilor română şi cehoslovacă faptul că nu este de competenţa lor să
revizuiască hotărârile adoptate.
Unele din prevederile tratatului cu Austria înlesneau intervenţia Marilor Puteri în viaţa
economică şi politică a României, aduceau grave atingeri independenţei şi suveranităţii sale
naţionale.
Conform art. 61, România era obligată să semneze o Convenţie specială cu Puterile Aliate
şi Asociate, care să garanteze drepturile minorităţilor naţionale, Marile Puteri având dreptul de a
controla modul de aplicare a legislaţiei referitoare la minorităţi.
De asemenea, se prevedea obligaţia României de a încheia un tratat cu Puterile Aliate şi
Asociate, care să garanteze libertatea tranzitului diferitelor mărfuri pe teritoriul românesc. Aceste
prevederi ar fi adus României mari prejudicii economice şi i-ar fi limitat suveranitatea.
Proiectul de tratat amintit cuprindea şi alte prevederi, care obligau România să preia o parte
din datoriile Austriei provenind de pe teritoriul Bucovinei (unit cu România). Deşi delegaţia română

3
a protestat împotriva clauzelor nedrepte din acest tratat, Consiliul Suprem a refuzat să facă vreo
schimbare.
În aceste condiţii, ţinând seama şi de protestele opiniei publice din ţară, guvernul liberal a
trecut la ,,politica de rezistenţă” şi a declarat că va refuza să semneze tratatul.
La 2 iulie 1919 Brătianu a revenit în ţară, lăsând în fruntea delegaţiei române pe Nicolae
Mişu.
Din momentul în care, la 12 septembrie 1919, s-a semnat Tratatul cu Austria, Brătianu a
prezentat demisia guvernului liberal, încercările sale de rezistenţă eşuând.
Următorul guvern susţinut de liberali, prezidat de generalul Arthur Văitoianu, respectând
indicaţiile lui Ionel Brătianu, a tergiversat lucrurile în speranţa modificării atitudinii intransigente a
Marilor Puteri, mai ales că armata română participa – alături de Antantă – la ofensiva militară
împotriva revoluţiei bolşevice maghiare.
În ziua de 15 noiembrie 1919 Consiliul Suprem a trimis o notă ultimativă României,
cerându-i ca – în termen de 8 zile – să semneze Tratatul de Pace cu Austria, menţionându-se că, în
cazul unui răspuns negativ (România nu va da satisfacţia cerută de Consiliul Suprem), acesta va
notifica României faptul că ea s-a separat de Aliaţi şi va cere să-şi recheme imediat delegaţii de la
Conferinţa Păcii, iar Puterile Aliate şi Asociate îşi vor retrage misiunile diplomatice de la Bucureşti.
Pentru a determina guvernul român să semneze Tratatul cu Austria, Marile Puteri au semnat – la
27 noiembrie 1919 – Tratatul cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine.
Cu toate ameninţările Marilor Puteri, guvernul Văitoianu nu a cedat şi, înainte de a-şi
prezenta demisia, a trimis Consiliului Suprem o notă de răspuns la ultimatumul din 15 noiembrie,
în care se arăta că guvernul român era dureros impresionat de fondul notei Consiliului Suprem din
15 noiembrie, care nu corespundea nici spiritului în care s-a făcut alianţa, nici declaraţiilor solemne
ale tuturor Aliaţilor de a fi luptat pentru dreptate în lume, pentru libertatea şi egalitatea tuturor
naţiunilor mari şi mici. Şi acest protest a rămas fără efect, iar guvernul român a demisionat, la
îndemnul liberalilor.
Noul guvern, reprezentând Blocul Parlamentar (condus de Alexandru Vaida-Voevod,
constituit la 1 decembrie 1919), a promovat o politică externă mai maleabilă şi a obţinut ca, din
Preambulul Convenţiei referitoare la Minorităţi (inclusă în Tratatul de la Saint-Germain), să se
scoată aliniatele care condiţionau recunoaşterea independenţei de stat de executarea prevederilor
referitoare la minorităţi.
La data de 7 decembrie 1919 Vaida-Voevod l-a însărcinat pe generalul Constantin Coandă
(reprezentantul României la Conferinţa Păcii) să semneze, chiar înainte de decizia parlamentului,
Tratatul cu Austria, acest fapt fiind realizat la 8 decembrie 1919.
Tratatul recunoştea unirea Bucovinei cu România. Art. 60 obliga România să semneze o
Convenţie care prevedea ca, timp de 5 ani, ţara noastră să acorde liberul tranzit pentru toate
mărfurile, vagoanele, vapoarele şi vehiculele particulare aparţinând Puterilor Aliate şi Asociate (mai
puţin dreptul de vamă); se menţinea prevederea nedreaptă ca România să preia o parte a datoriilor
Austriei, contractate de guvernul dualist. O altă prevedere stabilea ca România să plătească o
contribuţie la ,,cheltuielile de eliberare” (în valoare de 235.140.000 franci francezi aur).
Aceste prevederi, precum şi cele privind aplicarea legislaţiei referitoare la minorităţi
(controlul Marilor Puteri, prin Consiliul Ligii Naţiunilor) aduceau grave atingeri independenţei şi
suveranităţii României.
I.2.c. Tratatul cu Ungaria:
Graniţa dintre cele două ţări a fost fixată, în linii generale, de către Comitetul pentru
probleme teritoriale încă din luna februarie 1919.
După îndelungate discuţii, la 16 ianuarie 1920 Consiliul Suprem a remis delegaţiei maghiare
proiectul Tratatului de Pace, dar delegaţia maghiară, care reprezenta cercurile revizioniste, cerea
menţinerea ,,Coroanei regelui (Sf.) Ştefan” sub o dinastie engleză şi declara (21 ianuarie 1920) – în
mod deschis – că se opune tratatului, întrucât prin el s-ar distruge un stat care – timp de 10 secole –

4
a fost o unitate politică, pentru că ,,aşa îl predestinase natura”. În luna martie 1920, cu toată
propaganda revizionistă maghiară, cererile formulate de delegaţia Ungariei au fost respinse de către
Consiliul Suprem.
Până la urmă, la 4 iunie 1920 delegaţia română, condusă de Nicolae Titulescu şi dr. Ioan
Cantacuzino, a semnat Tratatul de Pace cu Ungaria (Trianon). În art. 45 al tratatului amintit se
prevedea că Ungaria renunţa – în favoarea României – la toate drepturile şi titlurile fostei monarhii
austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei. Art. 46 stabilea că o comisie formată din
7 membri (5 numiţi de Puterile Aliate, 1 – de România şi 1 – de Ungaria) se va constitui, după 15
zile, pentru a fixa frontiera româno-maghiară.
Potrivit Tratatului de la Trianon, România urma să plătească: 500 milioane coroane aur din
datoria Austro-Ungariei, 1 miliard coroane aur în contul răscumpărării bunurilor fostei monarhii
şi 235 milioane franci francezi aur taxe de eliberare.
Prin aceste prevederi, ca şi prin altele, şi Tratatul de la Trianon aducea atingere suveranităţii
şi independenţei României, dar – cu toate acestea – el consfinţea hotărârea de la 1 Decembrie 1918,
prin care Transilvania se unea cu România.
La 28 octombrie 1920 s-a semnat, la Paris, Convenţia care recunoştea unirea Basarabiei cu
România.
Din acest moment se poate vorbi, în mod oficial, despre România Mare.

5
 CAPITOLUL II

ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN PERIOADA 1920-1929

II.1. Mica Înţelegere şi implicarea sa în disputele internaţionale (1920-1922):

II.1.a. Constituirea Micii Înţelegeri:
După încheierea procesului de formare a statului naţional unitar, guvernele Româiei şi-au
pus problema stabilirii unor relaţii de prietenie cu ţările vecine. La răsărit, relaţiile politice cu
Rusia Sovietică erau încordate, deşi România refuzase să participe la intervenţia unor state
europene împotriva Sovietelor; la sud de Dunăre, relaţiile cu Bulgaria nu erau prea bune, Bulgaria
fiind nemulţumită de rezultatele războiului; la vest, relaţiile cu Ungaria au rămas încordate.
Pornind de la această situaţie, România s-a orientat spre alianţa cu celelalte 3 state vecine:
Cehoslovacia, Polonia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Era evident faptul că sistemul postbelic
creat prin tratatele semnate cu statele învinse, inclusiv crearea Ligii Naţiunilor, nu ofereau suficiente
garanţii pentru menţinerea status-quo-ului teritorial. Germania, Ungaria şi Bulgaria şi-au manifestat
– în mod direct – intenţia de a promova o politică revizionistă, astfel încât crearea Micii Înţelegeri
se înscrie ca un răspuns al statelor periclitate de a se opune acestei politici.
***
Mica Înţelegere a însemnat un pact regional de securitate colectivă, care îşi propunea
păstrarea status-quo-ului teritorial în această parte a Europei.
La data de 14 august 1920, la Praga s-a încheiat Convenţia dintre Cehoslovacia şi Regatul
Sârbo-Croato-Sloven, cele două state angajându-se să militeze pentru menţinerea păcii, respectarea
prevederilor tratatului de la Trianon, şi promiteau să-şi acorde ajutor în caz de atac neprovocat,
durata Convenţiei fiind de 2 ani.
Relaţiile tot mai bune dintre România şi Cehoslovacia au făcut posibilă semnarea – la
Bucureşti (23 aprilie 1921) – a Convenţiei româno-cehoslovace (care cuprindea prevederi similare
Convenţiei cehoslovaco-iugoslave şi avea aceeaşi perioadă de valabilitate), conturându-se, tot mai
clar, o alianţă regională defensivă, care va juca un rol important în relaţiile internaţionale în
perioada interbelică. Menţinându-se prevederile Convenţiei dintre Regatul Sârbo-Croato-Sloven şi
Cehoslovacia, în documentul semnat de România şi Cehoslovacia se introducea un nou articol, care
prevedea faptul că cele două state trebuiau să se concentreze în privinţa relaţiilor cu Ungaria.
La 7 iunie 1921 s-a încheiat, la Belgrad, Convenţia dintre România şi Regatul
Sârbo-Croato-Sloven, promotor al acestei alianţe fiind ministrul de externe Take Ionescu.
Prevederile acestei Convenţii urmăreau – în primul rând – respectarea status-quo-ului teritorial,
apărarea în comun a frontierelor recunoscute prin tratatele de pace şi respingerea politicii
revizioniste maghiare. În egală măsură era vizată şi Bulgaria, în calitate de stat revizionist. Se
prevedea încheierea unei convenţii militare defensive (art. 2), părţile angajându-se de a nu încheia
vreo alianţă fără a se înştiinţa, în prealabil, cealaltă parte (art. 3).
Prin înfiinţarea Micii Înţelegeri, ţările membre căutau căi proprii pentru a-şi consolida
alianţa şi a-şi spori capacitatea de apărare. Aceasta s-a vădit mai pregnant după încheierea
acordurilor de la Locarno, care nu garantau şi frontierele Cehoslovaciei şi Poloniei.
***
Mica Înţelegere, ca organism politic, a intrat în acţiune la sfârşitul anului 1921, când
Ungaria a pretins – de la Austria – provincia Burgenland, care urma să intre în componenţa
Ungariei. Deşi nu afecta direct un stat al Micii Înţelegeri, ministrul de externe cehoslovac (Eduard

6
Beneš) a intervenit ca mediator în conflict şi acest teritoriu a fost departajat, punându-se capăt
diferendului.
De asemenea, Mica Înţelegere a protestat, împreună cu Polonia, împotriva celei de-a doua
încercări a fostului împărat Carol IV de Habsburg de a reveni pe tronul Ungariei. Atunci, Mica
Înţelegere a mobilizat – în semn de avertisment – 26 de divizii, iar Ungaria a fost silită să renunţe la
această intenţie.
II.1.b. Participarea Micii Înţelegeri la conferinţele economice internaţionale (1922):
Mica Înţelegere a desfăşurat o activitate mai amplă la începutul anului 1922, când s-a
afirmat pe plan european. De altfel, anul 1922 a pus organizaţia în faţa unor evenimente de ordin
general, precum conferinţele de la Genova şi Haga, la care a participat şi România. Cele două
conferinţe au fost precedate de alte întâlniri ale Marilor Puteri.
***
Conferinţa de la Cannes (decembrie 1921-ianuarie 1922) a fost, de fapt, o reuniune a
Consiliului Suprem Aliat din Primul Război Mondial, având – ca obiectiv – realizarea unui pact de
garanţii franco-britanic şi rezolvarea unor probleme privind reparaţiile de război. În cadrul
conferinţei amintite, la 11 ianuarie 1922, Marea Britanie a propus un proiect de pact, prin care se
angaja ca – în schimbul unui moratoriu asupra datoriilor germane – să vină în ajutorul Franţei şi
Belgiei în cazul unei agresiuni din partea Germaniei; de asemenea, s-a hotărât să se convoace o
conferinţă economică internaţională, cu participarea reprezentanţilor tuturor statelor europene,
inclusiv a Rusiei Sovietice, la Genova, cu începere din 10 aprilie 1922.
***
În vederea pregătirii Conferinţei de la Genova, reprezentanţii Micii Înţelegeri şi ai Poloniei
au avut două întruniri, la Bucureşti (februarie 1922) şi Belgrad (aprilie 1922), unde au hotărât ca
cele 4 state să adopte un punct de vedere comun faţă de problemele care urmau să se discute la
conferinţă. S-au adoptat câteva decizii în această privinţă:
1) să nu se accepte modificarea şi nici măcar discutarea tratatelor de pace, pornindu-se de la
premisa că Anglia promisese Germaniei rediscutarea tratatelor de pace, la Genova;
2) să nu se ia nicio hotărâre în legătură cu unul dintre cele 4 state, fără ca ele să fi participat
la discuţii;
3) să se ceară luarea de măsuri împotriva mişcării revizioniste din Ungaria.
***
Conferinţa de la Genova şi-a deschis lucrările la data de 10 aprilie 1922, cu participarea a
29 de state, între care Marea Britanie, Franţa, Rusia Sovietică, Belgia, Italia, Danemarca, etc.
Japonia şi S.U.A. participau la lucrările Conferinţei în calitate de observatori.
Conferinţa a fost convocată de Marea Britanie cu scopul declarat de a examina problema
refacerii economice a Europei centrale şi răsăritene. La Conferinţă s-a încercat să se determine
guvernul sovietic să recunoască toate datoriile contractate de regimul ţarist. În această privinţă,
Franţa a fost extrem de intransigentă, cerând achitarea integrală a acestor datorii, în timp ce Marea
Britanie, mai conciliantă, urmărea încheierea unui acord economic prin care Rusia Sovietică urma
să-i acorde diferite concesiuni.
Reprezentanţii Micii Înţelegeri şi Poloniei s-au prezentat, la deschiderea lucrărilor
Conferinţei, cu o linie de acţiune comună. În timpul Conferinţei de la Genova s-au reiterat
contradicţiile franco-engleze şi legăturile comerciale tradiţionale dintre Rusia şi Anglia. Marile
dificultăţi economice întâmpinate de Anglia în anii de după război şi competiţia cu rivala ei (Franţa)
au determinat guvernul britanic să caute să încheie un acord economic cu Rusia Sovietică. Italia
avea nevoie de grâne, cărbune, petrol şi alte mărfuri, pe care le putea procura din Rusia Sovietică.
Franţa urmărea alte interese, adică să aibă rolul principal în politica europeană, motiv pentru care
Franţa va fi principala adversară a semnării unui acord cu Rusia Sovietică şi a rediscutării tratatelor
de pace.

7
 Delegaţia franceză era sprijinită de delegaţia belgiană, de Mica Înţelegere şi S.U.A. Ţările
care susţineau Franţa au cerut ca Rusia Sovietică să-şi asume unele obligaţii economice (achitarea
datoriilor guvernului ţarist contractate în străinătate şi despăgubirea străinilor expropriaţi) şi, numai
după aceasta, urmau să se acorde creditele pentru refacerea economiei, solicitate de către sovietici.
Cererile expuse în raportul experţilor Conferinţei nu au putut fi acceptate de către delegaţia
sovietică, ceea ce a dus Conferinţa la un impas, pentru că Rusia nu le-a acceptat, deşi, anterior,
declarase că – în schimbul obţinerii unor credite avantajoase – este pregătită să accepte returnarea
unei părţi a datoriilor contractate de Rusia Sovietică în perioada antebelică şi în timpul Primului
Război Mondial. Marile Puteri nu au reuşit să se înţeleagă între ele şi să adopte o poziţie unică faţă
de Rusia.
Încheierea, în timpul lucrărilor Conferinţei, a Tratatului de la Rapallo, de către Rusia
Sovietică şi Germania, a adâncit fisura dintre Marile Puteri învingătoare în Primul Război Mondial
în privinţa poziţiei faţă de Rusia. Conferinţa şi-a întrerupt lucrările la 19 mai 1922, deoarece
poziţiile delegaţiilor statelor participante nu au putut fi conciliate, hotărându-se ca problemele
dezbătute de Conferinţă să fie încredinţate unei comisii constituită special în acest scop. Problemele
care au făcut obiectul dezbaterilor Conferinţei au fost luate în discuţie în cadrul Conferinţei de la
Haga, din iunie 1922, sfârşită fără niciun rezultat. În cadrul lucrărilor Conferinţei de la Genova, la
17 mai 1922, preşedintele delegaţiei române a făcut o declaraţie cu privire la un angajament
permanent de neagresiune faţă de Rusia, bazat pe status-quo.
În aceste condiţii, la 16 aprilie 1922, la Rapallo s-a încheiat Tratatul de prietenie şi
neutralitate dintre Rusia Sovietică şi Germania, ce avea ca obiect reglementarea chestiunilor
rezultând din starea de război dintre Rusia şi Germania. Clauzele tratatului stipulau renunţarea
reciprocă a celor două state la datoriile de război şi rambursarea reciprocă a cheltuielilor necesitate
de întreţinerea prizonierilor de război. Germania recunoştea naţionalizarea – în R.S.F.S. Rusă – a
proprietăţii de stat şi particulare germane, efectuată în baza decretelor guvernului sovietic, cu
condiţia ca guvernul sovietic să nu satisfacă pretenţiile similare ale altor guverne. Se stipula, de
asemenea, reluarea relaţiilor diplomatice şi consulare între părţi. Relaţiile economice dintre Rusia
Sovietică şi Germania urmau a fi bazate pe clauza naţiunii celei mai favorizate.
La 16 aprilie a fost încheiat şi un acord complementar, prin care dispoziţiile tratatului
urmau a se aplica şi altor republici sovietice (Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Armenia şi Republica
Extremului Orient, etc.). Acordul reglementa şi alte probleme legate de situaţia supuşilor uneia din
părţi aflaţi pe teritoriul celeilalte. Tratatul de la Rapallo a fost, de fapt, primul pact revizionist din
Europa interbelică.
Mica Înţelegere a încercat să intervină, la Genova, pentru a ajunge la un acord între Anglia şi
Franţa, încercând să aplaneze divergenţele între Marii Aliaţi în convingerea că pacea în Europa, de
care era interesată, nu putea fi asigurată decât dacă Aliaţii rămâneau uniţi, iar Ionel Brătianu afirma
că şi-a dat toată silinţa pentru a menţine unirea şi a înlătura – pe cât posibil – neînţelegerile dintre
delegaţiile franceză şi engleză. Reprezentanţii României la Conferinţă, în frunte cu Ionel Brătianu,
declarau că România nu-şi va lua niciun angajament atâta timp cât nu se va stabili un acord între
Anglia şi Franţa.
După terminarea Conferinţei de la Genova (19 mai 1922), Ionel Brătianu a plecat la Paris,
unde, în urma unor întrevederi cu premierul francez (Raymond Poincaré), a încheiat o convenţie
militară cu Franţa, prin care Franţa garanta ajutor României în cazul unui atac neprovocat;
conform acestei convenţii, Franţa se obliga să trimită în România armament, muniţie şi instructori
militari. O convenţie militară asemănătoare a fost încheiată, încă din 1921, între Polonia şi Franţa.
***
Deoarece, la Genova, nu s-a ajuns la niciun rezultat, Marile Puteri au pregătit o nouă
întâlnire la Haga.
În vederea acestei reuniuni, România şi partenerii săi din Mica Înţelegere au organizat o
Conferinţă la Belgrad, în vara anului 1922, la care au participat: Ionel Brătianu şi I.G. Duca – din

8
partea României, Nicola Pašić şi Ninčić – din partea Regatului Sârbo-Croato-Sloven şi Eduard
Beneš – din partea Cehoslovaciei. Conferinţa amintită a adoptat un punct de vedere comun cu
privire la atitudinea pe care Mica Înţelegere urma să o aibă faţă de Conferinţa de la Haga. Hotărârea
adoptată la Belgrad a fost comunicată şi guvernului polonez, pentru ca acesta să aibă aceeaşi
atitudine cu Mica Înţelegere şi să se prezinte unite la Haga, aşa cum se prezentaseră şi la Genova.
***
La 15 iunie 1922 au început lucrările Conferinţei economice internaţionale de la Haga,
care a constituit o continuare a Conferinţei de la Genova, din cel puţin două motive: a discutat
aceleaşi probleme şi au participat aceleaşi state care fuseseră reprezentate şi la Genova, cu excepţia
Germaniei. Deci, la Conferinţă a participat o delegaţie sovietică, împreună cu delegaţii ale
reprezentanţilor puterilor participante la Conferinţa de la Genova (Anglia, Franţa, Belgia, Italia,
Danemarca, Japonia, etc.).
Conferinţa trebuia să reglementeze pretenţiile statelor occidentale faţă de Rusia Sovietică.
Aceste state cereau guvernului sovietic plata datoriilor Rusiei ţariste şi restituirea bunurilor
proprietate privată, naţionalizate, care aparţinuseră anterior străinilor. Conferinţa trebuia să rezolve
şi chestiunea acordării de credite Rusiei Sovietice, care trecea prin dificultăţi economice.
Refuzul Marilor Puteri de a accepta ca Rusia să fie ajutată economic, fără nicio obligaţie din
partea ei, a dus Conferinţa de la Haga (ca şi cea de la Genova) la un impas, iar problemele pe care
Mica Înţelegere dorea să le abordeze şi să le susţină au rămas în suspensie.
***
La Conferinţa Micii Înţelegeri de la Belgrad (iulie 1922) s-a hotărât să se procedeze la noi
întruniri ale acestei alianţe ori de câte ori era nevoie.
În acest sens, la 26 august 1922 a fost convocată – la Praga – Conferinţa Micii Înţelegeri,
fiind cauzată de apropiatul Congres al Societăţii Naţiunilor din septembrie 1922 şi de cererea
Ungariei de a fi primită în Societatea Naţiunilor. Avându-se în vedere că viitorul Congres al
Societăţii Naţiunilor urma să discute şi problema lărgirii Comitetului Permanent, la Conferinţa de
la Praga reprezentanţii Micii Înţelegeri au arătat necesitatea – pentru Europa Centrală – ca un grup
de puteri, ce reprezenta 50 milioane de locuitori, adică cele 3 ţări ale Micii Înţelegeri, să aibă un
reprezentant permanent în acest forum.

II.2. Relaţiile cu Ungaria (1920-1924):

În relaţiile cu Ungaria, România a făcut eforturi pentru a ajunge la o normalizare, căutând să
atragă în această direcţie şi celelalte state.
În dorinţa de a normaliza relaţiile cu Ungaria, pe de o parte, şi de a folosi Societatea
Naţiunilor împotriva acţiunilor revizioniste maghiare, pe de altă parte, celelalte două state ale Micii
Înţelegeri (Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven) au sprijinit cererea Ungariei de a intra în
Societatea Naţiunilor şi, la data de 18 septembrie 1922, şi-au dat votul favorabil sperând că, în urma
acestui fapt, guvernul de la Budapesta va duce o politică mai realistă, dar, după cum au demonstrat
evenimentele, elementele revizioniste ungare au răspuns prin incidente de graniţă permanente şi
prin intensificarea propagandei revizioniste. De la începutul lunii noiembrie 1922 provocările la
graniţa româno-ungară s-au intensificat, guvernul horthyst concentrând trupe de-a lungul frontierei
cu România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Pe lângă incursiunile înarmate pe teritoriul României
şi campania provocatoare revizionistă din presa maghiară, guvernul de la Budapesta a organizat – în
unele localităţi situate de-a lungul frontierei – manifestări ostile faţă de România, cu îndemnul de a
viola tratatele de pace. Guvernul român a înaintat guvernului maghiar o notă de protest, cerând să
se pună capăt unor asemenea provocări, dar guvernul ungar a dat un răspuns evaziv şi tendenţios,
negând acţiunile care se petreceau la graniţa cu România. Faţă de atitudinea Ungariei, Mica
Înţelegere a făcut un demers la Budapesta, solicitând să fie pedepsiţi cei vinovaţi de efectele
incursiunilor şi să fie îndepărtate trupele masate la graniţă, să fie dezarmate bandele înarmate şi să
înceteze propaganda revizionistă. Deoarece guvernul ungar continua provocările, în urma deselor

9
proteste ale României, Cehoslovaciei şi Regatului Sârbo-Croato-Sloven (Mica Înţelegere), pentru a
evita izbucnirea unui conflict în Europa Centrală, Marile Puteri au intervenit, trimiţând o notă
guvernului maghiar, în care îi cereau – în mod imperativ – să pună capăt incidentelor de la graniţa
româno-ungară. Mica Înţelegere a mai făcut un demers şi pe lângă Conferinţa ambasadorilor
Marilor Puteri, solicitând ca Ungaria să fie dezarmată în mod efectiv, aşa cum prevedeau tratatele
de pace.
Relaţiile dintre România şi Ungaria au rămas încordate în această perioadă.

II.3. Conflictul greco-turc şi implicaţiile sale:

Divergenţele dintre Anglia şi Franţa au crescut în intensitate în două probleme: conflictul
greco-turc şi reparaţiile.
Pentru a se lua o hotărâre în aceste direcţii a fost convocată, la Sinaia, Conferinţa Micii
Înţelegeri (28-30 iulie 1923), în cadrul căreia urma să se decidă asupra faptului cu cine se va merge
în cazul unei rupturi între Franţa şi Anglia. S-au mai discutat şi alte probleme: reparaţiile datorate de
Ungaria, alegerea delegaţilor Micii Înţelegeri în Consiliul Societăţii Naţiunilor şi primirea de noi
membri în Consiliul Societăţii Naţiunilor (Polonia şi Grecia).
Conferinţa Micii Înţelegeri, desfăşurată la Bucureşti în intervalul 10-11 mai 1925, a
constituit un eveniment important, fiind în atenţia majorităţii ţărilor europene. Franţa, ţara cea mai
interesată de acest organism regional, a trimis – în timpul Conferinţei, la Bucureşti – pe ministrul
său de externe, Louis Barthou. Această vizită era pusă în legătură cu unele încercări ale Germaniei
de a atrage Regatul Sârbo-Croato-Sloven de partea sa, propunând chiar încheierea unui tratat
economico-social în aparenţă avantajos pentru acesta. Prin acest tratat, Germania urmărea să
submineze Mica Înţelegere şi să atragă Regatul Sârbo-Croato-Sloven de partea sa.
***
Sfârşitul anului 1922 şi o bună parte din anul 1923 au fost ocupate, pe planul relaţiilor
diplomatice, de Conferinţa de la Lausanne, care trebuia să pună capăt războiului din Orientul
Mijlociu şi să adopte hotărâri în problema Strâmtorilor Mării Negre (Bosfor şi Dardanele).
Încă de la 28 ianuarie 1920, Parlamentul turc – întrunit la Ankara – a adoptat Pactul
Naţional, în care se exprima hotărârea de a lupta pentru suveranitatea şi integritatea Turciei.
La 16 martie 1920, armatele Antantei au intervenit împotriva adepţilor lui Mustafa Kemal şi
au ocupat Constantinopolul. Armata greacă a ocupat regiunea Adrianopol. La 10 august 1920,
guvernul sultanului s-a grăbit să semneze Tratatul de la Sèvres, prin care Imperiul Otoman era
desfiinţat, iar Turcia era redusă la Constantinopol şi Anatolia Centrală, restul teritoriului fiind
împărţit între Anglia, Franţa, Italia şi Grecia; Strâmtorile au fost plasate sub control internaţional.
Prin Tratatul de la Sèvres, Turciei i se impuneau clauze teritoriale grele, dar Adunarea Naţională
turcă de la Ankara s-a opus, alegând – ca preşedinte – pe Mustafa Kemal. În aceste condiţii, Grecia
– susţinută de Antantă – a ocupat Smirna şi alte teritorii turceşti, iar Turcia a opus rezistenţă, ajutată
şi de Rusia Sovietică. România s-a situat pe poziţia aplanării conflictului greco-turc, deoarece putea
avea repercusiuni asupra sistemului tratatelor de pace de la Paris. După semnarea armistiţiului de
la Mudania (11 octombrie 1922), guvernul britanic a propus Franţei, Italiei şi Statelor Unite ale
Americii convocarea unei conferinţe internaţionale, care să aibă loc la Lausanne (sub auspiciile
Societăţii Naţiunilor) şi să adopte hotărâri în problemele divergente cauzate de războiul greco-turc.
La propunerea engleză din 4 noiembrie 1922, Franţa şi Italia au răspuns afirmativ, iar Statele Unite
au declarat că vor trimite numai observatori.
Delegaţii celor trei ţări (Anglia, Franţa şi Italia) s-au întrunit într-o şedinţă, la Paris
(19 noiembrie 1922), la care au stabilit propunerile pe care urmau să le facă Turciei şi, la data de
20 noiembrie, au remis invitaţii de participare mai multor state (SUA, Japonia, România, Regatul
Sârbo-Croato-Sloven, Grecia şi Turcia); aceste ţări aveau dreptul să participe la discutarea tuturor
problemelor. Bulgaria a fost, şi ea, invitată la Conferinţă, dar cu dreptul de a participa doar la

10
discutarea problemei Strâmtorilor. În urma intervenţiei guvernului de la Moscova a fost invitată – la
Conferinţă – şi Rusia, cu dreptul de a participa numai la discutarea problemei Strâmtorilor.
În privinţa invitării României, guvernul englez a avut multe ezitări, fiind de părere că
România ar fi trebuit să participe numai la anumite discuţii; reţinerea pornea de la faptul că Anglia
se temea că România va susţine Franţa. Pentru Anglia, România trebuia să devină un instrument cu
ajutorul căruia urma să exercite presiuni asupra Franţei, pentru a-i scădea influenţa în această parte
a Europei.
***
Conferinţa de la Lausanne, iniţiată de Franţa, Italia şi Marea Britanie ca urmare a
denunţării – de către Turcia – a Tratatului de Pace de la Sèvres, şi-a deschis lucrările în mod oficial
la data de 22 noiembrie 1922. La conferinţă au participat Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia,
Grecia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven şi Turcia. SUA au trimis un observator, în timp ce
la discutarea anumitor aspecte ale problemei au fost invitate Bulgaria, Albania, Olanda, Spania,
Portugalia, Norvegia şi Suedia. Delegaţia sovietică a fost admisă doar la dezbaterea problemelor
teritoriale, militare şi a regimului Strâmtorilor. România a fost reprezentată de o delegaţie formată
din I.G. Duca şi Constantin Diamandi.
 Problema teritorială: În şedinţele Comisiei teritoriale, reprezentanţii Turciei au pretins
frontierele stabilite prin Pacea de la Bucureşti, din 1913.
Reprezentanţii Greciei, în frunte cu Venizellos, au cerut aplicarea Tratatului de la Sèvres.
Din cauza unor neînţelegeri, tratativele au fost întrerupte, iar problemele teritoriale au fost
fixate – de către Marile Puteri – prin lordul Curzon, ministrul de externe al Angliei şi şeful
delegaţiei britanice la Lausanne.
 Problema Strâmtorilor: Principala problemă discutată la această Conferinţă a fost
reglementarea navigaţiei prin Bosfor şi Dardanele.
Reprezentanţii puterilor aliate s-au pronunţat pentru libera trecere, prin Strâmtori, atât a
vaselor comerciale, cât şi a navelor de război. Ei au susţinut că libertatea de navigaţie a vaselor
militare prin Strâmtori era convenabilă şi României, deoarece – în cazul unui conflict – Aliaţii
puteau acorda ajutor numai pe mare. Scontând pe faptul că Turcia nu va admite demilitarizarea
coastelor, Strâmtorilor şi controlul demilitarizării, Marile Puteri urmăreau să obţină o cât mai largă
libertate de navigaţie, prin Strâmtori şi Marea Neagră, a navelor militare şi comerciale. Tratativele
purtate în problema Strâmtorilor au fost ample.
Cabinetul turc solicita ca rezolvarea problemei Strâmtorilor să asigure securitatea
Constantinopolului.
Poziţia guvernului sovietic, susţinută – la Conferinţă – de către Cicerin, comisar cu
problemele externe, a fost formulată de către Lenin încă înainte de începerea Conferinţei de la
Lausanne. Delegaţia sovietică a cerut, printre altele: interzicerea trecerii – prin Strâmtori – a tuturor
navelor militare în timp de pace şi de război; libertatea deplină a navigaţiei pentru vasele
comerciale.
I.G. Duca a făcut cunoscut punctul de vedere al României, care corespundea, în general,
vederilor Angliei, cerând – pentru Strâmtori – un regim de libertate completă (atât pentru vasele
militare, cât şi pentru navele comerciale), fără niciun fel de restricţii. Aceasta asigura României, pe
de o parte, posibilitatea importului şi exportului deplin, iar, pe de altă parte, un sprijin militar din
partea statelor occidentale.
Reprezentanţii Bulgariei şi Greciei s-au situat pe o poziţie similară cu cea a României.
Principalele puncte ale proiectului interaliat, susţinut de lordul Curzon, prevedeau
libertatea absolută pentru navigaţia comercială şi de război, dacă Turcia va rămâne neutră, şi
demilitarizarea zonei Strâmtorilor, iar controlul acestora să fie exercitat de o Comisie Internaţională.
Delegaţia sovietică a protestat, dar punctul de vedere al acesteia a fost respins.

