Sunteți pe pagina 1din 78

Civilizatia Moche

O extraordinara descoperire arheologica, privitoare la Civilizatia Moche a fost


facuta in siteul Dos Cabezas din Peru. Dspre aceasta civilizatie, care a cunoscut
inaintea incasilor cateva secole de inflorire, se stiu foarte putine lucruri. Nu i se
cunoaste nici originea, nici destinul, de aceea o masca funerara de arama, admirabil
conservata, a fost un pas important in cercetarile care au urmat. Acest "bol" de
metal care acum o mie cinci sute de ani a acoperit fata unui om mort a dus la
dezgroparea celor mai bogate morminte descoperite vreodata in Peru.
Acesti "moche" se stabilisera in vaile fluviale de-a lungul coastelor peruane de
nord intre anii 100 si 800. Principalele lor surse de hrana erau agricultura si
pescuitul. Erau constituiti intr-un sistem ierarhic destul de strict si au construit
canale, palate si temple. In ciuda absentei unui sistem de scriere, ei au lasat multe
dovezi ale gustului lor artistic: vase de ceramica, tesaturi colorate, picturi murale,
indraznet colorate, misterioase obiecte de aur, argint si arama. intr-o regiune unde
jefuitorii de morminte au devastat totul, vreme de patru secole, s-au gasit inca trei
locase funerare unde acestia n-au putut ajunge. In exterior fiecare camera mortuara
are o mica statuie de arama reprezentand ocupantul principal al mormantului.
Studiindu-se resturile scheletelor s-au gasit si trei adevarati "uriasi". fata de
locuitorii obisnuiti care aveau intre 1,47-1,67 m, acestia aveau intre 1,75-1,82 m si
o varsta in jur de 22 de ani. Murisera probabil la interval de o luna unul de altul si
cercetatorii presupun ca sufereau de o boala genetica ducand la alungirea oaselor.
Principalii ocupanti ai mormintelor erau insotiti de slujitori sacrificati, capete de
lama, urcioare si alte vase de ceramica, figurine de arama. Ei purtau masti,
bastoane, sulite si alte insemne ale puterii, iar vasele din jur aveau de multe ori
forme fantastice de oameni sau animale. Dominante erau imaginile liliecilor,
importante simboluri Moche, care apar mai ales acolo unde este vorba de sacrificii
umane.
Masca funerara cu ornamentele ei de scoici, cea care a dus la descoperirea
mormintelor, apartinea fara indoiala unei persoane importante care asistase la
ritualul sacrificiului. O dovedesc armele gasite in mormantul sau, resturile tunicii
pe care apare o silueta brodata avand capul, mainile si picioarele aurite, bijuteriile
si coifurile cu forme diferite.
Razboinic sau demnitar, omul cu masca reprezinta una dintre multele enigme ale
unei civilizatii apuse inainte de a-si dezvalui tainele.

1
Colosseum -simbol al Romei antice
Dintre inestimabilele comori arheologice ale Romei, Colosseumul a incitat cel mai
mult imaginatia contemporanilor nostri, fiind evocat in pagini literare si aparand in
numeroase pelicule cinematografe.
Numele sau, indicand de fapt amfiteatrul Flavian, se trage de la gigantica statuie a
lui Nero, Colossus, situata in imediata sa apropiere. inceput de Vespasian in anul
72, a fost terminat de fiul sau Titus in anul 80 cand 100 de zile de festivitati i-au
marcat inaugurarea. Colosseumul avea, pentru acele timpuri, o uriasa capacitate. El
putea adaposti 50.000 de spectatori adunati aici pentru a urmari spectacole, adesea
foarte crude, dar care erau primite cu un deosebit entuziasm. Acestea includeau
lupte intre gladiatori - de obicei sclavi special antrenati -, lupte cu animale
salbatice fioroase aduse la Roma din cele mai indepartate colturi ale Imperiului si
chiar simulari de lupte navale, moment in care arena era umpluta cu apa.
Colosseumul a fost, de asemenea, locul martiriului multor credinciosi din primii
ani ai crestinismului.
Cladirea este dovada neintrecutei indemanari tehnice si incredibilei inventivitati a
constructorilor romani. De exemplu exista un sistem de copertine care protejau
spectatorii de ploaie sau arsita soarelui. Fixate pe suporturi inalte, ele, mai exact
ramasite ale lor, mai pot fi vazute in unele portiuni. Amfiteatrul este rezultatul
fuziunii a doua teatre care, in vechea Grecie, reprezentau serii circulare de locuri
ridicate de la scena. Rezultatul a fost crearea unui inel eliptic, avand travertine de
marmura inaltate pe patru nivele. Primele trei reprezentau arcade cu jumatati de
coloane in stil doric, ionic sau corintian intre ele. Nivelul de sus, mai compact
decat celelalte, era perforat de ferestre si decorat cu pilastri corintieni. Ca mai toate
constructiile de acest gen, Colosseumul a avut mult de suferit de pe urma ploilor
sau cutremurelor si chiar datorita oamenilor care nu s-au sfiit sa-i fure marmura,
dandu-i alte intrebuintari (sa fiu cinic si sa zic ca se vede cine ne-a romanizat pe
noi si de ce se intampla ce se intampla in Romania? Nu...).
Ingeniozitatea constructorilor a ramas insa evidenta. Intrarile si iesirile
spectatorilor se faceau rapid, fiind asigurate de 80 de deschideri create in acest
scop la parter. Fiecare indica sectorul si locul cautat de spectator, avand rezervari
pentru diferite categorii sociale. Prima dintre acestea era detinuta de rege si vestale.
Galeria din varf era pentru oamenii obisnuiti si femeile fara rang. Arena reprezenta
un sistem complexcu subsoluri, diferite mecanisme si coridoare de trecere pentru
gladiatori si animalele salbatice. Drumul pana la statuia lui Nero, colos de circa 30
m inaltime, este marcat de placi de marmura. Langa ea se afla Arcul lui Constantin,
ridicat in anul 312 de popor si senat, pentru a sarbatori victoria lui Maxentiu. Aflat
intr-o stare excelenta, arcul reprezinta numai una din numeroasele minuni in piatra
care inconjoara acest simbol al anticei Rome, numit Colosseum.

2
Constructorii piramidelor
Aparitia si dezvoltarea uneia dintre cele mai lungi civilizatii din istoria omenirii -
este marcata fara indoiala de Nil si desert. Nilul a jucat un rol primordial in viata
oamenilor de aici. In fiecare an, malul depozitat de fluviu pe terenurile inundabile
fertiliza pamanturile, permitand umplerea antrepozitelor regale cu grane.
Conducatorul suprem - faraonul - zeificat prin traditie, intretinea o ideologie
religioasa, ale carei principii fundamentale s-au mentinut vreme de trei milenii.
La randul sau, desertul constituia o bariera naturala impotriva invadatorilor iar
climatul uscat a permis prezervarea unor obiecte pana in zilele noastre, obiecte
-demonstrand existenta unei culturi intr-o continua imbogatire. Initial aici nu
fusese decat o savana, populata de gazele si strabatuta de vanatori. In urma uscarii
acestor tinuturi, populatia s-a grupat pe malurile Nilului. Initial au existat doua
regate: Egiptul de Jos, cu importante centre comerciale, si Egiptul de Sus. Cele
doua tari s-au unit in jurul anului 3100 i.e.n. sub regele din Sud, Narmer (sau
Menes).
O parte importanta din averile faraonilor a fost consacrata inaltarii mormintelor
acestora. La inceput ele au fost din caramida, dar incepand cu cea de-a III a
dinastie s-a trecut la ridicarea piramidelor impunatoare de piatra. Acestea erau
rezervate numai faraonilor si personajelor de snage regal, iar nobilii isi construiau
propriile mausolee cu peretii acoperiti de hieroglife si adunand aici, ca si regii,
importante obiecte de aur sau lapislazuli.
Numeroase piramide au fost construite in timpul inundatiilor, angajandu-se in acest
scop si taranii care nu mai puteau lucra la camp. Numai pentru piramida lui Keops
(a IV-a dinastie) au fost dislocate si transportate 2,3 milioane de blocuri de piatra
de cate 2,3 tone fiecare. Incepand din a VI-a dinastie, luptele pentru tron slabesc
puterea imperiului, iar poporul cunoaste mizeria si foametea, aceasta fiind o prima
perioada intermediara.
Din a XI-a dinastie insa, Egiptul cunoaste o adevarata renastere. Se dezvolta
cultura, arta iar statul se bucura de recunoastere internationala. Este recucerita
Nubia, dar din a XIII-a dinstie delta Nilului este ocupata de populatia Hyscos si
Egiptul cunoaste a doua perioada intermediara. Alungarea invadatorilor din delta
Nilului marcheaza o epoca de prosperitate fara precedent. Frontierele Egiptului
sunt cele din Imperiul Mijlociu si popoarele puternice le devin aliati. Asiria si
Babilonul platesc tribut iar faraonul Akhenaton incearca sa limiteze puterea
preotilor din Teba substituindu-se soarelui si cultivand o noua religie alaturi de
sotia sa Nefertiti si fiicele lor. Dupa moartea lui se revine la vechea religie
restabilita de Ramses II (vezi articolul de la Personalitati) supranumit "cel Mare".
Imperiul va cunoaste insa a treia perioada intermediara, va fi condus de principii
libieni sau nubieni, va cadea in mainile persilor, va fi cucerit de Alexandru cel
Mare si, in cele din urma de romani. Cultura sa si mai ales piramidele au ramas
peste milenii imprastiind acelasi mister.
3
]
"Ganditorul" de la Hamangia si Piramida lui Keops
Una dintre capodoperele culturilor neolitice si eneolitice (epoca pietrei slefuite) de
pe teritorul tarii noaste este celebra staueta "Ganditorul", apartinand Culturii
Hamangia (mileniul IV i.e.n.) - descoperita, impreuna cu perechea sa feminina,
langa Cernavoda.
Ca vechime, "Ganditorul" precede Piramida lui Keops (a carei constructie a
inceput, se pare, in prima jumatate a mileniului III i.e.n.). Poate ca pe multi ii
surprinde aceasta alaturare dintre o sculptura si un monument arhitectonic al altei
civilizatii. Dar primul lucru care a atras atentia la "Ganditor" a fost lungimea
anormal de mare a gatului acelui barbat meditativ. Raspunsul la intrebarea care ar
fi putut fi talcul (daca exista unul) al acestui gat mai lung, se leaga de forma
geometrica pe care o formeaza bratele, umerii si capul. Este vorba de un echilibru
spatial de tip piramida cu baza patrata (unul din cele mai "stabile" si mai regulate
poliedre, dupa forma cubica). Astfel, forma superioara a corpului barbatului pare
conceputa dupa aceeasi "regula" (conceptie, viziune) dupa care a fost proeictata
si Piramida lui Keops - pentru care egiptologii folosesc sintagma "geometrie
sacra". Practic, elementele superioare ale trupului "Ganditorului" reprezinta o
mini-piramida, sau, mergand pana la capat pe firul acestei idei, o "mini-piramida a
lui Keops". Pentru a face o comparatie care tine mai mult de spiritualitatea celor
doua opere, putem aminti ca Piramida lui Keops nu are "cap" (varf). De ce?
Poliedrul conceput de vechii egipteni trebuia sa respecte religia politeista a acelor
vremuri, care punea in fruntea panteonului zeul Soare (Ra). Razele luminoase,
considerate a fi sapientale si fertilizatoare, trebuiau sa patrunda prin varf spre
interior, pe directia unei anume camere secrete a Piramidei. Pe de alta parte, in sens
opus, tot cu ajutorul razelor solare, sufletul faraonului urma sa urce pana la zeul Ra
si sa revina pentru o probabila reincarnare. La "Ganditor", varful piramidal este, in
deplina normalitate morfologica, capul. Numai ca acesta are o dimensiune mai
mica, pentru a se incadra perfect in forma piramidala si pentru ca mainile sa
cuprinda tamplele si nu sa sprijine barbia (o alta varianta a echilibrului acelei
pozitii).
Coincidenta? S-ar putea ca unii dintre cei ce citesc aceste randuri sa considere
aceasta comparatie drept pura speculatie. Dar sa nu ne desconsideram stramosii si
sa acceptam ca viziunea sculpturala a "artistului de la Hamangia" de acum sase
milenii a fost similara celei a proiectantilor Piramidei lui Keops. Inca un argument
in acest sens: numeroase statuete datand in mileniile IV-V-VI i.e.n., descoperite in
Romania, au trasate pe tot corpul meridiane (linii_ intrerupte de puncet bizare.
Specialistii au facut imediat o comparatie cu meridianele energiilor vitale
omenesti si acupuntura - ambele conceptii despre metabolism apartinand vechilor
chinezi. Este uluitor, dar se pare ca si in civiliaztiile stramosilor nostri existau
aceste preocupari (cunostinte) medical-filosofice.
4
Machu Pichu
Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortarete ascunse printre
piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaste adevaratul nume, ce
destinatie avea si de ce a fost parasita de bastinasi in secolul XVI, fara a fi atacata de
conchistadori. A scapat neobservata de europeni pana in secolul XX, cand a primit si
numele de Machu Pichu.
In secolul XII, enigmatica populatie ce-si spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast
teritoriul in nordul si vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridionala a
continentului - nu se stie nici acum cu precizie de unde. La fel de razboinici si necrutatori
ca aztecii, incasii au supus nu mai putin de 500 de alte etnii amerindiene. Nu s-au impus
prin cultura (nu cunosteau nici o scriere), ci printr-o temeinica, chiar spartana organizare
social-legislativa. Dar, mai presus de toate, aveau "obsesia" constructiilor de drumuri
pavate si de cetati-fortarete (inclusiv in jungla) menite sa reziste vesnic in fata oricaui
inamic. Capitala incasilor, Cuzco, era -arhitectural- comparabila cu Roma cezarilor. Dar
la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se afla cetatea Machu Pichu.
Gasita abia in 1911, aceasta citadela a fost conceputa ca un labirint citadin inexpugnabil.
La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate si totul a fost durat in patra: terase,
fotificatii, palate regale, locuinte simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, caramizi,
piete si un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principala, porumbul. Totul
se incadreaza intr-un plan urbanistic aparent "intortocheat", menit sa deruteze eventualii
invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant si abia fotografiile facute din avion i-
au pus in evidenta toate insusirile.
De fapt, ceea ce ii frapeaza cel mai mult pe cercetatorii istoriei amerindienilor este
incredibila coincidenta dintre opera mitica a lui Dedal ("inginerul" care a construit
Labirintul de incarcerare a Minotaurului, sau, in alta varianta, palatul-labirint al regelui
cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflecta la randu-i simbolul vietii
pline de meandre si in care drumul nu duce niciodata inapoi, ci mereu inainte, spre
moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (asa cum afirma poetul grec Theodorides),
Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din
Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotatia luptei cu timpul, el este adevaratul
prizonier.
Si inca o enigma: retelele de drumuri facute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de
km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, dupa reteaua romana de 90 de mii de km),
inclusiv poduri suspendate in zonele mlastinoase si nisipoase! De ce acest efort de taiere
de "autostrazi" in coastele anzilor, daca incasii nu au avut vehicule, necunoscand roata?
Nu lipseau borne indicatoare din 7 in 7 km si locuri de odihna din 20 in 20 de km. Ideea
utilizarii drept piste de aterizare-decolare a fost avansata de foarte multi cercetatori, dar
nu exista dovezi credibile... nu inca.. (Vom mai gasi astfel de ipoteze si de situatii
"bizare" si in alte articole ale site-ului). Nici un drum special amenajat nu ducea catre
Machu Pichu. Aceasta enclava (probabil a preotilor, putand adaposti doar 500 de
persoane) exista parca in afara timpului si spatiului, ascunzand mistere ince de nepatruns.

5
Micenienii Iliadei
De mai bine de 3000 de ani, citind Iliada lui Homer, oamenii sunt fascinati inca de
la primul vers: "Canta-mi, zeita, mania ce-aprinse pe Achile Peleianul". Versiunea
ultima, terminata in secolul al VIII-lea i.e.n. a fost atribuita lui Homer supranumit
"divinul". Cei mai multi cercetatori ai epocii bronzului au studiat perioada din
punct de vedere strict istoric si nu pentru a elucida misterele Iliadei. Nici unul
dintre acesti cercetatori nu au cantat cetatile troiene din nord-estul Turciei de
astazi, intariturile uriase ale cetatilor Micene, aurul sau faimos, vasele de razboi,
armele si limba celor de atunci. De fapt, Iliada este un fel de "povestea celor doua
orase", daca ar fi sa imprumutam un titlu din Charles Dickens. Unul dintre orase
era "Troia cea batuta de vanturi" dominand Dardanelele si celalalt Micene, incarcat
de aur si conducand coalitia greaca pana la portile Troiei. De cate ori este evocata
in Iliada aceasta cetate, ii este subliniata puterea. Chiar ruinele ei de astazi ii
conserva un aer majestuos, celebra poarta a zeilor deschizandu-ti parca o lume
plina de maretie.
Cetatea Micene era un veritabil centru administrativ asa cum se vede din ruinele
sanctuarelor, a magazinelor, palatelor imperiale. In Iliada, Agamemnon, regele din
Micene, era conducatorul suprem al armatei grecesti. Istoric vorbind, cetatea sa
domina Argolida si controla comertul din Marea Egee. In cautarile sale,
Schliemann a localizat o duzina de cetati miceniene. Printre obiectele funerare
gasite de acesta la Micene si expuse la muzeul arheologic national din Atena
figureaza o gravura miniaturala reprezentand un razboinic in spatele unui scut
amintindu-l pe acela purtat de eroul lui Hommer, Aiax. Un coif, asemanator
aceluia al lui Ulysse, are gravat un razboinic purtand jambiere de bronz si sabia cu
maner de argint frumos impodobit asa cum apar razboinicii in toate statuetele si
gravurile gasite aici. Se pare ca principii micenieni stransesera averi importante, iar
cetatea era in acelasi timp un important centru cultural. Au fost gasite multe masti
mortuare printre care si cea pe care Schliemann i-a atribuit-o lui Agamemnon, dar
de o mare importanta sunt se pare cele 1200 de tablete din Rylos, descoperite in
1939 de arheologul american Carl Blegen, asteptand sa fie descifrate. Distrus
complet in secolul V i.e.n. de Argosul vecin, Micene a jucat la randul sau un rol
important in distrugerea Troiei, cazand ulterior victima lacomiei vecinilor.

6
Saharienii, stramosii constructorilor de piramide
Sahara a fost, cu 3-4 mii de ani inainte de Marile Piramide (ridicate in mileniul III
i.e.n.), un ospitalier "atelier de arta" pentru triburile nomade pre-egiptene. Cu
ajutorul radarelor unor sateliti artificiali specializati - procedeul denumit
arheologie spatialala - au fost facute exceptionale descoperiri in zonele Bir-Safsaf
( la 900 km sud-vest de Cairo) si Nabta (200 de mile de Bir-Safsaf). Nomazii
saharieni se bucurau, acum 6-7 mii de ani, de o clima mai agreabila. Abundenta
precipitatiilor de atunci este confirmata de aducerea la lumina a unor autentice
bazine de acumulat apa ploilor, avand pereti de pamant inalti de 2 metri si laturi de
100-500 de metri. De-a lungul traseelor nord-sud si retur, strabatute o data sau de
doua ori pe an, saharienii au lasat gravate in piatra o bizara scriere pictografica
(probabil precursoare a hieroglifelor) si nenumarate blocuri stancoase (de 70-100
kg) cu desene zoomorfe si antropomorfe.
Initial arheologii doreau sa gaseasca urmele unui vechi fluviu saharian, disparut in
urma cu 7-8 milioane de ani. Civilizatia sahariana, considerata a fi pre-egipteana,
cunostea probabil fosta albie a fluviului, rutele migrarilor ei fiind insemnate cu un
fel de borne-indicatoare de oaze, unde reuseau sa cultive pamantul.
Dar poate ca cea mai spectaculoasa descoperire este aceea ce rastoarna cronologia
constructiilor megalitice (pietre gigantice delimitand un spatiu sacru). Insusi
Mircea Eliade aprecia ca inaintea complexelor de la Stonehenge, Carnac sau
Ashdown, datate mileniul IV-III i.e.n., nu exista nimic asemanator in Egipt. Iata ca
megalitii saharo-egipteni de la Nabta - ansamblu astronomic si de cult - au fost
ridicati in mileniul V i.e.n.! Aceasta senzationala informatie a anului 2000 pune in
evidenta doua aspecte esentiale:
1. inainte de Piramide, proto-egiptenii stiau sa manevreze blocuri de piatra de peste
100 de tone;
2. este confirmat pe deplin sensul influentelor cultului mortilor si al observarii
astrale, dinspre Mediterana orientala, Malta, si pana in Irlanda de astazi.

7
Sumer sau istoria de dincolo de istorie
Se stie ca, inaintea primei dinastii din Ur, Sumerul isi atribuia mii de ani de
civilizatie neintrerupta. Listele regale scrise candva in Babilon enumerau 10 regi
inainte de Potop si 19 dinastii de la Potop pana la sfarsitul celei de a treia dinastii
din Ur. Dupa alta lista, 8 regi antediluvieni ar fi domnit in total 241200 de ani sau
456000 ani, calculele facandu-se in sars sau cicluri de 360 de ani. Pe pamantul de
langa Eufrat sumerienii intemeiaza orase ca Ur, Umma, Nippur, Lagas pe care
lupte sangeroase pentru suprematie le-au macinat lent. Stramosii lor, scria Beroses
in Babilon prin secolul III sau IV i.e.n., veneau dintr-o rasa de monstri, jumatate
oameni, jumatate pesti, iesiti din Golful Persic si care au adus e pamant civilizatia.
Pastori si agricultori, sumerienii au inventat sistemul de irigatii pentru a smulge
pamantul din ghearele secetei si a-l face sa produca mai mult. Comercianti abili, si-
au construit cu inteligenta bunastarea. Inceputul mileniului III i.e.n. ii gaseste cu
temple impunatoare ce dominau viata oraselor. Aici erau adorati, in sanctuarele
impodobite cu mozaicuri policrome, Inanna (Zeita Urukului) si Dumuzi sau
Tammuz, iubitul ei divin, pastorul zeificat. Institutiile administrative, legislatia
(abundenta "codicelor" de legi o dovedeste), arta - fusesera deja inventate. ca si
scrisul pe placute de lut. Dupa 2800 i.e.n. templele iau forme gigantice. Ele isi
ridica terasele in forma piramidala a ziguratului pana la inaltimi ametitoare. Apar
cilindrii-pecete pentru a consemna si pecetlui tranzactiile comerciale. Viata
comerciala a Sumerului isi intinsese ramificatiile pana in Egipt si India. Casele -
patrulatere cu doua etaje - aveau dubla functie de locuinta si de cavou. Viii
"locuiau" deci laolalta cu defunctii, poate dintr-un sentiment de compasiune. Dupa
moarte omul trecea pentru sumerieni intr-o cumplita lume subpamanteana a
tenebrelor si pulberii. Totusi, misterul eternei reintoarceri, al perpetuei deveniri,
incarnat de povestea perechii mitice Inanna-Dumuzi crea o ciudata dualitate in
sufletul sumerianului ingrozit de "casa pulberii" (groaza pe care nimic nu a
sugerat-o mai profund decat celebrul Ghilgames) dar traind si aspiratia renasterii.
Fara a avea un sens metafizic, moartea putea capata un inteles initiatic, asa cum s-a
presuspus dupa descoperirea Cimitirului regilor din Ur, datat 3500 i.e.n., unde,
numarul mare de persoane ingropate intr-un fast incredibil laolalta cu defunctul, a
facut posibila ipoteza "casatoriei mistice".
Iar viata, de o imensa tristete si lipsa de speranta, era guvernata de sfera zeilor
organizati in adevarate triade - si de aceea a demonilor. Oamenii, executanti ai
vointei divine, traiau intr-un politeism naturistic completat de artele magice
destinate sa-i potoleasca pe demoni. Arta, expresie a colectivitatii, este inca
anonima si statica - scrie Sabatino Moscati in "Vechi imperii ale Orientului"
deoarece ca si in lumea egipteana aici este foarte greu sa intrevedem liniile unei
evolutii, estompate pe de alta parte si de timpul imens care ne desparte. Epopeea
8
lui Ghilgames, ecou al literaturii sumeriene, contine totusi o pecete personala -
aceea a destinului ce se povesteste pe sine insusi, a unui ipotetic Ghilgames,
personaj si autor totodata.
Sumerienii - autorii civilizatiei cu orizontul cel mai practicist din vechime - au fost
creatorii unei arte "cerebrale", "intelegand prin aceasta prevalenta gandirii asupra
impresiei". Decaderea Sumerului a concis cu momentul cel mai fertil al artei sale,
cand se scriu opere istorice, cosmogonii, imnuri, texte epice prelucrate ulterior de
tot Prientul. O putere vecina ridicata amenintator profita de luptele dintre orasele
sumeriene si de epuizarea Sumerului in urma navalirilor succesive. Hammurabi,
regele Babilonului, Il cucereste iar fiul acestuia, dupa ce distruge Ur-ul, il va scoate
din istorie.

9
Intre Babilon si Ninive
Lumea babiloniana si asiriana, intr-un cuvant civilizatia akkadiana, s-a contruit pe acel
strat de civilizatie fertil care a fost Sumerul, gigantizand tot ceea ce absorbise. Din
babilon si pana la Ninivve, mai bine de doua mii de ani, aproape orice opera
arhitectonica, sculpturala, picturala, a fost destinata parca in primul rand sa impresioneze
si nu atat sa placa. Suntem intr-o lume care traieste cu obsesia colosalului, acel colosal
obligat parca sa umple vidul vietii - viata terorizata cu ritualuri, de lupte cumplite, de o
clima secetoasa, de inundatiile Tigrului si Eufratului, de vanturi sufocante. Alaturi de zeii
si ritualurile Sumerului, aici se infrunta zeii semiti Marduk si Tiamat - emblema a
insecuritatii si permanentelor dezchilibre. Dualitatea se reflecta si plan moral si spiritual.
Lumea reala nu putea fi decat un corespondent al uneia celeste; orice obiect nu constituie
decat o copie palida a unui model ceresc, prefigurand, la un mod rudimentar, celebrul
model platonician. Urmand exemplul fortelro cosmice, alchimistii aspirau la transmutatia
metalelor. Templele trebuiau si ele sa simbolizeze lumea si diviziunile Universului iar
magia nu constituia decat un mod neintrerupt de comunicatie dintre cele doua lumi.
Considerand ca elementele au un suflet, babilonienii operau un animism cu implicatii
metafizice. Sa intelegem ca la ei colosalul juca rolul superlativului, tinea locul
abstractizarii. Nu vom intalni de aceea aici efortul spre sistematizare a credintelor ci un
efort al vietii reale de a se suprapune, printro stranie metafizica a colosalului, celei divine,
unui model celest. Turnul Babel a dorit stergerea granitelor dintre contingent si
transcendent pentru a realiza deci comunicarea absoluta a unui flux de gandire uman cu
divinul. Gradinile suspendate doreau o modificare geografica rivalizand cu fortele zeiesti
prin proiect si grandoare. Planul orasului Ninive se considera proiectat dupa o "scriere
cereasca", dupa omologul sau transcedental.
In aceasta lume bibliotecile cuprind totusi zeci de mii de tablite cu semne cuneiforme, se
rescrie, se copiaza, mai putin insa se creeaza, scarile si zidurile palatelor sunt gigantice,
ca si fortificatiile crenelate. Portile sunt monumentale; reprezentarile de animale au talii
colosale; basoreliefurile gigantice acopera peretii edificiilor; opulenta regala devine
sufocanta. Palatele lui Assurnasirpal, Asarhaddon, Assurbanipal, Sargon, Sennaserib au
uluit pe arheologii secolului 19. Descifrarea tablitelor a luminat apoi si enigma acestor
mormane de lut: aflate intr-o lupta pe viata si pe moarte, Babilonul si Asiria au reusit o
sinteza care a consemnat chiar dezastrul lor. Nici o lume nu a imortalizat vreodata cu
atata sange rece in literatura si in arta ei momentele sale de cruzime ca acesti obsedati de
suprematie, contopire, dominatie. Arta reflecta cruzimea cuceritorilor: de un realism bizar
ea concureaza cu fotografia. "Tara negustorilor" nu cunostea seninatatea. Arta si fastul,
actele ei de cultura slujeau puterii opulente si autoritar iar artistul nu insemna aproape
nimic, fiind redus la postura de executant anonim.Articol adaptat dupa articolul publicat
de Mirela Roznoveanu in almanahul Magazin din anul 1983

10
Piramida lui Keops
Constitue piramida lui Kheops un mesaj peste veacuri asa cum ne sugera Diderot
înca de acum 200 de ani?