11
 Problema Strâmtorilor a fost remisă unei subcomisii de experţi, care au întocmit un proiect
de Convenţie, fără participarea reprezentanţilor sovietici. Lucrările au fost întrerupte la 4 februarie
1923 şi au fost reluate la 30 aprilie 1923, după 3 luni de discuţii.
***
La 24 iulie 1923 s-au semnat: Tratatul de Pace cu Turcia, Convenţia cu privire la
regimul Strâmtorilor Mării Negre şi alte câteva protocoale.
Prin Tratatul de la Lausanne, care stabilea libertatea de navigaţie prin Strâmtori şi abolirea
capitulaţiilor, se prevedeau următoarele: schimbul de populaţii între Grecia şi Turcia; cedarea –
către Turcia – a întregii Asii Mici şi a Traciei orientale (23.000 kmp).
De asemenea, la Lausanne a fost semnat un Protocol între Marea Britanie, Franţa, Italia şi
Turcia referitor la evacuarea teritoriilor turceşti ocupate de forţele britanice, franceze şi italiene.
Convenţia de la Lausanne prevedea următoarele: Strâmtorile Mării Negre rămâneau
deschise pentru navele comerciale ale tuturor ţărilor, atât în timp de război, cât şi pe timp de pace;
statele neriverane Mării Negre nu puteau să intre în Strâmtori cu mai multe nave militare decât
cuprindea flota celui mai puternic stat riveran (hotărârea constituia un mijloc de apărare împotriva
revizionismului sovietic); s-a creat Comisia Internaţională a Strâmtorilor, din care făcea parte şi
România; cablul submarin Constantinopol-Constanţa trebuia să intre în posesia României şi a
Turciei; insula Ada-Kaleh, atribuită României de către Consiliul Suprem în luna iulie 1919, a intrat
în componenţa statului român.
Sub raportul relaţiilor româno-turce, Conferinţa de la Lausanne a deschis noi orizonturi.
Toate problemele dintre cele două state, rezultate din aflarea lor în tabere beligerante diferite, au
fost soluţionate fără dificultate.

II.4. Problema reparaţiilor de război (1920-1924):

Una dintre cele mai discutate probleme, care a preocupat România atât la Conferinţa de
Pace, cât şi mai târziu, a fost problema reparaţiilor de război ale României, care a avut mari
distrugeri în timpul Primului Război Mondial (însumate la aproximativ 72 miliarde lei aur,
incluzând şi cheltuielile de război), i-au fost recunoscute – de către Comisia Reparaţiilor – numai
31 miliarde lei aur.
***
În perioada 5-16 iulie 1920 şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa de la Spa, la care au
participat: Belgia, Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia şi Portugalia. Pentru prima dată, la
conferinţa pentru reparaţii a participat şi o delegaţie germană.
A fost încheiat Acordul de la Spa, care conţinea trei părţi. Principalele sale prevederi
stabileau repartizarea sumelor ce vor fi primite de la Germania cu titlu de reparaţii în modul
următor: Marea Britanie – 22%, Franţa – 52% (faţă de 55%, cât se stabilise anterior), Italia – 10%,
Belgia – 8%, Japonia – 0,75%, Portugalia – 0,75%. Din totalul sumelor, 6,5% erau rezervate
Greciei, României, Regatului Sârbo-Croato-Sloven şi puterilor nesemnatare ale acordului, admise
să beneficieze de aceste reparaţii. Alte clauze ale Acordului prevedeau că ansamblul sumelor
primite de la Austria, Bulgaria şi Ungaria, precum şi sumele primite de la Italia, România, Regatul
Sârbo-Croato-Sloven şi Cehoslovacia, conform aranjamentelor din 10 septembrie şi 8 octombrie
1919, vor fi repartizate statelor menţionate la art. 1, în proporţiile fixate acolo. Din cealaltă
jumătate, Italia va primi 40%, iar 60% urma a fi rezervată Greciei, României, Regatului
Sârbo-Croato-Sloven şi puterilor nesemnatare, admise la reparaţii. România a fost nedreptăţită de
modul de repartiţie al reparaţiilor stabilite prin acest acord, statului român revenindu-i numai 1%
din totalul reparaţiilor (estimate la 132 miliarde mărci aur), însă Germania nu a putut să-şi onoreze
obligaţiile.
***
În 1923 a izbucnit aşa-numita criză a reparaţiilor, când Franţa şi Belgia au trecut la
ocuparea zonei renane.

12
 Astfel, la 11 ianuarie 1923 trupe franco-belgiene, cu un efectiv de 600.000 oameni, pătrund
în Ruhr sub pretextul protejării Misiunii Interaliate de Control al Uzinelor şi Minelor, însărcinată cu
supravegherea livrărilor germane. A fost ocupată o zonă industrială de aproximativ 2.100 kmp, cu
3 milioane de locuitori, care producea 70% din cărbuni, 54% din fierul brut şi 53% din oţel.
Guvernul german şi-a rechemat miniştrii de la Paris şi Bruxelles şi a ordonat tuturor inginerilor,
tehnicienilor şi muncitorilor minieri să refuze a se supune trupelor de ocupaţie (rezistenţa pasivă).
Criza Ruhr-ului a adâncit contradicţiile franco-engleze.
***
În aceste condiţii, o comisie de experţi a analizat resursele Germaniei şi a alcătuit
aşa-numitul Plan Dawes (1923-1924), prin care se eşalonau reparaţiile germane, se acorda
Germaniei un împrumut din străinătate şi se cerea trupelor franco-belgiene să se retragă. Acest plan
a fost aprobat la Conferinţa de la Londra (iulie-august 1924).
În perioada 16 iulie-5 august 1924, la Londra şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa statelor
învingătoare în Primul Război Mondial, care a aprobat Planul Dawes şi a hotărât intrarea acestuia în
vigoare la 1 septembrie 1924. Planul sugera ca Germania să achite anual maximum 2,5 miliarde
mărci aur, iar vărsămintele germane erau garantate prin ipotecarea vămilor, căilor ferate, industriei
şi transporturilor. Pentru a supraveghea modul de îndeplinire a planului a fost instituit controlul
străin asupra acestor resurse.
În intervalul 6-16 august 1924 a avut loc a doua sesiune a Conferinţei de la Londra, la care a
participat şi o delegaţie germană. În cadrul Conferinţei, Franţa s-a angajat să evacueze oraşul
Dortmund şi Ruhr-ul în termen de un an de la semnarea acordului. S-a discutat, de asemenea,
problema controlului militar şi a garanţiilor.
La 1 septembrie 1924 a intrat în vigoare Planul Dawes, care a funcţionat până în anul 1928.
În această perioadă, Germania a plătit – cu titlu de datorii de război – 502,2 milioane mărci aur şi a
primit, prin facilităţile acordate de SUA şi Marea Britanie, credite însumând 21 miliarde mărci aur,
ceea ce a contribuit, într-o măsură însemnată, la refacerea potenţialului economic şi militar al
Germaniei.
***
România nu a avut niciun reprezentant în Comisia Reparaţiilor şi i s-a impus să accepte
suma de 235 milioane franci francezi aur, drept cotă de eliberare.
România nu a fost invitată la Conferinţa de la Londra, desfăşurată în vara anului 1924, însă
va participa în final. La Conferinţa amintită, delegaţia română a cerut majorarea cotei din reparaţii,
însă a obţinut doar 1,1%, urmând să primească – drept reparaţii – suma de 1.175.000.000 lei aur.
Germania a încheiat un tratat cu statul român, prin care se obliga să plătească (în afară de
reparaţii) despăgubiri de cca. 3 miliarde lei aur, pentru emiterea de monede în timpul ocupaţiei unei
părţi din teritoriul României şi pentru bunurile sechestrate în Banca Germaniei (Deutsche Bank).
Ulterior, între cele două state au fost semnate acordurile din 10 noiembrie 1928 şi 13 martie 1929,
prin care România primea – din partea Germaniei – suma de 75 milioane mărci.
O problemă deosebită pentru România s-a dovedit a fi problema reparaţiilor orientale ce
trebuiau plătite de Austria, Turcia, Bulgaria şi Ungaria. Aceste ţări tergiversau achitarea datoriilor
pe care le aveau fixate prin tratatele de pace. România urma să primească 250 milioane franci
francezi aur de la Austria, 500 milioane franci francezi aur de la Ungaria şi 68 milioane franci
francezi aur de la Bulgaria. Turcia a fost scutită de plata reparaţiilor, prin Tratatul de la Lausanne;
Austria şi Ungaria nu au achitat datoriile pe care le aveau faţă de România, iar Bulgaria a plătit
României suma de 2.344.000 franci francezi aur.

II.5. Conceptul de securitate colectivă:

Ideea organizării păcii prin sistemul securităţii colective, al cărui epicentru urma a fi
Societatea Naţiunilor, îşi avea, în fond, geneza în suferinţele popoarelor care duseseră greul
războiului şi care primiseră cu optimism această idee generoasă. Acest sistem era, în concepţia

13
autorilor săi, o perfectă materializare a politicii ,,echilibrului de forţe”, menită a perpetua situaţia
nou creată în viaţa internaţională. Statele mici şi mijlocii vedeau – în sistemul securităţii colective –
singura posibilitate reală de a-şi apăra independenţa, suveranitatea naţională şi integritatea
teritorială.
***
O semnificaţie cu totul aparte a ocupat, în contextul încercărilor de făurire a unui sistem de
securitate colectivă, crearea Micii Înţelegeri, care, prin realizarea unor pacte bilaterale între
România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (viitoarea Iugoslavie) (1920-1921), a pus
bazele primei organizaţii regionale din Europa al cărei obiectiv primordial îl constituie apărarea
comună împotriva eventualelor agresiuni.
În ceea ce priveşte organizarea păcii şi securităţii pot fi semnalate un ansamblu de acorduri
bi- şi multilaterale (de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale, de neutralitate, de
asistenţă mutuală, de elaborare a unor norme de conduită), precum şi crearea unor organizaţii
internaţionale, pentru stimularea cooperării dintre popoare.
O nouă etapă a acţiunilor menite să realizeze securitatea colectivă a început odată cu
eforturile diplomatice întreprinse pentru realizarea Acordurilor de la Locarno (octombrie 1925),
care a substituit sistemului impus de la Versailles, un acord negociat.
Noua concepţie a securităţii colective îşi va găsi materializarea, pe de o parte, în hotărârea
Adunării Societăţii Naţiunilor din toamna anului 1925, prin care Consiliul era invitat să studieze
sistemul de securitate instituit prin Acordurile de la Locarno şi, legat de aceasta, să treacă la
studierea posibilităţii organizării unei conferinţe de dezarmare, iar, pe de altă parte, în Pactul
Briand-Kellogg din 1928, care a ilegalizat războiul de agresiune şi a impus statelor obligaţia de a
recurge numai la mijloacele paşnice pentru reglementarea diferendelor dintre ele.
În evoluţia evenimentelor dintre cele două războaie mondiale, căutările majorităţii statelor în
vederea realizării securităţii colective pe baza principiului ,,echilibrului de forţe” s-au dovedit
infructuoase.
***
Un eveniment deosebit pe plan internaţional, care a interesat şi România, a fost Conferinţa
de la Locarno (Elveţia, 5-16 octombrie 1925), la care au participat reprezentanţii Franţei (Briand),
Angliei (Baldwin), Germaniei (Stressemann), Italiei (Mussolini) şi Belgiei (Vandervelde). Spre
sfârşitul lucrărilor Conferinţei a fost acceptată participarea delegaţilor Cehoslovaciei şi Poloniei.
La data de 16 octombrie 1925 au fost încheiate Acordurile de la Locarno (Actul final al
Conferinţei şi o serie de anexe), prin care se urmărea substituirea sistemului de la Versailles cu
înţelegeri liber consimţite asupra recunoaşterii status-quo-ului teritorial în Europa occidentală ca
bază a organizării securităţii colective în Europa. Acordurile de la Locarno erau alcătuite din:
1) Tratatul dintre Germania, Belgia, Franţa, Marea Britanie şi Italia, numit şi Pactul Renan
de garanţie (Marea Britanie şi Italia garantează frontierele Franţei, Belgiei şi Germaniei): ,,Dacă
Germania invadează zona demilitarizată, Puterile vor putea să recurgă la forţă. Însă, dacă Germania
invadează Polonia şi Cehoslovacia, Franţa poate să intervină” (art. 2). La Tratat a fost anexată şi
Declaraţia Germaniei de liberă recunoaştere a frontierelor sale şi a statutului zonei demilitarizate
pe malul stâng al Rinului.
La cererea lui Stressemann, la Tratat a fost anexată şi Declaraţia franco-britanică în
termenii căreia, în aplicarea art. 16 şi 17 din Pactul Societăţii Naţiunilor (referitoare la sancţiuni) se
va ţine seama de poziţia militară şi geografică a Germaniei.
2) Convenţia de arbitraj dintre Germania şi Belgia.
3) Convenţia de arbitraj dintre Germania şi Franţa.
4) Tratatul de arbitraj dintre Germania şi Polonia.
5) Tratatul de arbitraj dintre Germania şi Cehoslovacia.
6) Nota colectivă a statelor participante la Conferinţa de la Locarno cu privire la art. 16 al
Pactului Societăţii Naţiunilor în vederea intrării Germaniei în Societatea Naţiunilor.

14
 7) Tratatul de garanţie între Franţa şi Polonia.
8) Tratatul de garanţie între Franţa şi Cehoslovacia.
Sistemul de acorduri de la Locarno a dus la împărţirea Europei în ţări cu hotare garantate şi
ţări cu hotare negarantate (conform lui I.G. Duca), deoarece Germania, sprijinită de Marea Britanie,
a refuzat să acorde aceleaşi garanţii pe care le-a acordat vecinilor săi din vest Cehoslovaciei şi
Poloniei, semnând cu ele numai tratate de arbitraj.
Prin semnarea unui asemenea pact, tendinţele expansioniste ale Germaniei erau canalizate
spre estul Europei. În timp ce Planul Dawes urmărea refacerea economică a Germaniei, Pactul
Locarno urmărea reabilitarea politică a militarismului german după Primul Război Mondial.
***
Având în vedere primejdia care se contura pentru ţările mici în urma acestei Conferinţe, I.G.
Duca a cerut ambasadorilor României de la Paris şi Londra să atragă atenţia guvernelor respective
asupra răspunderilor asumate în urma acestei înţelegeri unilaterale. Şeful diplomaţiei române arăta
că, dacă se consideră necesară consolidarea situaţiei creată după război pentru Anglia şi Franţa,
guvernele respective trebuiau să dea neapărat garanţii şi celorlalte state.
Guvernul francez, interesat în menţinerea Pactului de la Locarno, a sfătuit guvernul român
să se adreseze – împreună cu celelalte state din Mica Înţelegere şi Polonia – direct Germaniei şi să
ceară respectarea status-quo-ului teritorial. După mai multe consultări cu reprezentanţii Micii
Înţelegeri, guvernul român a subliniat că nu poate fi de acord cu propunerea irealizabilă a
guvernului francez.
Diplomaţia apuseană a sugerat Micii Înţelegeri ideea creării unui Locarno balcanic.
Pe această linie, în luna decembrie 1925, într-un memorandum adresat tuturor statelor
balcanice, Anglia a lansat ideea unei pacificări a Balcanilor în spiritul Pactului de la Locarno.
După lungi consultări şi discuţii, la Conferinţa de la Bled (17 aprilie 1926), reprezentanţii
Micii Înţelegeri au ajuns la concluzia că un asemenea pact nu poate fi realizat.
La 24 aprilie 1926 s-a încheiat Tratatul de neagresiune şi neutralitate dintre U.R.S.S. şi
Germania, pe o durată de 5 ani. Tratatul prevedea că, în caz de atac asupra uneia din părţi, cealaltă
va avea – faţă de ea – o atitudine paşnică. Într-una din anexele Tratatului este cuprinsă o declaraţie
a U.R.S.S., prin care ia act de derogarea – de către Germania – de la obligaţiile izvorâte din art. 16
şi 17 ale Pactului Societăţii Naţiunilor. Această declaraţie are o importanţă considerabilă, întrucât, în
caz de conflict între U.R.S.S. şi Polonia, sprijinul Franţei pentru Polonia era îngreunat, Germania
fiind în stare de neutralitate. Polonia era, astfel, izolată. La expirarea acestui tratat, în 1931,
cancelarul german Brüning va semna – cu U.R.S.S. – un protocol de prelungire a tratatului, care
nu va fi ratificat decât în luna mai 1933, de către noul Cancelar al Germaniei, Adolf Hitler. După
această dată, Franţa va acţiona pentru a-şi asigura prezenţa în Estul Europei.
La Conferinţa de la Helsinki (iunie 1926), reprezentanţii ţărilor balcanice au constatat
imposibilitatea creării unui pact în spiritul Locarno.

II.6. Relaţiile cu Franţa (1925-1929):

La începutul anului 1925 au avut loc mai multe întâlniri între reprezentanţii României şi ai
Franţei pentru încheierea tratatului de alianţă (se purtau discuţii încă din anul 1924); convorbirile nu
au fost finalizate atunci, deoarece Franţa nu dorea încheierea unui asemenea tratat.
Pentru a contracara politica proitaliană dusă de guvernul Averescu şi pentru a bara
expansiunea Italiei spre România, guvernul francez a acceptat să semneze Tratatul de amiciţie
între România şi Franţa (Paris, 10 iunie 1926), în baza căruia cele două părţi contractante se
angajau reciproc să nu comită niciun atac sau invazie şi să nu recurgă, în niciun caz, la război una
împotriva celeilalte. Scopul Tratatului era de a contracara eventualitatea vreunei modificări a
statutului politic al Europei stabilit prin tratatele de pace de la Paris, el constituind un sprijin, mai
ales moral, pentru menţinerea status-quo-ului într-o perioadă în care acordurile de la Locarno
creează o flagrantă inegalitate în problema securităţii pentru statele din centrul şi sud-estul Europei.

15
 La Tratat au fost anexate: Convenţia între România şi Franţa pentru reglementarea
paşnică a diferendelor (cu profil militar) şi un Protocol cu privire la un angajament de garantare
a status-quo-ului teritorial.
În urma semnării tratatului, guvernul francez sconta pe eşecul tratativelor româno-italiene,
dar acest fapt nu s-a produs, deoarece, în cursul anului 1926, guvernul român a încheiat un tratat de
alianţă cu Italia.

II.7. Relaţiile cu Polonia (1920-1929):

În ziua de 3 martie 1921, la Bucureşti s-a semnat Convenţia de alianţă defensivă între
România şi Polonia, în baza căreia cele două părţi se angajau să se ajute reciproc în cazul în care
una dintre ele ar fi fost atacată, fără provocare, la frontierele sale. Într-o asemenea situaţie, cealaltă
parte se considera în stare de război şi era obligată să-i acorde ,,un concurs înarmat”. Cele două
guverne se angajau să se consulte asupra chestiunilor de politică externă, în vederea coordonării
eforturilor lor paşnice. O convenţie militară trebuia să fixeze modalităţile în care părţile urmau să-şi
acorde ajutor reciproc. În cazul în care s-ar fi găsit în stare de război defensiv, ele se angajau să nu
trateze şi nici să încheie armistiţiul sau pacea una fără cealaltă. Totodată, părţile se angajau să nu
încheie vreo alianţă cu un stat terţ, fără o consultare prealabilă între ele. Excepţie de la această
condiţie făceau tratatele deja semnate în comun de România şi de Polonia. Convenţia a fost
încheiată pentru o perioadă de 5 ani. La ea au fost anexate Protocoalele A, B, C şi o Declaraţie din
25 iulie 1921. Prin art. 4 din Protocolul C se indica, în fapt, scopul acestei convenţii: nu numai
apărarea în comun a frontierelor răsăritene (articolul era formulat astfel: ,,guvernele român şi
polonez se angajează să studieze împreună mijloacele prin care ar putea ajunge să încheie o alianţă
defensivă cu statele vecine ce au semnat împreună tratatele de la Versailles, Trianon şi Neuilly, cu
scopul de a se garanta reciproc împotriva vreunei agresiuni şi de a se ajuta în vederea menţinerii
acestor tratate sau a unora dintre ele”). Convenţia militară, semnată în aceeaşi zi, parte integrantă a
Convenţiei de alianţă, prevedea mijloacele defensive de garantare a frontierelor de est ale ambelor
părţi. În concepţia lui Take Ionescu, ministrul de externe al României, conducător al negocierilor cu
Polonia, această convenţie constituia doar o etapă a acţiunii pentru organizarea Micii Înţelegeri.
Convenţia a rămas în vigoare până la 26 martie 1926, când a fost înlocuită cu Tratatul de garanţie
dintre cele două state.
La Conferinţa Micii Înţelegeri de la Praga (august 1922) s-a discutat despre relaţiile dintre
Mica Înţelegere şi Polonia.
Apropiindu-se de Mica Înţelegere, Polonia a căutat să-şi întărească legăturile cu România.
Astfel, în toamna anului 1922, mareşalul Pilsudski, preşedintele Poloniei, a făcut o vizită în
România.
Alianţa cu Polonia viza, în special, apărarea graniţelor celor două ţări, dar punea în evidenţă
şi poziţiile anticomuniste ale celor două guverne, pe planul vieţii politice interne.
***
În luna martie 1926 a expirat termenul Tratatului româno-polonez semnat în 1921. În aceste
condiţii, cele două guverne şi-au manifestat intenţia semnării unui nou tratat, care să reprezinte mai
mult decât o alianţă de garantare a frontierelor.
La 26 martie 1926, guvernele român şi polonez au hotărât reînnoirea tratatului de alianţă.
Astfel, în Tratatul de garanţie româno-polon (semnat la 26 martie 1926) a fost inclusă, la
iniţiativa României, clauza ,,erga omnes” (,,împotriva tuturor”). Convenţia militară a fost înlocuită
cu o nouă convenţie, de aceeaşi natură, denumită Convenţie tehnică; dispoziţiile sale aveau în
vedere ajutor reciproc în caz de agresiune şi menţinerea integrităţii teritoriale a celor două ţări.
Încheiat pe o perioadă de 5 ani, Tratatul a fost prelungit la 15 ianuarie 1931, adăugându-i-se
clauza reînnoirii automate pe 5 ani, dacă era denunţat cu un an înainte de una din părţi.
În 1936, guvernul român a propus guvernului polonez extinderea prevederii erga omnes şi
contra unui atac din partea Ungariei. Ministrul afacerilor străine al Poloniei, Joseph Beck, a respins

16
propunerea, întrucât Polonia nu ratificase Tratatul de la Trianon. Asemenea propuneri au mai fost
făcute în cursul anilor 1938 şi 1939, când pericolul unei agresiuni din vest era vădit, dar guvernul
polonez a continuat să se împotrivească.

II.8. Relaţiile cu Italia (1925-1929):

Între cele două state (România şi Italia) existau relaţii de prietenie mai vechi, dar şi litigii
financiare.
Pentru lichidarea datoriilor de război ale României, în vara anului 1926 guvernul român a
încheiat un angajament, prin care Italia îi acorda un împrumut.
Cele două ţări au iniţiat tratative pentru încheierea unui pact de alianţă româno-italian.
I.G. Duca declara: ,,Viitorul tratat cu Italia trebuia să aibă în vedere garantarea graniţelor de
atunci ale României, iar schimbarea guvernului liberal a imprimat o nouă orientare politicii externe
a ţării”.
De altfel, în luna martie 1926 a venit la putere – în România – guvernul Averescu, cu
orientare filoitaliană, generalul Alexandru Averescu fiind un admirator declarat al lui Mussolini.
În timpul vizitei lui Averescu în Italia (Roma, 17 septembrie 1926) a fost semnat Pactul de
amiciţie şi colaborare cordială între România şi Italia, care prevedea menţinerea integrităţii
teritoriale a statului român şi sprijin reciproc pentru păstrarea tratatelor încheiate după Primul
Război Mondial.
Pactul amintit mai sus, care nu avea importanţa tratatului de amiciţie încheiat cu Franţa,
avea, în concepţia diplomaţiei româneşti, menirea de a obţine – din partea Italiei – garantarea
status-quo-ului teritorial european şi românesc, implicit, urmărind, în acelaşi timp, atenuarea
rezultatelor nefaste ale unei eventuale apropieri între guvernul lui Mussolini şi guvernele statelor
revizioniste din zonă. În ceea ce priveşte Italia, aceasta urmărea să rupă România de Franţa şi de
aliaţii ei din Mica Înţelegere. La tratat a fost anexat şi un protocol, prin care părţile se angajau a
dezvolta relaţiile economice dintre ele, în care scop să desemneze comisii mixte care să studieze
problemele respective.
Tratatul cu Italia a fost însoţit de două protocoale secrete. Conform primului protocol,
ambele state se obligau să-şi păstreze neutralitatea dacă una din cele două ţări ar fi fost în război cu
o terţă putere. Al doilea protocol prevedea posibilitatea unei înţelegeri între Statele Majore, în caz
de necesitate.
Diplomaţia franceză şi-a exprimat nemulţumirea faţă de încheierea tratatului româno-italian,
iar ambasadorul României la Paris a fost obligat să explice ministrului de externe francez că acest
tratat nu va prejudicia relaţiile româno-franceze şi că, odată cu prăbuşirea guvernului Averescu,
convenţiile semnate nu vor fi reînnoite.
La începutul anului 1927, generalul Badoglio a întreprins o vizită în România; în acelaşi
timp, Mussolini a semnat un tratat secret cu Ungaria, prin care promitea sprijin statului ungar
împotriva României.
Treptata şi tot mai strânsa apropiere dintre Italia şi statele revizioniste europene a dus, însă,
la denunţarea, în 1934, a Pactului de către Italia.

II.9. Caracteristicile perioadei 1920-1929:

Imediat după semnarea tratatelor de pace, rezultatele acestora par să nu mai satisfacă pe
nimeni. Învingătorii de ieri, confruntaţi cu numeroase divergenţe, se privesc cu suspiciune: Franţa
este suspectată de Marea Britanie că urmăreşte să-şi instituie hegemonia pe continent; aceasta din
urmă, vizând realizarea ,,echilibrului” pe continent, încurajează Germania să reziste presiunilor
franceze; S.U.A. refuză să ratifice tratatele de pace şi semnează tratate separate de pace cu
Germania şi foştii săi aliaţi. De această situaţie încearcă să profite învinşii. Peste tot, în Europa şi în
lume, izbucnesc o serie de conflicte.

17
 ***
Problema reparaţiilor de război a constituit obiectul unor aprige confruntări la Conferinţa
de Pace de la Paris şi, ulterior, unul din aspectele esenţiale ale situaţiei internaţionale în perioada
interbelică.
Rezolvarea de principiu a problemei reparaţiilor germane la Conferinţa de Pace de la Paris
(unde s-a stabilit că ele reprezentau numai plata pagubelor de bunuri şi persoane, nu şi cheltuielile
de război, cu singura excepţie a Belgiei, pentru care se adăuga şi indemnizarea cheltuielilor de
război) a făcut ca ea să rămână obiectul principal al disputelor dintre învingători, pe de o parte,
dintre învingători şi învinşi, pe de altă parte, pe o perioadă ce s-a întins până în ajunul prăbuşirii
Republicii de la Weimar. Ea şi-a pus amprenta pe evoluţia relaţiilor internaţionale mulţi ani după
încheierea războiului, provocând momente de criză cu grave consecinţe.
Comisia de reparaţii, alcătuită – conform Anexei a II-a din Tratatul de Pace de la Versailles
– din reprezentanţii Franţei, Marii Britanii, Italiei, Belgiei, Japoniei (care dispuneau, fiecare, de câte
un vot în adoptarea hotărârilor), România, Grecia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Polonia şi
Cehoslovacia (toate având, laolaltă, un singur vot), avea – printre atribuţiile sale, conform art. 234
din Tratatul de la Versailles – pe aceea de a studia resursele şi capacităţile de plată ale Germaniei
până în mai 1921, pe baza cărora să stabilească volumul general al plăţilor şi modalităţile de plată.
***
Problematica dezarmării are o îndelungată istorie, ea figurând la loc de frunte în întreaga
perioadă dintre cele două războaie mondiale. Mesajele preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson
(22 ianuarie 1917, 5 martie 1917, 8 ianuarie 1918) şi Decretul asupra păcii, edictat de puterea
sovietică (noiembrie 1917), au reprezentat luări de poziţie publică în favoarea reducerii
armamentelor, bucurându-se, ca atare, de răsunet în opinia publică internaţională.
În frământata perioadă care a succedat Primului Război Mondial, imperativul dezarmării s-a
impus cu tot mai multă forţă în conştiinţa populaţiei ca o normă de conduită, menită să asigure
pacea şi securitatea mondială. Dar, în timp ce negocierile de dezarmare se desfăşurau – fără niciun
rezultat – în diferite foruri internaţionale, cercurile conducătoare din Marea Britanie, S.U.A., cărora
li s-a alăturat şi Franţa, au luat calea compromisului şi a concesiilor faţă de forţele militariste din
Germania şi din alte ţări, au consimţit să acorde ,,egalitate în drepturi” în materie de înarmări
Germaniei, în absenţa unor garanţii eficace şi a unui sistem de securitate colectivă, şi au îmbrăţişat
ideea pactului cvadripartit de inspiraţie mussoliniană, în care se dădea o nouă şi grea lovitură
principiilor fundamentale înscrise în Pactul Societăţii Naţiunilor.
Textul iniţial, fundamental în problema dezarmării, l-a constituit, însă, Pactul Societăţii
Naţiunilor, care a reprezentat, de altfel, preambulul tuturor tratatelor de pace. ,,Membrii Societăţii –
se prevedea în art. 8 din Pact – recunosc că menţinerea păcii reclamă reducerea armamentelor
naţionale la minimum, compatibil cu securitatea naţională şi cu executarea obligaţiilor
internaţionale impuse de o acţiune comună”.
Planurile pentru reducerea armamentelor urmau să fie întocmite de Consiliul Societăţii
Naţiunilor, ţinând seama de situaţia geografică şi de condiţiile fiecărui stat. Planurile astfel
întocmite trebuiau înaintate guvernelor, pentru examinare şi decizie. După adoptarea lor de către
guverne, limita armamentelor fixată nu mai putea fi depăşită fără aprobarea Consiliului.
Pe lângă Consiliul Societăţii a fost prevăzută o Comisie permanentă, însărcinată să avizeze
asupra executării dispoziţiilor din Pact referitoare la dezarmare, precum şi asupra chestiunilor
militare, navale şi aeriene.
Hotărârea S.U.A. de a se retrage, chiar de la început, din Societatea Naţiunilor a stânjenit
considerabil activitatea instituţiei geneveze, iar iniţiativa lor de a convoca – la Washington, în anii
1921-1922 – o conferinţă navală, echivala cu încercarea de a rezolva problema dezarmării în afara
organizaţiei.