Piramida a fost construita în timpul dinastiei a IV-a (acum 4500-4700 de ani),si


face parte din complexul de la Giseh, oras egiptean situat in apropierea orasului
Cairo. Alaturi de Marea Piramida, din complex mai fac parte: piramidele lui
Khefren si Mykerinos si Marele Sfinx.
Printre interesantele caracteristici ale Marii Piramide este situarea ei precisa fata de
punctele cardinale: laturile de N-S au o abatere de numai 2'28", cele de la V-E de
5'30" si respectiv 2'30".
Cel caruia i se atribuie deschiderea piramidei lui Kheops este fiul lui Harun al
Rasid, califul arab al-Mamum, care a adus la poalele piramidei, pe atunci inca
placata cu stralucitoare placi lustruite, o intreaga armata de cioplitori, arhitecti si
forta de munca. Se spune ca intre placile invelisului piramidei nu putea fi introdusa
nici macar varful unei lame damaschinate. Scopul califului era sa descopere
tezaurul faraonilor, dar mai ales, armele inoxidabile, sticla incasabila si alte minuni
despre care se credea ca ar fi abundat in camera mortuara. Desi Strabon spunea ca
pentru a intra in piramida trebuia sa:"ridica lespedea de pe partea laterala a
piramidei, la o inaltime nu prea mare de sol, si sub ea ai sa dai de intrarea care
duce la mormant", lucrurile nu au fost atat de simple. Au durat luni de zile de
munca asidua pana cand au perforat in piramida un culoar de treizeci de metri.
Iar culoarul relizat ducea intr-un coridor ingust ce facea parte dintr-un adevarat
labirint, care i-a condus, pana la urma, la un sarcofag gol, din granit, asezat in
camera mortuara. Unii cronicari arabi afirmau insa ca sarcofagul continea "corpul
unui barbat acoperit cu o cuirasa de aur, incrustata cu diferite pietre pretioase; pe
piept era asezata o sabie de o valoare inestimabila, iar in apropierea capului se
gasea un rubin cat un ou de gaina", iar altii ca ar fi continut doar"un cadavru
descompus de timp". Dar cei mai multi oameni de stiinta considera aceste afirmatii
nefondate. Una din ipotezele emise ar fi ca mormantul sa fi fost jefuit inca din
timpul construirii sale. Dar faptul ca ii lipsea capacul si ca nu existau urme de
efractie in jur, ar indica mai bine ca mormantul n-ar fi fost folosit niciodata.
Alti faraoni din dinastia a patra (2600-2480 i.C.) - Khefren si Mykerinos - si-au
construit piramide proprii, inconjurate, dupa modelul Marii Piramide, cu altele mai
mici pentru sotii si cu morminte destinate marilor dregatori.
Cele trei mari piramide seamana nu numai la infatisarea exterioara, dar si prin
structura interna, cel putin in ceea ce priveste culoarul descendent si camera
subterana. In piramida lui Kheops ea are o destinatie necunoscuta, in cea a lui
Khefren serveste drept capela mortuara, la fel ca si in piramida lui Snefru
(intemeietorul dinastiei a V-a 2723-2563 i.C.), construita in jurul anului 2600 i.C.
11
Dar cea mai complicata arhitectura interioara, prin dispunerea complexa a spatiului
este tocmai Piramida lui Kheops.
Schema interiorului, aceeasi pentru cateva din cele mai importante piramide, ridica
indoieli serioase in ceea ce priveste parerea generala, dupa care ele ar fi
monumente funerare inaltate deasupra unui mic cavou si avand scopul de a proteja
ramasitele pamantesti ale faraonului, pentru ca spiritul (corpul astral) - Ka - sa nu
paraseasca trupul. Pare bizara, astfel, lipsa de inventivitate in gasirea unei solutii de
inchidere a incaperilor mortuare, care se multumesc sa copieze modelul celei mai
vechi piramide, a lui Snefru; si cel mai curios este ca nu au zidit macar culoarul
catre camera mortuara.
Amplasarea intrarilor, pare de altfel dictata de considerente rituale, mai mult decat
de ratiuni de securitate. Inca de la prima piramida - de tip mastaba - construita in
jurul anului 2700 i.C. de Imhotep pentru faraonul Zoser, culoarele de acces si cele
de iesire erau orientate spre Steaua Polara
Ipoteza conform careia piramidele ar fi fost "observatoare astronomice
perfectionate, cu temperatura constanta, create in camera mortuara", nu sunt foarte
reusite, locul neoferind lucruri cu adevarat interesante.
Mai corecta pare totusi ideea piramide=monumente funerare extrem de fastuoase.
Mai ales ca, dupa vechile credinte egiptene (ipotetic), in lumea de dincolo
muritorul ar fi putut lua cu el tot confortul posibil: servitorii (sub forma unor
statuete care, insuflandu-li-se viata, puteau sa-l serveasca pe raposat), obiecte
uzuale si de fast, sau alimente de cea mai buna calitate.
Conform estimarilor, construirea piramidelor ar fi costat foarte mult, dar numai in
mormantul din Valea Regilor a faraonului, nu foarte important, Tutankhamon, s-a
descoperit o imensa cantitate de obiecte pretioase: numai valoarea sicriului interior,
facut in intregime din aur. Daca acest rege, in timpul domniei caruia: decazuse
credinta in zei, existau numeroase conflicte interne, si alte catastrofe, valoarea
tezaurului era atat de mare, dar la ceilalti faraoni, mai bogati si mai puternici?
Un argument contra ipotezei mai sus numite este acela ca in nici o piramida nu s-
au gasit ramasitele pamantesti ale faraonului, nici chiar atunci cand se sconta pe
prezenta lor.
Astfel, in Marea Piramida a disparut capacul sarcofagului, si nu sarcofagul in sine
care este din granit rosu. Sau poate nu a fost niciodata asezat la locul sau.
In piramida lui Khefren, in care a patruns, in 1818, se credea pentru prima data
cineva, tot printr-o deschizatura, Giovani Bathista Belzoni, desi mormantul era
acoperit pe jumatatede o placa grea de piatra, se gaseau inauntru cateva vase si o
inscriptie araba care dovedea ca nu Belzoni fusese primul. Dar camera mortuara
era goala, iar sarcofagul cu greu ar fi putut fi scos prin usa pe jumatate zidita, si
nici nu existau urme de efractie.
Egiptologul Zaharie Gonem, directorul santierului arheologic din Saqqara a
descoperit in noiembrie 1953 o piramida noua, necunoscuta pana atunci, a unui
faraon necunoscut. Pe drumul pana la camera mortuara s-au gasit o multime de
12
obiecte de cult si podoabe, cara ar fi putut fi luate de jefuitorii de morminte care ar
fi putut intra mai inainte in piramida, fapt ce a intarit speranta descoperirii unui
mormant nejefuit. Dupa cartusul din jurul semnelor hieroglife parea sa fie vorba
intr-adevar de un faraon: Sekemkhet. Culoarul principal se termina in fata unui zid
intact, in spatele caruia a aparut camera mortuara cu "un splendid sarcofag alb din
alabastru transparent, care stralucea ca soarele", care la prima vedere parea un
monolit. Pa acesta se mai vedeau inca resturi din "coroana de inmormantare". Dar,
la deschidere, s-a dovedit ca sarcofagul era gol.
Ipoteza inmormantarii simbolice in sarcofag doar a spiritului faraonului Ka, ridica
numeroase semne de intrebare, izvorate mai ales din interpretarea credintei vechi
egiptene. Desi credinta ca imbalsamarea se facea tocmai pentru a asigura existenta
lui Ka, faptul ca invelisul fizic, trupul, cu creierul, si organele interne depuse in
"canope", este descompus morfologic, inseamna ca nu poate exista nici Ka, trupul
astral. Egiptologul ceh Lexa spune ca:"Afirmatia lui Herodot, potrivit careia
spiritul - in credinta vechilor egipteni - traieste cata vreme cadravul ramane intact,
este inexacta. Nu am gasit pana acum nici o referire in acest sens in vechile texte
egiptene. Ca existenta spiritului nu depinde de starea trupului lipsit de viata, ne-o
arata textul Pir.653..."
Dupa credinta vechilor egipteni, se putea ca spiritul sa fie insuflat, prin ritualuri
magice, unei statui, ce ar fi reprezentat persoana defuncta. Dovada o gasim pe
peretele de nord al piramidei lui Zoser, intr-o incapere de mici dimensiuni,
"serdab", unde se afla statuia faraonului. De ce atunci o piramida?
Sub piramida lui Zoser, in labirintul coridoarelor, se afla un basorelief ce-l
reprezinta pe faraon alergand. Este vorba probabil de reprezentarea artistica a
sarbatorii "seda", initiata cu prilejul comemorarii jubiliare a 30 de ani de domnie a
unei dinastii, prilej cu care fiecare faraon, dupa scurgerea "mandatului de
functionare", trebuie sa faca dovada conditiei sale fizice si a fertilitatii sale. In
epoci mai vechi, faraonul care nu facea fata la probele respective era suprimat. In
timpul lui Zoser se renuntase la acest obicei.
Desi cei care "sponsorizau" construirea piramidelor, erau preotii, tot ei erau cei
carora le era supusa aprobarea construirii, si acceptau. De ce?
Pe masura ce Egiptul si istoria sa devin tot mai cunoscute, piramidele sunt
considerate, pe rand: un "bilant de piatra" al succeselor curtezanei Rhodopis",
iubitii ei trebuind sa contribuie fiecare cu cate o piatra; ca monumente in memoria
atragerii lui Sufis(Kheops) la dreapta credinta (idee venita pustnicului Syncellus in
secolul 8); ca hambare de cereale ale biblicului Iosef; ca monument al victoriei
tribului hicsosilor asupra Egiptului; ca o previziune cifrata a viitorului lumii; ca
sculpturi de proportii desavarsite; ca observatoare astronomice.
Pornind de la constatarea ca erau mai multe piramide decat faraoni-domnitori in
perioada construirii acestor monumente, fizicianul englez Kurt Mendelsohn
apreciaza ca motivele trebuie sa fi fost de ordin economic. Prin construirea

13
continua s-au evitat crizele economice, framantarile sociale, si eventual,
participarea la o lucrare comuna, unifica si centralizeaza triburile.
S-a ajuns mai apoi la intrebarea daca mumificarea nu avea ca scop conservarea
unor tesuturi, intr-o anumita stare care sa permita clonarea acestei culturi de
tesuturi pe un individ, in primul rand faraonul. Dupa ce s-a dat publicitatii stirea,
mai putin demna de incredere, dupa care biologii de la Universitatea din Oklahoma
ar fi descoperit in luna martie a anului 1963, la mumia printesei egiptene Mene,
celule epiteliale capabile de a fi revitalizate.
Ritualurile de inmormantare ale tuturor popoarelor, totusi, nu urmaresc si nu
incearca sa asigure defunctului o viata fizica viitoare, ci dimpotriva, vor sa previna
revenirea lui, orice forma ar fi imbracat ea. Cu atat mai putin o dinastie domnitoare
al carei urmas abia asteapta sa ajunga pe tron.
Interpretarea autorului arab Abdul Ali Masudi atribuie actiunea de construire a
piramidelor regelui Surid, caruia astrologii i-ar fi destainuit taina unei proorociri
asupra viitorului sumbru al lumii. Astfel el a dat ordin sa se ridice piramidele,
adaposturi rezistente chiar si incazul impactului cu stele cazatoare. Ca in tainite
ascunse ar fi depozitate: tezaurul vechii intelepciuni egiptene, al aritmeticii si
geometriei, astrologiei si medicinii, instrumente din otel inoxidabil, sticla flexibila,
licoarea nemuririi si otravuri groaznice, a fost o urmare fireasca a evolutiei
ipotezei.
Tocmai in scopul descoperirii acestor tainite au fost amplasate sub piramida lui
Kheops calculatoare ultrasensibile, actionate de particule de radiatie cosmica, ce
inlocuiau intr-o anumita masura razele roentgen. Astfel s-a obtinut imaginea
tridimensionala a interiorului piramidei.
Sectiunea prin Marea piramida prezinta un mare interes. Felul in care sunt dispuse
incaperile din interior fac dovada celei mai mari ingeniozitati si complexitati:
interiorul ei destinat - dupa pareri unanime - a adaposti trupul faraonului mort, sau
macar a simula acest lucru, demonstreaza cu totul altceva: spatiile interioare erau
construite pentru a servi unor oameni vii.
Ele sunt aerisite prin doua guri de ventilatie, ce comunica la nord si la sud cu cele
mai spatioase incaperi interioare, desi pastrarea lor ridica o problema serioasa
constructorilor. In plus, daca prototipul, piramida din Meidum, are doar un coridor
simplu care respectand schema initiala, porneste din extremitatea nordica, trece
exact pe sub centrul bazei si de aici, urmand o linie ascendenta, da intr-o incapere
spatioasa la nivelul bazei piramidei, Marea Piramida prezinta un mecanism foarte
complicat, compus in esenta din 3 nivele: unul la mare adancime, sub baza
piramidei, altul putin deasupra bazei si al treilea cam la jumatatea inaltimii.
Ipotezele dupa care aceste spatii ar constitui un labirint ce ar avea ca scop ratacirea,
si in ultima instanta moartea eventualului profanator, sunt putin romantice. Astfel
s-a adoptat ipoteza unanima ca ar fi vorba de spatii construite in interiorul
piramidei din motive pur tehnice, acelea de a micsora suprasolicitarea. Ludvik