18
 CAPITOLUL III

CRIZA ECONOMICĂ MONDIALĂ ŞI IMPLICAŢIILE SALE ASUPRA

RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

III.1. Caracteristicile perioadei 1929-1933:

La 24 octombrie 1929 a avut loc marele crah financiar al bursei din New York, urmat de o
serie de alte falimente răsunătoare ale unor importante instituţii de credit şi bancare. Evenimentul
consemna începutul celei mai mari crize pe care a cunoscut-o lumea şi care a afectat toate
ramurile de activitate.
Efectele crizei au fost puternic resimţite pe planul relaţiilor internaţionale. Între Marile
Puteri s-a intensificat lupta pentru pieţe de desfacere şi pentru sfere de influenţă; s-a amplificat
cursa înarmărilor şi a crescut pericolul de război, după instalarea nazismului în Germania.
Odată cu criza economică mondială s-a deschis o etapă nouă pe planul relaţiilor economice
internaţionale, generată de consecinţele catastrofale asupra economiei ţărilor apusene. Între anii
1930-1933 producţia industrială mondială a scăzut vertiginos, afectând, în mod firesc, volumul
schimburilor economice dintre state. Pe plan social, consecinţele au fost şi mai grave,
restrângându-se masiv folosirea forţei de muncă şi reducându-se substanţial salariile şi celelalte
venituri ale muncitorilor şi ale altor categorii sociale. Numărul şomerilor s-a ridicat la cifra de 35 de
milioane. Această situaţie a determinat tendinţa statelor occidentale către o politică vamală
protecţionistă, ceea ce a avut – ca rezultat – scăderea importurilor şi devalorizarea monetară,
pentru facilitarea exporturilor.
Pe planul relaţiilor politice dintre state, criza marchează începutul unei perioade în care
contradicţiile încep să capete forme conflictuale deschise, primii paşi pe calea agresiunii fiind
făcuţi de Japonia, care atacă China de Nord-Est (Manciuria), unde instituie un stat vasal
(Manciukuo).
Odată cu criza economică se intensifică, în mod deosebit, acţiunile vizând revizuirea
status-quo-ului teritorial instituit prin Tratatele de Pace de la Paris, statele agresive şi revizioniste
dând, în acelaşi timp, frâu liber înarmărilor masive, luând – astfel – naştere o puternică competiţie
în acest domeniu.
***
Problema dezarmării, cea mai controversată problemă din perioada interbelică, a intrat
într-o nouă fază odată cu începerea, la 2 februarie 1932, a lucrărilor Conferinţei pentru limitarea
şi reducerea înarmărilor, la care participau 61 de state membre şi nemembre ale Societăţii
Naţiunilor. Fiind o continuare a preocupărilor mai vechi manifestate de state, în special de cele mici
şi mijlocii, pentru realizarea dezarmării, preocupări încununate cu adoptarea – de către Comisia
pregătitoare a Conferinţei dezarmării (9 decembrie 1930) – a unui proiect de convenţie în domeniul
dezarmării, Conferinţa deschisă la 2 februarie 1932 a fost o adevărată arenă de luptă a Marilor
Puteri, în care s-au manifestat cu pregnanţă contradicţiile specifice epocii respective: dintre Marile
Puteri, dintre puterile învingătoare şi cele învinse în Primul Război Mondial, dintre puterile care
apărau status-quo-ul teritorial şi cele care voiau să-l revizuiască, dintre Marile Puteri şi statele mici
şi mijlocii ş.a.
Principalele divergenţe se manifestau între două teze total opuse: teza Franţei – care
susţinea realizarea, cu prioritate, a securităţii şi, apoi, a dezarmării şi care ascundea, în fapt, dorinţa

19
acestei mari puteri de a-şi vedea asigurată preponderenţa pe continent faţă de un eventual pericol
din partea Germaniei; teza anglo-americană – care susţinea realizarea, cu prioritate, a dezarmării şi,
apoi, a securităţii pornind, de fapt, de la promovarea intereselor specifice proprii, materializate în
clasica politică a ,,echilibrului de forţe” pe continentul european, Marea Britanie şi S.U.A. având
principalele interese în afara continentului. Pe terenul acestor controverse sterile se vor dezvolta
revizionismul şi revanşismul german, care, în general, va căuta să se alăture tezei anglo-americane,
promovându-şi, însă, teza proprie, a dezarmării tuturor până la nivelul său, eludând, bineînţeles,
prevederile Tratatului de la Versailles. Ca atare, începută într-o atmosferă de incertitudini,
Conferinţa dezarmării va ajunge – în cele din urmă – în impas, Germania solicitând, cu
insistenţă, ,,egalitatea de înarmări”. Contradicţiile dintre Marile Puteri, politica de concesii
promovată de acestea au avut ca rezultat, între altele, şi faptul că – la 11 decembrie 1932 –
Germaniei i s-au satisfăcut pretenţiile. Gestul a fost gratuit, deoarece Germania urmărea cu totul alte
scopuri, evident opuse, părăsind, la 14 octombrie 1933, Conferinţa dezarmării şi, apoi, Societatea
Naţiunilor şi pornind pe calea reînarmării masive şi a agresiunii deschise.
***
Politica externă a României a urmat linia sa tradiţională: întărirea alianţelor stabilite în
perioada antebelică şi înregistrarea unor progrese evidente evidente în reluarea raporturilor
diplomatice normale cu URSS.
România s-a pronunţat hotărât împotriva oricăror acte care ar fi dus la încălcarea
status-quo-ului internaţional, manifestându-şi opoziţia faţă de acţiunile revizioniste şi revanşarde.
Toate guvernele României care s-au perindat la putere în această perioadă au continuat să se
menţină pe linia tradiţională a politicii româneşti în domeniul relaţiilor externe.
Activitatea politică şi diplomatică românească era orientată spre stabilirea şi întreţinerea
unor relaţii de bună vecinătate şi strângerea legăturilor cu statele vecine, pentru întărirea
Micii Înţelegeri şi transformarea ei într-un organism eficient, capabil să se opună politicii de
revizuire a sistemului de la Versailles, promovată – în centrul şi sud-estul Europei – de Ungaria şi
Italia, iar – după anul 1933 – de Germania.

III.2. Consolidarea Micii Înţelegeri:

România s-a preocupat de crearea unui alt sistem de alianţe în vederea menţinerii
status-quo-ului teritorial şi pentru salvgardarea păcii, dorind o înţelegere între statele din această
parte a Europei.
***
La 21 mai 1929, statele membre ale Micii Înţelegeri au semnat – la Belgrad – Actul de
conciliere, arbitraj şi reglementare judiciară. Actul punea în vigoare recomandarea Adunării
Societăţii Naţiunilor, din 26 septembrie 1928, privind încheierea unor convenţii de reglementare
paşnică a diferendelor, cuprinzând clauze privind rezolvarea – pe cale judiciară, arbitrală sau prin
conciliere – a litigiilor dintre cele trei state. Realizat în momentul când tendinţele Germaniei de a-şi
relua dominaţia în Europa Centrală se manifestau prin stăruitoare negocieri cu Austria, în vederea
unei uniuni vamale, semnarea acestui act depăşea – în semnificaţie – cu mult conţinutul său. Pentru
a contracara planul expansionist al Germaniei, statele Micii Înţelegeri au hotărât să propună
Ungariei şi Austriei un plan de colaborare economică. Germania şi Italia au fost profund
nemulţumite de propunerea Micii Înţelegeri, acţionând concomitent la Viena şi la Budapesta, în
scopul de a învenina cât mai mult relaţiile dintre cele 5 state mici şi mijlocii ale Europei Centrale.
În aceste împrejurări, la Conferinţa Micii Înţelegeri de la Belgrad (20-22 mai 1929) s-a dat
o replică hotărâtă tuturor acestor acţiuni, semnându-se, concomitent cu protocoalele de prelungire
a alianţelor pe 5 ani (Convenţiile bilaterale au fost prelungite în 1926, acest act urmând să se facă –
în viitor – în mod automat, dacă unul dintre state nu-l denunţa cu un an înainte), şi Actul de
conciliere, de arbitraj şi de reglementare judiciară, care consolida – în mod vădit – alianţa dintre
cele trei state.

20
 De altfel, tendinţele revizioniste ale Ungariei erau puternic sprijinite de către Italia.
***
La data de 27 iunie 1930, în Cehoslovacia s-a desfăşurat o Conferinţă a Micii Înţelegeri. Cu
acest prilej, miniştrii de externe român (G.G. Mironescu), cehoslovac (Ed. Beneš) şi iugoslav
(Marincović) au semnat un acord complementar, numit Statutul Micii Înţelegeri.
Conform articolului 1, ,,miniştrii de externe se întâlnesc de câte ori împrejurările o cer, cel
puţin o dată pe an”. Unul dintre cei trei miniştri de externe putea să fie însărcinat să reprezinte cele
trei ţări în raporturile cu alte state sau cu organismele internaţionale.
Aceste măsuri au consolidat Mica Înţelegere, care devenise o forţă de care politica
europeană trebuia să ţină seama.
***
Conferinţa Micii Înţelegeri (de fapt, sesiunea anuală), întrunită la Belgrad (18 decembrie
1932), analizând situaţia din Europa în urma acordării ,,egalităţii de drepturi” în domeniul militar
Germaniei şi celorlalte state dezarmate prin tratatele internaţionale, a constatat că securitatea
internaţională era ,,mult mai periclitată” în urma acestor măsuri. De asemenea, s-au discutat şi alte
probleme: pactul de neagresiune cu URSS şi relaţiile Micii Înţelegeri cu Ungaria, Italia şi
Polonia. Reprezentanţii Micii Înţelegeri au hotărât să se treacă la întărirea coeziunii interne a
acesteia.
***
La începutul anului 1933, regele Iugoslaviei (Alexandru I), însoţit de primul ministru
(Jeftić), a efectuat o vizită în România, purtând discuţii – la Sinaia – cu oficialităţile din ţara
noastră. Prilejul a fost folosit pentru a se rediscuta problema reorganizării alianţei existente între
cele trei state componente ale Micii Înţelegeri.
***
La data de 16 februarie 1933, în urma reuniunii desfăşurate la Geneva, reprezentanţii
statelor membre (România, Cehoslovacia, Iugoslavia) au semnat ,,Pactul de organizare al Micii
Înţelegeri”, prin care aceasta se transforma ,,într-o organizaţie internaţională unificată, deschisă,
eventual, şi altor state”, hotărându-se, totodată, constituirea – ,,ca organ director al politicii comune
– a unui Consiliu Permanent al Micii Înţelegeri, compus din miniştrii afacerilor externe ai celor
trei ţări”. Preşedinţia Consiliului Permanent revenea – timp de un an – fiecăruia din miniştrii de
externe ai celor trei state. Membrii Consiliului Permanent aveau obligaţia de a se întâlni de cel puţin
trei ori pe an; hotărârile în cadrul Consiliului Permanent nu se puteau lua decât în unanimitate, pe
baza respectării suveranităţii şi independenţei fiecărei ţări participante. În acelaşi timp, s-au
înfiinţat: Secretariatul Consiliului Permanent şi Consiliul Economic.
Prin adoptarea acestor măsuri, Mica Înţelegere a devenit un organism unitar şi stabil, care
apăra – pe plan internaţional – interesele statelor respective şi menţinerea integrităţii lor teritoriale.
***
Măsurile adoptate de cele trei ţări componente ale Micii Înţelegeri au oferit satisfacţie în
cercurile politice franceze şi au fost primite cu ostilitate de către statele revizioniste (Germania,
Italia şi Ungaria), care depuneau eforturi considerabile pentru dezagregarea acestui organism
politic.
***
Cu toate acestea, Mica Înţelegere a acţionat unitar, manifestându-se împotriva acelor măsuri
adoptate de Marile Puteri, care vizau egalitatea de înarmare a Germaniei sau revizuirea tratatelor de
pace.
În luna martie 1933, Mica Înţelegere şi Nicolae Titulescu au protestat contra negocierilor
purtate între Franţa, Anglia şi Germania, care vizau revizuirea tratatelor de pace. Acest lucru a fost
determinat de faptul că, la data de 15 iulie 1933, la Roma a fost semnat – de către reprezentanţii
Franţei, Germaniei, Italiei şi Marii Britanii – Pactul de înţelegere şi colaborare a celor 4 Mari
Puteri. Datorită puternicei opoziţii a Micii Înţelegeri faţă de proiectul iniţial propus de Mussolini,

21
pactul adoptat nu mai conţinea ideea ,,directoratului” Marilor Puteri în viaţa internaţională,
prevederile sale referindu-se – în principal – la probleme privind relaţiile dintre statele semnatare.
Prin aceasta, el nu va mai prezenta interes pentru Germania şi Italia, nefiind ratificat de aceste state
şi, deci, neintrând în vigoare.
De altfel, ca urmare a protestelor energice şi hotărâte ale Micii Înţelegeri, în acest pact nu se
mai prevedea revizuirea frontierelor, poziţia ţărilor din Mica Înţelegere fiind sprijinită de Franţa. În
anii care au urmat, un rol tot mai proeminent în activitatea internaţională i-a revenit lui Nicolae
Titulescu.
***
Mica Înţelegere a demonstrat că este un puternic instrument de cooperare europeană, de
consolidare a legăturilor de prietenie cu toate ţările şi de menţinere a păcii în Europa şi în lume.

III.3. Relaţiile cu Franţa şi Anglia (1929-1933):

România a urmărit, în continuare, întărirea relaţiilor cu Franţa şi Anglia, state cu mari
interese în zonă.
***
În anii anteriori, îndeosebi în unele momente, poziţiile şi, mai ales, interesele României nu
au coincis cu interesele Franţei şi Angliei; au existat şi momente de încordare (răcire temporară) a
acestor relaţii.
***
România s-a numărat printre cele 15 state care au semnat – la Paris (27 august 1928) –
Pactul de renunţare generală la război, denumit şi Pactul Briand-Kellogg.
Pactul Briand-Kellogg este primul document internaţional care a procedat la o separare a
mijloacelor violente de cele paşnice, creând o normă nouă de drept internaţional (interzicerea
războiului de agresiune), şi a consacrat un principiu de întindere generală (principiul reglementării
paşnice a conflictelor internaţionale).
Acest document a avut o importanţă deosebită, întrucât a suprimat cele 4 situaţii prevăzute
în Pactul Societăţii Naţiunilor în care războiul de agresiune avea un caracter legal, a extins obligaţia
de a nu recurge la război şi la statele care nu erau membre ale Societăţii Naţiunilor şi a impus
îndatorirea statelor semnatare să nu se mai opună sancţiunilor pe care Societatea Naţiunilor le-ar
adopta pentru a împiedica războiul.
Faptul că Pactul Briand-Kellogg nu a fost însoţit de garanţii i-a slăbit eficacitatea, el
neputând constitui o stavilă în calea agresiunii dezlănţuite de statele fasciste.
***
În luna septembrie 1928, prim-ministrul francez (Aristide Briand) a propus miniştrilor de
externe prezenţi la sesiunea Societăţii Naţiunilor (prezidată de Nicolae Titulescu) crearea unei
alianţe de solidaritate a tuturor statelor europene în aşa-numitul ,,plan de creare a Statelor Unite
ale Europei”; cu acest prilej s-a sugerat şi înfiinţarea unui organ executiv, denumit Comitetul
Politic Permanent. Această propunere, menită să atenueze contradicţiile dintre state, a fost discutată
– mai întâi – la Societatea Naţiunilor, apoi într-un Comitet Special; existenţa unor poziţii divergente
(respingerea proiectului chiar de către delegaţia britanică şi apariţia unor serioase divergenţe în
cazul Italiei) a făcut ca proiectul să rămână fără rezultat.
***
În condiţiile internaţionale tot mai complicate, determinate de contradicţiile dintre Marile
Puteri, guvernul român a salutat principiile Proiectului Briand-Kellogg, sugerând respectarea
status-quo-ului teritorial şi întărirea relaţiilor economice (mai ales în această perioadă de criză
economică), iar acest proiect urma să facă obiectul noii organizări propuse de Franţa.
Relaţiile economice ale României cu Franţa şi Anglia urmăreau, îndeosebi, contractarea
unor împrumuturi de la marile bănci occidentale. În acest sens, colaborarea politică şi militară cu
Franţa avea un rol deosebit. În 1930 s-a acţionat în direcţia întăririi relaţiilor româno-franceze;

22
România a fost vizitată de numeroase misiuni diplomatice şi militare franceze, printre care cele
conduse de generalii Berthelot şi Desperé, care nu aveau alt scop decât acela de a sprijini sistemul
de apărare al României.
Din iniţiativa Angliei, în ziua de 6 decembrie 1932, la Geneva au început negocieri restrânse
în afara Societăţii Naţiunilor, între reprezentanţii (şefi de state) Franţei, Germaniei, Italiei, Marii
Britanii şi S.U.A., cu privire la cererea Germaniei de a i se acorda ,,egalitate de drepturi” în
domeniul înarmărilor.
La 11 decembrie 1932, în urma discuţiilor îndelungate purtate la Geneva a fost adoptată o
rezoluţie care cuprindea următoarele principii:
1) Recunoaşterea faptului că unul din scopurile Conferinţei dezarmării era de a se acorda
statelor dezarmate, prin tratatele internaţionale, egalitatea de drepturi în domeniul înarmărilor,
într-un regim care să asigure securitatea tuturor naţiunilor; acest principiu trebuia să se regăsească şi
în Convenţia de dezarmare ce urma a fi adoptată.
2) Germania declară că – în aceste condiţii – este pregătită să participe la conferinţă.
3) Puterile europene urmau a da o declaraţie conform căreia se angajau de a nu recurge la
forţă pentru rezolvarea niciunui conflict.
4) Reducerea armamentelor urma a se face în mod progresiv după ce dezarmarea era fixată
la un minimum compatibil cu securitatea fiecărui stat.
5) Reprezentantul britanic, MacDonald, urma să-i prezinte lui Arthur Henderson
(preşedintele Conferinţei dezarmării) rezoluţia adoptată de cele 5 puteri, pentru ca acesta să ia
măsuri în vederea continuării lucrărilor conferinţei.
Măsurile de mai sus, adoptate în afara şi peste capul Conferinţei dezarmării, au trezit ecouri
nefavorabile în cercurile opiniei publice internaţionale, influenţând negativ atât evoluţia problemei
dezarmării, cât şi însăşi evoluţia politicii interne din Germania, încurajând revanşismul german.
***
După tratative îndelungate, la data de 29 noiembrie 1932, la Paris, a fost semnat Pactul de
neagresiune dintre Franţa şi URSS. Încheiat în condiţiile în care situaţia internaţională era
puternic tulburată de acţiunile agresive ale Japoniei în China de nord-est şi de actele de şantaj ale
Germaniei în cadrul Conferinţei dezarmării, Pactul de neagresiune franco-sovietic consemna
angajamentul reciproc al celor două părţi de a nu comite – sub nicio formă – o agresiune împotriva
celeilalte părţi, ori de a sprijini un asemenea act. Totodată, părţile se angajau să-şi rezolve
eventualele litigii prin mijloace paşnice. Pactul amintit a influenţat relaţiile URSS cu alte state,
printre care şi ţările componente ale Micii Înţelegeri.
***
Deşi au avut loc mai multe consultări ale guvernului român cu oficialităţile engleze, şi în
această perioadă România a rămas mai mult în sfera de influenţă a Franţei, chiar şi în perioada
semnării Pactului cvadripartit de la Roma (între Franţa, Anglia, Italia şi Germania), care acorda
dreptul la egalitate de înarmare a Germaniei şi a ţărilor revizioniste.

III.4. Relaţiile cu Germania şi Italia (1929-1933):

România şi alte ţări mai mici s-au împotrivit politicii revizioniste.
Venirea lui Hitler la putere în Germania (ianuarie 1933) şi politica de concesii a cercurilor
occidentale faţă de Germania au generat o reacţie promptă şi hotărâtă din partea Micii Înţelegeri şi
a altor state. În calitatea sa de reprezentant al Micii Înţelegeri, Nicolae Titulescu a jucat un rol
important, vizitând Parisul şi Londra, unde a combătut Pactul de la Roma.
Relaţiile României cu Italia au fost destul de reci, ca urmare a politicii promovate de
cercurile fasciste italiene, de a sprijini Ungaria în tendinţele sale revizioniste. În anul 1927, Italia a
semnat un tratat de alianţă cu Ungaria, care viza direct România şi celelalte state învingătoare.
În consecinţă, la Conferinţa Micii Înţelegeri de la Ioachimov (mai 1927), Mica Înţelegere a adoptat
o poziţie hotărâtă împotriva Pactului italo-maghiar. Cu toate că relaţiile cu Italia nu erau prea bune,

23
tratatul româno-italian semnat în anul 1926 a fost prelungit până în luna ianuarie 1934, când
România s-a opus continuării acestui tratat, la care – de fapt – Italia renunţase prin sprijinirea
forţelor revizioniste ungare.

III.5. Relaţiile cu Polonia şi URSS (1929-1933):

Relaţiile bune existente între România şi Polonia au continuat.
În această perioadă, ministrul de externe român (G.G. Mironescu) a vizitat Polonia
(februarie 1929), iar preşedintele Poloniei (mareşalul Pilsudski) a vizitat România (octombrie
1929).
La data de 15 ianuarie 1931, România şi Polonia au hotărât să prelungească tratatul de
alianţă româno-polonez.
Pe aceeaşi linie s-a înscris vizita prinţului Nicolae în Polonia (august 1931) şi vizita
mareşalului Pilsudski la Bucureşti (noiembrie 1931).
***
După semnarea Pactului Briand-Kellogg (1928), care scotea războiul în afara legii, România
a semnat – alături de Polonia, U.R.S.S. şi statele baltice (Estonia, Letonia) – ,,Protocolul de la
Moscova” (1929), pentru punerea în vigoare a Pactului Briand-Kellogg înainte de termen.
Protocolul prevedea – la art. 1 – că Pactul Briand-Kellogg intră în vigoare, între părţile
contractante, imediat după ratificare; art. 2 punea în vigoare Protocolul de la Moscova independent
de Pactul Briand-Kellogg; art. 3 stabilea că depozitarul Protocolului este guvernul URSS; art. 4
prevedea că fiecare stat parte la Protocol va notifica ratificarea guvernului sovietic; art. 5 sublinia
că Protocolul este deschis aderării tuturor statelor.
După consultarea lui Titulescu, pe atunci ambasador la Londra, guvernul român a
semnat ,,Protocolul de la Moscova”, considerând că, prin aceasta, URSS recunoştea – indirect –
statul român în frontierele sale.

III.6. Problema reparaţiilor de război:

Problema reparaţiilor de război a fost una dintre cele mai complicate probleme, generând o
serie de tensiuni.
***
Declanşarea crizei economice şi adâncirea ei au provocat noi greutăţi, fiind afectat direct
Planul Dawes. Germania a declarat că nu-şi poate plăti anuităţile.
În cadrul sesiunii Societăţii Naţiunilor (septembrie 1928), Germania a cerut – în mod
deschis – revizuirea Planului Dawes şi evacuarea trupelor de ocupaţie din Renania. În sprijinul
Germaniei, sub presiunea directă a SUA şi Angliei, s-a instituit un nou Comitet de Experţi, în
frunte cu bancherul american Young. Acesta a elaborat un plan de plată a reparaţiilor (datoriile
fixate Germaniei, în valoare de 114 miliarde mărci – DM, urmau să fie plătite în 59 de ani, în
perioada 1929-1988).
Conferinţa pentru reparaţii de la Haga (august 1929 – prima parte; ianuarie 1930 – a doua
parte) a adoptat ,,Planul Young” (20 ianuarie 1930). Planul amintit dezavantaja ţările mici;
aşa-numitele ,,reparaţii orientale” – pe care trebuiau să le plătească Austria, Ungaria şi Bulgaria –
erau lăsate în afara prevederilor. Pe baza acestui plan au fost suprimate activitatea Comisiei
reparaţiilor şi controlul străin în Germania; în schimb, se înfiinţa Banca Reglementărilor
Internaţionale. Planul reducea substanţial cuantumul reparaţiilor datorate de Germania. Erau
stabilite noi anuităţi, dintre care unele nu puteau fi amânate, în timp ce altele puteau fi supuse unui
eventual moratoriu pe termene scurte (doi ani); planul cuprindea, de asemenea, stipulaţii care
tindeau la evacuarea anticipată a zonei renane de către trupele aliate, ceea ce a constituit un
însemnat ajutor dat renaşterii militarismului german şi evoluţiilor negative – pe plan politic – din
Germania.

24
 ***
România, care nu primise de la Germania decât 102 milioane DM aur şi – pe baza celor
două acorduri româno-germane (10 noiembrie 1928; 13 martie 1929) – încă 75 milioane DM aur,
în contul biletelor de bancă fără acoperire în aur emise în timpul ocupaţiei germane şi pentru
sechestrarea celor 500 milioane lei în Banca Germaniei, era direct interesată în hotărârile ce urmau
luate la Haga; până la acea dată, România nu obţinuse nimic din datoriile ce-i reveneau din partea
Ungariei şi Austriei.
În această perioadă, România s-a confruntat cu o avalanşă de procese intentate de către
proprietarii maghiari expropriaţi în Transilvania, în virtutea reformei agrare din anii 1920-1921 şi
care se stabiliseră în Ungaria (,,problema optanţilor maghiari”).
,,Planul Young” privea numai reparaţiile germane care interesau Marile Puteri, lăsând – pe
dinafară – ,,reparaţiile orientale”; prezenţa României la Conferinţă a fost pusă sub semnul
întrebării, însă intervenţia competentă a lui Nicolae Titulescu a determinat ca România să fie
invitată să participe la lucrările Conferinţei.
Titulescu a obţinut – în primul rând – mărirea cuantumului anuităţilor germane pentru
România.
La prima Conferinţă de la Haga (august 1929), Titulescu a obţinut ca ,,reparaţiile
orientale” să fie luate în calcul; a fost creat un Comitet Tehnic, care a dezbătut – la Paris –
problema ,,reparaţiilor orientale”; cu acest prilej s-a intenţionat ca unele state (Ungaria, Austria şi
Bulgaria) să fie scutite de plata reparaţiilor; România trebuia să plătească ,,cota de eliberare” şi
valoarea bunurilor cedate, astfel încât România a devenit debitoare a debitorilor săi. Titulescu a
cerut – pentru statul român – dreptul învinşilor; în cele din urmă, Comitetul Tehnic a acceptat
propunerea lui Titulescu, desfiinţând plata ,,cotei de eliberare” şi a bunurilor cedate, concomitent cu
renunţarea la reparaţiile austriece.
A doua Conferinţă de la Haga (ianuarie 1930) a aprobat Planul Young.
Ca urmare a activităţii lui Titulescu, România a obţinut ca datoriile sale din timpul Primului
Război Mondial să fie acoperite din reparaţiile germane, fără nicio contribuţie din bugetul statului,
prin crearea a două Fonduri (A şi B), adică ,,optanţi” şi ,,procese pe rol”; pretenţiile Ungariei au fost
lichidate, fără ca România să mai plătească nimic.
România renunţa la lichidarea bunurilor austriece, bulgare şi ungare nesechestrate până
atunci.
Acceptarea Acordului de la Haga, la care România obţinuse o oarecare satisfacţie, este
demonstrată şi de faptul că Parlamentul român l-a votat în unanimitate (21 mai 1930).
În perioada de început a aplicării Planului Young, Bulgaria a plătit României aproximativ
250 milioane $, Ungaria – 200 milioane $ şi Germania – 11,5 milioane DM aur.
***
Accentuarea crizei economice a influenţat direct şi problema reparaţiilor. Germania,
Ungaria şi Bulgaria declarau că nu mai pot onora obligaţiile pe care le aveau, oricum reduse, în
conformitate cu Planul Young.
Pentru a veni în sprijinul Germaniei, dar şi pentru a salva investiţiile americane, la data de
20 iulie 1931 preşedintele SUA a propus suspendarea – pentru o perioadă de un an – a plăţii tuturor
reparaţiilor (Moratoriul Hoover). Aceasta însemna, de fapt, încetarea plăţii reparaţiilor de război de
către Germania. Deşi Moratoriul urma să înceteze la 30 iunie 1932, el a pus capăt, în cele din urmă,
definitiv plăţii reparaţiilor de către Germania. Deoarece Franţa era principala beneficiară a acestor
reparaţii, Moratoriul a produs nemulţumirea profundă a acesteia, determinând, totodată, ascuţirea
contradicţiilor franco-germane.
Conferinţa de la Londra (august 1931) a reunit toate statele interesate în problema
reparaţiilor de război, care au aprobat Moratoriul preşedintelui american. România a aderat la acest

25
Moratoriu, obţinând amânarea plăţii datoriilor către Marile Puteri. Cu toate că România şi
Iugoslavia s-au opus, Moratoriu a fost aplicat – în egală măsură – Ungariei şi Bulgariei.
Unele puncte de vedere diferite au provocat convocarea unei alte Conferinţe în problema
reparaţiilor (Lausanne, 16 iunie-9 iulie 1932), care îşi propunea să lămurească definitiv această
problemă. La Conferinţă, reprezentantul Germaniei (von Papen) a cerut anularea completă a plăţii
reparaţiilor. S-a creat un Comitet de Experţi, care a cerut desfiinţarea sistemului de reparaţii,
solicitare acceptată şi de către Franţa. După tratative laborioase, marcate de puternice disensiuni
franco-britanice, s-a ajuns la semnarea Acordurilor de la Lausanne (9 iulie 1932), prin care
Germania a obţinut anularea plăţii reparaţiilor. În urma acestui fapt, Franţa, care trebuia să
primească cea mai mare parte a sumelor datorate de Germania, a pierdut definitiv aceste drepturi.
Ca urmare a propunerii lui Titulescu, a fost creat un Comitet pentru reparaţii orientale, România
nesemnând documentele elaborate la Lausanne.
***
După venirea lui Hitler la putere în Germania, problema reparaţiilor a fost, practic,
abandonată: reparaţiile germane au fost anulate, la fel – reparaţiile orientale.
***
România era interesată în menţinerea unor raporturi internaţionale cât mai bune, care să nu
tulbure sistemul de tratate încheiat după Primul Război Mondial. În consecinţă, România a
participat activ la o serie de acţiuni diplomatice şi conferinţe cu caracter internaţional, contribuind
la promovarea unor relaţii de bună vecinătate şi înţelegere între popoare.
Ca membră fondatoare a Ligii (Societăţii) Naţiunilor, România a desfăşurat o bogată
activitate, unii din reprezentanţii săi (Nicolae Titulescu şi Vespasian Pella) jucând un rol important
în cadrul acestui for internaţional.
Ca urmare a recunoaşterii contribuţiei României la buna desfăşurare a lucrărilor Societăţii
Naţiunilor, Titulescu a fost ales preşedintele celei de-a 11-a şi a 12-a sesiuni a Adunării Societăţii
Naţiunilor (1930-1932).