14
Soucek sustine ca din contra acestea ar fi ridicat probleme pe care o piramida
compacta nu le-ar fi pus.
Astfel ca afirmatia lui Masudi poate contine si un graunte de adevar - poate ca
piramida ar fi trebuit sa salveze viata faraonului in caz de primejdie. Acest fapt ar
explica si amplasarea pirmidelor in imediata apropiere a palatelor faraonilor.
Constructii asemanatoare mai sunt in imprejurimile Egiptului si in zona Marii
Mediterane, dand nastere unei ipoteze conform careia ar fi aparut in urma socului
provocat in trecut de o catastrofa a carei recidiva ameninta ca sabia lui Damocles.
Se mai vehiculeaza ideea conform careia coridorul de acces in Marea Piramida are
un unghi de inclinatie astfel incat sa se orienteze spre Alfa Dragonis, fapt care ar fi
putut sa se intample sau in 3400 i.C. sau in 2100 i.C., ambele date fiind departe de
anii domniei dinastiei a patra. Problema deschisa (daca intr-adevar orientarea era
dupa Alfa Dragonis).
Despre piramide s-au emis si ipoteze mai simpliste, si poate de aceea mai
adevarate. Se afirma ca acestea precizeaza pentru prima oara în istoria agriculturii
aparitia unor norme, "legiferari", bazate pe o îndelungata practica agricola,
obligatorii pentru intreaga populatie: "In ziua in care locuitorii din Delta Nilului
vedeau in timpul pranzului ca fata de nord a piramidei este umbrita, insemna ca se
putea incepe semanatul. Fenomenul se petrecea la 14 octombrie, data care si astazi
determina in Egipt inceputul muncilor campului" (dupa lucrarea arhitectilor
Georgeta si Traian Chitulescu: "Sapte monumente celebre").
In aprilie 1977 la congresul de astronomie de la Acapulco profesorul J.J.Hurtak a
prezentat pentru prima oara in public 2 imagini senzationale, facand parte din setul
trimis de sonda spatiala americana Mariner 9, inca din 1972, dar uitate. Obtinute la
un interval de 6 luni, sub unghiuri diferite dovedeau ca pe solul martian se afla un
ansamblu de 4 piramide tetraedrice, cu fetele si muchiile regulate, identice ca
aspect cu piramida lui Kheops, insa de 10 ori mai mari. Langa ele, un chip uman
urias, sculptat intr-o stanca avand 1500 m. diametru si 500 m. inaltime, care
priveste spre cer cu un zambet prietenesc.
Explicatiile oferite de NASA atunci au fost: aglomerare de stanci sculptate de vant.
In 1976 statia automata Viking-Orbiter a fotografiat "complexul piramide-sfinx"
sub un unghi diferit si de la o inaltime mai mica. Richard Hoagland spune ca
fotografiile reprezinta "indicii serioase privind prezenta unor vechi civilizatii
martiene"
Articol primit prin e-mail de la Radu Sarbu, caruia vreau sa-i
multumesc si pe aceasta cale

15
Descpoeriri arheologice -armuri romane
Cel mai mare depozit de armuri romane descoperit in Marea Britanie in ultimii 40
de ani, a fost adus la lumina recent, la Carlisle, unde s-a aflat fortul roman
Luguvallium, la capatul vestic al Zidului lui Adrian, scrie revista Archeology.

In depozitul de armuri a fost gasita si o aparatoare de umar care - afirma Thom


Richardson, Custode al Oriental and European Armour at the Royal Armouries -
poate fi "o piesa cruciala pentru intelegerea modului in care erau construite
armurile in acea vreme". Pina in prezent, explica specialistul, au mai fost
descoperite astfel de elemente de armura, dar
modul de confectionare al ansamblului nu a fost clarificat.
Aparatoarea de umar este alcatuita din solzi de fier, prinsi impreuna cu fire de
bronz si seamana foarte mult cu cea infatisata intr-o statuie a unui legionar roman
descoperita la Alba Iulia, fosta colonie Apulum.

Legionarul de la Alba Iulia poarta o combinatie de platosa si armura cu solzi, cu


aparatori de brate laminate, asemanatoare cu alte piese descoperite la Carlisle.
Platosa era prinsa de trup de obicei cu benzi interioare de piele, in timp ce camasa
de zale era asigurata cu mai multe fire de metal, infasurate impreuna.

Depozitul de armuri de la Carlisle a fost descoperit intr-o cladire care a fost


probabil atelierul unui armurier, in partea de nord a fortului Luguvallium.
Richardson a mai precizat ca spera ca datorita locului mai uscat in care au fost
gasite armurile sa se fi pastrat benzile interioare de piele, care sa ofere mai multe
date despre articulatiile placilor de metal.
Legaturile de piele s-au distrus la cele mai multe elemente de armura, din orice
perioada.

Potrivit estimarilor specialistilor, armurile de la Carlisle dateaza din anii 120 - 130
d.H.. In iunie 122, imparatul Adrian, insotit de cavaleria grea si membri ai elitei
Garzii Pretoriene, a vizitat Britania, in cadrul turului granitelor de nord ale
imperiului. Atunci el a decis constructia zidului, ca limita a jurisdictiei civile
romane.

16
Noi secrete ale piramidei lui Keops

Articol preluat de pe site-ul Yahoo, versiunea franceza!


Piramida lui Keops, cea mai mare dintre cele trei piramide de la Ghizeh, ar putea
dezvalui noi secrete. O echipa de cercetatori francezi afirma ca a localizat cu
precizie intrarea in galeriile necunoscute, a caror existenta a fost doar dedusa si
unde se banuieste ca ar exista alte morminte regale, informeaza AFP.
Galerii si camere ascunse
Cei doi arheologi, Jacques Bardot si Francine Darmon, s-au folosit de noi metode
de investigatie pentru a incerca sa dezlege acest misterul piramidei si sa dejoace
planurile de inselare a ochiului si mintii, concepute de arhitectii faraonului. "Toata
lumea stie ca in piramida lui Keops mai exista si alte galerii si camere, dar nimeni
nu a reusit pina in prezent sa le localizeze. Daca ar exista un mormint in interiorul
piramidei, ar trebui sa putem sa determinam calea de acces cu o eroare de
maximum o piatra", a explicat Jacques Bardot.
Folosind tehnici de macrofotografie, cei doi arheologi au cercetat sute de metri de
galerii frecventate de turisti ajungind la concluzia ca multe dintre inbinari sint
false, ele fiind acoperite de constructorii antici cu mortar si gips. "Nici un arheolog
nu si-a dat seama pina in prezent ca se afla in fata unui sistem de machiaj unic in
istoria arheologiei egiptene", a explicat Jacques Bardot.
Arhitectii faraonului au pacalit istoria
In a doua etapa, prin aceleasi proceduri macrofotografice si de imagine negativa,
arheologii au stabilit ca anumite imbinari adevarate au fost tratate intr-un mod
special. Ansamblul descoperirilor a permis localizarea pietrelor plasate pentru a
inchide accesul la camere sau galerii secrete. Ca indiciu suplimentar, autorii au
descoperit pe o piatra o mica hieroglifa destinata sa precizeze destinatia pietrei si
pe care zidarul antic a uitat sa o sterga.
Arheologii francezi au mai ajuns la concluzia ca nisipul descoperit in timpul
forajelor realizate de compania Electricité de France in 1987 in aceste galerii
servea la izolarea fonica: odata umplute coridoarele cu nisip, era mult mai greu ca
prin ciocanire sa poata fi deosebite zonele pline de cavitati.
Ipoteza trebuie verificata
In opinia arheologilor francezi, tot acest sistem de protectie era destinat mascarii
accesului la un ansamblu de trei camere, situat in apropiere de camera regelui, si
unde se afla un al doilea mormint de rezerva, care ar putea adaposti chiar
sarcofagul faraonului sau al mamei sale, Hétep-Eres sau ar putea fi goala. "Dar nu
exista nici un motiv sa credem faraonul ar fi construit toate acestea pentru nimic",
estimeaza Jacques Bardot.
Deocamdata, rezultatele acestor lucrari vor fi oficial prezentate autoritatilor
egiptene si abia mai tirziu, dupa obtinerea autorizatiilor necesare, vor avea loc
sapaturi franco-egiptene pentru verificarea acestui ansamblu de teorii.
17
"Ei, anticii...".

Va prezint in continuare cateva materiale pe care le-am primit saptamana trecuta


prin e-mail de la Radu Biovan, un tanar student la Automatica insa pasionat si el de
antichitate. Am hotarat sa le pun pe toate intr-un singur articol, pe care sa-l
intitulez simplu "Ei, anticii...".
Astronomie antica
Miscarea de revolutiei a Terrei in jurul Soarelui este de 365,242500 zile dupa
calendarul gregorian si de 365,242129 zile dupa civilizatia Maya. Astazi, aceasta
miscare se considera a fi de 365,242198 zile, rezultat obtinut datorita
instrumentelor ultramoderne. Deci, indienii dau o cifra mai exacta. Ori, ei nu
dispuneau nici de telescoape, nici de alte instrumente.
Anticii cunosteau durata lunatiei (durata dintre doua faze identice ale Lunii) cu o
toleranta de 34 de secunde - 4 zecimi de miimi din 24 ore. In privinta perioadei de
revolutie a planetei Venus, eroarea lor, in 50 de ani, nu a depasit 7 secunde.
Bolta cereasca isi incheie lenta sa miscare ciclica intr-o perioada de 25.920 de ani,
cifra pe care o intalnim in multe texte sumeriene aflate in bibliotecile din Nippur si
Sippar.
Un dinte de mamut descoperit in partea de rasarit a Europei, marcat cu lunii
reprezentand zilele lunii lunare, inclusiv cele ale lunii invizibile, fac dovada unor
observatii datand de acum 30-35 mii ani.
Giordano Bruno a fost ars pe rug la 17 februarie 1600 pentru ca afirmase ca
Universul este infinit si cuprinde o multime de planete locuite. Ori, cu mii de ani
mai devreme, aceasta idee era inscrisa pe piramide si in cartile sfinte din Indii si
din Tibet. Cartea in sanscrita Vishnu - Purana, proclama formal ca Terra nu
reprezinta decat una din miliardele de lumi locuite care exista in Univers. Un text
tibetan spunea ca: "Universul are atatea lumi, incat Budha insusi nu le-ar putea
numara".

Geografia anticilor
In textele sacre ale Indiilor, Egiptului, Orientului Apropiat si Americii, Pamantul e
rotund.
In Egiptul Antic, zeita soarelui declara: "Priveste, Pamantul e acolo, in fata mea, ca
o capsula. Pamanturile zeilor, spusei, sunt in fata mea ca o minge rotunda."
(Papirusul demotic din Leyda).
Pentru egipteni, Pamantul se supunea, in miscarea sa, acelorasi legi ca si celelalte
planete, si anume Jupiter, Saturn, Marte, Mercur si Venus. Despre Soare, textele
egiptene il vad lansat de-a lungul Spatiului si il numesc "sfera care navigheaza in
sanul Zeitei Nu" (cerul).
In Kabbala (cartea Zohar), citim: "Intregul Pamant locuit este ca o sfera care
pivoteaza. Locuitorii ei sunt unii dedesubt, altii deasupra. Pe cand intr-o regiune e
18
noapte, in alta e zi, cand in unele locuri oamenii vad zorii de zi ivindu-se, in alte
locuri seara se lasa".
Regasim pana si in textele biblice cele mai vechi referiri care evoca un Pamant
"suspendat" in vid "deasupra neantului" (Cartea lui Iov, 26,7).
Mai tarziu, un ecou al acestei invataturi antice se regaseste la unii teologi ai
crestinismului. Astfel, sfantul Beda Venerabilul si Guilleume de Conches vorbesc
despre forma sferica a Pamantului. Biblioteca Saltikov - Scedrin din Leningrad
pastreaza o biblie din secolul XIV care a apartinut casei regelui de Navarra, ale
carei ilustratii in culori reprezinta planetele, Luna si Soarele ca niste corpuri
sferice.
Unele date ne indreptatesc sa credem ca anticii cunosteau nu numai forma, ci si
dimensiunea Pamantului. Eratostene si Aristotel vorbesc despre o circumferinta
atat de apropiata de lungimea reala, incat nu ne vine sa credem. Stadiul, unitatea de
lungime in Grecia Antica, este in legatura cu aceeasi marime - circumferinta
planetei. El reprezinta a 1/216.000 parte din ea. Ramenul - unitate din Egiptul
Antic reprezinta 1/108.000.000 din aceasta baza de calcul. Masura sacra din
Egiptul Antic, "piciorul piramidelor" (0,63566 metri) este exact a 10 milionime din
raza care leaga centrul Pamantului de unul dintre Polii sai. Metrul reprezinta a 40
milionime parte din circumferinta.

Cunostinte cosmogonice
Atat sumerienii sat si fenicienii spuneau ca la inceput nu exista decat Marea din
care a aparut Pamantul. Textele egiptene mentioneaza un Ocean primitiv ale carui
ape acopereau Lumea, pentru ca in cele sin urma acesta sa dea nastere vietii. Rig-
Veda (in India) spunea ca Lumea s-a nascut din Apa imensa care umplea tot
Universul. La fel, in textele chinezesti, Pamantul, la inceputuri era inundat. In
Biblie apare pasajul "Apoi Dumnezeu a spus: Sa fie o intindere intre ape." Aceasta
opinie o gasim si la indienii din cele doua Americi. In Popol-Vuh, carte sacra a
indienilor Quiche, citim: "Suprafata Pamantului nu se ivise inca in acel timp. Nu
exista decat Marea Rece si imensa intindere a Cerurilor." Asta presupune ca toate
aceste texte au o origine comuna.
Coincidentele privind calendarul: in Orientul Apropiat, in Egipt si in Indii, anul era
impartit in 12 luni. Aceeasi impartire si dincolo de Atalntic si chiar in America de
Sud. Semenele zodiacului - un simbolism astral dintre cele mai vechi din istorie.
Ele sunt cunoscute din totdeauna in Sumer, in India si China. Dar si in America,
unde exista o coincidenta de 9 semne din 12.
Teorii asupra materiei
Caldeenii, in Diodor din Sicilia, spuneau ca: "materia constitutiva a Lumii este
vesnica si indestructibila." In India si in Grecia se afirma ca atomul este indivizibil.
Datorita micimii lui scapa organelor noastre de simt. El nu a fost niciodata creat,
este indestructibil, deci vesnic.

19
Originea hartilor antice
Precizia unor harti marine din Evul Mediu, autorii lor afirma ca le-au reprodus
dupa hartile vechi, conservate in biblioteca din Alexandria. Unele reprezinta, destul
de bine trasate, contururi de pamanturi si continente care nu vor fi descoperite
decat dupa cateva secole.
Australia descoperita la sfarsitul secolului XVII - inceputul secolului XVIII apare
pe o harta din 1510.
Harta Antarcticii a lui Orontius Finus din 1532, desi continentul a fost descoperit
in 1820, are contururile aproape de configuratia actuala. Cicero, pentru care
Pamantul are forma sferica, spune ca cele 2 regiuni extreme sunt acoperite cu
zapada (asta cu 2.000 de ani inainte ca vasele primilor exploratori sa se fi apropiat
de gheturile antarctice). Comparand cele 2 harti, pe aceea a lui Orontius se vad
rauri si fiorduri adanci in care acestea se varsa. Acum, Antarctica nu are nici
fiorduri si nici rauri, dar unde harta veche semnala cursuri de apa, exista astazi
ghetari care aluneca incet spre ocean. (oricum originalul dateaza de cel putin 4.000
ani i.C., inainte ca un scut de gheata sa acopere in intregime Antarctica.)
Pe harta luio Ptolemeu Europa de Nord este marcata cu zone albe. Dupa
reevaluarea recenta a ultimei glaciatiunui, aceste zone se suprapun regiunilor cu
gheturi reziduale. Daca este asa, situatia reprezentata pe harta lui Ptolemeu dateaza
din cel putin al 8-lea mileniu i.C.
O harta turceasca din 1559 (copiata dupa un original mai vechi) reproduce, cu o
exactitate surprinzatoare litoralul american al Pacificului si Alaskai. Foarte exacta,
ea nu arata Stramtoarea Bering. O fasie de pamant, ca un pod, leaga Siberia de
America de Nord; acest istm a disparut acum 30.000 ani.
Profesorul Charles Hapgod a ajuns la concluzia, in monografia sa "Hartile marine
ale antichitatii": "Intr-un timp extraordinar de indepartat a existat o civilizatie
planetara care a executat cu o precizie perfecta harti ale tuturor regiunilor globului.
Aceste documente erau caracterizate printr-o extrema finete de executie si un inalt
nivel universal de cunostinte matematice; trebuie sa credem ca si cartografii au
folosit instrumente la fel de fine."

Metalurgie antica
Bronzul este un aliaj intre cupru si cositor (10%). Totusi, Europa nu a cunoscut o
"epoca a cuprului" iar obiectele din acest material sunt extrem de rare. Dar bronzul
apare in Europa dintr-o data si se raspandeste peste tot. Primele obiecte fac dovada
unei priceperi profesionale deosebite.
Dupa Paul Rivet, etnolog al civilizatiei americane, situatia se intalneste si in
Mexic. Fabricarea bronzului apare sub forma ei definitiva cu o multitudine de
procedee complexe, fara etape intermediare.
Arta topirii bronzului a fost deci importanta. Cele doua civilizatii care au recurs
primele la ea, Egiptul si Mesopotamia erau lipsite de materiile brute indispensabile
20
fabricarii lui. Ele trimiteau expertii sa caute cositor in Caucaz sau in peninsula
Iberica, sau in nord in insulele britanice, denumite de catre fenicieni si "insulele de
cositor".
In Europa si alte parti, metalurgia era socotita o magie sau o stiinta oculta. In
traditiile slavilor vechi, fierul este, in general, reprezentat ca un vrajitor aflat in
slujba puterilor magice.
Pe platoul din Peru au fost gasite podoabe antice din platina; acest metal intra in
fuziune la 1730 grade C. In America de Nord s-au descoperit urmele unei
metalurgii cu o vechime de 7.000 ani. Stiau sa fabrice otelul in enorme furnale in
care temperatura se ridica la 9.000 grade C.
Malurile fluviului Tigru, in mijlocul ruinelor din Seleucia s-au descoperit mici
recipiente de argila glasata care contin tije de fier si cilindri de cupru sudati, care
par rosi de un acid. S-a presupus ca sunt elemente galvanice (au produs curent
electric). In China, analiza spectrala a unor piese ornamentale din mormantul lui
Chu-Chu, razboinic celebru (265-316) - alcatuit din aluminiu in proportie de 85%.
Dar abia in 1808 s-a obtinut prin electroliza primul aluminiu.

Monumente calatoare
In Egiptul de Sus, la Luxor, in Teba, in fata marilor ruine, exista un singur obelisc
la intrare, in stanga portii. Celalalt se gaseste la Paris, in Place de la Concorde, dus
de francezi care le-au primit cadou de la Kedivul Mehmet Ali, suveranul Egiptului
in 1831. A fost amplasat la 25 octombrie 1836, are o inaltime de 22,83 m, cu latura
bazei de2,44m. Cel din Teba are o inaltime cu 2,20 m mai mare.
La Istanbul, in Turcia, in At Meydani (Piata hipodromului, construita de imparatul
Septimiu Sever), se afla 2 obeliscuri. Primul, numit "Al lui Teodosie", a fost adus
in 390, de la Teba. Este din porfir de Siena, inalt de 20 m si plin de hieroglife, iar
in basoreliefurile de pe soclul sau apare imparatul Teodosie. Al doilea, numit
"zidit". Alcatuit din blocuri de piatra suprapuse, au hieroglife dar nu i se cunoaste
originea, egiptenii faceau numai obeliscuri monolite.
Un alt monument venit de la Delfi, din Grecia alcatuit din 3 serpi incolaciti pe un
soclu de aur si cu o cupa, in varf, tot de aur. Fusese facut pentru a comemora
victoriile de la Plateea si Salamina impotriva persilor lui Xerxes. La Istanbul a fost
adus de imparatul Constantin cel Mare, ca prada de razboi.
La Berlin, Altarul din Pergam (o constructie intreaga) descoperit, piesa cu piesa de
Karl Humann pe acropola vestitei capitale a provinciei romane Asia. A fost adus si
acoperit de o cladire in care a fost montata inca o constructie de mare dimensiune:
poarta pietii din Milet, localitate situata nu departe de Pergam. Miletul - cetatea de
bastina a lui Thales, filosof si matematician. Cele 2 constructii sunt inalte - poarta
miletiana are un etaj cu coloane si lungi de 25-35 m.
La Berlin, in Muzeul Orientului Antic se gaseste in marime naturala: porta
Babilonului, "Poarta Istar" construita de regii cetatii pe la anul 2000 i.C.
constructie de culoare bleu-deschis, cu tauri si dragoni pe ea.
21
Civilizatia Azteca
La începutul erei noastre nu mai existau în America urme de nomadism; încep acum sa se
configureze civilizatii create de populatii sedentare. Trei dintre acestea au atins nivelul de
civilizatii istorice: civilizatia azteca, incasa si mayasa. Sunt civilizatiile cele mai bine
cunoscute si mai bine conturate, având o structura culturala mai complexa si care,
avoluând, au avut si un rol politic mai important. Sunt civilizatii ajunse la un stadiu cu
totul remarcabil la data debarcarii aici a spaniolilor – care le-au si desfiintat, desi din
punct de vedere cultural nu le-au distrus total. Prima, civilizatia azteca, s-a constituit în
partea meridionala a Americii de Nord; a doua, civilizatia Inca, în America de Sud, de-a
lungul coastei Oceanului Pacific; a treia, civilizatia Maya, în America Centrala.
Dintre toate civilizatiile care s-au perindat de-a lungul timpului prin Podisul mexican
aztecii au fost ultimii veniti si ultimii stapâni din podis. Ca ultimi veniti, evident ca au
putut beneficia de vasta si îndelunga experienta culturala a predecesorilor lor de pe podis.
Dar toate elementele de civilizatie si de cultura pe care le-au înprumutat, aztecii le-au
asimilat, sintetizat si reelaborat într-o forma mult mai bogata, mai complexa si mai
organic articulata decât la orice alt popor traind în aceeasi zona geografica..
Ceea ce uimeste în primul rând este rapiditatea cu care un popor atât de putin numeros,
stabilit pe doua insule ale unei lagune, a ajuns în numai câteva decenii sa fundeze un
imperiu atât de puternic, sa construiasca o capitala de proportii pe care nici un oras din
Europa acelui timp (în afara de Cordoba) nu le avea, si sa-i uluiasca pe conchistadorii
spanioli prin bogatia lor si prin fastul exorbitant al curtii regale.
Obiceiuri si ritualuri
Momente mai importante din viata aztecilor erau însotite de ritualuri si obiceiuri ciudate.
Ceremonia botezului consta în rugaciuni, invocatii, cuvântari augurale, consultarea
horoscopului, afundarea noului-nascut într-un vas cu apa, dupa care i se da un nume;
baiatului i se da de obicei nume de animal, iar fetelor, nume de flori, de stele sau de
pasari. Dupa care, trei copii mai mari alergau pe strazile orasului strigând numele noului-
nascut. Educatia copiilor se facea mai întîi în familie. O instructie sumara capatau apoi la
“casa clanului”, unde învatau stravechile ritualuri si povestiri mitologice, dar mai ales
deprindeau aici folosirea armelor. Fiii nobililor si ai razboinicilor de seama erau dati fie
la un colegiu sacerdotal, fie la un militar. Prin urmare aztecii au fost cei dintâi care au
creat doua institutii specializate în pregatirea tinerilor pentru profesiunile cele mai
respectate.dar dupa ce ieseau din aceste colegii tinerii puteau sa-si aleaga în mod liber
orice alta ocupatie. Vârsta casatoriei era stabilita la 16 ani pentru fete si la 20 de ani
pentru baieti. Casatoria era permisa numai cu un membru al altui clan. Dupa petirea fetei
de catre o batrâna a clanului si dupa consintamântul ambelor familii mireasa era adusa în
cârca de petitoare la casa mirelui. Ceremonia casatoriei – la care asistau si capeteniile
clanurilor mirilor, caci o casatorie însemna si un act de înrudire implicita a celor doua
clanuri – consta în interminabile cuvântari si în consumarea din abundenta a unei bauturi
alcoolice; apoi mirii se asezau pe o rogojina si li se înodau împreuna poalele vesmintelor
– actul simblic principal al ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru zile, diferite alte
ceremonii. Este greu de admis ca în actul casatoriei ar fi avut rolul determinant
sentimentele de dragoste ale tinerilor, independent de vointa parintilor. Poligamia era
permisa dar numai cei bogati si-o puteau permite. Concubinele însa n-aveau aceleasi
22
drepturi ca si sotia. Adulterul era permis numai la barbati; femeia adulterina putea fi
condamnata la moarte. În cazul când era sterila femeia putea fi repudiata de sot. Totusi,
femeia azteca nu era total lipsita de drepturi. Putea sa-si pastreze numele familiei ei,
putea sa se adreseze Consiliului de judecata, iar daca era maltratata putea cere divort. (În
general, la azteci divorturile erau destul de fregvente). Daca sotia ramânea vaduva cu
copii, o lua în casatorie fratele sotului – dar nu în mod obligatoriu, ca la vechii evrei; în
orice caz, copii ramâneau în grija fratelui decedatului. Daca sotiile mureau în timpul
nasterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea celor rezervate razboinicilor cazuti pe
câmpul de lupta. Funerariile unui om de rând erau simple. Cadavrul era ars pe rug
împreuna cu anumite obiecte care îi apartinusera decedatului; urna cu cenusa era pastrata
în casa familiei, care îi celebra memoria aducându-i ofrande timp de mai multi ani.
Funerariile unei capetenii importante, însa, erau în acelasi timp grandioase si barbare.
Erau invitate capetenii straine care aduceau decedatului mantii somptuoase, manunchi de
pene pretioase si sclavi pentru a fi sacrificati.corpul defunctului era acoperit cu 20 de
mantiicu ornamente de aur si pietre pretioase, i se taia o suvita de par pe care familia o
pastra ca amintire, dupa care i se sacrifica un sclav – care urma sa-l slujeasca pe lumea
cealalta. Apoi, acoperit cu vesmintele divinitatii principale a orasului, era dus cu mare
pompa la templu spre a fi incinerat. Acum erau sacrificati un numar mare de sclavi – 100
sau 200, dupa importanta decedatului, - victime carora dupa patru zile li se adaugau altele
în numar de 10-15; dupa alte 20 de zile erau sacrificati alti 4-5 sclavi, iar dupa 40 de zile
numai 1 sau 2; în fine, dupa 80 de zile de la incinerare mai erau sacrificati înca 10 sau 12.
Dupa care, în fiecare an i se dedicau alte ceremonii celebrative; de asta data însa, i se
aduceau drept sacrificii iepuri, fluturi, apoi potârnichi si alte pasari; iar ca ofrande,
alimente, bauturi si flori (precum si un tub de trestie umplut cu tutun). „Lumea de
dincolo” era imaginata de azteci ca fiind compartimentata în trei salasuri diferite. Primul
era rezervat celor cazuti pe câmpul de lupta, celor care fusesera sacrificati si mamelor
care murisera în timpul nasterii. Acestia însoteau soarele în drumul sau zilnic, timp de
patru ani;dupa care, se preschimbau în pasari colibri. În cel de-al doilea salas – situat pe
pamânt, dar plin de toate fericirile posibile – intrau cei înecati, cei fulgerati, sau cei morti
de boli grele. În sfârsit toti cei morti de moarte naturala ajungeau într-un tarâm dinspre
miaza noapte – dar numai dupa ce, timp de 4 ani, înfruntau o serie de primejdii; ultima
încercare era trecerea unui lac cu ajutorul câinelui care fusese sacrificat si incinerat sau
înmormântat odata cu stapânul sau.