III.7. Problema dezarmării (1929-1933):

O problemă care a făcut obiectul dezbaterilor mai multor întâlniri, reuniuni şi conferinţe
internaţionale a fost problema dezarmării, înscrisă chiar în Pactul Societăţii Naţiunilor (1919).
Contradicţiile dintre Marile Puteri şi controversele prelungite (dacă dezarmarea să preceadă
securitatea sau invers) au făcut ca problema dezarmării să treneze mult timp, fără rezultate practice.
Anglia a susţinut – în permanenţă – ideea primordialităţii dezarmării asupra securităţii, teză
susţinută de Germania şi de alte ţări învinse în Primul Război Mondial.
Franţa, care dorea menţinerea status-quo-ului internaţional, opina să se ajungă la o
înţelegere în problema securităţii şi, apoi, să se ia în discuţie şi problema dezarmării.
România, precum şi alte state care doreau menţinerea tratatelor în vigoare, au sprijinit teza
franceză, participând la acele reuniuni ce vizau reducerea încordării pe plan internaţional şi
opunându-se revizionismului.
***
În perioada 1926-1930 au avut loc îndelungate tratative în Comisia pregătitoare a
Conferinţei de dezarmare, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor.
În luna decembrie 1930 s-a adoptat un proiect de convenţie în problema reducerii
armamentului, care nu a determinat, însă, oprirea cursei înarmărilor.
Opinia publică internaţională, în cadrul căreia un rol important l-a avut şi opinia publică
românească, a desfăşurat multiple acţiuni, menite să determine adoptarea unor măsuri mai hotărâte
în problema dezarmării.
În cadrul Societăţii Naţiunilor a luat fiinţă o comisie de cooperare în domeniul culturii şi
ştiinţei, din care făceau parte: Albert Einstein, Marie Curie şi Nicolae Titulescu, secretar fiind
profesorul român George Oprescu.

26
 S-a constituit şi Comisia Naţională Română de Cooperare Intelectuală (1926), din care
au făcut parte: Vasile Pârvan şi George Ţiţeica (preşedinţi); Nicolae Iorga, Octav Densuşianu,
Dimitrie Gusti, Emil Racoviţă şi Elena Văcărescu (membri). Comisia amintită milita pentru
dezarmare şi pace.
***
După lungi tratative, la 2 februarie 1932 a început, la Geneva, Conferinţa pentru reducerea
şi limitarea armamentelor. Lucrările au fost deschise în prezenţa preşedintelui Adunării Societăţii
Naţiunilor, Nicolae Titulescu. În prima şedinţă, Conferinţa alege Biroul şi preşedintele Conferinţei –
Arthur Henderson (Marea Britanie). La lucrările Conferinţei participau 61 de state, dintre care 54
de state membre şi 7 state nemembre (Afganistan, Brazilia, Costa Rica, Egipt, S.U.A., Turcia şi
U.R.S.S.) ale Societăţii Naţiunilor. Conferinţa a ales – ca organ de dezbatere – Comisia generală, în
care erau cuprinşi reprezentanţii tuturor statelor participante. Aceasta, la rândul său, a decis
înfiinţarea a 5 comisii speciale: Comisia politică, Comisia terestră, Comisia navală, Comisia
aeriană şi Comisia bugetară.
Conform hotărârilor adoptate de Comisia pregătitoare a Conferinţei dezarmării, aceasta
urma a lua în dezbatere proiectul pe care Comisia pregătitoare îl adoptase (9 decembrie 1930) în
acest scop. Marea majoritate a delegaţilor vor pleda, de altfel, pentru aceasta, cu excepţia Germaniei
şi a statelor ce gravitau în jurul său şi ale căror propuneri tindeau, de fapt, să legalizeze înarmările.
Conferinţa va scoate în evidenţă, încă de la primele şedinţe, concepţiile total divergente ale
Marilor Puteri în privinţa modului de rezolvare a problemei dezarmării, fiecare dintre acestea
urmărind, de fapt, dezarmarea celuilalt. Propunerile franceze urmăreau legarea securităţii de
dezarmare (dezarmarea navală), în timp ce propunerile britanice puneau – pe prim plan –
dezarmarea în sine (dezarmarea terestră).
România a desfăşurat o activitate intensă în cadrul Conferinţei, formulând unele propuneri
de mare importanţă, Nicolae Titulescu susţinând poziţia Franţei. Discuţiile purtate între Marile
Puteri în afara Conferinţei de la Geneva au determinat, în cele din urmă, recunoaşterea dreptului
egalitar de înarmare a Germaniei (11 decembrie 1932), încălcându-se una din prevederile Tratatului
de la Versailles.
***
Cu puţin timp înainte de venirea lui Hitler la conducerea Germaniei (ianuarie 1933), ca
rezultat al poziţiilor concesive ale Angliei şi S.U.A., militarismul german a fost încurajat în
refacerea potenţialului militar. După ce s-au făcut unele propuneri Germaniei, ce erau de natură să
limiteze cursa înarmărilor, dar care avantajau Germania, Hitler, continuând politica opresivă, a
anunţat retragerea Germaniei de la Conferinţa dezarmării şi din Societatea Naţiunilor (octombrie
1933), odată cu aceste acţiuni Conferinţa dezarmării fiind, practic, încheiată.

27
 CAPITOLUL IV

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ALE ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1934-

1941

IV.1. Caracteristicile perioadei:

Eşuarea Conferinţei dezarmării prin părăsirea sa de către Japonia şi Germania, care vor
părăsi şi Societatea Naţiunilor, eşecul forumului de la Geneva în încercarea de a găsi o rezolvare
satisfăcătoare problemelor puse organizaţiei de agresiunea Japoniei împotriva Chinei (1930-1933)
au conturat, cu pregnanţă, deschiderea unei etape noi în istoria interbelică, ale cărei caracteristici
principale vor deveni practicarea deschisă – de către statele agresive – a politicii de forţă, dictat şi
agresiune.
În această atmosferă tulbure, Franţa, ale cărei interese erau ameninţate direct şi nemijlocit de
Germania, s-a orientat către stabilirea, împreună cu Uniunea Sovietică, a unor măsuri ce vizau
crearea unui sistem de securitate colectivă printr-un sistem complex de tratate şi acorduri de
garanţii. S-a ajuns, astfel, prin înţelegerea franco-sovietică, la cristalizarea unei scheme de
securitate care urma să cuprindă: un pact regional de consultare, neagresiune şi asistenţă mutuală
(aşa-zisul Pact oriental), ce urma a se încheia între U.R.S.S., Germania, Finlanda, Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia şi Cehoslovacia; un pact franco-sovietic de asistenţă mutuală, prin care Franţa se
angaja să acorde asistenţă U.R.S.S. pentru garantarea frontierelor sale apusene în limitele prevăzute
în Pactul Societăţii Naţiunilor şi ale Acordurilor de la Locarno, Uniunea Sovietică angajându-se a
acorda asistenţă Franţei ,,în limita angajamentelor contractate faţă de Franţa, de către Italia şi Marea
Britanie”.
Urma, de asemenea, ca, în cazul în care guvernul german îşi manifesta dorinţa, angajamente
reciproce de asistenţă împotriva unei agresiuni să fie încheiate şi între Franţa şi Germania,
Germania şi U.R.S.S., ajungându-se, astfel, în final, practic, la un acord tripartit cuprinzând Franţa,
Germania şi Uniunea Sovietică.
Un asemenea sistem de tratate şi acorduri era, evident, în măsură a asigura garanţiile
necesare unei evoluţii paşnice în Europa.
Statele mici şi mijlocii din centrul şi sud-estul Europei au primit, cu deosebit interes şi
cu mari speranţe, proiectul franco-sovietic. Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică au apreciat
asemenea măsuri ca deosebit de pozitive, susţinându-le cu tărie. În această perioadă, statele membre
ale acestor organizaţii, între care şi România, au restabilit relaţiile diplomatice cu U.R.S.S. şi au
activat pentru primirea sa în Societatea Naţiunilor.
Din păcate, proiectul franco-sovietic a întâmpinat – de la început – opoziţia deschisă a
statelor agresive şi revizioniste, în frunte cu Germania, şi o atitudine plină de rezerve din partea
Marii Britanii şi S.U.A.
În aceste condiţii, proiectul organizării securităţii colective a eşuat, omenirea făcând încă
un pas mare către catastrofa războiului.
***

28
 După eşecul încercărilor vizând realizarea Pactului oriental şi a securităţii colective,
acţiunile de forţă ale statelor agresive şi revizioniste se înmulţesc, dând naştere la o seamă de crize
majore, care au punctat evoluţia vieţii internaţionale interbelice către cel de-Al Doilea Război
Mondial. Agresiunea declanşată de Italia fascistă împotriva Etiopiei, la 3 octombrie 1935, care nu a
putut fi stăvilită de sancţiunile adoptate de Societatea Naţiunilor, şi cu atât mai puţin de politica
conciliatoristă a Franţei şi Marii Britanii, acţiunile de forţă ale Germaniei – marcate de decretarea
serviciului militar obligatoriu (15 martie 1935) şi, apoi, de remilitarizarea zonei renane, extinderea
agresiunii Japoniei în China, prin reînceperea, în 1937, a războiului în Extremul Orient, au dus la
întărirea statelor agresive, la constituirea şi consolidarea blocului acestor state.
Pe de altă parte, lipsa de fermitate a Franţei şi Marii Britanii, promovarea – de către S.U.A.
– a unei politici izolaţioniste, prin continuarea politicii bazată pe doctrina Stimson, au acţionat ca un
element stimulator pentru statele ce urmăreau revizuirea prevederilor tratatelor de pace şi
reîmpărţirea lumii, pentru asigurarea ,,spaţiului vital”. Astfel, s-a ajuns la intensificarea stării de
tensiune în viaţa internaţională, prin provocarea unor stări de criză şi prin amplificarea politicii de
forţă, şantaj şi agresiune. Astfel, Germania impune – în 1938 – Anschluss-ul, alipindu-şi Austria
fără ca celelalte Mari Puteri să reacţioneze în vreun fel. Face, apoi, un nou pas pe calea agresiunii,
declanşând ,,criza cehoslovacă”, sfârşită, după cum se cunoaşte, prin Actul de la München –
patronat de Germania, Italia, Marea Britanie şi Franţa – şi prin desfiinţarea statului cehoslovac,
aducând, totodată, statele mici şi mijlocii antirevizioniste din Europa în faţa alternativei: desfiinţare
sau colaborare, ceea ce însemna, de fapt, supunerea faţă de Germania nazistă.
***
Acţiunile de forţă şi agresiune punctate de crizele majore din cea de-a doua parte a
deceniului al patrulea al secolului XX au culminat, în mod firesc, cu izbucnirea celui de-Al Doilea
Război Mondial, prin atacarea, la 1 septembrie 1939, a Poloniei de către Germania. Planurile
Comandamentului german, pregătite din timp cu minuţiozitate, făceau parte din acţiunea mai largă a
statelor Axei de instituire a dominaţiei asupra lumii, prin împărţirea prealabilă a sferelor de
influenţă, a zonelor de dominaţie. În acest cadru, obiectivul principal al Germaniei, fixat în detaliu
în cadrul Planului Barbarossa, era ,,lichidarea” Uniunii Sovietice, evident după ce – în prealabil –
Germania supunea ,,democraţiile” occidentale, în primul rând Franţa şi Marea Britanie.
În prima sa etapă, războiul dezlănţuit de Germania s-a extins, după capitularea Poloniei, în
vestul Europei, după un intermezzo care a durat până spre mijlocul lunii mai 1940, perioadă
îndeobşte cunoscută sub genericul de ,,războiul ciudat”, deoarece, practic, pe frontul de vest nu au
avut loc – în această perioadă – lupte, fiind, în fapt, un război de poziţii pe un front care urma – în
general – graniţa franco-germană, cu unele uşoare intrânduri pe teritoriul german.
La 10 mai 1940 au început operaţiile Germaniei pe frontul de vest, rând pe rând căzând
pradă agresorilor Belgia, Olanda, Luxemburg şi Franţa. În Nordul Europei, Danemarca şi Norvegia
fuseseră atacate încă la 9 aprilie 1940.
A început, apoi, ,,bătălia Angliei”, prin care Germania urmărea, conform planului ,,Leul de
mare” (Seelöwe), să îngenuncheze Marea Britanie prin atacuri succesive masive pe calea aerului,
urmate, apoi, de o invazie de pe continent.
Victoriile Germaniei din această perioadă, căderea Franţei şi, practic, izolarea Marii Britanii
de continent au însemnat o puternică lovitură pentru statele mici şi mijlocii din centrul şi sud-estul
Europei, între care şi România, care promovaseră status-quo-ul şi îşi bazaseră politica pe alianţa cu
cele două Mari Puteri, ele râmânând, practic, la discreţia statelor agresoare – Germania şi Italia.
De altfel, în condiţiile în care, după instalarea dictaturii naziste în Germania, Ungaria îşi
manifesta – tot mai frecvent – intenţiile revizioniste faţă de România, iar Bulgaria aştepta momentul
potrivit pentru a proceda identic, politica externă a României a urmărit – cu mai multă
consecvenţă – păstrarea status-quo-ului teritorial şi a independenţei naţionale.
În această perioadă, Japonia continuă să îşi extindă acţiunile de agresiune împotriva Chinei,
iar în Mediterana şi în nordul Africii au loc lupte grele, mai întâi între forţele maritime şi aeriene ale

29
Angliei şi Italiei, apoi şi între forţele de uscat ale celor două state, în Africa de nord, din luna martie
1941, intrând în acţiune şi trupele germane (Afrika Korps).

IV.2. Constituirea Înţelegerii Balcanice:

Ideea întemeierii unei alianţe a statelor balcanice a existat imediat după război, dar
tratativele în acest sens au început în anii 1924-1925, iniţiativa aparţinând Greciei şi Iugoslaviei.
În 1925, ministrul de externe grec a făcut o propunere pentru încheierea unui pact
multilateral de garanţie reciprocă bazat pe sistemul de la Versailles, dar acesta nu s-a putut
materializa în perioada respectivă.
În 1929, primul ministru grec (Venizellos), cu ocazia Conferinţei păcii de la Atena, a
invitat statele balcanice la o conferinţă balcanică.
***
În perioada 5-13 octombrie 1930, la Atena s-au desfăşurat lucrările primei Conferinţe
balcanice, la care au participat reprezentanţi ai Albaniei, Bulgariei, Greciei, Iugoslaviei, României
şi Turciei. Aici, Venizellos (Grecia) a prezentat un proiect în care se prevedeau principiile
Înţelegerii Balcanice (garantarea păcii între ţările din Balcani şi constituirea lor într-o organizaţie
economică). Delegaţia română la această Conferinţă, condusă de Şt. Cicio-Pop, a făcut o propunere
vizând constituirea unui ,,Locarno” balcanic pentru menţinerea status-quo-ului teritorial. La
conferinţă s-a hotărât să se ducă tratative în vederea înfiinţării ,,Uniunii Balcanice”, care avea
menirea să păstreze independenţa statelor din această zonă. Conferinţa a adoptat o rezoluţie
generală şi mesajul adresat popoarelor balcanice, în care se făcea apel la guvernele statelor
balcanice de ,,a uita neînţelegerile din trecut”, subliniind că viitorul şi prosperitatea depind de o
politică de pace şi colaborare.
***
A doua Conferinţă balcanică (20-26 octombrie 1931) a avut loc la Istanbul şi Ankara. Faţă
de prima Conferinţă, la aceasta au luat parte un număr mai mare de delegaţi din Albania, Bulgaria,
Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia. Cea mai numeroasă delegaţie a fost cea a României. La
această conferinţă s-au discutat aceleaşi probleme ca şi la Bucureşti şi Sinaia (1932, 1933).
Guvernelor celor 6 state participante le-a fost adresată recomandarea de a încheia, înainte de
următoarea reuniune balcanică, un pact multilateral de prietenie şi arbitraj.
***
În intervalul 22-29 octombrie 1932, la Bucureşti s-a desfăşurat cea de-a treia Conferinţă
balcanică, la care au participat delegaţi din Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România şi
Turcia. În cuvântul de deschidere, N. Titulescu a arătat importanţa conferinţei. Delegaţia bulgară s-
a retras de la Conferinţă la 23 octombrie 1932, menţinând la lucrări un observator, pe motiv că nu
poate lua niciun fel de angajament până nu se încheie acorduri bilaterale privind tratamentul
minorităţilor. Totuşi, conferinţa a adoptat anteproiectul unui pact multilateral de neagresiune şi
asistenţă mutuală.
***
În perioada 4-11 noiembrie 1933 s-au desfăşurat – la Salonic – lucrările celei de-a patra
Conferinţe balcanice. Au participat reprezentanţi din Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia,
România şi Turcia. La Conferinţă, Bulgaria a votat anteproiectul pactului multilateral balcanic, cu o
serie de rezerve. Cu această ocazie au fost adoptate mai multe rezoluţii. Delegatul român (V. Pella)
a cerut să se armonizeze acest pact cu ,,Convenţia pentru definirea agresorului”. Au fost aprobate
două proiecte: un proiect de colaborare economică şi un proiect de înţelegere vamală.
***
La unele din aceste conferinţe au participat şi reprezentanţi ai Secretariatului Societăţii
Naţiunilor, Biroului Internaţional al Păcii şi ziarişti.
Franţa a susţinut încheierea unei asemenea înţelegeri; de asemenea, Anglia a manifestat o
atitudine pozitivă în acest sens. Dar Germania şi Italia, cărora li s-au alăturat Ungaria şi Bulgaria,

30
s-au împotrivit încheierii acestei înţelegeri. Mai mult, diplomaţia italiană a promovat formula unui
pact greco-turco-bulgar sub conducerea sa; Mussolini a pus în discuţie încheierea Pactului
Mediteranei. Ungaria şi Bulgaria se pronunţau împotriva unei înţelegeri balcanice, datorită
politicii lor revizioniste. Cu prilejul vizitei prim-ministrului maghiar la Sofia, acesta a declarat că
cele două ţări trebuie să-şi recucerească teritoriile pierdute. Germania urmărea să creeze un sistem
politico-economic care să cuprindă ţările dunărene: Germania, Austria, Cehoslovacia, Ungaria,
România şi Bulgaria (dominat de Germania); după instalarea nazismului în Germania, agitaţia
revizionistă a devenit mai frecventă, planurile naziste îndreptându-se spre Balcani. Germania şi
Italia aveau susţinători în guvernele Albaniei şi Bulgariei.
***
În 1933 a fost desăvârşită o întreagă reţea de colaborare între ţările balcanice. Existau, deja,
acorduri bilaterale încheiate (România-Grecia, România-Turcia, Iugoslavia-Turcia şi
Iugoslavia-Grecia). Iniţiativa creării unei înţelegeri multilaterale a revenit – de această dată –
României, prin persoana lui Nicolae Titulescu. La 6 octombrie 1933, Titulescu şi-a început vizitele
în capitalele ţărilor balcanice, dar la Sofia nu a găsit niciun sprijin. La 29 ianuarie 1934, Titulescu a
prezentat – în faţa Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri (Zagreb) – liniile directoare ale
Pactului Înţelegerii Balcanice. La 2 februarie 1934, la Belgrad, miniştrii de externe ai României,
Turciei, Greciei şi Iugoslaviei s-au întâlnit pentru a discuta proiectul viitorului pact, două zile mai
târziu (4 februarie 1934) fiind încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice.
***
În ziua de 9 februarie 1934, la Atena s-a semnat ,,Pactul Înţelegerii Balcanice”, de către
reprezentanţii României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei. În pact se stipula garantarea reciprocă – de
către statele semnatare – a securităţii tuturor frontierelor lor balcanice (art. 1), angajându-se,
totodată, să se sfătuiască ,,asupra măsurilor de luat faţă de eventualităţi ce ar putea afecta interesele
lor aşa cum sunt definite prin prezentul acord” (art. 2). Statele contractante se angajau, de
asemenea, să nu întreprindă ,,nicio acţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică nesemnatară a
prezentului acord, fără avizul mutual prealabil şi a nu lua nicio obligaţiune politică faţă de orice altă
ţară balcanică fără consimţământul celorlalte părţi contractante”. Acordul era deschis oricărei ţări
balcanice, cu condiţia ca adeziunea să fie avizată favorabil de părţile contractante.

IV.3. Relaţiile economice cu Germania (1933-1936):

Germania a exercitat presiuni puternice asupra României pentru a-şi asigura întâietatea în
comerţul cu ţara noastră.
***
Începând din 1933, monopolul economic occidental, încurajând – şi pe această cale –
expansiunea Germaniei spre Orient şi spre sud-estul Europei, a permis pătrunderea capitalului
german în câteva sectoare ale economiei româneşti.
De altfel, la data de 18 iunie 1930 s-a semnat, la Bucureşti, un angajament comercial
provizoriu cu Germania; acest angajament a fost completat cu două protocoale (1931).
Cu toate acestea, cercurile conducătoare româneşti nu apreciau pătrunderea capitalului
german în ţară şi împingerea României în sfera de influenţă a Germaniei, mai ales că Germania a
dorit, de la început, să impună comerţului românesc un caracter înrobitor, propunând schimbul prin
compensaţie, dar această propunere n-a fost acceptată de către guvernul român. Guvernatorul Băncii
Naţionale a României (Mitiţă Constantinescu) a fost un apărător hotărât al schimbului pe bază
liberă, şi nu prin compensaţie.
***
La tratativele economice cu România (1933), Germania cerea garanţii politice, însă acestea
nu au fost acceptate. Prim-ministrul român, Alexandru Vaida-Voevod, le-a declarat germanilor că,
dacă doresc să denunţe tratatul comercial, el nu are nimic de obiectat.

31
 Poziţia rigidă a guvernului nazist a făcut ca, în anul 1933, exportul românesc în Germania
să scadă, cu toate că – în luna august 1933 – Germania cumpărase, din România, produse agricole
în valoare de 17 milioane DM.

***
În 1934, Germania cerea României cereale şi petrol în sistemul schimbului prin
compensaţie, însă planurile ei au eşuat datorită politicii promovate de Titulescu.
***
La 15 ianuarie 1935 a plecat, la Berlin, o delegaţie românească pentru a negocia o nouă
convenţie comercială cu Germania, iar la 23 martie 1935 a fost semnat, cu Germania, un tratat de
comerţ şi navigaţie. Deoarece partea germană nu respecta clauza înscrisă în tratat, în iulie 1936
Mitiţă Constantinescu a cerut denunţarea acordului cu Germania. Astfel, poziţia Germaniei a
fost contracarată de politica externă fermă a României.

IV.4. Acţiunile României în cadrul Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice în perioada

1934-1938:
În 1934, Franţa a propus încheierea a două pacte (Pactul mediteranean şi Pactul oriental),
propunere susţinută de Nicolae Titulescu şi de Consiliul Micii Înţelegeri. România şi Iugoslavia au
fost de acord să intre în Pactul mediteranean, iar Nicolae Titulescu sprijinea primirea U.R.S.S. în
Societatea Naţiunilor (18 septembrie 1934), în speranţa recunoaşterii frontierelor României.
În 1934, ministrul de externe francez (Louis Barthou) a făcut o vizită în România – invitat
de Titulescu – cu prilejul Conferinţei Micii Înţelegeri (iunie 1934), însă, la 3 octombrie 1934,
Barthou a fost asasinat, la Marsilia, împreună cu regele Iugoslaviei (Alexandru), fapt ce a îngreunat
încheierea Pactelor oriental şi mediteranean.
***
Titulescu a luat apărarea poporului etiopian, atacat de Italia fascistă (3 octombrie 1935),
când a susţinut aplicarea de sancţiuni economice împotriva Italiei şi a hotărât ca România să le
aplice din 28 octombrie 1935, şi nu de la 1 iunie 1936 (aşa cum se hotărâse).
Titulescu s-a pronunţat, de asemenea, împotriva intervenţiei în Spania. Guvernul român
a aderat la propunerea Franţei (neintervenţie în problemele interne ale Spaniei). În aceste
împrejurări, Titulescu a aprobat ca o comandă de tunuri şi avioane, ce se făcuse în Franţa pentru
România, să fie dată guvernului spaniol.
***
În 1936 a început o campanie împotriva lui Titulescu; în interiorul ţării a fost atacat de
către cercurile de dreapta, conduse de: A.C. Cuza, I. Gigurtu, Alx. Vaida-Voevod şi Gh. Brătianu. La
14 iulie 1936, Octavian Goga a sugerat lui Carol al II-lea schimbarea cursului politicii externe
româneşti şi înlăturarea lui Titulescu, pentru a se face o apropiere de Germania şi Italia. Politica
externă promovată de Titulescu a fost tot mai mult criticată, chiar unii membri ai guvernului
reproşându-i că şi-a depăşit atribuţiile primite. Cu prilejul votării sancţiunilor împotriva Italiei,
Carol al II-lea s-a declarat nemulţumit de atitudinea lui Titulescu, reproşându-i că a pus România
printre primii promotori ai sancţiunilor. Un rol în demiterea lui Titulescu l-au jucat cercurile
reacţionare străine din Germania, Ungaria şi Polonia. Anglia era nemulţumită că – la Conferinţa de
la Montreux (1936) – Titulescu a sprijinit poziţia franceză şi, implicit, poziţia sovietică; ziarele
engleze scriau că Titulescu s-a dat – pe faţă – de partea Franţei şi a Sovietelor.
La 29 august 1936, Titulescu a fost demis din funcţie, printr-o aşa-numită ,,remaniere
guvernamentală”, fără a se da explicaţii. Motivele invocate erau următoarele:
1) poziţia în problema Etiopiei (ordinul de evacuare a delegaţiei Italiei din sala Societăţii
Naţiunilor, când a luat cuvântul negussul Etiopiei);
2) menţinerea ideii de fortificare a Strâmtorilor, fapt ce a nemulţumit Anglia;
3) problema echipamentului militar din Franţa dat guvernului spaniol.

32
 Îndepărtarea lui Titulescu a dus la stagnarea relaţiilor României cu Franţa şi a relaţiilor
Angliei cu U.R.S.S., la slăbirea Micii Înţelegeri şi a Înţelegerii Balcanice.

***
La Conferinţa Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri (Bratislava, 14 noiembrie 1936),
deşi se inserase în comunicatul oficial precizarea că nimic nu s-a schimbat în politica comună a
celor trei state, prin unele decizii adoptate, îndeosebi aceea care prevedea posibilitatea încheierii
separate a unor tratate cu terţe ţări, se crea o breşă în sistemul acestei alianţe.
În consecinţă, încă de la sfârşitul anului 1936 guvernul iugoslav condus de Stojadinović a
început să pună în aplicare politica sa concesivă faţă de Germania, Italia şi Bulgaria: în
ianuarie 1937 – Iugoslavia a semnat un pact cu Bulgaria, iar în luna martie 1937 – un tratat de
amiciţie cu Italia fascistă.
Conferinţa Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri din aprilie 1937 nu a putut restabili
coeziunea celor trei state.
***
În 1937 Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică au încercat, fără succes, să atragă
Ungaria şi Bulgaria într-o acţiune de apărare împotriva blocului statelor fasciste.
La sesiunea anuală a Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri (Sinaia, august 1937), cele
trei state membre (România, Iugoslavia şi Cehoslovacia) au acceptat acţiunea Ungariei de a se
înarma, considerând caduce clauzele militare ale Tratatului de la Trianon.
***
România a căutat să se apropie tot mai mult de Polonia. În acest sens, ministrul de
externe polonez (colonelul Beck) a făcut o vizită la Bucureşti, obţinând – din partea regelui
României – înţelegere faţă de politica externă promovată de statul polonez. În acelaşi an (1937),
preşedintele Poloniei a vizitat Bucureştiul, iar Carol al II-lea a întreprins o vizită la Varşovia.
Politica externă promovată de România în aceşti ani era direct influenţată de oscilaţiile şi
concesiile pe care Anglia şi Franţa le făceau Germaniei şi Italiei.
***
Contextul internaţional în care s-a desfăşurat politica externă românească după demiterea
lui Titulescu a fost extrem de dificil, marcat de: extinderea actelor de agresiune ale Germaniei şi
aliaţilor ei şi politica conciliatoristă promovată de guvernele francez şi englez; toate acestea au
deteriorat situaţia internă.
La numai o lună de la instaurarea – în România – a regimului autoritar condus de Carol al
II-lea, a avut loc Anschluss-ul, prin care Austria a fost înglobată Germaniei (12 martie 1938).
Ocuparea Austriei a reprezentat unul din primele obiective ale politicii naziste de expansiune spre
estul şi sud-estul Europei, a cărei realizare a permis Germaniei să obţină controlul asupra unei
importante părţi a bazinului dunărean şi a înlesnit accesul spre sursele de materii prime, agricole şi
industriale, ale ţărilor din această zonă, asigurându-i o poziţie strategică favorabilă pentru iniţierea
unor noi acte de agresiune.
După ocuparea Austriei, guvernul român a iniţiat unele acţiuni vizând cointeresarea
Angliei şi Franţei în dezvoltarea relaţiilor economice cu România şi în stăvilirea politicii
expansioniste a Germaniei spre sud-estul Europei. Cu prilejul vizitei întreprinse de Gheorghe
Tătărescu la Londra, lordul Halifax (ministrul de externe britanic) a declarat că guvernul englez nu
dorea să ridice o barieră contra intereselor comerciale legitime ale germanilor în bazinul dunărean,
ceea ce însemna, practic, că se lăsa cale liberă penetraţiei germane.
În urma unor intense negocieri, la 31 iulie 1938 a fost semnat – la Salonic – Acordul între
Bulgaria şi Înţelegerea Balcanică, prin care cele două părţi se angajau să renunţe la folosirea forţei
în relaţiile dintre ele.
***

33
 În vara anului 1938, presiunile şi provocările germane împotriva Cehoslovaciei (stat
vecin şi aliat cu România) s-au intensificat, făcându-se eforturi de izolare a acestei ţări, Germania
reuşind să câştige – de partea sa – Polonia, care revendica o parte din teritoriul Cehoslovaciei.
Guvernul român a insistat pentru apărarea Cehoslovaciei în cazul unei agresiuni
externe, şi-a dat avizul pentru trecerea – prin România – a avioanelor achiziţionate, de către
Cehoslovacia, din URSS şi a acceptat, în mod tacit, ca avioanele sovietice să survoleze teritoriul
României, în drum spre Cehoslovacia. Dar guvernele englez şi francez au fost de acord cu
realizarea unei înţelegeri cu Germania şi Italia, pe seama Cehoslovaciei. La propunerea Angliei,
Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor a hotărât suspendarea prevederilor pactului privind
respingerea – în comun – a agresiunii, marcând, astfel, falimentul politicii de securitate
colectivă. URSS a condiţionat intervenţia armată în ajutorul Cehoslovaciei de îndeplinirea unor
angajamente similare luate de Franţa şi de acordarea dreptului de trecere a armatei sovietice prin
România sau Polonia.
În intervalul 29-30 septembrie 1938, la München s-a desfăşurat Conferinţa şefilor
guvernelor Angliei, Franţei, Italiei şi Germaniei (Chamberlain, Daladier, Mussolini şi Hitler).
Consecvente politicii conciliatoriste promovată faţă de Germania, Marea Britanie şi Franţa au
acceptat dictatul lui Hitler, prin care se impunea cedarea – de către Cehoslovacia, către cel de-Al
Treilea Reich – a Regiunii sudete. În urma Acordului de la München, Franţa şi Marea
Britanie ,,garantau” noile frontiere ale Cehoslovaciei. De fapt, Acordul de la München, încurajat
de politica conciliatoristă a guvernelor de la Londra şi Paris, nu a pus bazele păcii (după cum afirma
Chamberlain), ci a reprezentat o încurajare pentru politica revizionistă a statelor fasciste, a dus la
crearea condiţiilor pentru izbucnirea războiului. Acest acord a însemnat, în acelaşi timp, falimentul
Societăţii Naţiunilor, a Micii Înţelegeri şi prăbuşirea sistemului de alianţe francez.
La data de 2 octombrie 1938, în urma unui ultimatum primit din partea guvernului polonez,
Cehoslovacia a fost obligată să cedeze Poloniei zonele Teschen şi Friestadt.
În ziua de 2 noiembrie 1938 a avut loc primul dictat (arbitraj) de la Viena, prin care contele
Ciano (ministrul de externe al Italiei) şi von Ribbentrop (ministrul de externe al Germaniei)
au acordat Ungariei regiunile de sud ale Ucrainei Subcarpatice şi ale Slovaciei, care însumau
un teritoriu de 12.400 km2, cu o populaţie de 1.064.000 locuitori. În acest sens, guvernul
României, deşi a fost invitat de guvernul polonez să ia o parte din Cehoslovacia, cu localităţi
preponderent româneşti (zona Maramureşului), a renunţat, în cele din urmă, şi a condamnat
dezmembrarea Cehoslovaciei.
Acest act (dezmembrarea Cehoslovaciei) a avut consecinţe grave pentru România, care
pierdea un aliat credincios şi principala sa sursă de aprovizionare cu armament. De asemenea, a
marcat dezagregarea Micii Înţelegeri, care constituia unul din pilonii de sprijin ai politicii externe
româneşti în lupta împotriva revizionismului.

IV.5. Relaţiile politice cu Germania (1938-1939):

Nemulţumit de faptul că guvernul român s-a pronunţat împotriva dezmembrării
Cehoslovaciei, precum şi de tărăgănarea discuţiilor privind încheierea unor noi acorduri economice
româno-germane, Hitler a decis să intensifice presiunea asupra României. Aceste presiuni se
manifestau într-un moment când dezinteresul Angliei şi Franţei pentru ţările mici din estul şi
sud-estul Europei era exprimat fără rezerve de către Chamberlain, în Camera Comunelor.
În acest sens, Carol al II-lea a întreprins vizite la Londra (15-18 noiembrie 1938) şi Paris
(19-21 noiembrie 1938), solicitând sprijin economic şi politic, pentru a respinge presiunile
Germaniei. În mod concret, regele României a cerut extinderea relaţiilor comerciale, îndeosebi prin
creşterea exporturilor româneşti, acordarea unor credite pentru înzestrarea armatei române şi
sporirea livrărilor de armament. Cele două guverne au ezitat să-şi ia vreun angajament, ceea ce
însemna, practic, că România nu mai putea conta pe sprijinul Angliei şi Franţei. Încă înainte de a
pleca la Londra, Carol al II-lea a avut în vedere o eventuală vizită în Germania, trimiţând o

34
delegaţie (Gheorghe Brătianu, Atta Constantinescu şi Constantin Argetoianu) să pregătească
terenul. La întoarcerea în ţară, Carol a hotărât să se oprească în Germania, dând vizitei sale un
caracter particular. În consecinţă, la 24 noiembrie 1938, Carol s-a întâlnit cu Hitler la reşedinţa
acestuia de la Berghof şi, aflând despre eşecul vizitelor la Londra şi Paris, Hitler a căutat să-l
intimideze pe Carol, adresându-i-se în termeni ultimativi. Hitler a cerut ca România să se retragă
din Societatea Naţiunilor, să denunţe toate tratatele oficiale şi secrete, precum şi convenţiile
militare şi economice şi să încheie un tratat de alianţă cu Germania, care să devină baza întregii
politici interne şi externe a ţării; de asemenea, să aducă Garda de Fier la putere. În schimb,
Germania era dispusă să garanteze frontierele României şi să determine Ungaria şi Bulgaria
să-şi modereze la maximum pretenţiile teritoriale. Carol a declarat că nu putea denunţa Tratatul de
la Versailles, nu era de acord cu părăsirea Societăţii Naţiunilor, nu-l putea aduce pe Corneliu Zelea
Codreanu în fruntea guvernului român. El a afirmat că România era gata să păstreze o neutralitate
binevoitoare faţă de Germania, să accepte încheierea unui tratat româno-german de lungă
durată, dezvoltarea industriei de război în general (şi a industriei grele româneşti, în special), cu
colaborarea industriaşilor şi tehnicienilor germani. Spre marea revoltă a lui Hitler, Carol a
refuzat să semneze o alianţă totală a României cu Germania. Hitler şi Carol s-au despărţit într-o
atmosferă încordată, ceea ce l-a determinat pe Carol să creadă că va fi lichidat în trenul cu care
călătorea spre ţară şi, îndată ce a părăsit teritoriul german, a telegrafiat lui Gabriel Marinescu
(şeful Poliţiei Capitalei) să organizeze suprimarea lui Codreanu. Aflând despre asasinarea lui
Codreanu (noaptea de 29/30 noiembrie 1938), Hitler a ordonat restituirea decoraţiilor pe care
Carol le acordase lui Göring şi altor demnitari germani cu ocazia vizitei sale. De asemenea, în
mod ostentativ, cărţile lui Corneliu Zelea Codreanu au fost puse în vânzare în librăriile
germane, iar Wilhelm Fabricius a fost rechemat în concediu ,,sine die”, făcând să se înţeleagă că
– în curând – va urma ruperea relaţiilor diplomatice cu România. În aceste condiţii, cercurile
revizioniste din Ungaria şi-au intensificat atacurile împotriva ţării noastre.
***
La sfârşitul anului 1938, guvernul român a luat o serie de hotărâri, menite să evidenţieze
importanţa pe care România o acorda relaţiilor cu cele două state occidentale: la 28 decembrie
1938, Nicolae Petrescu-Comnen a fost înlocuit – la Ministerul de Externe – de Grigore Gafencu,
diplomat cu ample relaţii, mai ales în Anglia; Legaţia română de la Paris a fost ridicată la rangul de
Ambasadă (Gheorghe Tătărescu a devenit ambasadorul României la Paris).
***
Paralel cu aceste măsuri, guvernul român a căutat să-şi amelioreze relaţiile cu
Germania, având o atitudine binevoitoare faţă de intrarea Germaniei în Comisia Europeană a
Dunării (1 martie 1939).
La începutul anului 1939 au fost trimişi în Germania – cu misiuni de informare – Gheorghe
Brătianu, Atta Constantinescu şi Nicolae Malaxa, care au purtat discuţii cu Göring. De asemenea, la
Bucureşti, Grigore Gafencu a purtat convorbiri cu generalul Gerstenberg (şeful Misiunii Aviaţiei
Germane) privind încheierea unui acord economic de lungă durată între cele două ţări, care să
ţină cont de doleanţele Germaniei, iar Germania urma să garanteze frontiera de vest a României şi
să nu mai sprijine pretenţiile expansioniste ungare.
Delegaţia economică germană a sosit la Bucureşti în ziua de 13 februarie 1939, fiind primită
– în aceeaşi zi – de către regele Carol al II-lea, care şi-a exprimat sprijinul pentru încheierea, cu
succes, a tratativelor.
Pretenţiile germane l-au dezorientat pe Carol (se punea în discuţie subordonarea
economică a României), delegaţia germană propunând adaptarea economiei româneşti la
necesităţile Germaniei (în agricultură, dezvoltarea unei industrii germano-române de extragere şi
prelucrare a petrolului, exploatarea – în comun – a resurselor subsolului şi a pădurilor româneşti).
Delegaţia română a opus rezistenţă faţă de pretenţiile Germaniei.
***

35
 Contextul internaţional s-a modificat dramatic în primăvara anului 1939: la 14 martie
1939, trupele naziste au invadat Cehoslovacia, încălcând Acordul de la München, iar la 15 martie
1939, Hitler a intrat în Praga. Anglia şi Franţa, deşi garantaseră noile frontiere cehoslovace stabilite
la München, au dat o declaraţie în sensul că aceasta era ultima agresiune germană pe care o mai
acceptau. În condiţiile în care trupele germane erau la graniţa de nord, iar armata ungară era
concentrată la frontiera de vest a României s-a constituit Grupul de Armate Maramureş, în
componenţa căruia intrau 7 divizii. La 21 martie 1939, guvernul român a decis concentrarea unor
contingente de rezervişti, la unităţile militare prezentându-se de 3-4 ori mai mulţi rezervişti decât au
fost convocaţi.
Germania a profitat de climatul politic creat prin ocuparea Cehoslovaciei, pentru a impune
guvernului român acceptarea unui tratat care să ducă la subordonarea economică a României.
Astfel, la 22 martie 1939, şeful delegaţiei germane a declarat lui Grigore Gafencu că era hotărât să
părăsească România în ziua următoare, ameninţând cu ruperea tratativelor, ceea ce înrăutăţea
relaţiile dintre cele două state. Delegaţia română nu a acceptat presiunile prin care se urmărea
subordonarea politică a României.
După discuţii îndelungate, la care a participat Armand Călinescu, în noaptea de 22/23 martie
1939, sub presiunea Berlinului, la Bucureşti a fost semnat Tratatul asupra promovării
raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul german. Guvernul Călinescu a făcut
mari concesii economice, în speranţa că va evita ocuparea militară a României de către Germania.
Prevederile tratatului constituiau cadrul pentru aservirea economică a României Reichului german.
Între altele, se prevedea ca exploatarea petrolului românesc să fie făcută de întreprinderi mixte
germano-române. Aplicarea tratatului a întâmpinat permanent opoziţia României, dar el a constituit
fundamentul juridic pe baza căruia Germania va impune noi acorduri României. Acest tratat nu a
fost aplicat de către guvernul român decât atunci când acţiunile militare ale Germaniei au anulat
orice posibilitate de manevră economică.

IV.6. Relaţiile cu Marea Britanie şi Franţa (1939-1940):

În condiţiile în care trupele germane se apropiau de graniţele României, iar presiunile pentru
semnarea acordului economic româno-german au ajuns la punctul culminant, ministrul român la
Londra (V.V. Tilea) s-a prezentat la Ministerul de Externe englez (17 martie 1939), informând
guvernul britanic că Germania a dat României un ultimatum economic şi întreba dacă guvernul
român se putea sprijini pe un ajutor englez.
În noaptea de 17/18 martie 1939 toată diplomaţia britanică a fost pusă în misiune, pentru a
sonda atitudinea guvernelor europene interesate în preîntâmpinarea unei agresiuni germane
împotriva României. Guvernul român s-a confruntat cu un eşec, a negat existenţa ultimatumului şi
a apreciat intervenţia lui V. Tilea ca inoportună, acest act fiind menit să atenueze încordarea din
relaţiile româno-germane.
***
Pentru a demonstra faptul că România nu se considera subordonată Germaniei, guvernul
român a semnat noi acorduri economice: acordul economic româno-francez (Paris, 31 martie
1939) şi acordul economic româno-britanic (Londra, 11 mai 1939).
La 13 aprilie 1939, guvernele francez şi englez au declarat public faptul că vor garanta
securitatea României şi a Greciei, declaraţie cu un anumit efect moral, însă aceste garanţii erau
lipsite de conţinut şi de eficacitate.
Germanii acţionau pentru punerea în aplicare a Tratatului economic cu România. Astfel,
guvernul german a înfiinţat Biroul Comisiei guvernamentale germane pentru România (de pe
lângă Ministerul german al Economiei); acest Birou a trimis în România foarte mulţi experţi,
constituindu-se o adevărată reţea de spionaj în ţara noastră, căreia serviciile române de
contrainformaţii nu-i mai puteau face faţă. Experţii germani au iniţiat contacte cu numeroşi oameni
politici şi de afaceri români, unii fiind ,,convertiţi” să se orienteze spre Berlin.

36
 IV.7. Relaţiile cu Uniunea Sovietică (1939-1940):
S-a încercat, acum, prin intermediul Turciei, o apropiere de URSS, însă această iniţiativă
nu a reuşit, pentru că partea sovietică a rămas pe aceleaşi poziţii.
***
Mai mult chiar, la 23 august 1939 a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, între Germania
şi URSS, care prevedea împărţirea Poloniei între Germania şi Uniunea Sovietică.
Astfel, perspectivele unei înţelegeri româno-sovietice se dovedeau tot mai îndepărtate.

IV.8. Implicarea României în ,,problema poloneză”:

După declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Consiliul de Coroană al României a
avut o întrunire (6 septembrie 1939), la care a hotărât păstrarea neutralităţii (cu caracter activ,
favorabil aliaţilor franco-englezi şi împotriva agresiunii naziste).
***
Având în vedere posibilitatea depăşirii graniţelor româno-poloneze de către germani, la
11 septembrie 1939 Marele Stat Major Român a mobilizat – în nordul ţării - ,,Grupul de Armate
Est”.
Tratatul de alianţă polono-român nu avea în vedere o agresiune din partea Germaniei,
ci a Uniunii Sovietice. De altfel, guvernul polonez nu acceptase propunerea părţii române (martie
1939) de a da Tratatului de alianţă polono-român un caracter ,,erga omnes” (,,împotriva tuturor”).
***
În ciuda protestelor vehemente germane, guvernul român a intervenit pentru a asigura
libera trecere – prin Strâmtorile Mării Negre – a vaselor încărcate cu materiale de război,
destinate Poloniei şi a permis tranzitul acestora pe teritoriul său.
Cu toate presiunile guvernului nazist, care urmărea să pună mâna pe tezaurul Băncii
Poloniei, guvernul român a acordat sprijin direct pentru acţiunea de tranzit a tezaurului
polonez pe teritoriul României şi de evacuare, prin portul Constanţa, cu destinaţia Marea Britanie.
O parte a tezaurului polonez a fost păstrată la Bucureşti şi restituită Poloniei în 1947.
***
Atitudinea guvernului român a nemulţumit profund Germania.

IV.9. ,,Blocul neutrilor”:

Un obiectiv principal al diplomaţiei româneşti după declanşarea celui de-Al Doilea Război
Mondial a fost îmbunătăţirea relaţiilor cu vecinii, prin încheierea unor pacte de neagresiune cu
U.R.S.S. şi Ungaria în cadrul unei alianţe defensive mai largi, preconizată sub numele de ,,Blocul
neutrilor”.
În perioada septembrie 1939-februarie 1940, diplomaţia românească şi-a concentrat
eforturile în direcţia realizării acestui bloc; după o serie de tatonări, la 28 octombrie 1939, guvernul
român a propus crearea Blocului, în care să intre – alături de statele neutre ale Înţelegerii Balcanice
– şi Bulgaria, Ungaria şi Italia, acesta urmând să menţină o neutralitate desăvârşită în cadrul
conflictului european şi să păstreze cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de statele neutre care ar
fi victimele unei agresiuni. Se doreau, printre altele: semnarea unui pact de neagresiune, dar care să
păstreze obligaţiile de asistenţă mutuală decurgând din tratatele semnate de aceste state; stabilirea
de contacte directe între miniştrii de externe ai Blocului; adoptarea unor hotărâri privind
normalizarea situaţiei militare la frontierele comune şi a unor măsuri de ordin economic, bazate pe
comunitatea de interese.
Prin propunerile formulate, România intenţiona să asigure strângerea legăturilor din centrul
şi sud-estul Europei, pentru crearea unui grup de state, care, cu sprijin anglo-francez, să constituie

37
un adevărat baraj contra nazismului. Guvernul român aprecia că, în condiţiile creşterii pericolului
german, s-a produs o anumită evoluţie în cercurile guvernamentale ungare şi bulgare, care au
început să manifeste un anumit interes faţă de apropierea de Înţelegerea Balcanică. Iniţiativa era în
interesul tuturor popoarelor din această zonă şi viza apărarea independenţei şi suveranităţii lor
naţionale; se întemeia pe împotrivirea Italiei faţă de tendinţele de hegemonie ale Germaniei în
această zonă, soldată cu un eşec; era determinată de presiunile puternice exercitate de Germania
asupra Italiei, Ungariei şi Bulgariei.

IV.10. Orientarea României spre Axă:

Succesele militare obţinute de Germania după ofensiva pe frontul de vest (mai 1940),
presiunile exercitate de nazişti şi dorinţa regelui Carol al II-lea de a-şi salva tronul au determinat o
anumită schimbare a politicii externe româneşti. La 29 mai 1940 a avut loc o întrunire a
Consiliului de Coroană, care a recomandat abandonarea neutralităţii, fapt ce echivala cu o
apropiere de Germania. Politica externă a României a intrat într-o nouă fază (non-beligeranţă), în
timpul căreia s-a adâncit orientarea spre puterile Axei. La 1 iunie 1940, ministrul de externe român
(Grigore Gafencu) a fost înlocuit cu Ion Gigurtu, cunoscut germanofil. La 2 iunie 1940, guvernul
german a cerut României să ia în considerare eventualele cereri de revizuire teritorială din partea
vecinilor. În ziua ocupării Parisului (20 iunie 1940), Gheorghe Tătărescu a comunicat – la Berlin –
hotărârea guvernului român de a consolida şi lărgi relaţiile cu Germania în toate domeniile.
***
Capitularea Franţei (22 iunie 1940) a produs o profundă îngrijorare în România, care
pierdea principalul aliat în politica sa externă.
La 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului guvernului sovietic din 26 iunie 1940,
Basarabia şi partea de nord a Bucovinei au fost încorporate la U.R.S.S.
La 1 iulie 1940, în contextul victoriilor obţinute de Germania nazistă pe fronturile Europei
occidentale (capitularea Franţei, Belgiei, Olandei, Danemarcei şi Norvegiei), guvernul român a
hotărât să renunţe la garanţiile anglo-franceze, dobândite în aprilie 1939, care deveniseră
inoperante, declarându-şi public voinţa de a promova o nouă politică externă.
La 4 iulie 1940, regele Carol al II-lea l-a însărcinat pe industriaşul progerman I. Gigurtu cu
conducerea guvernului, în care au fost incluşi şi legionari (între care şi Horia Sima, care va
demisiona, însă, la 7 iulie 1940).
La 11 iulie 1940, Gigurtu declara că orientarea României spre Axă este un fapt împlinit.
Noul ministru de externe (Mihail Manoilescu) a anunţat că România a hotărât să se retragă din
Societatea Naţiunilor.
La 15 iulie 1940, printr-o scrisoare plină de ameninţări adresată regelui Carol al II-lea,
Hitler cere României să rezolve, în mod satisfăcător, revendicările teritoriale ale Ungariei şi
Bulgariei şi să renunţe la politica ostilă faţă de Germania.
În ziua de 26 iulie 1940, la Salzburg au loc întrevederi între Hitler şi Ribbentrop, pe de o
parte, I. Gigurtu şi M. Manoilescu, pe de altă parte. În cadrul negocierilor, Hitler cere ca România
să ducă tratative directe cu Ungaria, pentru a satisface cererile de revizuiri teritoriale ale acesteia.
La 8 august 1940, între România şi Germania se încheie un acord al cerealelor. Clauzele
acordului dădeau, practic, dreptul de preemţiune Germaniei asupra tuturor exporturilor româneşti de
cereale.
În perioada 16-24 august 1940, la Turnu Severin au loc tratative româno-ungare privind
revendicările teritoriale ale Ungariei faţă de România. În cadrul tratativelor, Ungaria a revendicat
mai mult de jumătate din teritoriul Transilvaniei. Delegaţia română a susţinut principiul schimbului
de populaţie. În cele din urmă, tratativele au intrat în impas.
În intervalul 19 august-7 septembrie 1940, la Craiova se desfăşoară tratative
româno-bulgare privind cererea Bulgariei de revizuiri teritoriale faţă de România. Prin acordul de
frontieră semnat la 7 septembrie 1940, s-a transferat Bulgariei sudul Dobrogei (Cadrilaterul).

38
 La 26 august 1940, Hitler decide ca puterile ,,Axei” să ,,arbitreze” problema cererilor
maghiare de revizuiri teritoriale faţă de România, delegaţiile Ungariei şi României fiind convocate
la Viena pentru ziua de 29 august 1940.
La data de 30 august 1940, la Viena are loc semnarea documentelor ,,arbitrajului”
germano-italian în problemele revizuirilor teritoriale revendicate de Ungaria faţă de România
(Dictatul de la Viena), prin care Germania şi Italia au impus României cedarea unei părţi din
teritoriul naţional (nordul Transilvaniei, în suprafaţă de 43.492 km2, cu o populaţie de 2.667.000
locuitori, în majoritate români) Ungariei. Prin acelaşi ,,arbitraj”, noile frontiere ale României erau
garantate de Germania şi Italia. În consecinţă, în intervalul 31 august-3 septembrie 1940, în
România au loc puternice manifestaţii de protest contra Dictatului de la Viena, a puterilor ,,Axei” şi
a regelui Carol al II-lea.
În ziua de 4 septembrie 1940, într-o atmosferă de puternică criză politică, în România are loc
demisia guvernului condus de I. Gigurtu, generalul I. Antonescu fiind însărcinat cu formarea
unui nou guvern.
La 5 septembrie 1940, în România, generalul I. Antonescu, la sugestia Legaţiei germane
din Bucureşti, cere şi obţine puteri dictatoriale (suspendarea Constituţiei din 1938 şi restrângerea
prerogativelor regale). Guvernul Marii Britanii dă o declaraţie oficială de nerecunoaştere a
efectelor ,,arbitrajului” de la Viena (,,Dictatului de la Viena”) în problema Ardealului.
La 6 septembrie 1940, în România, generalul I. Antonescu îl constrânge pe regele Carol
al II-lea, izolat şi compromis în ochii populaţiei, să abdice în favoarea fiului său, Mihai. În acest
act, un important rol a jucat Legaţia Germaniei la Bucureşti
***
Când generalul Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri (5 şi 6 septembrie 1940),
raporturile României cu Al Treilea Reich cuprindeau următoarele elemente principale:
a) Orientarea prioritară spre Berlin, hotărâtă de regele Carol al II-lea şi consilierii săi, la
finele lunii mai, şi mai ales în intervalul iulie-august 1940.
b) Cererea regelui Carol al II-lea adresată cancelarului Adolf Hitler, încă de la 2 iulie, de a
trimite o misiune militară în România.
c) ,,Garantarea” integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului statului român de către puterile
Axei, odată cu ,,arbitrajul” de la Viena (30 august 1940).
Alinierea la Reich, hotărâtă de regele Carol al II-lea şi de guvern în iulie-august 1940, a fost
determinată, în primul rând, de ţelul prioritar şi esenţial al păstrării statului român şi, totodată, ca o
contrapondere faţă de U.R.S.S. Din perspectiva românească, alianţa cu Reich-ul hitlerist a fost
determinată de necesităţi stringente; ea a durat atât timp cât Wehrmacht-ul oferea pavăza de care
România avea neapărată nevoie faţă de U.R.S.S.
Orientarea spre Berlin, invitarea unei ,,misiuni” militare germane în România şi
acceptarea ,,garanţiilor” teritoriale ,,oferite” României de Berlin şi Roma odată cu ,,arbitrajul” de la
Viena (30 august 1940), toate aceste hotărâri au fost luate de regele Carol al II-lea şi de guvernul
său înainte ca generalul Ion Antonescu să fi fost investit cu depline puteri şi să devină Conducătorul
Statului (5-6 septembrie 1940).
***
La data de 14 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu formează un nou guvern, cu
majoritate legionară şi militară, în România. Odată cu aceasta, România este proclamată ,,Stat
naţional-legionar”. Singurele mişcări politice autorizate să-şi desfăşoare activitatea sunt ,,Mişcarea
Legionară” (noua denumire a ,,Gărzii de Fier”) şi ,,Grupul Etnic German”.
***
Între timp, regimul condus de Antonescu primise informaţii că – în teritoriul anexat al
Transilvaniei – trupele horthyste se dedaseră la adevărate măceluri, ceea ce, incontestabil, a silit
guvernul să ia iniţiativa unor demersuri la Budapesta. Csáky, ministrul de externe al Ungariei,
exprimând – în mod formal – regretul pentru cele întâmplate, a căutat să atenueze iritarea produsă

39
de aceste acţiuni brutale, evocând sentimentele antibolşevice ale celor două guverne, ca şi
comunitatea lor de interese în acest sens. Această poziţie mai vădea, desigur, şi evidentele
schimbări ce interveniseră în relaţiile sovieto-germane:
a) Al Treilea Reich hotărâse o reglementare a problemelor rezultând din desfiinţarea
Comisiei Europene a Dunării, constituită fără participarea U.R.S.S.
La 25 octombrie 1940 se adoptă un nou statut al Dunării. Comisia Europeană a Dunării
şi Comisia Internaţională a Dunării sunt dizolvate, conform acordului din 12 septembrie 1940,
dintre Germania, Italia, România şi U.R.S.S. Se creează o comisie unică a Dunării (Comisia
Dunării fluviale), formată din 8 membri: Germania, Bulgaria, Italia, Iugoslavia, România,
Slovacia, Ungaria, U.R.S.S.
b) Semnarea Pactului Tripartit (Berlin, 27 septembrie 1940), pe 10 ani, între Germania
(von Ribbentrop), Italia (Ciano) şi Japonia (ambasadorul Kurusu), care preconiza împărţirea lumii
în detrimentul S.U.A. şi Marii Britanii (Asia şi Extremul Orient intrau sub influenţa Japoniei,
Europa şi Africa – sub controlul Germaniei şi Italiei), vădea pe deplin faptul că cei trei semnatari
pregăteau noi acţiuni expansioniste.
c) Retragerea României din Înţelegerea Balcanică (29 septembrie 1940), la scurt timp
după cedările teritoriale (nord-vestul Transilvaniei – 30 august 1940, Cadrilater – 7 septembrie
1940).
d) Intrarea – în România – a primelor eşaloane ale armatei germane, conduse de
generalii Hansen şi Speidel, începând cu data de 12 octombrie 1940, sub pretextul instruirii armatei
române. Trupele germane au fost plasate în zona principalelor puncte strategice din ţară.
e) Atacarea Greciei de către Italia fascistă (30 octombrie 1940), alături de intrarea
Misiunii Militare germane în România, constituiau semne ale viitoarelor schimbări ce aveau să se
manifeste deschis în cursul anului 1941, în această regiune europeană.
***
În luna noiembrie 1940, divergenţele germano-sovietice s-au amplificat:
a) Recenta conferinţă dunăreană, condusă de Germania, era apreciată – la Moscova – ca
un act ostil U.R.S.S.
b) Germania era nemulţumită de faptul că U.R.S.S. ocupase unele insule de la Gurile
Dunării.
c) Al Treilea Reich dispusese trimiterea a 50 de divizii la graniţa de răsărit.
d) Molotov se dusese imediat la Berlin, unde, în timpul convorbirilor, şi-a arătat interesul
pentru Strâmtori şi Gurile Dunării, exprimându-şi dorinţa ca trupele germane din România să fie
evacuate.
Comisarul poporului pentru Afacerile Externe sovietic şi-a manifestat nemulţumirea faţă de
garanţiile date României şi de expansiunea Germaniei naziste în sud-estul Europei, respingând
propunerea lui Hitler ca Uniunea Sovietică să adere la Pactul Tripartit. În urma acestei situaţii,
Führer-ul a decis ,,să încheie socotelile cu Rusia în clipa când condiţiile climatice vor fi favorabile”.
În acest timp, România adera la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940), iar Turcia
strângea legăturile cu Anglia şi U.R.S.S., profilându-se, concomitent, şi o apropiere
anglo-sovietică.
Aderarea României la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) a consacrat noua orientare a
politicii externe româneşti. Raţiunea aderării a fost expusă de Antonescu într-o scrisoare de
răspuns către C.I.C. Brătianu, şeful P.N.L.: ,,Neputând conta pe Anglia şi neputând merge alături
de Soviete, Germania era singura forţă pe care ne puteam rezima atât în ce priveşte sprijinul politic
şi economic, cât şi în ce priveşte posibilităţile de a crea o reală putere armată, pe care s-o folosim la
momentul potrivit, în modul cel mai corespunzător intereselor noastre. De aceea, atitudinea ce am
adoptat a fost clară, lipsită de echivocuri: alianţă cu puterile Axei şi politică activă în cadrul acestei
alianţe, în vederea realizării revendicărilor integrale ale poporului român”.

40
 Aderarea la Pactul Tripartit a fost determinată şi de competiţia între Bucureşti şi Budapesta
în raporturile lor cu Berlinul. Guvernul ungar semnase aderarea la Pact, la 20 noiembrie 1940.
Cârmuirea de la Bucureşti a făcut acelaşi lucru – din raţiuni politice evidente – trei zile mai târziu.
Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, s-a străduit să arate autorităţilor sovietice faptul că
aderarea României la Pactul Tripartit nu are nimic duşmănos la adresa U.R.S.S.
***
Spre sfârşitul anului 1940, legăturile cu Al Treilea Reich se strânseseră şi mai mult, în urma
Acordului româno-german, semnat la 4 decembrie 1940, acord care – în Germania – a produs mare
satisfacţie.
Acordul de colaborare economică româno-german, încheiat pe o perioadă de 10 ani, în
urma unor tratative îndelungate, va fi instrumentul prin care Berlinul punea la dispoziţie importante
credite pe termen lung, iar România se obliga să-şi adapteze economia potrivit necesităţilor
Reichului. Pe baza acestui acord-cadru au fost semnate, în anii următori, mai multe protocoale de
colaborare, ce reglementau cooperarea dintre întreprinderile germane şi cele române în diverse
sectoare economice.
***
Din punct de vedere politic, ,,mariajul” dintre Antonescu şi Mişcarea Legionară se
apropia de sfârşit (decembrie 1940).
La a doua întrevedere Adolf Hitler-Ion Antonescu (Obersalzburg, 14 ianuarie 1941),
conducerea Reich-ului se pronunţa în favoarea conducătorului român. Hotărârea de a ataca
U.R.S.S., în primăvara anului 1941, era luată. Berlinul avea nevoie de stabilitate în România, nu de
experimentele ,,revoluţiei” legionare.
În asemenea condiţii, generalul Antonescu trece la acţiune. Avea autoritatea legală de a numi
şi de a destitui sau schimba pe membrii guvernului, prefecţii şi alţi funcţionari ai statului.
La 19 ianuarie 1941, Conducătorul desfiinţează comisarii de românizare, măsură ce lovea
direct interesele Legiunii. Urmează, a doua zi, destituirea ministrului de interne, generalul
Constantin Petrovicescu. La 21 ianuarie 1941 sunt înlocuiţi toţi prefecţii şi chestorii legionari.
În consecinţă, în intervalul 21-23 ianuarie 1941 s-a desfăşurat rebeliunea legionară, prin
care Mişcarea Legionară urmărea să acapareze întreaga putere în stat. În două zile, armata română a
restabilit ordinea, rebeliunea fiind complet lichidată, însă Hitler a permis şefilor legionari să se
refugieze în Germania.
,,Rebeliunea” a avut şi un epilog. Prin Înaltul Decret Regal din 14 februarie 1941, Statul
Naţional Legionar îşi încetează existenţa.
***
Formarea unui nou guvern, condus de generalul I. Antonescu (27 ianuarie 1941), alcătuit din
militari şi tehnicieni, fără participarea Mişcării Legionare, nu a însemnat schimbarea orientării
României în privinţa politicii sale externe. În consecinţă, la 10 februarie 1941 Marea Britanie rupe
relaţiile diplomatice cu România, extinzând şi asupra ei măsurile de blocadă.
În februarie-martie 1941, formaţiuni ale Wehrmacht-ului tranzitează România, în direcţia
Bulgaria-Grecia. Adolf Hitler se pregătea să vină în ajutorul lui Benito Mussolini, a cărui agresiune
împotriva Greciei eşuase, cu toată superioritatea numerică şi de armament a trupelor italiene.
Evoluţia evenimentelor în anul 1941 arăta pe deplin că relaţiile dintre Germania şi
U.R.S.S. continuau să se înăsprească, unul dintre motive continuând să rămână garanţiile acordate
de statul german României. În acest timp, regimul condus de Ion Antonescu era atât de convins de
infailibilitatea armatei germane încât nu acorda cea mai mică atenţie nici chiar acelor acţiuni
politice care ar fi putut avea serioase consecinţe pentru viitorul războiului purtat de Al Treilea
Reich. Astfel, în aprilie 1941, fiind anunţat de Gafencu despre semnarea pactului de neagresiune
sovieto-japonez, Ion Antonescu i-a răspuns: ,,Pactomania s-a dovedit a fi neputincioasă şi ridicolă”;
,,cel mai bun pact este să fii tare”.