23
O zi din viata unui cetatean atenian
La Atena ziua începe, ca şi în natură, odată cu revărsatul zorilor. Atenianului nu-i
plăcea trândăvia. Bogat sau sărac, el se scula îndată ce se lumina de ziuă. Altfel
nici nu era cu putinţă. Viaţa Atenei era astfel rânduită, încât cel care şi ar fi permis
să mai stea în pat în primele ore ale dimineţii nu ar fi mai găsit pe nimeni acasă.
Când Hippocrates a vrut să treacă pe la Socrate acasă ca să îl ia cu el la o vizită la
Protagoras, venit în Atena, el s-a dus la Socrate înainte de răsăritul soarelui şi după
cum spune Platon, „a stârnit mare zarvă în casă bătând în uşă cu băţul". Socrate
dormea liniştit. Hippocrates a vrut să-l trezească pe Socrate şi să meargă în vizită
dar acesta a ripostat spunând că vor merge când va răsări soarele. Când au pornit la
drum au găsit casa plină de oaspeţi.
Aşadar atenianul îşi efectua vizitele în zorii zilei.
Toaleta matinală a atenienilor nu era prea complicată. Ei se mărgineau se spele pe
faţă şi pe mâini după care se îmbrăcau şi ieşeau pe stradă.
În mod obişnuit se crede că grecii se îmbrăcau în alb, dar această părere este
greşită. Mulţimea ateniană alcătuia un tablou foarte pitoresc, câtuşi de puţin
asemănător unui alai de figuri albe. Îmbrăcămintea era confecţionată din ţesături
viu colorate, uneori chiar în mai multe culori (în deosebi cea a tinerilor), purpurie,
roşie, verde şi albastră. Bărbaţii nu agreau culoarea galbenă socotind-o bună numai
pentru femei. Veşmintele albe erau împodobite cu o bordură colorată. Obiectul
principal al îmbrăcămintei bărbăteşti era chitonul, care se îmbrăca direct pe corp.
Chitonul nu era altceva decât o bucată de pânză cu găuri pentru mâini şi cu agrafă
ca să fie prins pe umăr. Lungimea chitonului varia după epoci. Iniţial a fost foarte
lung dar mai târziu a început să fie strâns în talie cu un cordon aşa că s-a scurtat
până la genunchi iar uneori i se adăugau mâneci. Chitoanele pentru slugi, soldaţi,
sclavi şi meşteşugari aveau o gaură numai pentru mâna stângă restul corpului
rămânând dezgolit. Deasupra chitonului atenienii purtau un fel de mantie sau
pelerină numită himation. Un capăt al himationului se strângea la piept, sub
subţioara stângă, iar restul se arunca pe deasupra mâinii drepte şi din nou se
petrecea peste umărul stâng, aşa încât celălalt capăt să atârne peste spate. Un
himation decent trebuia să acopere genunchii dar nu trebuia să ajungă până la
glezne. Exista şi o mantie scurtă, prinsă cu o agrafă sub gât şi lăsată să cadă liber
peste umerii şi spate. Această pelerină se numea hlamidă şi se purta la război, la
vânătoare şi în călătorii. La Atena Hlamida era îmbrăcămintea obişnuită a
tineretului.
Capul rămânea descoperit. Grecii purtau pălării numai când ieşeau din oraş pentru
a se apăra de arşiţă şi de soare. Pe străzile Atenei cu pălărie puteau fi întâlniţi
numai călătorii sau invalizii. Nimeni nu şi-l poate închipui pe Demosthenes sau pe
Platon străbătând agora cu pălării pe cap.
Existau câteva modele de pălării, albe sau cafenii: pilosul, un fel de pălăriuţă de
pâslă, cu boruri foarte mici sau de loc şi petasul, o adevărată pălărie de pâslă cu
24
fundul drept şi cu o cureluşă sub calotă. Cureluşa servea pentru a fixa petasul pe
cap sau pentru a-l ţine când era scos şi lăsat pe spate. Kyne era o pălărie fără boruri,
adică o simplă calotă rotundă confecţionată din piele de câine.
Grecii aveau părul des şi stufos. Ei se tundeau nu prea scurt, atât cât părul să le
acopere ceafa, dar să nu ajungă până la umeri. Unii filozofi ca Alcibiades, de pildă,
purtau plete lungi, pieptănate cu grijă. Atleţii, dimpotrivă, se tundeau foarte scurt
În afara tinerilor spilcuiţi, îşi lăsau plete şi filozofii, acesta fiind semnul lor
distinctiv.
În picioare, grecii purtau sandale, prinse cu curele de piele, dar existau şi alte
genuri de încălţăminte de genul cizmelor, ghetelor şi al pantofilor. Încălţămintea se
confecţiona din piele neagră, albă sau roşie şi adesea era foarte elegantă mai ales
dacă atenianul se ducea într-o vizită sau la masă. Tocmai încălţămintea era obiectul
vestimentar în care se manifesta fantezia eleganţilor Atenei. Ne sunt cunoscute
diferite modele elegante, legate de numele anumitor persoane. Atenienii vorbeau
despre „pantofii lui Aleibades" şi despre „ghetele lui Iphicrates". În general,
încălţămintea era confecţionată din piele, dar uneori se făcea şi din pâslă ca
pălăriile. Unii atenieni mai bogaţi îşi împodobeau încălţămintea cu aur şi argint.
În perioada elenismului era moda să se graveze pe talpă diferite inscripţii şi cea
mai frecventă era: „Urmează-mă".
Încălţămintea de culoare neagră se lustruia cu buretele. În legătură cu lustruitul
încălţămintei ne-a parvenit următoarea relatare amuzantă: „Un atenian s-a întâlnit
pe stradă cu un cunoscut şi a văzut că încălţămintea acestuia era admirabil
lustruită. De aici a tras concluzia că el (amicul) se afla într-o situaţie materială mai
grea deoarece a fost nevoit să-şi lustruiască singur pantofii deoarece un sclav nu i-
ar fi lustruit niciodată aşa de bine.
Acasă atenienii umblau totdeauna desculţi. Străzile erau într-un asemenea hal de
murdare, încât trebuia să te încalţi. De altfel, aceasta era o chestiune de gust şi
deprindere. Oamenii căliţi, din şcoala veche, ca Socrate şi Phocion, umblau
desculţi şi pe stradă iar Socrate nu se încălţa nici iarna.
Toaleta atenianului era completată de un inel şi un baston. Inelele cu pecete
foloseau şi ca obiect de podoabă şi ca sigiliu. Unii purtau chiar mai multe inele.
Bastonul era un accesoriu absolut obligatoriu, ultima trăsătură de condei , ca să
spunem aşa, care desăvârşea ţinuta atenianului. Unui cetăţean atenian respectabil
nici nu i-ar fi trecut prin minte să iasă pe stradă fără baston.
Aşadar, atenianul e gata de plecare. Nu ia mai rămas decât să îşi ia micul dejun.
Masa îi lua foarte puţin timp. Câteva bucăţele de pâine muiate în vin - iată ce lua în
gură de dimineaţă. Oricare i-ar fi fost defectele, lăcomia nu se număra printre ele.
După această gustare atenianul ieşea în oraş. Uneori era însoţit şi de sclavi care vor
duce acasă cumpărăturile sau vor transmite un mesaj unui prieten. Dacă atenianul
nu era foarte bogat era însoţit doar de un singur sclav, iar dacă nu avea posibilitatea
să ţină nici măcar un sclav va tocmi un hamal în piaţă unde îşi va îndrepta mai întâi
paşii.
25
Atenienii erau foarte exigenţi în tot ceea ce priveşte buna cuviinţă. Nu le plăceau
oamenii grăbiţi sau agitaţi şi nu puteau suferii trufia. Înfumurarea, ţinuta mândră şi
mersul semeţ erau condamnate, dar nici mersul grăbit nu era recomandabil. Se
considera că nu este demn de un bărbat să-şi sucească ochii în toate părţile, după
cum nu era frumos nici să mergi cu ochii în pământ şi să fii trist.
„ Midias - spune Demosthenes -a trecut aproape alergând prin piaţa de alimente,
urmat de trei sau patru prieteni şi vorbeau aşa de tare despre nişte ceşti încât îi
auzeau tot oraşul... oraşul nu vrea să-l susţină."
Prin urmare, e necuviincios să umbli repede şi să vorbeşti tare. După Aristotel, un
om care se respectă are mişcări line, vorbeşte încet şi liniştit; iar Theophrastos
caracterizează astfel un om needucat: „ Cumpără nuci, mirt, castane şi în mijlocul
pieţei se delectează în văzul tuturor, sporovăind cu negustorul. Pe trecători îi strigă
pe nume, fără să-i cunoască măcar, iar dacă observă că cineva se grăbeşte, îl roagă
să se oprească. Apoi se proţăpeşte în faţa prăvăliei frizerului sau a negustorului de
arome şi strigă în gura mare că are de gând să bea până s-o îmbăta."
Atenianul va trece printre colonadele împodobite cu statuile bărbaţilor de vază ai
cetăţii şi va ajunge în dreptul pieţei de alimente. În oraşele greceşti, piaţa sau agora
nu era un loc destinat exclusiv negustorilor. La Atena, în agora se găseau
principalele edificii publice: Buleul, tribunalul, templele, arhiva şi aleile de platani
şi de plopi.
Ţăranii Atticii se duc cu noaptea-n cap la piaţă, mânând înaintea lor capre şi iezi
sau ducând pe un băţ rezemat de umăr iepuri sau sturzi cu penele în cioc.
Proprietarii fermelor din preajma oraşului îşi trimit produsele pentru schimb. Din
Piure sau Phaleron soseau pescarii; în coşurile lor aduc toni de Marea Neagră,
ţipari de mare (anghile) - peşte foarte preţuit de atenieni, dorade şi bărbunci din
Arhipelag.
Ne umple viaţa cu belşug de bunuri!
Să vină din Megara iute usturoi,
Gutui sa vină, castraveţi şi rodii.
Să vină şi mantale pentru scalvi!
Să văd beoţienii aducând
Covlici, raţe, gâşte şi porumbei!
Să vină coşuri pline cu bibani
Din Copais, să ne adunăm în jur,
Să cumpărăm mereu, sa-i îmbrâncim
Pe Teleas, Glaucetos, Morychos
Precum şi pe alţi mâncăi.
(Aristofan)
Din tarabele şi dughenele precupeţilor se răspândeşte în aerul curat al dimineţii
aroma fructelor coapte, mireasma tămâiei, miros de pile, murături, pătlăgele
coapte, sânge închegat, vin, verdeţuri şi condimente pentru sosuri şi legături de
covrigi calzi care atrag privirile cumpărătorilor înfometaţi.
26
Gălăgia este asurzitoare; mulţimea se mişcă în toate direcţiile. Aristofan ne arată în
această mulţime un vânzător de cârnaţi calzi, cu taraba atârnată de gât precum şi
câţiva inspectori ai pieţei, aşa numiţii agoranomi, care urmăresc ca negustorii să
respecte dispoziţiile legale. Ei au grijă ca pâinile să fie la fel de lungi pe deasupra
ca şi pe fund şi ca negustorii de peşte să nu-l stropească cu apă.
Femeile nevoiaşe au venit cu fire de tort sau cu ghirlande de flori. „Soţul mi-a
murit - spune una - şi m-a lăsat cu cinci copii mici. Îi hrănesc împletind ghirlande
pentru piaţa cu flori. Ghirlandele mele răspândesc miros plăcut de trandafiri, mirt
şi viorele. Ele împodobesc capetele celor care vor benchetui deseară" (Aristofan).
În rândurile cu zarzavaturi şi fructe se vede şi mama lui Euripide, care după vum
ne asigură Aristofan, era o simplă precupeaţă. Ea vinde susan, ceapă, bobi, linte şi
smochine.
Piaţa este amenajată după un anumit plan. Fiecărui fel de produse i s-a rezervat un
spaţiu special; cumpărătorul ştie precis unde va găsi pâine şi peşte, brânză în
coşuleţe împletite, zarzavaturi şi ulei, sau unde poate fi angajată o dansatoare sau
un bucătar pentru o masă cu invitaţi. Dacă vrea să se întâlnească în piaţă cu
prietenii, el le spune cu voce sigură: „la pescărie", „la smochine", sau „la
brânzeturi".
Vânzătorii sau precupeţii îşi expuneau marfa sub cerul liber sau sub nişte gherete
împletite din crengi de stuf, care se demontau după-amiază. În jurul pieţei se aflau
prăvălii ocupate în special de negustorii de vin, de arome, parfum etc. Zarafii,
cărora li se spunea trapeziţi, stăteau în piaţă, în dreptul unei gherete speciale. Pe
panta Kolonusului se adunau oameni de diferite profesii care vroiau să se angajeze
la lucru pentru câteva ore, cel mult până la apusul soarelui. Mai târziu ( în secolul
al V-lea) sau construit hale pentru pieţe. Pe timpul lui Pericles, la Atena exista o
hală pentru făină, iar la Piure o clădire specială unde se expuneau mostrele
mărfurilor.
Femeia, dacă era mai bogată sau mai înstărită, nu se ducea niciodată la piaţă şi nu
trimitea slujnicele. Toate cumpărăturile le făcea soţul. Adesea puteai vedea un
soldat, complet echipat, cumpărând sardele sau smochine. Nu s-a întâlnit aici
Lisistrata cu nişte ofiţeri de cavalerie care-şi umpleau coifurile cu legume fierte.
Cum am spus, în însufleţita piaţă a Atenei puteau fi întâlniţi tot felul de oameni şi
bogaţi şi săraci. Iată un invalid, client al, oratorului Lysias, care trăieşte din pensia
plătită de stat. În jurul său s-au adunat câţiva tineri bogaţi; spiritele sale caustice,
chiar muşcătoare îi amuză. Un ţăran duce în spate un sac din care se aud guiţând
nişte purcei, acum s-a ferit din drum ca să facă loc unui strateg. Dresorii de şerpi
rivalizează cu alţi proprietari de animale sălbatice şi domestice.
Un ţăran a venit la oraş. Drumul a fost lung, plin de praf, soarele a dogorit
necruţător şi drumeţul prevăzător şi-a luat o tigvă cu apă. Înfăşurat cu grijă în
manta, un copilaş se plimba ţinându-se de mâna unei dădace bătrâne, gârbovite. O
fetiţă merge cu mămica, a ridicat capul spre ea şi o întreabă despre toate câte le
vede în jur. Ca să nu se rătăcească se ţine de poalele himationului mamei.
27
Trecând de la un negustor la altul, atenianul alege alimentele pe care la va trimite
acasă cu sclavul. Văzduhul este plin de strigătele precupeţilor care îşi laudă marfa:
„Hai la oţet!", „Cumpăraţi ulei!" etc.
Orice lucru şi tot omul îşi au preţul. În unele cartiere poţi găsi tot ce este de
vânzare la Atena:
„Smochine, struguri, sicofanţi şi pere,
Napi, roze, iscoade, moşmoane, mere,
Burtă fierbinte, miere şi caş dulce,
Dulceaţă, mazăre şi urne de vot,
Mirt, hiacint şi accesorii pentru judecată."
(Fragment dintr-o comedie)
Cine doreşte se poate îmbrăca din cap până-n picioare. Negustorul de haine vinde
himationuri cu 20 de drahme bucata şi sandale de orice culoare cu 8 drahme
bucata.
Cel mai interesant şi cel mai atrăgător era însă sectorul de pescărie. Slăbiciunea
atenianului era peştele, nu carnea. Dintre toţi precupeţii cei mai independenţi erau
pescarii, ca să nu zicem cei mai impertinenţi. Un autor de comedii îi numeşte
„tâlhari" iar altul „borfaşi de noapte". Ei îţi cer pe marfă cât vor. Dacă le răspunzi
că este prea scump îi auzi răstindu-se la tine: „Acesta mi-e preţul, dacă nu-ţi
convine vezi-ţi de drum". Nu s-ar da în lături să ceară şi mai mult dacă ar reuşi să
ţină mai mult timp peştele proaspăt. De teamă să nu se strice pescarul îl vinde
repede pe un preţ mai mic. Odată unui atenian i s-a făcut rău în piaţă şi a leşinat.
Un negustor de peşte a vrut să-l ajute şi a turnat peste el nişte apă, dar o parte din
apă a curs peste vecini şi peste peştii din ladă. Negustorul a rămas uimit când a
văzut că aceştia au „înviat". Agoranomii i-au cerut să verse apa din ladă ceea ce a
şi făcut, iar atenianul leşinat l-a angajat pe negustor pentru 2 oboli.
Pentru ca peştele să fie vândut cât mai proaspăt, sosirea în piaţă a unei căruţe cu
peşte era anunţată prin loviturile unui clopot special. Se povesteşte că în timp ce un
muzicant cânta ceva pentru un grup de prieteni, în locuinţa sa situată în apropierea
pieţei, s-a auzit dangătul clopotului de la pescărie. Prietenii au plecat în grabă la
piaţă şi cu muzicantul nu a mai rămas decât un moşneag pe jumătate surd. Când
muzicantul i-a zis: „Mulţumesc că nu ai plecat şi tu la auzul clopotului" moşneagul
a zis: „Ce? E clopotul de la pescărie, mulţumesc, la revedere!".
În primele ore ale dimineţii, atenianul socotea că nu are voie să lipsească de la
piaţă. Dacă nu aştepta musafiri, se mulţumea să cumpere alimente obişnuite pe
care le ducea acasă cu sclavul. Dacă are însă invitaţi lucrurile se complică. Peştele,
carnea, zarzavaturile trebuie alese cu multă grijă
După ce a făcut şi cumpărăturile atenianului nu i-a mai rămas decât să angajeze o
dansatoare, un flautist şi un bucătar - unul din acei maeştri care a învăţat arta
bucatelor la Siracuza.
După ce termina toate treburile, adică între orele 10-11 dimineaţa, atenianul se
ducea în unul din porticele pieţei unde se-ntâlnea cu prietenii.
28
Când se-ntâlneau doi cunoscuţi, se salutau cu un gest al mâinii. Nu se cădea să te
ploconeşti, să te închini, căci mândrii cetăţeni ai Atenei ar fi socotit aceasta o
rămăşiţă de pe timpul tiraniei; atenienii îşi dădeau mâna numai la jurăminte sau la
despărţirile solemne.
Salutul obişnuit pentru astfel de întâlniri era Chaire! (Să fii bucuros!) era uneori
însoţit uneori despre o remarcă a timpului.
După salutul de rigoare, atenianul stătea de vorbă cu prietenii despre politică,
comenta ultimele noutăţi şi se angrena în discuţii filozofice, dacă avea asemenea
înclinaţii. De obicei discuţiile şi întâlnirile aveau loc în prăvăliile negustorilor de
parfumuri şi ale frizerilor. Atelierul cizmarului era de asemenea un loc de întâlnire
iar odată Socrates a intrat la un curelar numai ca să termine o discuţie. Discuţiile în
asemenea prăvălii au devenit foarte obişnuite încât Demosthenes numea într-o
cuvântare a sa „nesociabil" un atenian care nu intra niciodată aici.
Locul cu predilecţie pentru întâlniri era fără îndoială frizeria. Frizerul atenian se
putea lăuda cu practică vastă şi multilaterală. Bărbaţii, ca şi femeile, îşi vopseau
părul fie pentru să-l deschidă la culoare fie pentru a-şi ascunde încărunţirea. Nu
este de mirare că Aristofan mustra o femeie cu cuvintele:
La fel de neagră te făcuşi cu elixirul cel cu care
Obişnuieşte Lysicrates părul să-şi cănească.
Ca să stimuleze creşterea părului, atenienii îl ungeau cu ulei amestecat cu substanţe
aromate. În secolul al VI lea, bărbaţii purtau plete lungi, dar după lupta de la
Marathon au început să le scurteze ca mai târziu să-şi radă barba şi mustăţiile.
Grecii n-au purtat niciodată mustăţi fără barbă. Apoi frizerul le făcea manechiura
după care le dădea o oglindă, ca să se admire aşa cum fac frizerii în zilele noastre.
Grecilor nu le plăcea să tacă; ei erau extrem de sociabili. Într-un cântec grecesc
unde se enumeră condiţiile necesare omului pentru a fi fericit după sănătate,
frumuseţe şi bogăţie urmează prietenia. Fără prietenie nu e frumoasă viaţa pentru
că prietenia împodobeşte viaţa.
Dar nu această prietenie o avea în vedere Socrates când spunea :« Doresc mai mult
să am un prieten decât toate comorile lui Darius, sau pe Darius însăşi.
În afara adevăratei prietenii, cea dorită de Socrates, grecilor le plăcea nespus de
mult să flecărească despre orice nimicuri. Altfel la ce bun să mai stea în prăvăliile
negustorilor de parfumuri şi frizeri.
Dar şi limbuţia avea o limită stabilită de regulile bunului simţ. Când depăşea aceste
limite îi mergea vestea că e gură spartă şi lumea începea să-l ia peste picior. Iată
cum descrie Theophrastos un flecar: „Flecarul se duce lângă un necunoscut şi
începe să-şi laude nevasta, îi povesteşte visul avut noaptea trecută şi îi descrie cu
amănunte ce a avut azi la masă."
După ce s-a săturat de vorbit, atenianul se duce acasă unde îşi ia masa. El mănâncă
fie sub un portic acoperit, fie în curtea interioară, în mijlocul familiei sale. După
masă se odihneşte sau, poate, citeşte. În biblioteca sa se găsesc poveştile lui Homer
- papirusul este vechi şi mâncat de carii - precum şi operele poeţilor renumiţi.
29
Fiecare manuscris este păstrat într-un tub de metal, cu capac. Pe un raft separat se
află discursurile oratorilor şi ale filozofilor, precum şi operele istorice. Toate au
fost transcrise cu multă grijă de copişti. Aşadar, dacă vrea să citească, atenianul are
de unde să aleagă. După masă el nu se culcă. Viaţa îl atrage aşa de mult pe atenian
în toate manifestările ei, încât somnul nu-i răpeşte decât strictul necesar.
După ce se odihneşte, atenianul se îndreaptă spre unul din cele trei mari gimnazii
publice aflate în suburbiile Atenei - la Lyceu, Akademie sau Kinosarges.
Gimnaziile erau mari, somptuoase, cu culoare umbroase, portice vaste şi alte
încăperi destinate sportului ocupaţiilor ştiinţifice sau odihnei.
În general gimnaziile se compuneau din: ephebeionul - o sală destinată exerciţiilor
pentru tineret; băile - pe care le puteau folosi toţi vizitatorii gimnaziului; o încăpere
unde luptătorii îşi ungeau trupul cu ulei şi alta unde se pudrau cu nisip pentru ca să
se poată apuca mai bine şi coridoare acoperite sau descoperite pentru alergări. Aşa
numitele xyste ( adică coridoare lustruite) erau nişte coridoare acoperite, mai înalte
în părţile laterale, destinate plimbărilor, în timp ce partea centrală, mai joasă, era
destinată exerciţiilor fizice pe vreme neprielnică sau iarna. Toate aceste încăperi
erau acoperite de portice cu bănci şi de exedre - nişte săli semicirculare, acoperite
sau descoperite unde se ţineau discursuri filozofice sau vorbeau oratorii.
Atenianul nu participa neapărat la exerciţiile sportive, dar privea, comenta şi
aplauda, cetăţenii mai bătrâni nu uitau să povestească ce atleţi minunaţi erau când
erau tineri şi deplângeau slăbiciunea celor de astăzi. Spectatorii se adunau grupuri-
grupuri, discutând diferite subiecte. Unul desenează ceva cu băţul pe nisip
explicând celor din jur o idee originală. În centrul unui alt grup, un individ cârn şi
urât analizează pe un ton ironic chestiunea - cum este preferabil: să fii mincinos
fără s-o ştii, sau cu premeditare? Cârnul este Socrate. La Akademie, Platon îşi
expune într-un stil ales teoriile filozofice, în faţa unui auditoriu alcătuit din
adversari şi oameni de toate vârstele. La Lyceu, pe terasa numită „Plimbarea" un
om cu capul mare şi cu tendinţă vădită spre eleganţă, dezbate într-o limbă nu prea
frumoasă dar deosebit de limpede şi expresivă, principiile fundamentale ale
politicii, eticii, şi logicii. Vorbitorul este Aristoteles.
La gimnaziu, atenianul zăboveşte o oră sau două. Înainte de prânz el va dori să se
îmbăieze, aşa că se îndreaptă spre baie. Baia este o clădire foarte modestă - o
simplă cameră cu un cazan pentru apă şi numeroase căni. Vizitatorii se ungeau mai
întâi pe tot corpul cu ulei de măsline amestecat cu substanţe aromate, apoi îşi
răzuiau trupul cu un răzuitor special din bronz şi se clăteau cu apă. Cu acestea baia
lua sfârşit şi atenianul ar fi putut să se îmbrace şi să-şi vadă de drum dacă inima nu
l-ar fi tras să mai stea puţin de vorbă cu băiaşul.
Acasă totul este pregătit şi aşteaptă doar sosirea invitaţilor.
În timpul prânzului, stăpânul casei stă de obicei întins pe pat, iar nevasta pe scaun;
copiii apar la desert şi rămân în picioare sau stau jos, în funcţie de vârstă şi de
obiceiurile familiei. Dar la o masă cu oaspeţi membrii familiei nu se arată; iau

30
parte numai bărbaţii, fiindcă discuţia va fi sau filozofică, deci de neînţeles pentru
femei şi copii, sau pur bărbătească deci nepotrivită pentru urechile femeilor.
În banchetul lui Platon, Diodima, o străină din Mantinea a fost admisă doar în
pragul uşii, de unde, ca femeie cultă ce era, a putut să întrerupă fanteziile lui
Aristofan cu intervenţiile sale pline de elocvenţă şi aceasta nu numai pentru că în
ţara sa avea rangul de prezicătoare. Cât priveşte obişnuitele participante la ospeţe
zugrăvite adesea de picturile de pe vase, situaţia lor e fără dubiu.
Nevestele se recompensau însă în gyneceu, unde fructele zaharisite şi delicatesele
cofetarilor din Creta, Samos şi Atena erau la mare cinste; fiecare bucătăreasă
pregătea prăjituri pentru Thesmophorii şi alte sărbători, iar venerabilele matroane
le consumau în mari cantităţi, în compania cunoştinţelor venite în vizită.
Grecii nu concepeau să mănânce singuri. Plutarh spune că a mânca singur nu
înseamnă „a prânzi" ci a-ţi umple stomacul ca un animal. De aceea, în afara
invitării musafirilor, existau diferite forme de a mânca în societate: se organizau
ospeţe la care toţi participanţii contribuiau în părţi egale sau după posibilităţi.
Uneori fiecare participant îşi aducea pur şi simplu mâncarea în coş.
Meniurile nu erau excesive. Într-o comedie se spune că o masă la Atena era foarte
frumoasă ca aspect dar nu sătura un om flămând. În dialogurile lui Platon şi
Xenophon comesenii nu discutau deloc despre mâncăruri. Idealul clasic al Aticii
cerea ca mâncarea să fie frumos servită, dar nu prea multă, atât cât este necesar ca
mulţumeşti un apetit normal, deoarece principalul nu era mâncarea ci comesenii şi
discuţiile.
Grecii erau foarte ospitalieri. Fiecare invitat putea să aducă pe cine voia. Acest
obicei a generat chiar o categorie specială de oameni, cărora li s-a dat
dispreţuitoarea poreclă de „paraziţi". Plutarh a scris un capitol întreg consacrat
problemei: în ce măsura se putea uza de acest drept, fără a depăşi limitele bunei
-cuvinţe. În Banchetul lui Platon se povesteşte că Aristodem l-a întâlnit pe Socrates
în ţinută de gală şi aflând că se duce să ia masa la Aghatonos s-a dus şi el deşi nu
fusese poftit. Pe drum Socrates, preocupat de o problemă filozofică a rămas în
urmă; Aristodem n-a observat aceasta şi a ajuns singur la casa lui Aghatonos.
Totuşi el nu s-a trezit într-o situaţie neplăcută: uşile erau larg deschise şi un sclav l-
a introdus în sufragerie unde Aghatonos l-a întâmpinat cu multă bucurie şi i-a spus
că a vrut să-l invire personal darnu l-a găsit.
De îndată ce invitaţii intrau în casă, sclavii le scoteau încălţămintea. Se considera
necuviincios să umbli prin casă cu sandalele de afară. După ce erau descălţaţi,
invitaţii erau spălaţi şi parfumaţi pe picioare.
Dar nici după terminarea acestei practici nu era frumos să te repezi la mâncare.
Mai întâi musafirii se plimbau prin odaie, admirau obiectele de mobilier şi de
podoabă lăudând bunul gust al gazdei. Grecii acordau o deosebită atenţie bunelor
maniere.