41
 În momentul în care Iugoslavia era atacată de Puterile Axei, Antonescu şi-a dat seama că,
participând la o atare acţiune, ar fi întâmpinat o prea mare ostilitate a opiniei publice. De aceea, s-a
mulţumit să facă doar reproşuri Belgradului pentru modul în care s-a comportat faţă de România în
perioada iunie-august 1940. Generalul Ion Antonescu nu participă la agresiunea Axei împotriva
Iugoslaviei şi nici la împărţirea teritoriului ei (aprilie 1941). Formulează o singură condiţie,
acceptată de Berlin: Ungaria să nu anexeze Banatul sârbesc.
Tot în luna aprilie 1941 Gr. Gafencu încerca să îmbunătăţească relaţiile româno-
sovietice, obţinând ratificarea – la Bucureşti – a Tratatului de comerţ şi de navigaţie şi a Acordului
pentru schimbul de mărfuri între U.R.S.S. şi România, în ciuda continuelor sale proteste cu privire
la unele nedreptăţi ce se făcuseră României când i se luase Herţa, ca şi a situaţiei de pe braţul
Chilia.
În vara anului 1941 România va participa la operaţiunea ,,Barbarossa”, iniţiată de
Germania nazistă, campania antisovietică a statului român bucurându-se, la început, de o largă
susţinere în sânul populaţiei.

42
 CAPITOLUL V

ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

(IUNIE 1941-AUGUST 1944)

V.1. Evenimentele internaţionale:

Anii 1941-1942 au adus importante modificări în situaţia militară de pe fronturile de luptă.
Statele Axei, victorioase, au impus escaladarea agresiunii, războiul cuprinzând, treptat, aproape
întreaga planetă.
***
La 22 iunie 1941, Germania dezlănţuie agresiunea contra Uniunii Sovietice. Principala
direcţie a loviturii Germaniei este îndreptată, odată cu aceasta, împotriva U.R.S.S. Pe frontul
sovietic se vor desfăşura – în continuare – bătăliile hotărâtoare ale celui de-Al Doilea Război
Mondial. Japonia atacă – la 7 decembrie 1941 – flota Statelor Unite, la Pearl Harbor. Intrarea
U.R.S.S. şi, ulterior, a S.U.A. în război însemna, din punct de vedere militar, antrenarea unor
potenţiale economice şi umane uriaşe contra statelor agresoare. În aceste condiţii se constituie
coaliţia antihitleristă, care grupează toate forţele ce se opun puterilor agresoare ale Axei.
***
În perioada anilor 1941-1942 statele agresoare s-au aflat în ofensivă, trupele germane
pătrunzând adânc pe teritoriul Uniunii Sovietice, nepregătită – încă – să întâmpine un atac de
amploarea celui declanşat de Germania. În acelaşi timp, anul 1941 a însemnat şi prima mare
înfrângere suferită de trupele Germaniei, respinse din faţa Moscovei, odată cu care începe procesul
unei cotituri hotărâtoare, ca urmare a contraofensivei sovietice din 1942, care va fi desăvârşită în
anul 1943, odată cu bătălia de la Stalingrad.
Se extind luptele din Asia şi din bazinul Pacificului, unde Japonia cucereşte şi supune – pe
rând – statele din sud-estul continentului, în timp ce în Africa orientală au loc lupte violente,
imperiul creat în această zonă de Italia fiind, practic, destrămat. Începe debarcarea trupelor aliate
în Africa de nord (8 noiembrie 1942), conform planului de operaţii ,,Torch”.
***
În teritoriile vremelnic cotropite de agresori se constituie şi îşi desfăşoară activitatea forţele
de rezistenţă împotriva agresorilor.
***
La 19 noiembrie 1942 a început contraofensiva sovietică pe frontul de la Stalingrad,
operaţiune militară de mare amploare şi complexitate, sfârşită prin încercuirea şi lichidarea unui
important grup de armate inamice de către trupele sovietice. Trupele sovietice obţin importante
victorii şi pe celelalte fronturi de luptă, ceea ce are – drept rezultat – desăvârşirea cotiturii în cel
de-Al Doilea Război Mondial. Anul 1943 se încheie cu ofensiva trupelor sovietice pentru eliberarea
Ucrainei din dreapta Niprului şi a Crimeii, care va continua şi în anul 1944.
***

43
 Luptele purtate de Aliaţi în Africa de Nord în cursul anului 1943 au – ca rezultat –
înfrângerea completă a trupelor germano-italiene şi alungarea lor din Africa. La 10 iulie 1943 au
început operaţiile de debarcare a trupelor aliate în Sicilia.

***
În luptele din Asia şi din bazinul Pacificului, trupele aliate obţin importante victorii. Prin
bătălia din insulele Midway, câştigată de Aliaţi (iunie 1942), este marcată o cotitură în războiul din
zona Pacificului.
În Asia, trupele aliate încep luptele pentru recâştigarea poziţiilor pierdute iniţial.
***
Victoriile coaliţiei antihitleriste pe toate fronturile, situaţia grea a regimului mussolinian
după debarcarea trupelor aliate în Sicilia determină ieşirea Italiei din război. Mussolini este
înlăturat de la putere, Italia încheind armistiţiul cu puterile aliate. Are loc o efervescentă acţiune
diplomatică a reprezentanţilor statelor satelite ale Germaniei pentru a încerca să încheie pace
separată cu puterile aliate.
Se desfăşoară o serie de conferinţe şi convorbiri ale statelor membre ale coaliţiei
antihitleriste, care fixează modalităţile de continuare a operaţiilor militare pe toate fronturile.
***
Anul 1944 a început, pe frontul sovieto-german, sub semnul puternicelor lupte ofensive
pentru lichidarea blocadei Leningradului. În cursul anului 1944, ofensiva armatelor sovietice s-a
desfăşurat, practic, pe toate fronturile, având – ca rezultat – completa eliberare a teritoriului
U.R.S.S.
Popoarele aflate sub dominaţia Germaniei hitleriste îşi intensifică lupta de rezistenţă,
acţionează cu fermitate pentru eliberarea de sub această dominaţie.
***
La 6 iunie 1944 începe debarcarea trupelor aliate în Normandia, deschizându-se, astfel, un
nou front în Europa.
***
La 23 august 1944, România se alătură coaliţiei Naţiunilor Unite. Acest act a avut
puternice repercusiuni asupra întregului front de luptă, rezistenţa hitleristă fiind, practic, destrămată
în Balcani. Armata română a adus o importantă contribuţie, alături de armata sovietică, atât la
eliberarea completă a teritoriului ţării, cât şi la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei. Efectivul total
al trupelor române care au acţionat pe frontul antihitlerist s-a ridicat la 540.000 de soldaţi şi ofiţeri,
din care mulţi s-au jertfit în lupta contra cotropitorilor (au fost 167.500 de morţi, răniţi şi dispăruţi).

V.2. Colaborarea economică româno-germană în anii 1941-1944:

În colaborarea economică a României cu Reich-ul, guvernul Ion Antonescu a aplicat câteva
principii directoare:
a) Exporturile spre Germania se fac numai după asigurarea consumului intern.
b) Schimburi la preţuri fixe; un spor de preţ dintr-o parte se compensează cu un spor
corespunzător de cealaltă parte.
c) În acoperirea exporturilor se primesc – în contrapartidă – unelte agricole, maşini, piese de
schimb.
d) Petrol se livrează pe armament.
e) Efortul net de finanţare al acestor schimburi se acoperă cu aur şi devize libere.
Rezultatele acestei politici au fost următoarele:

44
 a) Export de cereale pe anii 1941-august 1944, cumulat: 85.000 vagoane (a 10 tone);
exportul obişnuit al României în anii '30: între 100.000 şi 300.000 vagoane anual; livrări pe 9 luni
către U.R.S.S. (după 23 august 1944): 63.000 vagoane!
b) Export lemn: sub 10.000 vagoane anual, faţă de 50.000-100.000 vagoane, cifra normală
înainte de război.
c) Petrol: exportat în jur de 3.000.000 tone pe an, iar în 1944 – 1.400.000 tone; consumul
intern a crescut (1941-1944), de la 1.700.000 tone la 2.500.000 tone pe an.
d) Importuri: cocs, fier, vehicule, culori, lacuri, ceramică, în cantităţi ce au depăşit
cuantumurile din anii '30, plus cauciuc sintetic.
e) Soldurile balanţei de plăţi cu Germania pe 1941, 1942 şi 1943: importurile depăşesc
exporturile cu 16 miliarde lei.
f) Aur şi devize liber convertibile primite din străinătate: circa 11 vagoane (din care 8 ½
din Reich); stocul Băncii Naţionale a României a sporit de la 13 ½ la 24 ½ vagoane aur.
g) Armamentul importat din Germania în 1943 şi 1944 a fost folosit pentru dotarea
unităţilor române care au luptat pe frontul de Vest, împotriva Reich-ului.
h) Finanţarea cheltuielilor armatei germane din România a fost acoperită, în final, de
statul german, nu de cel român.
***
Atitudinea fermă a guvernului Antonescu este confirmată chiar de cancelarul Reich-ului.
La 15 decembrie 1943, el răspunde – de fapt – la scrisoarea mareşalului din 15 noiembrie. Se
ocupă, pe larg, de ,,latura comercială a relaţiilor Germaniei cu România”: ,,... Singura rugăminte pe
care o adresez aliaţilor noştri este ca şi ei să vadă – în contribuţia lor materială – nu un moment
primordial economic, ci o contribuţie la lupta de care se achită prin petrol, cereale şi alte materii
prime, în loc de grenade, mitraliere, tunuri şi tancuri”.
Führer-ul constată, ,,cu adâncă mâhnire”, dificultăţile foarte mari pe care reprezentantul
Reich-ului, dr. Carl Clodius, le întâmpină în negocierile economice purtate la Bucureşti. Adaugă:
,,Fiecare tonă de petrol care va putea fi economisită în România ve reprezenta un sprijin pentru
războiul purtat de Germania..., fiecare tonă de cereale care zace undeva, în vreo şură, fără a aduce
foloase, este o crimă împotriva luptei noastre comune”.
***
Mareşalul rămâne pe poziţiile sale. Exportul de petrol şi cereale trebuie compensat cu
armament, mărfuri industriale sau plătit în aur. În plus, cheltuielile întreţinerii unităţilor Wehrmacht-
ului în România se cuveneau a fi suportate de Berlin.
La ultima întrevedere cu mareşalul Antonescu (5 august 1944), cancelarul Reich-ului declară
că este ,,înjositor şi insuportabil” pentru dânsul să afle mereu că nu se găsesc sumele necesare în lei
pentru armata germană din România. Să nu se mai pună ,,accentul pe considerente pur economice”,
ci pe război, ,,care trebuie câştigat cu orice preţ”; nevoile unei armate aliate, aflată în luptă, ,,nu pot
fi reglementate printr-un tratat comercial”.

V.3. Raporturile politice şi militare cu Reich-ul (iunie 1941-august 1944):

Spinoasele litigii dintre România şi U.R.S.S. au fost permanent utilizate de regim,
constituind, într-un anumit fel, şi justificarea acţiunii privind intrarea României în războiul
împotriva Uniunii Sovietice, alături de Germania nazistă. Însă, argumentul hotărâtor pentru a
justifica acest act a fost acela că Al Treilea Reich, ţinând seama de sacrificiile României, îi va
înapoia nordul Transilvaniei, anexat de Ungaria în urma dictatului Ribbentrop-Ciano din 30 august
1940.
Încă din toamna anului 1940, când Ion Antonescu a vizitat Germania şi Italia, se pot
înregistra demersuri în scopul de a obţine înţelegere în chestiunea teritoriului anexat al
Transilvaniei. S-a ridicat, de pildă, la Roma, problema autonomizării nordului Transilvaniei, ca
prim pas pentru reîntregire. Antonescu a pus, de asemenea, accentul pe ideea că România,

45
contribuind la lupta Puterilor Axei, avea dreptul de a pretinde reîntregirea ţării. Concomitent, el a
cerut lui Mussolini să intervină pentru a opri persecuţiile ce se exercitau împotriva românilor din
teritoriul anexat, căutând să demonstreze, pe baze reale, indivizibilitatea Transilvaniei. De altfel, în
întregul an 1941, guvernul a înaintat memorii, atât la Berlin, cât şi la Roma, în scopul de a obţine
recunoaşterea drepturilor legitime asupra Transilvaniei de nord.

***
În iunie 1941, când Puterile Axei se pregăteau să atace U.R.S.S. şi aveau atâta nevoie de
România, răspunsurile au fost ceva mai încurajatoare. Sugestive în această ordine de idei sunt nota
verbală şi memorandumul guvernului italian, dar mai ales convorbirile – din iunie şi august 1941
– cu Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti, şi cu von Steltzer, consilier al legaţiei
naziste. Este de notat şi faptul că, în august 1941, li s-a spus germanilor că drepturile României
asupra Transilvaniei de nord nu pot constitui obiect de compensaţie prin oferirea altor teritorii în
Transnistria, idei expuse, apoi, atât de Ion Antonescu, cât şi de Mihai Antonescu, cu prilejul
vizitelor efectuate de ei în Germania.
În vara anului 1941 se adunaseră probe juridice şi politice care vădeau – în mod obiectiv –
nulitatea arbitrajului de la Viena din 30 august 1940. În orice caz, în octombrie 1941, guvernul, cu
prilejul unei conferinţe ţinute cu fruntaşii transilvăneni, a arătat că au fost trimise memorandumuri
la Berlin şi la Roma, declarându-se caduc arbitrajul de la Viena. Concomitent, s-a mai arătat că au
fost iniţiate atât demersuri diplomatice, cât şi o acţiune de propagandă în vederea recunoaşterii
drepturilor legitime asupra nordului Transilvaniei. S-a menţionat, de pildă, o acţiune de apropiere
de Slovacia şi Croaţia în scopul reeditării, în fond, a unei noi Mici Înţelegeri, precum şi
propaganda – în Elveţia, Spania, Portugalia şi Franţa – în favoarea reîntregirii teritoriului
naţional după ce, în octombrie 1941, se puteau consemna unele acţiuni în acest sens. În cursul
anilor 1942-1944, în ciuda bunăvoinţei manifestate de comunitatea germană din România, poziţia
Berlinului faţă de arbitrajul de la Viena rămânea neschimbată.
***
Faza decisivă a raporturilor cu Al Treilea Reich începe odată cu participarea armatei
române la atacul împotriva U.R.S.S.
Motivarea acestei participări? Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, anexate prin
forţă de U.R.S.S. în iunie 1940. România îşi relua teritoriul ce aparţinuse Moldovei încă din secolul
al XIV-lea.
Înaintarea unităţilor române la răsărit de Nistru a fost determinată de o serie de factori.
Din această cauză, Marea Britanie declară război României în decembrie 1941.
Aderarea la Pactul Tripartit obligă guvernul Ion Antonescu să declare război Statelor
Unite ale Americii, tot în decembrie 1941. Abia la 4 iunie 1942, preşedintele F.D. Roosevelt ia
oficial act de starea de război dintre cele două state.
În acest fel, România este angrenată în conflictul mondial care cuprinsese Europa, U.R.S.S.,
Statele Unite ale Americii şi Japonia, inclusiv ariile Atlanticului şi Pacificului.
Într-o atare confruntare globală, interesele proprii ale naţiunilor medii şi mici abia dacă
mai erau luate în discuţie. Londra şi Washington-ul vor trece şi peste integritatea teritorială a
Poloniei, în graniţele ei din 1939. Vor accepta încorporarea prin forţă – în U.R.S.S. – a Estoniei,
Letoniei şi Lituaniei. Vor fi de acord ca întreaga Europă de Centru, Est şi Sud-Est (cu excepţia
Greciei) să devină zona exclusivă de operaţiuni a Armatei Roşii. Se vor înclina în faţa faptului
împlinit, sovietizarea statelor din această parte a Europei.
Prin implicarea României în conflictul global, cârmuirea Ion Antonescu era prinsă într-un
angrenaj cu un spaţiu de manevră extrem de redus.
***

46
 Armata română intrase în luptă la 22 iunie 1941, pentru eliberarea Basarabiei şi nordului
Bucovinei, anexate cu forţa de Uniunea Sovietică, în urmă cu un an (28 iunie 1940).
Războiul de eliberare – susţinut de imensa majoritate a opiniei publice româneşti – se
transformase într-o participare directă a României la agresiunea Reich-ului împotriva U.R.S.S. De
la finele lunii iulie 1941, unităţi române trecuseră Nistrul. Ele vor înainta, în număr crescând, până
la cotul Donului, Stalingrad, Stepa Calmucă, Munţii Caucaz (la Nalcik).
În plus, autorităţile române au ,,evacuat”, în lagărele din Transnistria, pe evreii din teritoriile
eliberate - ,,operaţiune” încheiată cu peste 108.000 victime, la care se adaugă represaliile de la
Odessa (octombrie 1941), după ce clădirea Comandamentului român sărise în aer, ucigând o seamă
de militari români.
Ca militar de valoare şi cu îndelungată experienţă, Ion Antonescu ştia demult că războiul din
Est este pierdut. În noiembrie 1941, împărtăşise lui Iuliu Maniu temerile sale. După întrevederea cu
Adolf Hitler, la Wehrwolf (Prusia Orientală, 6 octombrie 1942), mareşalul Ion Antonescu declarase
următoarele (potrivit mărturiei lui Gheorghe Barbul, şeful de cabinet al lui Mihai Antonescu):
,,Germania a pierdut războiul. Acum trebuie să ne concentrăm eforturile ca să nu-l pierdem pe al
nostru”.
***
SONDAJE PENTRU IEŞIREA DIN RĂZBOI
În asemenea condiţii, au început, în 1943, tatonările pentru ieşirea României din război.
Primele demersuri au loc spre finele anului 1942, prin două memorii trimise de Iuliu
Maniu la Londra. Urmează: convorbiri confidenţiale Mihai Antonescu-Suphi Tanriover,
ambasadorul Turciei la Bucureşti (ianuarie 1943); contactele lui Nicolae Dumitrescu, ministrul
României la Madrid, cu reprezentanţi ai Vaticanului, Argentinei, Franţei, Portugaliei, Finlandei
şi Turciei (martie 1943); contacte ale ministrului României la Berna, Nicolae Emanoil Lahovari,
cu guvernul elveţian şi Nunţiul Papal (finele lunii martie 1943); misiunea exploratorie a lui
Simionescu la Madrid şi Lisabona (martie 1943); alte contacte ale ministrului plenipotenţiar
Nicolae Dumitrescu la Madrid, îndeosebi cu trimisul Argentinei (martie-aprilie 1943); un mesaj
al lui Iuliu Maniu (13 aprilie 1943) către guvernele britanic şi american.
Evident, asemenea demersuri au fost cunoscute, în cele din urmă, la Berlin.
La întâlnirea de la Klessheim (12 aprilie 1943), cancelarul Adolf Hitler prezintă
mareşalului detalii care arătau că serviciile secrete germane erau bine informate. ,,Führerul –
consemnează procesul verbal oficial al întâlnirii – ... a pus aceste probleme în centrul discuţiei,
rugându-l pe Antonescu să le analizeze, nu atât în legătură cu atitudinea Germaniei, ci mai mult
privind urmările pe care le-ar putea avea în lume atitudinea diplomaţilor români. Şi, în afară de asta,
a dorit să înceapă întrevederea cu o problemă mai neplăcută, pentru ca finalul să nu fie prost, ci la
sfârşitul convorbirii să poată fi discutate părţile pozitive ale legăturii româno-germane. Bineînţeles
că nu aşteaptă un răspuns imediat din partea lui Antonescu la această problemă neaşteptată. El
(Führer-ul) ar înţelege prea bine, chiar dacă Antonescu nu i-ar da niciun răspuns...”.
Răspunsul mareşalului Antonescu, dat pe loc, are mai multe puncte:
- ,,... îl poate asigura pe Hitler că întreaga naţiune română îl sprijină acum, mai mult decât
oricând şi că nu permite nimănui să ducă o altfel de politică decât cea pe care el (Antonescu) o
consideră cea mai bună, în interesul ţării şi al Europei...”.
- ,,... România îşi va continua drumul alături de Germania până la sfârşitul războiului...”.
- ,,Curtea (Palatul regal) nu are nicio influenţă asupra politicii şi, de asemenea, nu găseşte
ecou în rândul maselor”.
- ,,Politica de opoziţie, în special Maniu, nu contează... Totuşi, el (Antonescu) nu se poate
atinge de Maniu, deoarece el (Antonescu) îşi cunoaşte poporul şi nu doreşte ca – prin măsuri luate
împotriva lui Maniu – să facă o jertfă din acest om înaintat în vârstă şi cu idei negative, dându-i –
prin aceasta – ceea ce dorea de mult să obţină”.

47
 - ,,... Antonescu doreşte să profite de ocazie şi să-i comunice Führer-ului că nu va lua
niciodată vreo iniţiativă fără a-i da lui de ştire...”.
- (Antonescu) ,,este, de asemenea, convins că cea mai mare primejdie o reprezintă ruşii, în
Răsărit şi, de aceea, el crede că (este) în interesul României să se continue, în anul acesta, războiul
împotriva ruşilor şi România trebuie să contribuie, şi ea, la lupta împotriva unui inamic care
reprezintă o forţă îngrozitoare...”.
- (Antonescu) ,,va întreprinde o cercetare minuţioasă” a activităţii reprezentantului
diplomatic român la Madrid.
În final, Conducătorul statului român ia apărarea ministrului său de externe: ,,E de
neconceput ca Mihai (Antonescu) să fi încercat vreodată să încheie pace sau să ceară ajutor la
americani sau alte state, căci el (mareşalul) nu ar putea suporta alături de el pe nimeni care ar fi
neloial Germaniei”.
După cât se pare, mareşalul era informat asupra demersurilor întreprinse de ministrul său de
externe. A formulat şi ,,motivaţia” cea mai potrivită privind pe Iuliu Maniu, în concordanţă, de
altfel, cu opinia publică românească. A fost foarte sincer când a văzut în U.R.S.S. primejdia cea mai
mare pentru România.
Îşi dădea seama că, totuşi, trebuie întreprins ceva acum când Reich-ul era pe punctul de a
pierde confruntarea militară. Era sincer când afirma că ,,pentru el, personal, loialitatea este calitatea
principală şi că el a urmat în viaţă, întotdeauna, un drum drept”.
Conciliant, cancelarul Adolf Hitler încheie acest punct: ,,Bineînţeles că rămâne totul în grija
mareşalului, ceea ce doreşte sau nu să facă, pe baza informaţiilor transmise. Chiar şi Führer-ul a
trebuit să ia poziţie de apărare în chestiunea respectivă, dar consideră acum problema încheiată”.
După o retragere formală pe motiv de sănătate, Mihai Antonescu îşi reluă activitatea.
Contactele au continuat în 1943 şi au devenit mai dese spre sfârşitul anului.
***
TATONĂRILE GUVERNULUI PENTRU IEŞIREA DIN RĂZBOI
1) Mareşalul Ion Antonescu:
În ianuarie 1944, mareşalul nu renunţase la ideea unei rezistenţe până la capăt: ,,Mai înainte
de a întinde mâinile pentru a ni se pune cătuşele, este mai bine să ne încercăm ultima şansă
luptând”.
Mareşalul vedea cum sfârşitul se apropie. De aceea, în februarie 1944, el aprobă plecarea
principelui Barbu Ştirbei la Cairo, pentru a discuta modalităţile ieşirii României din război: ,,Nu mă
opun plecării Dvs. Apreciez, totuşi, că singura manieră de a servi ţara este aceea pe care o
preconizez eu. Dar nu mă consider infailibil şi nu vreau să monopolizez politica ţării mele”. Ştirbei
reprezenta, de fapt, opoziţia grupată în jurul lui Iuliu Maniu.
Dar – prin aprobarea primită – trata, implicit, şi în numele guvernului Antonescu. Situaţia a
pus în încurcătură pe diplomaţii anglo-saxoni, care-l considerau pe Barbu Ştirbei fie omul opoziţiei,
fie trimisul guvernului de la Bucureşti.
Cum rămâne alianţa cu Reich-ul?
,,Probabil am decăzut atât de rău – spunea mareşalul în ianuarie-februarie 1944 – încât m-aş
mulţumi cu sofismele voastre juridice, pentru a împlânta aliatului meu (Reich-ul) un cuţit în spate.
Dar nu voi colabora cu anglo-saxonii pentru a curăţa teritoriul naţional de trupele ruseşti sau
germane. Niciun soldat român nu va trece frontierele ţării pentru a merge să se bată împotriva
tovarăşilor noştri de arme de acum”.
În măsura în care asemenea declaraţii sunt exacte, ele arată contradicţiile care-l chinuiau pe
Conducător. Până atunci, armata română luptase alături de Wehrmacht. Dacă se schimba alianţa, era
firesc să colaboreze cu forţele aliate. Dintre aliaţi, amintea numai pe anglo-saxoni.
Trupele ruseşti erau considerate ca forţe de ocupaţie. Dar tocmai cu acestea ar fi fost dator să
conlucreze, odată schimbarea alianţelor împlinită!

48
 În relatarea lui Gh. Barbul (şeful de cabinet al lui Mihai Antonescu), poziţia mareşalului
era, la finele lui 1943, următoarea: ,,... România acceptă să rupă cu Axa, cu condiţia ca
anglo-saxonii să ocupe, pe lângă ea, poziţia pe care o deţinea Wehrmacht-ul. Mareşalul Antonescu
cerea ca Turcia să declare război Germaniei şi ca forţele anglo-americane să debarce în Balcani”.
Mareşalul Antonescu, invitat la o nouă întâlnire, a 11-a, cu cancelarul Reich-ului, primeşte –
de la generalul Henry Maitland Wilson, comandantul suprem al forţelor aliate din Mediterana – un
mesaj imperativ (22 martie 1944): ,,Nu trebuie – sub niciun motiv – să mergeţi la Hitler. Dacă o
veţi face, aceasta va fi interpretată ca o dovadă categorică a intenţiei României de a colabora până la
sfârşit cu Germania şi ţara dvs. va trebui să suporte toate consecinţele. Dv. trebuie să capitulaţi
imediat în faţa celor Trei Mari Puteri şi să ordonaţi trupelor române să nu mai lupte cu ruşii.
Germanii se află într-o situaţie disperată în sudul Rusiei şi dv. aveţi acum cea mai bună şi cea din
urmă şansă să contribuiţi la înfrângerea ei totală... confirmaţi de primire imediat”.
Pe Aliaţi îi interesa numai scoaterea armatei române din luptă, indiferent dacă, în acel
moment (22 martie 1944), factorii de răspundere de la Bucureşti (sau opoziţia) erau pregătiţi pentru
o operaţiune de o atare amploare.
Mareşalul Ion Antonescu s-a întâlnit cu cancelarul Reich-ului la Klessheim, la 23-24 martie
1944. Nici nu avea altă alegere, la acea dată.
Răspunde, totuşi, generalului Wilson, la 2 aprilie 1944. Reaminteşte împrejurările din 1940.
Mesajul spunea, pe un ton patetic, unele adevăruri şi omitea altele. Reamintea că opţiunea către
Reich, faţă cu ameninţarea şi agresiunea U.R.S.S., fusese făcută explicit sau implicit de liderii
politici ai României în 1940 şi 1941. Mesajul trecea peste faptul că cedările teritoriale din 1940
fuseseră impuse de Soviete în cooperare cu aliatul lor, Al Treilea Reich. În martie 1944, forţele
armate române erau numeric importante. Dar dotarea lor tehnică – îndeosebi care blindate şi arme
antitanc – era cu totul modestă, iar superioritatea aeriană anglo-americană, covârşitoare. Ca atare,
forţele nu erau ,,aproape intacte”. Fără a insista, mareşalul Antonescu solicită, ca o precondiţie a
unei acţiuni, ,,o garanţie serioasă pentru zilele care vor veni”.
E puţin probabil că un atare apel să fi impresionat cercurile politice şi militare ale Aliaţilor.
Pentru ei, scoaterea României din alianţa cu Reich-ul era singurul obiectiv, indiferent de consecinţe,
iar evenimentele din România anilor 1940-1941 aparţineau, demult, istoriei.
În zilele de 23 şi 24 martie 1944 s-a desfăşurat, la castelul Klessheim, penultima rundă de
convorbiri Hitler-Antonescu. În seara zilei de 23 martie a avut loc o masă intimă la care au
participat doar Hitler şi Antonescu, interpret fiind nelipsitul Paul Schmidt. Ca de obicei, Führer-ul a
început prin a face o prezentare de ansamblu a situaţiei, arătând că fortificaţiile din apus, permanent
supravegheate de către Rommel, ajunseseră să fie atât de complete încât o debarcare a Aliaţilor era
imposibilă. În continuare, dictatorul nazist a îndrumat discuţia asupra situaţiei din Ungaria. După ce
a prezentat motivele care-l determinaseră să ordone intervenţia Wehrmacht-ului în Ungaria, Hitler a
continuat subliniind că ,,atunci când este necesar, nu se va da înapoi să ia măsuri foarte dure. El
poate să-l asigure pe Antonescu că orice primejdie pentru ducerea împreună a războiului va fi
înlăturată fără menajamente”. Deşi Hitler nu a menţionat numele lui Ştirbey (Ştirbei) şi tratativele
începute de acesta la Cairo, Antonescu a înţeles că avertismentul formulat de Führer avea în vedere
tocmai acest fapt.
În acelaşi context, Hitler i-a făcut lui Antonescu, ,,între patru ochi”, următoarea
declaraţie: ,,După atitudinea neloială a guvernului maghiar şi întrucât nici România, nici Ungaria,
nu şi-au însuşit niciodată arbitrajul de la Viena şi după ce Italia este desprinsă în prezent, Germania
nu consideră oportun să mai continue a figura, pe mai departe, ca semnatar al arbitrajului de la
Viena. El (Führer-ul) roagă pe Antonescu să nu amintească deocamdată, faţă de nimeni, această
declaraţie; la momentul potrivit, el (Führer-ul) are să o facă în public”.
Antonescu şi-a arătat satisfacţia pentru declaraţia lui Hitler privind caducitatea actului de la
Viena. Referindu-se la situaţia din Ungaria, el a insistat asupra necesităţii dezarmării armatei

49
ungare, sub pretextul că nu era ,,sigură”. Deoarece avea nevoie de armata ungară, atât împotriva
Uniunii Sovietice, cât şi pentru a ţine în şah România, Hitler a respins propunerea lui Antonescu.
A doua zi a avut loc o nouă întrevedere Hitler-Antonescu, la care au fost prezenţi şi von
Ribbentrop, feldmareşalul Keitel, Mihai Antonescu, generalul Ilie Şteflea. Întrevederea a început
printr-un lung monolog al lui Hitler, care a prezentat fel de fel de argumente pentru a-şi convinge
interlocutorii români de necesitatea unui efort general împotriva Naţiunilor Unite: ,,Dacă privim
situaţia cu toată luciditatea, trebuie să ne dăm seama că înaintarea ruşilor nu poate fi oprită prin
nimic altceva, decât prin forţa armelor – sublinia Hitler. – Tot astfel, nu are niciun rost să se reia,
iarăşi, relaţiile cu Apusul spre a se pune capăt acestei lupte [...]. Primejdia pe care o implică joaca
cu reînnodarea unor atari fire este mare. Dacă în felul acesta se deşteaptă, în popor sau într-o parte a
conducerii, chiar şi cea mai mică speranţă în sensul că, în vederea terminării războiului, ar mai
exista şi o altă cale decât lupta cea mai serioasă şi mai dură, asemenea speranţe deşarte ar slăbi forţa
de rezistenţă a naţiunii”.
Proclamând necesitatea luptei generale ,,până la victoria finală”, Hitler l-a informat pe
Antonescu că, în acest scop, hotărâse să înfiinţeze numeroase unităţi militare noi şi să procedeze la
o temeinică reînarmare a armatei germane, astfel încât să-i redea superioritatea tehnică. Ambele
măsuri – conchidea dictatorul german – îşi vor manifesta eficacitatea ,,la primăvară şi la începutul
verii şi vor reda Germaniei putinţa de a relua iniţiativa militară”.
Stenograma întrevederii menţionează că, faţă de propunerea lui Hitler privind ,,lupta
totală”, Antonescu a formulat ,,două condiţii preliminare:
1. una politică, adică asigurarea împotriva ungurilor, şi
2. una militară, adică înzestrarea cu armament a armatei române”.
Hitler a răspuns imediat că ,,condiţia politică” era deja pe cale de realizare, datorită
pătrunderii trupelor Wehrmacht-ului în Ungaria; în ceea ce privea cea de-a doua condiţie – cea
militară – el dăduse deja instrucţiuni, pentru rezolvare, şefului Statului Major.
Hitler şi-a dat seama că doar simplele promisiuni nu mai erau suficiente pentru a menţine
România alături de Reich. În consecinţă, dezvoltând ideea lansată cu o seară înainte, privind
caducitatea Dictatului de la Viena, el l-a anunţat pe mareşal că hotărâse evacuarea trupelor ungare
din partea de nord a Transilvaniei.
Antonescu a înregistrat, fără niciun fel de comentariu, această hotărâre a Führer-ului. El a
profitat, însă, de ocazie pentru a cere să li se permită celor peste 200.000 de români, refugiaţi din
zonă datorită teroarei horthyste, să se întoarcă la casele lor, cerere pe care Hitler a lăsat-o fără
răspuns.
Concomitent cu convorbirile dintre Adolf Hitler şi mareşalul Antonescu au avut loc discuţii
şi la nivelul miniştrilor de externe, între Joachim von Ribbentrop şi Mihai Antonescu. Atât la
întrevederea din 23 martie, cât şi la cea de a doua zi, Mihai Antonescu a arătat deschis necesitatea
realizării unei înţelegeri cu puterile occidentale, precizând că ,,el vede posibilitatea practică de a se
ajunge la o formulă de compromis între Germania şi Anglia”. Subliniind că ,,a înţeles ce anume
vrea să spună domnul Antonescu”, von Ribbentrop s-a declarat categoric împotriva planurilor
vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri al României. Von Ribbentrop a abordat deschis problema
convorbirilor iniţiate de Mihai Antonescu în diferite capitale neutre, oprindu-se asupra misiunii
prinţului Ştirbey la Cairo. El a furnizat amănunte ce dovedeau că era la curent atât cu faptul că
Ştirbey plecase cu asentimentul mareşalului şi al lui Mihai Antonescu, cât şi cu natura convorbirilor
pe care emisarul român le ducea la Cairo.
Mihai Antonescu nu a negat niciuna dintre afirmaţiile interlocutorului său nazist, dar nici nu
s-a arătat intimidat de faptul că germanii erau la curent cu acţiunile sale. Mai mult încă, el a declarat
că, procedând în acest fel, nu făcuse altceva decât să urmeze exemplul Berlinului, care, la rândul
său, stabilise asemenea contacte cu adversarii. În ceea ce priveşte călătoria lui Ştirbey, el a
recunoscut că acesta părăsise ţara ,,cu ştiinţa sa” şi a făcut următoarea precizare: ,,Ştirbey nu a avut

50
niciodată o misiune din partea guvernului român, dar guvernul român a văzut în el una dintre
personalităţile cele mai bogate ale României, un bun apărător împotriva comunismului”.
Von Ribbentrop a respins, ,,cu toată hotărârea”, afirmaţia lui Mihai Antonescu că Berlinul
avusese contacte cu adversarii, arătând că el interzisese, în mod categoric, diplomaţilor germani ,,să
reacţioneze la eventuale tatonări ale părţii adverse, chiar când sunt făcute prin intermediul unor terţe
persoane”. Revenind, apoi, la călătoria lui Ştirbey la Cairo, el a arătat că această acţiune era
periculoasă, deoarece s-a dat englezilor ,,ideea că românii doresc pacea. În afară de aceasta, Ştirbey
a făcut armatei române un prost serviciu [...]. Toate acestea – conchidea von Ribbentrop – creează,
la adversari, impresia că – în tabăra noastră – lucrurile nu merg cum trebuie şi sunt primejdioase,
pentru că pot genera o slăbire a forţei de luptă proprii”.
În faţa insistenţelor lui von Ribbentrop, Mihai Antonescu a promis ,,să examineze situaţia şi,
dacă se va dovedi că Ştirbey a lucrat împotriva intereselor ţării, să ia măsurile cuvenite împotriva
lui”.
În ziua de 24 martie, la cererea sa, mareşalul Antonescu a avut o întrevedere şi cu
Reichsführer-ul SS Heinrich Himmler. Cu acel prilej, Conducătorul statului român s-a plâns ,,de
activitatea unor foruri ale S.D., care nu e prielnică ordinei în ţară”. Himmler s-a arătat, însă, surprins
de afirmaţiile lui Antonescu, arătând că, din anul 1941, după rebeliunea legionară, în România nu
mai existau foruri S.D., pe lângă Legaţie lucrând doar un ataşat de poliţie împreună cu doi sau trei
colaboratori. ,,Poate este vorba de eşaloane ale contraspionajului (Abwehr)” – a încercat să
insinueze Himmler. Antonescu a insistat, însă, arătând că nu Abwehr-ul era în cauză, ci ,,persoane
care au venit din Germania şi au contingenţe cu S.S. Astfel, a făcut senzaţie faptul că, în zilele
critice trecute, amintitele persoane au pus să li se trimită uniforme din Germania. Întregul Bucureşti
a crezut că România este ameninţată de o soartă similară cu cea a Ungariei”. Neliniştea în rândul
populaţiei a fost considerabil sporită şi datorită faptului că ,,aceleaşi persoane au distribuit arme
germanilor refugiaţi din Transnistria”, aflaţi pe teritoriul României. S-a căzut de acord ca, pentru
lămurirea lucrurilor, Himmler să trimită la Bucureşti ,,o persoană de încredere”, care să discute cu
forurile competente româneşti.
Penultima rundă de convorbiri Hitler-Antonescu se încheia, astfel, fără să aducă vreo
clarificare raporturilor româno-germane şi fără să ofere vreo perspectivă pentru depăşirea impasului
în care se afla ţara. Ocuparea României de către Wehrmacht fusese evitată, Berlinul renunţând la
transpunerea în practică a planului ,,Margareta II”, elaborat în acest scop. Conducătorii nazişti
subliniaseră, însă, că erau hotărâţi să continue – până la capăt – un război în care nu mai aveau
niciun fel de sorţi de izbândă. Ceea ce agrava situaţia era faptul că Hitler îşi manifestase voinţa de a
târî după el, în prăpastie, şi ţările satelite – între care şi România –, neadmiţând desprinderea lor de
Axă. Cu prilejul acestor convorbiri, Hitler a declarat caduc Dictatul de la Viena din 30 august 1940.
Această hotărâre nu a fost adusă, însă, la cunoştinţa opiniei publice şi nici nu s-a procedat la
punerea ei în aplicare. Chiar dacă ar fi fost dată publicităţii, declaraţia lui Hitler era lipsită de
valoare practică, deoarece Reich-ul, învins, nu mai avea niciun cuvânt de spus la încheierea păcii
generale.
După întoarcerea la Bucureşti, Mihai Antonescu a trimis, prin Cretzianu, o telegramă la
Cairo, în care arăta că – la întâlnirea cu Hitler – nu fusese semnat niciun nou angajament şi că
poziţiile rămâneau neschimbate.
În primăvara şi vara anului 1944, situaţia a evoluat cu rapiditate, mai ales din momentul
în care trupele sovietice au atins Nistrul. Chiar documentele germane relevă o evidentă schimbare
în starea de spirit a populaţiei. Rezultă, de pildă, din aceleaşi documente, că serviciile subordonate
nu mai executau ordinele date de Ion Antonescu în legătură cu Al Treilea Reich. De asemenea, din
rapoartele ofiţerului german dr. Spalcke, însărcinat cu economia de război din România, se poate
constata că, în ciuda Acordului economic româno-german semnat la 9 februarie 1943, nu se
predaseră, de pildă, din 70.000 tone de bauxită decât 7.000 tone. Deosebit de revelator în acest sens
este şi un raport pe care generalul Keitel, şeful Marelui Stat-Major al Wehrmacht-ului, l-a adresat,

51
la 5 iulie 1944, lui Joachim von Ribbentrop, în care îl informa despre nevoile, mai mult decât
stringente, ale Corpului de armată ,,Ucraina de sud”, date fiind gravele carenţe ale aprovizionării, ce
se datorau faptului că România nu mai respecta angajamentele luate faţă de Germania, şi îi cerea
insistent să intervină pe lângă guvernul de la Bucureşti, utilizând toate mijloacele politice şi chiar
ameninţările.
Era limpede că ordinele lui Ion Antonescu nu se mai executau şi că regimul era în plină
dezagregare.
Concomitent, ştirile despre dezastrele suferite de armata germană, coroborate cu informaţiile
ce soseau – pe plan diplomatic – de la Berlin, despre atentatul împotriva lui Hitler şi despre o
întreagă mişcare ce voia să schimbe orientarea politică a Germaniei, îndreptând-o spre
anglo-americani, convingeau, zi de zi, chiar şi pe cei mai sceptici, despre apropiata cădere a lui
Adolf Hitler. De altfel, semne în acest sens apăreau cu rapiditate: Turcia trecuse la ruperea
relaţiilor cu Germania nazistă; flota britanică pătrunsese în Marea Neagră; în Bulgaria – guvernul,
îngrijorat, începuse să se arate mai clement cu rebelii antinazişti; în Finlanda, preşedintele republicii
demisionase, armata germană din sudul acestui stat se retrăsese, iar noul guvern se pregătea să
încheie pace cu U.R.S.S.; în Ungaria, regentul Horthy afirma că Berlinul arăta veleităţi
incompatibile cu hotărârile luate la ultima întâlnire cu Hitler.
2) Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul afacerilor
externe:
În septembrie 1943, el urmărea două repere majore:
a) Evitarea oricărei manifestări care ar atrage ocuparea României de către forţele Reich-ului.
b) Răsturnarea alianţelor ,,când, însă, Turcia ar fi declarat război sau Aliaţii, debarcând în
Balcani, s-ar apropia de teritoriul românesc”.
Raoul Bossy primeşte, la 8 septembrie 1943, instrucţiuni de la Mihai Antonescu. Este
autorizat să comunice ministrului plenipotenţiar al Marii Britanii la Berna următoarele:
- România are: ,,22 divizii parţial armate (dispozitivul lor e cunoscut de turci), 42 vagoane
aur şi devize, 400.000 vagoane grâu, 300.000 vagoane porumb, petrol, etc.”.
- Retragerea trupelor române din Cuban nu este posibilă în această etapă; ar provoca reacţia
imediată a Berlinului.
- ,,Când, însă, anglo-americanii vor ajunge în zona noastră, schimbarea de Guvern se va face
automat, urmată de un aport efectiv adus cauzei aliaţilor... De altfel, nici chiar Mareşalul Antonescu
nu s-ar opune principial unei atari evoluţii impuse de evenimente...”.
Premisa de la care pornea Mihai Antonescu era debarcarea Aliaţilor în Balcani şi apropierea
de graniţele României. Evenimentele vor dovedi că o atare premisă nu avea nicio bază reală.
La 15 noiembrie 1943, consulul general al României la Geneva, Dan Geblescu, trimite
Legaţiei Statelor Unite de la Berna – ,,printr-un intermediar particular, de încredere” – următorul
mesaj al lui Mihai Antonescu:
,,1. Nimic nu se poate face cât timp se menţine situaţia prezentă, întrucât românii
(preocupaţi de problema ieşirii din război) sunt cu mâinile legate.
2. Cu toate acestea, anglo-saxonii sunt asiguraţi că vor primi cea mai deplină cooperare (a
României) de îndată ce invazia militară a Naţiunilor Unite are loc undeva în Balcani.
3. Geblescu este gata să transmită un răspuns forurilor autorizate, dacă anglo-saxonii au
unele observaţii referitoare la această asigurare (de cooperare)”.
Harrison, care trimite telegrama, din Berna, Departamentului de Stat, adaugă: ,,Mi se spune
că mesajul (lui Mihai Antonescu) nu este cunoscut nici de ministrul britanic şi nici de ministrul
român de la Berna”.
La 21 ianuarie 1944, când frontul sovietic se apropiase mult de teritoriul român, Frederic
Nano (Nanu), ministrul plenipotenţiar al României la Stockholm, remite Prinţului de Croy, ministrul
Belgiei în capitala Suediei, un memorandum care exprimă, de fapt, ,,actuala stare de spirit oficială

52
de la Bucureşti”. Fr. Nano rugase pe Prinţul de Croy ca memorandumul să fie trimis
reprezentanţilor diplomatici ai Marii Britanii şi Statelor Unite de la Stockholm.
Care sunt principalele idei care, după toate probabilităţile, au avut girul lui Mihai
Antonescu?
1. ,,România refuză, în mod categoric, să fie trecută în rândul statelor agresoare.
... România era cel puţin tot atât de îndreptăţită să încerce să reia Basarabia şi Bucovina cum
este Franţa, de exemplu, să elibereze Alsacia, Lorena şi Nisa. În privinţa termenului <fascist>,
acesta este, de asemenea, fals”.
2. ,,România nu are niciun conflict cu puterile anglo-saxone sau interese opuse ale
acestora...; majoritatea zdrobitoare a poporului are sentimente americano- şi anglo-file, în ciuda
lipsei de înţelegere pe care o arată aceste ţări pentru situaţia sa tragică şi de care sunt ele, în primul
rând, responsabile...”.
3. ,,România se teme profund de o astfel de ocupaţie numai a forţelor ruse... Este aproape
sigur că România va fi gata să capituleze, fără condiţii, îndată ce trupele aliate (altele decât cele
ruseşti), în număr suficient, vor fi debarcate cel puţin în apropierea României...”.
Totodată, se solicită ca debarcarea să fie ,,însoţită” de asigurări, garantate de puterile
anglo-saxone, că soarta sa (a României) finală nu va fi aceea de a fi lăsată la bunul plac al Rusiei,
pentru a fi divizată şi bolşevizată...”.
4. ,,În împrejurările actuale, o capitulare nu ar prezenta, practic, decât dezavantaje pentru
România şi este îndoielnic dacă aceasta ar fi, în general, foarte utilă pentru aliaţi şi, în particular,
puterilor anglo-saxone, dacă este adevărat că există o anumită divergenţă între interesele şi
scopurile lor şi acelea ale Rusiei...”.
Documentul confidenţial (cel puţin 17 pagini tip dactilografiate), remis diplomaţilor
britanici şi americani la Stockholm la 21 ianuarie 1944, are o argumentare mai curând confuză. Nu
explică de ce armata română a înaintat până la Stalingrad şi în Caucaz. Concluzia este că guvernul
Antonescu ,,ar accepta” capitularea fără condiţii, dacă:
a) trupe anglo-americane ar debarca, în număr suficient, în apropierea României şi
b) dacă ar primi garanţii că ţara nu va fi lăsată la discreţia Moscovei.
La 2 august 1944, parlamentul turc hotărăşte ruperea relaţiilor diplomatice şi economice
cu Germania.
La începutul lunii august 1944, Mihai Antonescu credea, încă, în negocieri, speranţă ce se va
dovedi fără temei. Profesorul Constantin C. Giurescu şi colonelul Traian Teodorescu, ataşatul
militar al României la Ankara, sosiţi la Istanbul, comunică consulului american Burton Y. Berry că
guvernul Antonescu doreşte să trimită ,,un alt emisar la Cairo”, autorizat să facă ,,orice concesie
guvernelor britanic şi american în ce domeniu vor dori acestea – petrol, minereuri, cherestea şi alte
industrii din România – în schimbul preluării, de către autorităţile anglo-americane, a despăgubirilor
de război cerute de Uniunea Sovietică”. De asemenea, ,,... România este gata să opună rezistenţă
forţelor germane existente în ţară... dacă ajutorul aliat sub formă de avioane şi trupe aeropurtate sau
forţe navale şi maritime vor veni prin Marea Neagră...”. Colonelul Traian Teodorescu a adăugat
că ,,România doreşte participarea americană şi britanică la orice negocieri şi speră ca forţele
americane şi britanice să ia parte la ocuparea ţării”.
Reacţiile Departamentului de Stat au fost diverse:
- Să comunice aceste informaţii Comisariatului pentru Afaceri Externe al Uniunii Sovietice.
- Administraţia americană nu este convinsă ,,că românii sunt, într-adevăr, hotărâţi definitiv
să întreprindă o acţiune categorică pentru a scoate România din război...”.
- Reprezentanţii britanic, sovietic şi american de la Cairo doresc să primească şi acest emisar
român şi ,,să asculte ce are de spus”.
Revine, până la obsesie, ideea unei debarcări anglo-americane în Balcani şi înaintarea spre
România.

53
 Era firesc ca Mihai Antonescu să încerce să negocieze. Nu-şi dădea seama, din toate
informaţiile disponibile, că spaţiul său de manevră este redus la un minimum, dacă mai exista defel.
De altfel, Mihai Antonescu nu era singurul care raţiona astfel. Iuliu Maniu va încerca, repetat, să
negocieze, să obţină de la Aliaţii din Vest tot felul de asigurări şi garanţii, ce nu-i vor fi, în final,
deloc acordate.
Nici înaintarea rapidă a Armatei Roşii până la linia Paşcani-Tg. Frumos-Iaşi-Chişinău nu a
fost un argument hotărâtor pentru ruperea alianţei cu Reich-ul. Teama de Soviete era, pe drept,
dominantă, iar speranţa într-o participare anglo-americană la ocuparea României era pe cât de
iluzorie, pe atât de tenace.
Guvernul de la Bucureşti nu a găsit temeiuri suficiente pentru a accepta propunerile
sovietice din 12 aprilie 1944, transmise prin intermediul Legaţiei României în Suedia, precum şi
delegaţilor români aflaţi la Cairo.
În dimineaţa de miercuri (23 august 1944), Mihai Antonescu îl întâlneşte pe reprezentantul
diplomatic al Turciei la Bucureşti şi-i comunică: ,,În două zile, întreaga Basarabie va fi ocupată de
ruşi. Noi dorim ca dvs. să acţionaţi ca mijlocitorul nostru pentru obţinerea armistiţiului. Vorbesc în
deplin acord cu Regele, cu Mareşalul şi cu liderii opoziţiei. Vă rog obţineţi, în 24 de ore, răspunsul
guvernului britanic şi american asupra următoarelor. Primul ministru al României ar dori să ştie care
din următoarele 3 alternative (sic!) sunt preferate de guvernele britanic şi american: (1)
trimiterea unui reprezentant român la Moscova pentru încheierea armistiţiului; (2) intrarea
simultană în legătură cu americanii, britanicii şi ruşii, pentru a fixa condiţiile armistiţiului; sau
(3) discutarea termenilor armistiţiului la Cairo, cu aliaţii”.
***
OPOZIŢIA
Partidele Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc au sprijinit, fără rezerve, eliberarea
Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Herţei. Era, de altfel, sentimentul general: armata română
ducea un război de eliberare, la care participa Wehrmacht-ul.
În această primă fază, până la finele lunii iulie 1941, faptul că Reich-ul atacase U.R.S.S.
rămânea un element de fundal secundar în opinia publică. Pe primul plan era eliberarea teritoriilor
româneşti anexate forţat de Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940.
Pe măsură ce pierderea războiului devenea tot mai probabilă, Iuliu Maniu a început, ca
lider al opoziţiei, demersurile pentru scoaterea României din alianţa cu Axa, demersuri
efectuate fie separat, susţinut de C.I.C. Brătianu, fie cu ştirea guvernului Antonescu. Iuliu Maniu se
îndreaptă spre Apus, către Londra mai ales. Crede că va găsi înţelegere şi ajutor pentru a echilibra
cel puţin covârşitoarea presiune a Sovietelor. Demersurile sale, prin repetate mesaje cifrate, sunt –
în bună măsură – cunoscute. De asemenea, reacţiile şi comentariile forurilor politice de la Londra şi
Washington.
Ca şi Mihai Antonescu, Iuliu Maniu vrea să negocieze. Arată în ce condiţii va acţiona. Ca,
de exemplu, în mesajul său trimis Londrei, via Stockholm, la 14 august 1943:
- ,,Ca lider al Opoziţiei Unite, mă angajez faţă de guvernele american şi britanic că dictatura
prezentă va fi răsturnată la 24 ore după ce forţele britanice şi americane vor fi ajuns la Dunăre...”.
- ,,Guvernul român actual (Antonescu) şi Opoziţia Unită sunt de acord să apere Basarabia.
Delta Dunării este europeană, ca şi problema românească, şi dacă sunt stăpânite de Rusia, aceasta ar
constitui o ameninţare pentru Strâmtori şi Suez. România nu va negocia cu Rusia fără a primi
garanţii precise şi bine întemeiate de la britanici şi americani, cu care, însă, este gata să
negocieze...”.
Mesajele sale către delegaţia română de la Cairo (Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu)
formulează, în continuare, propuneri pentru o convenţie de armistiţiu. Ca de exemplu, la 12 aprilie
1944, când răspunde unui mesaj al generalului Maitland Wilson. Între cele 10 puncte, de relevat:

54
 - ,,Guvernele Marii Britanii, Statelor Unite şi U.R.S.S. declară că teritoriul României nu va
fi supus unui regim de ocupaţie militară. Aceste guverne se vor abţine, deci, de la orice imixtiune,
de orice natură, în România...”.
- ,,Este de înţeles că apărarea împotriva unei agresiuni germane în provinciile române
Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat şi Transilvania va fi asigurată de armata română”.
- ,,Niciun fel de formaţiune militară a celor trei principale puteri aliate nu va putea pătrunde
în provinciile mai sus menţionate sau în spaţiul aerian respectiv decât la cererea formală a
guvernului român...”.
- ,,... Comandamentul aliat din Orientul Mijlociu se declară a trimite, la locul şi la timpul ce
vor fi indicate de Comandamentul român, două divizii aeropurtate, 200 tunuri antitanc, precum şi
forţele aviatice necesare pentru a susţine efortul armatei române...”.
- ,,Toate forţele aliate ce vor fi pătruns în provinciile române... se vor retrage din aceste
provincii de îndată ce o cerere în acest sens va fi fondată de guvernul român...”.
Rezumând, Iuliu Maniu cerea: ca România – care pierduse războiul – să nu fie supusă unui
regim de ocupaţie militară; ca Aliaţii să nu se amestece în treburile interne ale ţării; ca trupele lor să
se retragă la cererea guvernului român; ca două divizii aeropurtate anglo-americane să susţină
armata română în momentul întoarcerii alianţelor. Foarte puţin, în aceste propuneri, despre Armata
Roşie şi Uniunea Sovietică – principalul ,,interlocutor” în situaţia-limită în care se afla ţara!
Dar propunerile de a negocia continuă. Formaţiunea naţională de rezistenţă, adică
,,Opoziţia”, trimite la Cairo şi Stockholm, la 22 iunie 1944, un plan de acţiune amănunţit, în
8 puncte. În momentul desprinderii României din alianţa cu Reich-ul şi a înlocuirii regimului
Antonescu, planul solicita:
- o ofensivă sovietică pe frontul român, cel mai târziu la 24 de ore de la schimbarea
guvernului;
- venirea a trei brigăzi (anglo-americane) aeropurtate, care ,,să sosească simultan cu
proclamarea schimbării de guvern”;
- planul de acţiune să nu fie cunoscut de guvernul de la Bucureşti. ,,Factorii favorabili
aliaţilor... au ajuns la convingerea fermă că nu există nicio şansă de a se obţine o soluţie reală cu
Antonescu”.
Liderul P.N.Ţ. îşi menţine poziţia până în ultimul moment.
***
ACŢIUNEA PROPRIE A LUI GHEORGHE TĂTĂRESCU. IULIU MANIU VERSUS
GHEORGHE TĂTĂRESCU
În luna martie 1943, fostul premier propune constituirea unei ,,Uniuni Sacre”, pentru
găsirea unei soluţii, dată fiind situaţia critică în care se afla ţara. Iuliu Maniu respinge propunerea. Îl
acuză pe Gh. Tătărescu că face parte ,,din diriguitorii care au pricinuit prăbuşirea vieţii noastre
interioare, sociale şi naţionale...”; că ,,a cedat – fără rezistenţă – Basarabia, Bucovina şi Ardealul”;
că ,,a colaborat la introducerea dictaturii şi totalitarismului”; că ,,a tolerat, fără cea mai mică
rezistenţă, renunţarea la garanţiile Angliei şi ale ţărilor occidentale”; că ,,a fost pivotul principal al
politicii de infidelitate şi de duplicitate, în materie de politică externă, a ex-regelui Carol”.
Gheorghe Tătărescu răspunde acestor acuzaţii la 4 aprilie 1943 şi conchide: ,,Am crezut că
sistemul acuzaţiilor pătimaşe, ale incriminărilor necontrolate şi al exceselor de cugetare şi de limbaj
a dispărut şi pentru totdeauna din viaţa noastră publică. M-am înşelat: dl. Maniu perseverează încă
în practicarea acestui sistem”.
Gh. Tătărescu primeşte acelaşi refuz şi din partea lui Constantin I.C. Brătianu, preşedintele
P.N.L.
La 18 decembrie 1943, ex-premierul P.N.L. se adresează, din nou, liderului P.N.Ţ.; îi
propune să plece împreună la Moscova, ,,pentru a trata – cu guvernul Uniunii Sovietice – ieşirea
României din război”. Este, din nou, refuzat.

55
 După acest moment, Gheorghe Tătărescu îşi continuă demersurile: scrisoare către Eduard
Beneş, la Londra (25 februarie 1944); demers pe lângă regele Mihai, pentru convocarea unui
Consiliu de Coroană (25 martie 1944); o nouă propunere adresată tuturor şefilor de partide (1 mai
1944). Toate sunt refuzate de liderul P.N.Ţ. Aşa s-a ajuns la ,,Coaliţia Naţional-Democrată”
(26 mai 1944).
S-a adeverit în România, ca şi în alte ţări de altfel, că duşmăniile şi rivalităţile politice
personale erau mai puternice decât imperativele globale ale ţării, aflată într-o situaţie-limită.
Lideri şi partide cu cel mai larg sprijin popular – cum erau P.N.Ţ. şi P.N.L. în anii 1943-1944 –
considerau că urmează calea cea mai potrivită şi eficientă pentru ieşirea din război, şi au procedat ca
atare.

***
PALATUL REGAL
Precipitarea evenimentelor militare în sectorul de sud al frontului sovieto-german determină
o accelerare a contactelor Palatului pentru o eventuală retragere a României din război.
Două noi mişcări au loc pe plan diplomatic. Prima, stabilirea unor contacte directe cu
reprezentanţi ai Uniunii Sovietice la Stockholm.
Funcţionau, acolo, două canale: a) prin ministrul României în Suedia, Frederic Nano, şi care
reprezenta punctul de vedere al guvernului; b) consilierul de legaţie Gheorghe I. Duca, în numele
lui Iuliu Maniu. Primele încercări de discuţii (martie 1944) îşi capătă conţinut efectiv în mai-iunie
acelaşi an.
Pe de altă parte, cu asentimentul verbal al mareşalului Ion Antonescu, principele Barbu
Ştirbey, emisarul opoziţiei, s-a deplasat la Cairo pentru a discuta cu ambasadorii Marii Britanii,
Uniunii Sovietice şi Statelor Unite. Asentimentul mareşalului a avut, probabil, loc în februarie 1944
(la o dată neprecizată). La 2 martie 1944, prinţul Ştirbey se află la Istanbul, iar la 3 martie ajunge la
Ankara. La 6 martie, Edward Stettinius Jr., adjunct al Secretarului de Stat, comunica Ambasadorului
S.U.A. la Cairo următoarele: ,,... Prinţul Ştirbey... este aşteptat să ajungă la Cairo, la 9 martie.
Forreign Office-ul (= Londra) înţelege că discuţiile lui Ştirbey vor avea un caracter pur explorator.
Se spune că Ştirbey se bucură de un sprijin foarte cuprinzător; după câte s-au raportat, el
reprezintă punctele de vedere nu numai ale lui Maniu, dar deopotrivă ale mareşalului
Antonescu şi a comuniştilor. În plus, regele Mihai este informat asupra misiunii sale”. La 16
martie 1944, Barbu Ştirbey se afla la Cairo; prima sa întâlnire cu reprezentanţii celor Trei Mari a
fost programată pentru a doua zi.
Treptat, eforturile de a scoate România din alianţa cu Reich-ul şi de a semna un
armistiţiu încep să se îndrepte spre Palat. Pentru luarea deciziei finale rămânea regele, ca şef
suprem al oştirii şi deţinător al prerogativei de a numi şi revoca pe primul ministru. Rolul său
devenea cu atât mai esenţial, cu cât ezitările guvernului Antonescu de a accepta condiţiile Sovietelor
se prelungeau şi accentuau starea de incertitudine, temerea; se crea, treptat, un vacuum al voinţei
politice, acum mai necesară ca oricând.
Însemnările generalului Constantin Sănătescu reconstituie ceva din repetatele consfătuiri şi
tatonări:
,,17 aprilie 1944: M-am dus la Sinaia la ora 12. Regele avea o întrevedere cu Mihai
Antonescu. Ne-a expus condiţiile de armistiţiu oferite de Rusia, prin ministrul nostru de la
Stockholm; asemenea propuneri au fost făcute şi ministrului nostru de la Ankara...”.
,,... Regele îmi cere să am întrevederi şi să mă gândesc grabnic la persoanele care vor alcătui
noul guvern. E vorba să facem un guvern de militari, cu specialişti la externe, finanţe şi
agricultură...”.

56
 ,,20 aprilie 1944: La Dinu Brătianu m-am întâlnit cu Maniu... Am ajuns la convingerea că
tot Mareşalul ar fi cel mai indicat să trateze armistiţiul. În orice caz, dacă nu vrea să-l facă, cel
puţin să se demită, pentru ca noul guvern să aibă de furcă numai cu germanii, nu şi cu el...”.
,,8 mai 1944: ... Seara am avut o întrevedere cu Pătrăşcanu – şeful Partidului Comunist –
care mi-a comunicat că este pe cale de a realiza un bloc al opoziţiei. Socotesc că este bine ca toată
opoziţia să fie unită. De altfel, Regele a fost acela care a dorit această unire a întregii
opoziţii...”.
,,11 mai 1944: Întâlnire cu Dinu Brătianu şi Maniu, care mi-au remis o scrisoare prin care se
angajează a susţine guvernul de militari ce va face armistiţiul, preluând apoi puterea...”.
Citatele consemnează cum regele şi câţiva apropiaţi constituiau, în primăvara anului 1944,
un centru de raliere şi conjugare a eforturilor pentru răsturnarea alianţelor şi semnarea
armistiţiului.

***
CONSTITUIREA BLOCULUI NAŢIONAL DEMOCRAT
Sub presiunea evenimentelor şi a Aliaţilor, P.N.L., P.N.Ţ., P.S.D. şi P.C.d.R. constituie, la 20
iunie 1944, Blocul Naţional Democrat, cu următoarele obiective:
1) încheierea armistiţiului ,,în baza ofertei făcute de aliaţi”;
2) ,,ieşirea României din Axă, eliberarea ţării de ocupaţia germană şi alăturarea ei de
Naţiunile Unite”;
3) ,,... înlăturarea actualului regim de dictatură şi înlocuirea lui cu un regim constituţional,
democratic...”;
4) ,,menţinerea unei ordini democratice şi realizarea păcii...”.
Declaraţia preciza, în încheiere, că ,,formaţiunile politice care alcătuiesc Blocul
Naţional-Democrat îşi păstrează întreaga independenţă ideologică şi politică, acordul intervenit
neprivind decât punctele mai sus fixate”.
Odată realizat acest acord politic de principiu, pregătirile se intensifică. ,,Mai în fiecare
noapte ne întrunim discret în diferite case pentru a lucra în detaliu acţiunea internă, în cazul când se
va pune în aplicare planul de separare de germani” – notează generalul Constantin Sănătescu la
22 iunie 1944. ,,În mod permanent la aceste întruniri iau parte: generalii Mihail şi Vasiliu-Răşcanu,
col. Dămăceanu, Buzeşti, Stârcea, Pătrăşcanu şi Bodnăraş...”. Apoi: ,,în primele zile ale lui iulie,
suntem ocupaţi a pune la punct planul de acţiune, cu toate detaliile. Trebuie să lărgim cercul nostru
cu persoane de care avem absolută nevoie...”.
***
OFENSIVA SOVIETICĂ ÎN MOLDOVA ŞI ,,OFERTA” ALIAŢILOR
În această situaţie se declanşează ofensiva sovietică pe frontul Iaşi-Chişinău, în ziua de
20 august 1944, orele 6,10 dimineaţa. Pe ansamblul frontului, Comandamentul sovietic avea o
superioritate de 1,4 – 1 la efective, de peste două ori la aviaţie şi artilerie şi de 4,5 – 1 la tancuri. Pe
sectoarele de străpungere, superioritatea sovietică era şi mai mare (,,de 4 – 6 şi chiar de mai multe
ori”).
Frontul este spart. Sunt ocupate – pe rând – oraşele Iaşi, Vaslui, Roman. În dimineaţa zilei
de 23 august 1944, blindatele sovietice înaintau – între Prut şi Siret – pe un front de 100 km, ,,fără
să i se mai poată opune vreo rezistenţă serioasă”.
Dar, între timp, ,,Aliaţii din Vest” stabiliseră strategia generală militară la Teheran (28
noiembrie-1 decembrie 1943): ,,Întreaga Europă de Centru, Est şi Sud-Est, inclusiv Statele Baltice
şi Finlanda intrau în aria exclusivă de operaţiuni a Armatei Roşii”. Iar, în lunile mai-iunie 1944 se
încheiase înţelegerea Churchill-Stalin – ca ,,afacerile româneşti să fie de resortul principal al
guvernului sovietic”, iar ,,afacerile greceşti să fie de resortul principal al Regatului Unit...”. În rest,

57
aliaţii din Vest vor avea rolul de simpli observatori şi asistenţi ai guvernului care va conduce
întreaga acţiune militară şi politică în Europa de Centru, Est şi de Sud-Est.
La Bucureşti, însă, stăruia – până în august 1944 – ideea debarcării aliaţilor în Balcani sau,
cel puţin, trimiterea unor unităţi de paraşutişti în România. Câţiva lideri politici începeau să
intuiască, oarecum, o preponderenţă sovietică. Dar nimeni nu ştia ce fusese decis la Teheran (1943),
în general, sau, în lunile mai-iunie 1944, între W. Churchill şi I.V. Stalin privind expres România.
Percepţia asupra unor posibile evoluţii era total diferită la Bucureşti de realitatea cunoscută
la Moscova, Londra şi Washington. Diferenţa era dramatică prin dimensiunile şi conţinutul ei.
***
OFERTA SOVIETICĂ
Politica Moscovei, foarte pragmatică, era de a discuta cu oricine ar fi fost în stare să scoată
România din alianţa cu Axa şi din războiul contra Sovietelor. Moscova a stabilit contacte cu
guvernul Antonescu (la Stockholm) şi cu opoziţia (la Cairo). Dar, la 12 august 1944, ambasada
sovietică de la Stockholm dorea amănunte ,,despre rolul şi importanţa politică a lui Tătărescu”,
,,dacă există una sau mai multe personalităţi de mare influenţă care să aibă de spus un cuvânt
hotărâtor în asociaţia frontului” (adică Blocul Naţional Democrat), ,,dacă şi care mai sunt partidele
politice în afara frontului” (BND).
Oferta sovietică a avut două componente:
a) Declaraţia dată publicităţii de V. Molotov (2 aprilie 1944): ,,... guvernul sovietic nu
urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orânduirea
socială din România...; ... intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României este dictată exclusiv de
necesităţi de război şi de faptul că trupele inamice continuă rezistenţa”.
Guvernul sovietic nu a formulat alte cereri teritoriale în afara reanexării Basarabiei şi a
părţii de nord a Bucovinei, inclusiv Herţa, luate prin ultimatumul din 26/27 iunie 1940. În
ianuarie-februarie 1945 a fost o tentativă, pe plan local, de a anexa judeţul Maramureş la Ucraina
(Rutenia) Subcarpatică, încercare la care autorităţile sovietice au renunţat în urma rezistenţei
spontane, dar ferme, a românilor din zonă. În schimb, promisiunea de a nu schimba orânduirea
socială din România a fost formulată pentru nevoile momentului, pentru a linişti frica şi temerile
românilor de toate categoriile. Promisiune cu atât mai uşor de făcut cu cât guvernul de la Moscova
era, oricum, hotărât să determine schimbări radicale politice şi sociale în România, să bolşevizeze
ţara.
b) Condiţiile minimale ale armistiţiului:
A doua componentă a ofertei sovietice au fost ,,condiţiile minimale ale armistiţiului” trimise
guvernului român, la 12 aprilie 1944, prin intermediul legaţiei din Stockholm.
Frederic Nano le transmite a doua zi la Bucureşti, după cum urmează:
I. Trupele române, ,,7 divizii în Crimeea, 3 divizii sau mai multe în regiunea Odessa şi
3 divizii sau mai multe în regiunea Chişinău”..., ,,vor trebui să capituleze în faţa Armatei Roşii sau
să atace forţele germanilor şi să ducă operaţiunile împotriva germanilor împreună cu armata
sovietică”. În acest din urmă caz, ,,guvernul sovietic se obligă a completa armamentul acestor
divizii şi a le trece imediat la dispoziţia mareşalului Antonescu şi a lui Maniu”.
II. Condiţiile minime de armistiţiu:
1. ,,Ruptura cu germanii şi lupta comună a trupelor române şi a trupelor aliate, inclusiv
Armata Roşie, împotriva germanilor pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României”.
2. ,,Restabilirea frontierei româno-sovietice după tratatul din 1940”.
3. ,,Repararea pagubelor cauzate Republicii Sovietice prin operaţiunile militare...”.
4. ,,Înapoierea tuturor prizonierilor de război...”.
III. ,,... Trupele roşii, fie alte trupe aliate, vor trebui să aibă posibilitatea de mişcare în toate
direcţiile pe teritoriul român, dacă aceasta este cerută de situaţia militară şi guvernul român va
trebui să acorde, pentru aceasta, toată asistenţa prin mijloacele sale de comunicaţii pe pământ, apă şi
aer”.

58
 IV. Guvernul sovietic consideră ,,hotărârea arbitrajului de la Viena ca injustă”. Ca atare, va
întreprinde o ,,acţiune comună cu România... pentru a restitui României toată Transilvania sau cea
mai mare parte a sa...”.
V. Guvernul sovietic este de acord să primească un reprezentant politic şi un general român
pentru luări de contact.
Condiţiile minimale ale armistiţiului sunt precedate de o comunicare a Legaţiei sovietice
din Stockholm către Legaţia României (10 aprilie 1944): ,,Am dori (prefera) să avem de-a face cu
guvernul actual al României şi suntem gata să-l ajutăm să-şi elibereze ţara de germani, dacă acest
guvern este capabil să organizeze rezistenţa împotriva germanilor. Însă, deoarece nu există prea
multe speranţe în acest sens, noi suntem gata să avem de-a face, în acelaşi timp, cu opoziţia română,
în prezenţa lui Maniu şi Brătianu”. Nota adaugă: ,,În general, guvernul sovietic nu intenţionează să
formeze niciun guvern pentru România, considerând că aceasta constituie o afacere a românilor
înşişi”.
Guvernul Antonescu vine cu amendamente: un termen de 15 zile pentru retragerea trupelor
germane; în caz contrar, ,,armata română s-ar alătura trupelor ruse pentru a-i sili să evacueze
România”; ,,administraţia civilă să rămână românească şi în ariile unde ar opera trupele aliate”; ,,un
district ar trebui să fie rezervat ca sediu al guvernului român, în care nicio forţă armată a aliaţilor nu
ar putea pătrunde”; soarta Basarabiei şi Bucovinei de nord să fie hotărâtă numai la sfârşitul
războiului mondial; discuţii asupra cuantum-ului reparaţiilor către U.R.S.S.
La 1 iulie 1944, Alexandra Kollontai primea – de la Legaţia României, prin Gh. Duca –
planul de acţiune pentru ieşirea României din război. Însă, lucrurile s-au oprit aici; convorbirile
de la Stockholm n-au mai fost reluate şi finalizate.
***
ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944
În condiţiile militare date, regele Mihai I şi-a asumat întreaga răspundere pentru a ordona
încetarea luptelor cu Armata Roşie, acceptarea termenilor armistiţiului şi cooperarea armatei
române cu trupele ,,aliate” (sovietice). Era singura alegere posibilă pentru a salva ceea ce mai putea
fi salvat.
La data de 23 august 1944 se declanşează lovitura de stat din România:
- Ora 17: Ion şi Mihai Antonescu sunt arestaţi, la Palatul regal, de o echipă de militari
dinainte pregătită. În cursul serii sunt reţinuţi şi principalii miniştri ai guvernului antonescian, care
vor fi preluaţi şi păziţi de o echipă stabilită de reprezentanţii P.C.d.R.
- Ora 20: Se formează noul guvern prezidat de generalul Constantin Sănătescu, sub egida
politică a celor 4 partide ale Blocului Naţional Democrat (P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.d.R.), fiecare
din acestea fiind reprezentate în guvern de câte un ministru secretar de stat.
- Ora 22: Este difuzată – la radio – proclamaţia regală prin care se anunţă ieşirea României
din război şi alăturarea ei la coaliţia Naţiunilor Unite.
- Sunt promulgate decrete-legi privitoare la amnistia generală a condamnaţilor politici.
- Armata română începe luptele pentru ,,curăţirea” teritoriului ţării de trupele germane.
Şi în ziua de 24 august 1944 se produc câteva evenimente importante:
- Ora 4,30: Un ofiţer din Marele Stat Major (lt.-col. Şt. Niculescu) este trimis, cu un avion
special în Turcia, cu un document pentru plenipotenţiarul român de acolo, în care se aduc la
cunoştinţă reprezentanţilor U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii evenimentele din România.
- Ora 16,30: Posturile de radio româneşti difuzează declaraţia guvernului prin care se
constată oficial starea de război cu Germania, intervenită, de fapt, în cursul nopţii de
23/24 august.
Pe plan general, acţiunea militară românească a dus la prăbuşirea întregului front al
Wehrmacht-ului în sud-estul Europei, şi anume:
a) trupele române au ţinut sub control teritoriul ţării şi au oprit încercările unităţilor
germano-ungare de a înainta spre linia Carpaţilor.

59
 b) frontul sovietic a făcut un salt de 500-600 km, în mai puţin de 3 săptămâni, fără a
întâmpina, practic, vreo rezistenţă. Drumurile erau deschise de armata română.
c) Wehrmacht-ul a fost obligat să evacueze repede Bulgaria, apoi, în următoarele circa
8 săptămâni, Grecia (inclusiv Creta şi celelalte insule din Egeea), Macedonia, Albania, Serbia şi o
parte din Bosnia.
d) durata războiului european a fost evident, scurtată, întrucât aprovizionarea Reich-ului cu
petrol din România a fost întreruptă.
e) pe plan politic, exemplul României a fost urmat, la scurt timp, de Finlanda, apoi de
Bulgaria, mai târziu şi de Ungaria.
Până la 23 august 1944 erau două fronturi principale, în Est şi Vest, şi un al treilea, secundar,
în Italia. Acţiunea militară şi politică a României a deschis, temporar, un ,,al patrulea front”.
Caracterizarea are deplin temei, date fiind consecinţele militare şi politice mai sus amintite.
Douăzeci de zile de la începutul acţiunii militare române, Convenţia de armistiţiu a fost
semnată cu România, la Moscova, în condiţiile fixate de partea sovietică, în prezenţa ambasadorilor
Marii Britanii şi Statelor Unite (12 septembrie 1944).
V.4. Atitudinea Marilor Puteri faţă de România (1939-1945):
Cum a fost privită România din perspectiva Marilor Puteri, în intervalul 1939-1945?
a) De la Berlin: o ţară care, prin poziţia ei geostrategică şi resursele în petrol, trebuia
neapărat adusă sub dominaţia Reich-ului. Ceea ce s-a şi realizat în iunie-septembrie 1940; un
asociat în campania militară împotriva U.R.S.S. (1941-1942) şi care trebuia – cu orice preţ –
menţinut alături de Berlin (1943-1944).
b) De la Moscova: stat, silit prin ultimatum, să ,,retrocedeze” Basarabia şi să ,,transmită”
Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei (26 iunie-3 iulie 1940); ameninţat, în continuare, prin
incidente armate pe noua frontieră Prut-Dunăre (iulie-august şi toamna anului 1940); stat inamic
care şi-a trimis trupele până la Don, Stalingrad şi în Caucaz; semnatar al unei Convenţii de
armistiţiu (Moscova, 12 septembrie 1944), prin care întreaga societate românească intra sub
controlul sovietic şi va sfârşi prin a deveni ,,democraţie populară” – după model sovietic.
c) De la Londra: o ţară căreia i se acordă – unilateral - ,,garanţii” de către guvernele francez
şi britanic (13 aprilie 1939); cu care Londra rupe relaţiile diplomatice, după ce România a intrat în
aria de dominaţie a Reich-ului (10 februarie 1941); căreia Londra îi adresează ultimatumul de a
înceta operaţiunile militare contra U.R.S.S. (30 noiembrie 1941), urmat de o declaraţie de război
(6 decembrie 1941).
d) De la Washington: după ce guvernul român a declarat război Statelor Unite
(12 decembrie 1941), starea de război este recunoscută de administraţia de la Washington la 5 iunie
1942!
e) Din perspectiva celor 3 ,,aliaţi” – S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S.: România, satelit
al Reich-ului. După 23 august 1944, intră în categoria ,,fostelor state-satelit ale Axei”; ,,Declaraţia
privitoare la Europa eliberată”, adoptată la Ialta (februarie 1945), promite şi României ajutorul celor
3 semnatari pentru instaurarea unui guvern ,,care să reprezinte – în mod larg – toate elementele
democratice ale populaţiei”.
,,Ajutorul” a venit prin ultimatumul prezentat oficial, în numele guvernului sovietic, de
Andrei Ianuarievici Vâşinski, la Bucureşti, în zilele de 27 şi 28 februarie 1945, regelui Mihai,
ultimatum urmat de impunerea guvernului de la 6 martie 1945, condus de dr. Petru Groza, controlat
îndeaproape de Partidul Comunist din România şi de ,,consilierii” sovietici.

60
 CAPITOLUL VI

TERMENI DIPLOMATICI

1. ACORD: înţelegere internaţională semnată în numele sau din împuternicirea guvernului

şi care, de obicei, nu trebuie să fie ratificată; acordul reglementează probleme concrete ale
colaborării dintre state.
Există mai multe tipuri de acord:
a) Acord comercial: acord care reglementează schimburile comerciale dintre state, prin troc
sau pe credit.
b) Acord de credit: înţelegere care reglementează raporturile de credit dintre state,
condiţiile în care este acordat şi în care va fi achitat creditul, fie în mărfuri, fie în bani.
c) Acord de plăţi: înţelegere prin care se reglementează conturile dintre state, prin plăţi
directe sau prin cliring.
d) Acord de transporturi: înţelegere între state prin care sunt reglementate transporturile
internaţionale de persoane şi de mărfuri.
e) Acord economic (acord de colaborare economică şi tehnică): înţelegere între state cu
privire la acordarea de ajutor tehnic pentru construirea unor obiective industriale sau de altă natură,
ori pentru efectuarea unui schimb de experienţă în domeniul industriei, agriculturii, tehnicii, ştiinţei,
etc.
f) Acord cultural: înţelegere prin care se reglementează relaţiile culturale şi ştiinţifice,
schimburile culturale şi modalităţile de înlesnire a acestora de către state.
g) Acord de frontieră: înţelegere între state vecine cu privire la stabilirea regimului de
frontieră, la demarcarea şi redemarcarea frontierei, precum şi la procedura de reglementare a
incidentelor de frontieră.
h) Acord regional: înţelegere încheiată între state situate în aceeaşi regiune geografică;
poate constitui un important instrument pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; Carta
O.N.U. prevede posibilitatea încheierii de acorduri regionale pentru rezolvarea problemelor
privitoare la menţinerea păcii şi securităţii, cu condiţia ca ele să corespundă scopurilor şi
principiilor Cartei Naţiunilor Unite (art. 52).

61
 2. ACREDITARE: procedură de numire şi de intrare în funcţiune a şefului unei misiuni
diplomatice în străinătate.
Acreditarea se desfăşoară în felul următor:
a) se cere asentimentul statului străin;
b) după primirea agrementului, diplomatul poate fi numit în funcţie de către organul
constituţional competent şi poate pleca să-şi ia postul în primire;
c) urmează înmânarea scrisorilor de acreditare către şeful statului străin, operaţie care are loc
în cadrul unei solemnităţi deosebite;
d) numai după remiterea scrisorilor de acreditare, diplomatul intră în funcţie şi are dreptul să
lucreze în calitate de reprezentant al statului său.
Ambasadorul şi ministrul plenipotenţiar se acreditează pe lângă şeful statului acreditar;
însărcinatul cu afaceri, pe lângă ministrul de externe al acestui stat.

3. ACT ADIŢIONAL: înţelegere încheiată între două sau mai multe state prin care se
completează, se modifică sau se interpretează, parţial sau total, prevederile unui acord principal,
încheiat anterior sau la aceeaşi dată; actul adiţional poate purta diferite denumiri (protocol
adiţional, convenţie adiţională, etc.).

4. AIDE-MÉMOIRE: formă de corespondenţă diplomatică, transmisă personal de un

diplomat în cursul unei convorbiri, pentru a confirma declaraţiile verbale pe care le face, pentru a
preîntâmpina interpretarea lor greşită de către interlocutor sau pentru a-i aminti problemele
discutate. Este scris pe o hârtie obişnuită, pe care sunt menţionate locul (oraşul) şi data înmânării.
Nu conţine nicio formulă de politeţe.

5. AMBASADOR: diplomat cu rangul cel mai înalt, şeful unei ambasade.

Conform Regulamentului de la Viena, din 1815, referitor la rangurile diplomatice, precum şi
Convenţiei de la Viena (din 1961) cu privire la relaţiile diplomatice, ambasadorul extraordinar şi
plenipotenţiar constituie cel mai înalt rang diplomatic.
Spre deosebire de agenţii diplomatici de alt rang, ambasadorul reprezintă pe şeful statului,
intervine în numele lui şi poate cere audienţă particulară la şeful statului de reşedinţă; el are caracter
reprezentativ.
Iniţial, numai statele foarte puternice aveau dreptul să numească ambasador; acest fapt
reflecta inegalitatea în drepturi dintre statele mari şi cele mici.
În secolul al XX-lea, odată cu triumful principiului egalităţii suverane dintre statele mari şi
cele mici, această prerogativă exclusivă a Marilor Puteri a căzut în desuetudine. Totodată, în dreptul
internaţional contemporan, nu se mai face niciun fel de diferenţiere între atribuţiile ambasadorilor şi
cele ale şefilor de misiune de alt rang.
Convenţia de la Viena din 1961 menţionează că, în afară de vechime şi de etichetă, nu
trebuie făcută nicio deosebire între şefii misiunilor diplomatice, indiferent de apartenenţa lor la un
rang sau altul.
România foloseşte – pe scară largă – ambasadori în relaţiile sale cu alte state.

6. ENCLAVĂ: teritoriu care aparţine unui stat înconjurat complet de teritoriul altui stat (de
exemplu, statul San Marino este o enclavă pe teritoriul Italiei).
În cazul unui astfel de stat, pentru a da posibilitate teritoriului enclavat să comunice direct cu
statul căruia îi aparţine sau cu alte state, se încheie un acord între statele interesate.
: stat care nu are ieşire la mare.
În Europa, principalele enclave sunt: Austria, fosta Cehoslovacie, Elveţia, Luxemburg,
Ungaria.

62
 Ele beneficiază de libertatea de navigaţie pe mare, având dreptul de a poseda nave proprii, la
fel ca şi ţările cu litoral maritim.

7. ASISTENŢĂ MUTUALĂ: formă de colaborare între state constând în acordarea

reciprocă de sprijin şi ajutor, în temeiul unor tratate, în scopul apărării comune împotriva unei
agresiuni. Înţelegerile privind asistenţa mutuală trebuie să aibă un caracter defensiv. Ele obligă
statele participante să-şi acorde ajutor reciproc, inclusiv sprijin militar, atunci când una dintre părţile
semnatare este atacată de un stat terţ.

8. BLOCADĂ ECONOMICĂ: ansamblu de măsuri economice şi financiare luate

împotriva unui stat, urmărind izolarea economică a acestuia, limitarea sau lichidarea legăturilor sale
economice cu alte ţări.

9. CARTĂ: instrument diplomatic important prin care statele semnatare stabilesc anumite
principii în vederea respectării lor (de exemplu, Carta Atlanticului, stabilită printr-o declaraţie a
conducătorilor S.U.A. şi Angliei la 14 august 1941, prin care aceştia defineau principiile generale
ale obiectivelor urmărite de respectivele state în războiul antihitlerist).

10. CLAUZA NAŢIUNII CELEI MAI FAVORIZATE: dispoziţie specială înscrisă într-
un acord internaţional prin care un stat recunoaşte altui stat aceleaşi avantaje şi privilegii pe care cel
dintâi le-a acordat sau le va acorda oricărui alt stat.
Această clauză se practică în relaţiile dintre state şi se aplică în domeniile care sunt indicate
în acordurile încheiate: comerţ, navigaţie, situaţia juridică a persoanelor, etc.
Reciprocitatea nu este obligatorie.

11. CONVENŢIE: înţelegere încheiată între state prin care sunt reglementate relaţiile
internaţionale într-un anumit domeniu.
Convenţiile au – ca obiect – diverse probleme (general-politice, economice,
tehnico-ştiinţifice, culturale, etc.).

12. DEMILITARIZARE: regim juridic stabilit printr-o convenţie internaţională potrivit

căruia pe un anumit teritoriu sunt distruse toate fortificaţiile şi instalaţiile militare şi nu sunt
menţinute forţe armate sau armamente de niciun fel.
Demilitarizarea poate fi parţială, când cuprinde numai o anumită zonă din teritoriul unui
stat, sau totală, când afectează întreg teritoriul statului.
Prin Tratatul de la Versailles, încheiat după Primul Război Mondial, Germania a fost
obligată să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului.

13. GAJ: (în dreptul internaţional) termen care exprimă remiterea unor bunuri către un stat
străin drept garanţie pentru executarea obligaţiilor asumate printr-un tratat.
Metoda gajului a fost folosită, uneori, sub forma ocupării unui teritoriu drept garanţie a
executării unor obligaţii internaţionale.
În 1919-1930, puterile aliate din Primul Război Mondial au ocupat Renania, în baza
prevederilor Tratatului de pace de la Versailles, drept garanţie pentru executarea obligaţiilor luate
de Germania.

14. LIGA NAŢIUNILOR: organizaţie internaţională guvernamentală creată după Primul

Război Mondial.
Pactul Ligii Naţiunilor constituia prima parte a tratatelor de pace de la Paris din 1919-1920.
Conform Pactului, printre scopurile Ligii figurau: menţinerea păcii, reglementarea armamentelor,

63
dezvoltarea colaborării între popoare, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgând
din tratate, etc.
Membrii fondatori ai Ligii au fost 32 de state, printre care şi România. Cel mai mare număr
de membri l-a avut Liga Naţiunilor în 1937, când a ajuns la 58 de state.
Organele principale ale Ligii au fost:
a) Adunarea, organ de conducere alcătuit din reprezentanţii tuturor membrilor Ligii, fiecare
membru având un singur vot.
Adunarea ţinea sesiuni în fiecare an, în luna septembrie, la Geneva.
În competenţa sa intrau toate problemele aflate în sfera de activitate a Ligii sau referitoare la
pacea mondială; Adunarea lua hotărâri pe baza unanimităţii; admiterea de noi membri în Ligă se
făcea cu o majoritate de două treimi; problemele de procedură se adoptau prin majoritatea simplă.
b) Consiliul, organul executiv al Ligii.
El era compus din membri permanenţi şi membri nepermanenţi. Ţinea sesiuni de 3-4 ori pe
an, şedinţele putând fi publice sau închise.
Hotărârile Consiliului se adoptau cu unanimitate de voturi. Competenţa sa era asemănătoare
cu cea a Adunării.
c) Secretariatul, condus de secretarul general şi alcătuit din 600 de funcţionari.
Pactul Ligii Naţiunilor nu interzicea recurgerea la război, în relaţiile dintre state, pentru
rezolvarea litigiilor internaţionale. El prevedea numai sancţiuni sau acţiuni de constrângere
împotriva statului care recurgea la război cu nesocotirea prevederilor Pactului. Pactul recunoştea că
menţinerea păcii implică reducerea armamentelor naţionale ale statelor până la un minimum
corespunzător necesităţilor securităţii naţionale şi îndeplinirii obligaţiilor internaţionale.
Liga Naţiunilor a încetat să funcţioneze la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar
în 1946 a fost – în mod oficial şi formal – desfiinţată.

15. PACT: denumire dată unor tratate internaţionale, bilaterale sau multilaterale, cu un
caracter deosebit de solemn, privind unele relaţii politice dintre state (de exemplu: Pactul Ligii
Naţiunilor, Pactul Briand-Kellogg, pactele drepturilor omului).

16. STATUS-QUO: expresie latinească folosită pentru a desemna ,,starea actuală” sau
starea existentă în momentul la care se referă documentul; a menţine ,,status-quo-ul” înseamnă a
menţine starea actuală a lucrurilor; a restabili ,,status-quo-ul” înseamnă a repune lucrurile în situaţia
lor anterioară.

17. ULTIMATUM: notă diplomatică prin care un stat prezintă altui stat anumite pretenţii ce
trebuie să fie satisfăcute într-un termen scurt, sub ameninţarea că, în cazul neîndeplinirii condiţiilor,
nu va mai duce negocieri, ci va lua măsurile dictate de împrejurări.
Dacă un ultimatum cuprinde ameninţarea cu începerea războiului, el constituie, conform
celei de-a treia convenţii de la Haga din 1907, o declaraţie condiţională de război.

18. AGRESIUNE: acţiunea unui stat care întreprinde primul un atac, cu folosirea forţei
armate, împotriva integrităţii teritoriale, suveranităţii sau independenţei politice ale unui alt stat; din
punctul de vedere al dreptului internaţional, agresiunea reprezintă o violare a drepturilor şi
îndatoririlor fundamentale ale statelor şi, ca atare, este un act ilicit, caracterizat ca o gravă crimă
împotriva umanităţii. Fiind forma cea mai flagrantă a încălcării principiului nerecurgerii la
folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa, agresiunea nu poate justificată prin invocarea niciunui
considerent de ordin politic, strategic, economic sau ideologic.
Preocuparea de a determina interzicerea agresiunii ca mijloc de realizare a unor obiective
naţionale a căpătat o formă organizată pe plan internaţional, implicând colaborarea multilaterală a
guvernelor, în cadrul activităţii Societăţii Naţiunilor. Primele încercări de formalizare juridică a

64
interzicerii agresiunii le-au constituit: Proiectul de Tratat de asistenţă mutuală (15 august 1923);
Protocolul de la Geneva privind reglementarea paşnică a disputelor internaţionale (2 octombrie
1924); Declaraţia Adunării Societăţii Naţiunilor (24 septembrie 1927) – care proclamă prohibirea
oricărui război de agresiune şi îl califică delict internaţional; Pactul Briand-Kellogg (27 august
1928) – care a fost semnat de 63 de state.
Efortul de a da o definiţie cât mai cuprinzătoare actului de agresiune pentru a preciza, astfel,
obiectul interdicţiei şi-a găsit expresia în propunerile prezentate de guvernul U.R.S.S. la Conferinţa
de Dezarmare (6 februarie 1933), care au stat la baza formulării prevederilor Convenţiei de la
Londra pentru definirea agresiunii (5 iulie 1933), semnată de 11 state (Afganistan, Cehoslovacia,
Estonia, Iugoslavia, Letonia, Lituania, Persia, Polonia, România, Turcia şi U.R.S.S.) şi a Pactului
de neagresiune şi conciliaţiune (Pactul Saavedra-Lamas) de la Rio de Janeiro (10 octombrie
1933).
O contribuţie de seamă la elaborarea şi adoptarea acestor documente a avut-o omul de stat
român Nicolae Titulescu, care a militat constant pentru promovarea principiului neagresiunii,
inclusiv prin acţiuni de plan regional în cadrul Înţelegerii Balcanice şi al Micii Înţelegeri.
Au constituit acte făţişe de agresiune atacurile armate comise de Germania, Italia şi Japonia,
care au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

19. PANEUROPENISM: concepţie politică care promovează ideea creării unei Europe
unitare.
Ca doctrină politică, paneuropenismul a fost formulat de prinţul austriac Richard
Coudenhove-Kalergi în anul 1920. Ideile lui au fost îmbrăţişate de numeroase personalităţi
remarcabile ale epocii, ceea ce a dus, în 1926, la o conferinţă europeană ţinută la Viena, care, însă,
n-a mai avut urmări. În acest stadiu, paneuropenismul n-a depăşit sfera ideilor şi concepţiilor,
nefăcându-se niciun pas practic-politic în direcţia promovării sale.
În anii ce au urmat Primului Război Mondial s-au avansat diferite planuri politice concrete
pentru aşa-zisa unificare a Europei (la Conferinţa de la Locarno, sau planul paneuropean al lui
Briand).

20. RELAŢII INTERNAŢIONALE: totalitatea legăturilor şi raporturilor economice,

politice, juridice, ideologice, culturale, diplomatice şi militare între state şi sisteme de stat, inclusiv
între forţele sociale care au capacitatea de a acţiona pe arena internaţională.

* Solicitare pentru seminar: Eseu conţinând minimum 12 termeni (maximum 200 de

cuvinte), dintre cei 20 de termeni de specialitate enunţaţi mai sus.

65