31
Obiceiul de a mânca lungit, necunoscut vremii homerice, era foarte vechi. Acest
lucru de poate vedea dine desenele de pe vase. Ei se tolăneau cu cotul stâng pe
pernă, aşa că bustul lor era pe jumătate ridicat.
După ce se instala toată lumea, slugile turnau apă ca să se spele invitaţii, apoi
aduceau nişte mese joase pe care bucatele fuseseră aranjate din vreme. Se duceau
atâtea mese câte paturi erau în sală, aşa că la o masă mâncau doi oameni. Grecii nu
foloseau nici furculiţe nici cuţite. Linguri aveau, dar preferau să le înlocuiască cu o
coajă de pâine. Mâncarea se lua cu mâinile. Bucatele se serveau tăiate mărunt, ca
să se poată lua mai uşor. Vechii greci se ştergeau pe mâini cu o bucată de pâine sau
cu cocă pe care o frământau între degete. La Atena un ospăţ nu începea niciodată
cu supa. Deşi supa era considerată ca sănătoasă ea era hrana oamenilor săraci şi la
mesele cu invitaţi nu se cădea să serveşti supă.
În prima parte a mesei se serveau mâncărurile săţioase cum ar fi peştele şi păsările.
Se mânca relativ puţină carne. Legumele se serveau cu un sos făcut din untdelemn,
oţet şi miere. Unele mâncăruri ale grecilor ne par cel puţin ciudate. Iată un
fragment de comedie de la Athenaios în care se descrie meniul unui prânz: „Au
venit întâi ţiparii graşi, aproape îngropaţi în sare, apoi o anghilă minunată de la
care nu s-ar fi dat în lături nici zeii. Veni apoi un stomac mare, de pisică de mare
rotund ca un cerc. Când terminarăm cu stomacul ni s-au adus nişte farfurioare mici.
În una se găsea o bucată de rechin, apoi nişte sepii grase şi în ultima polipi calzi".
În această parte a mesei nu se bea deloc vin. Atenienii preferau să bea vinul după
masă; de altfel vinul putea să înlocuiască mâncarea dacă era amestecat cu brânză
rasă şi făină de orz. Acest amestec era băutura preferată a grecilor şi se numea
kykeon.
Din nou sclavii aduceau apă, comesenii se spălau pe mâini, mesele erau scoase,
podeaua curăţată de resturi. Acum se aduceau alte mese încărcate cu vin şi cu
desert. Începea muzica vocală cu acompaniament de flaut, iar vinul se turna în
cupe cu multe urări. Desertul consta în fructe proaspete şi uscate, migdale sărate,
usturoi, ceapă, brânză cu chimion şi plăcinte dulci şi sărate - faima Atticii. Aceste
plăcinte erau făcute din miere, brânză şi ulei. De un deosebit succes se bucura
mâncarea numită mittlotos - un pateu din brânză frecată cu miere şi cu usturoi.
Această parte a mesei se numea simposion.
Acum se bea vinul dulce şi parfumat. „Este plăcut să bei laptele Afroditei" se
discută.
Printre distracţiile obişnuite în timpul mesei se numărau şi ghicitorile. Cine nu ştia
să răspundă era pedepsit să bea o cupă cu vin sărat. Iată câteva din aceste ghicitori:
1. Nu spune nimic şi îmi spui numele: dar dacă mă numeşti rostindu-mi
numele, atunci, minune! N-ai să mă ghiceşti. (Tăcerea)
2. Sunt copilul tuciuriu al unui tată strălucitor; pasăre fără aripi, mă înalţ până
la ceruri, abia m-am născut şi m-am împrăştiat în văzduh. (Fumul)
Din cele mai vechi timpuri muzica şi dansurile erau nelipsi la ospeţe.

32
Sparta se deosebea net de Atena în ce priveşte mâncărurile. Spartanii se hrăneau cu
mâncare mai primitivă şi mai grosolană bunăoară cu o caşă groasă de mazăre care
era mâncarea lor preferată. Se povesteşte că in sibarit sosit din întâmplare la un
prânz spartan a spus: „Într-adevăr spartanii sunt cei mai viteji oameni. Unii ar
preferat de o mie de ori să moară decât să trăiască aşa". Prânzul comun al
spartanilor consta dintr-o ciorbă neagră, carne de porc, vin, plăcintă dulce şi pâine
de ovăz, iar cu fărâmiturile de pâine se ştergeau pe degete. Anne Dacier, cunoscuta
traducătoare a lui Homer în limba franceză, a crezut că a descoperit reţeta
faimoasei ciorbe negre. Sute de oamenii au încercat să afle ingredientele acestei
fierturi dar n-au izbutit să afle nici acum.
Dacier a organizat un prânz „antic", unde i-a tratat pe toţi învăţaţii epocii cu ciorbă
neagră. S-a dovedit a fi un admirabil purgativ. Nu erau decât două posibilităţi: ori
savanta doamnă greşise reţeta ori stomacurile franţuzeşti erau prea sensibile la cele
greceşti.
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Plutarh, era necesară o educaţie specială pentru
apreţui ciorba neagră, atât de îndrăgită de spartani. Dyonisos, tiranul Siracuzei, a
cumpărat un bucătar din Lacedemonia şi i-a poruncit să-i prepare cunoscuta
mâncare. El n-a izbutit să înghită nici măcar prima lingură că a şi scuipat-o.
Bucătarul i-a spus: „Ca să guşti mâncarea asta, trebuie să faci gimnastică
lacedemoniană şi să te scalzi în Eurotas". Deoarece majoritatea grecilor nu făceau
acest lucru, acea ciorbă nu se bucura de succes, bineînţeles doar în afara Spartei.
Viaţa cotidiană a cetăţenilor atenieni, veselă şi plină de bucurii, pentru unii grea şi
obidită pentru alţii, se scurgea după tipicul rânduit, sub cerul senin al Atticii, până
când furtunile cumplite ale războaielor nu zguduiau oraşul.
Străzile deveneau pustii. În agora domnea liniştea. Femeile şi copii se ascundeau
cu teamă în gynecee, aşteptând veştile triste sau îmbucurătoare. Sub acoperişurile
porticelor bătrânii cu barba colilie depănau amintiri despre luptele din tinereţea lor,
criticau tactica strategilor şi se gândeau neliniştiţi ce va aduce fiilor lor următorul
război: gloria sau mormântul timpuriu pe câmpul de luptă.
Iar dacă din îndepărtate ele deveneau apropiate, dacă vrăşmaşul, zdrobind oastea
ateniană, năvălea în Attica, oraşul cunoştea din plin necazurile, ruina, foametea iar
adesea pieirea în masă şi înrobirea celor dragi.

33
Imperiul Inca
Imperiul Inca, vast imperiu in Muntii Anzi din America de Sud, creat de catre
incasi, un popor bastinas american, in secolul al XV-lea si cucerit de catre spanioli
in secolul al XVI-lea. Incasii au construit o bogata si complexa civilizatie care a
stapanit peste noua milioane de oameni. Sistemul incas de guvernare era unul
dintre cele mai complexe organizatii politice dintre toate popoarele americii. Cu
toate ca incasii s-au lipsit de un limbaj scris si de faptul ca nu cunosteau roata si
bronzul, ei au realizat inovatii de inginerie fara seaman in alte parti ale americii,
intrecandu-le pana si pe cele europene. Au construit structuri de piatra imense, au
construit drumuri si poduri suspendate pentru a putea traversa vaile inguste si
abrupte ale muntilor Anzi. Incasii au cucerit un mare numar de oameni din
vecinatati. In timpul in care imperiul a ajus la apogeul dezvoltarii sale, avea o
suprafata mai mare de 906.000 km patrati. Acest teritoriu a fost centralizat pe
culmile Anzilor, insa s-a extins pana spre Pacific si bazinul Amazonului. Centrul
politic al imperiului era situat in Peru de astazi si cuprindea parti din: ecuadorul de
azi, Bolivia, nordul Chile, si nord-vestul Argentinei. Teritorul includea platouri
inalte cu iarba, jungle, deserturi si vai fertile pe marginea raurilor.
Originea incasilor
Oamenii, cunoscuti mai tarziu ca incasi, erau organizati la inceput intr-un mic grup
razboinic care vorbea limba "Quechuana" si traiau langa lacul Titicaca in sud-estul
Perului, in secolul XII-XIII. Conform legendei incase, primul imparat incas,
Manco Capac, impreuna cu trei frati si patru surori au iesit din pamant, din pesteri.
In jurul anului 1200, Manco Capac conducea zece ayllus, sau clanuri, de la lacul
Titicaca nord catre valea fertila din Cusco. Incasii au cucerit valea si au supus
poporul. Au intemeiat orasul Cusco, capitala lor. Manco Capac s-a casatorit cu una
din surorile sale pentru a stabili dinastia regala. El si succesorii sai au marit puterea
imperiului prin casatorii, aliante si cucerirea popoarelor vecine. In timpul domniei
lui Viracocha Inca, al optalea imparat, incasii stapaneau un teritoriu de 40km in
jurul orasului Cusco. Incasii si-au extins simtitor teritoriile dupa cucerirea
Chancasilor, sub domnia fiului lui Virachocha, Pachacuti Inca Yupanqui. El a
reorganizat sistemul Inca social si politic. Impreuna cu fiul sau, Topa Inca
Yupanqui, a extins Imperiul de la nordul Ecuadorului de astazi pana in centrul
Chilelui. Acesti conducatori au adus civilizatia incasa la apogeul dezvoltarii, au
transformat capitala Cusco intr-un centru incas de societate si guvern, au dezvoltat
o religie de stat si au instaurat un sistem administrativ pentru a putea controla
largile vai si numerosii supusi.
Civilizatia Inca - Organizarea politica
Societatea incasilor a fost organizata strict, de la imparat si familia regala la simplii
tarani si oameni de rand. Imparatul era considerat descendent al zeului soarelui,
Inti, si conducea ca autoritate divina. Toata puterea statea in mainile sale. Numai
influenta obiceiurilor si frica de revolta contracarau puterea imparatului. Imparatul
34
alegea pe cei mai importanti administratori dintre fiii sai. Urmatoara clasa sociala
dupa imparat era aristrocratia, care cuprindea descendenti si rude ale imparatilor.
Acestia detineau cele mai importante posturi din: guvernare, religie si armata.
Nobilii dintre popoarele cucerite faceau si ei parte din aristocratie si erau
considerati "Incasi adoptati". Din motive administrative, imperiul a fost impartit in
mai multe organizatii, cunoscute ca: "Cele patru suyus (sfert) ale lumii", cu
capitala Cusco in centru. Incasii si-au numit imperiul "Tahuatinsuyu", care
insemna "Taramul celor patru sferturi". Un suyu, Antisuyu se intindea la est de
Cusco si continea vai adanci, acoperite cu paduri, care se prelungeau pana la
junglele bazinului Amazon. Unele grupuri de indieni din aceasta regiune, nefiind
impacate cu incasii dupa ce fura cucerite, continuau sa-i atace pe incasi. Contisuyu
continea toate pamanturile de la vest de Cusco, pana la Arequipa. Collasuyu era
cea mai mare parte. Era situat la sud de Cusco si continea lacul Titicaca si regiunile
din Bolivia, Chile si Argentina. Chincosuyu continea toate pamanturile ramase din
nord de Cusco. Mai tarziu, incasii au impartit fiecare parte in unitati mai mici,
progresive, fiecare cu oficiali care supravegheau activitatile locuitorilor acestor
unitati. Fiecarui guvernator ii serveau inca zece guvernatori districti, fiecare
dominand peste un district de zece mii de tarani. Alt oficial, conducatorul unui sat
mare care domnea peste o suprafata mai mica, care continea aproximativ 1000 de
tarani. La cel mai jos nivel de organizare, un oficial supraveghea un grup de zece
tarani. In total, pentru fiecare zece mii de tarani erau 1331 de oficiali. Problemele
de stat ale incasilor erau bine controlate. Intregi populatii locale erau cateodata
mutatein alte comunitati. Deseori, grupurile erau stabilite in locuri unde era nevoie
de oameni pentru agricultura si minerit. Uneori, stabilirile reau motivete de catre
stat. Plasarea vorbitorilor de Quechuana in zonele noi cucerite, dezvantaja
abilitatea grupurilor locale de a se uni impotriva incasilor. Aceste restabiliri usurau
modul de a raspandi ideile si cultra incasilor si mai ales uniunia imperiului. Ca sa
se poata dascurca cu aceste probleme, guvernantii pastrau date stricte in legatura cu
numarul populatiei, aurului, pamanturilor, recoltelor si proiectele imperiului. Cum
incasii nu cunosteau scrisul, ei pastrau aceste date cu ajutorul quipului- o serie de
fire inodate agtate la numite intervale pe un alt fir lung. Prin varietatea culorilor,
tipurile de fire care le foloseau si spatiul dintre fire si noduri ei inregistrau datele.
Dupa cucerirea lor de catre spanioli, incasii si-au pierdut abilitatea de a citi
quipusuri.
Cladiri publice
Cladirile publice ale incasilor au fost construite datorita unei taxe numita mit'a.
aceasta taxa constituia ca marea majoritate a incasilor sa munceasca pentru
construirea cladirilor publice in timpul unei parti a anului. Taxa muncii a suportat
constructii de scara mare, care necesitau un mare efort de munca, cladiri cum ar fi:
forturile, drumurile sau podurile. Construirea drumurilor era importanta pentru
stabilirea cominicatilor prin tot imperiul. Imparatii incasilor au construit o retea de
drumuri pavate cu piatra pe o distanta de 16000km. Alergatori antrenati duceau
35
mesajele, lucrand ca stafete, alergand o distanta de 400km pe zi. Pentru a traversa
apele adanci ale raurilor, incasii au construit poduri suspendate cu franghii, care
uneori chiar depaseau 100 de metri in lungime. Pentru a creste productia
agriculturii, s-au construit terase de piatra in trepte, pe ingustele si dificilele vai ale
Anzilor. Alte impresionante cladiri ale incasilor sunt maretele temple si palate,
cum ar fi Templul Soarelui din orasul Cusco, care era aproape complet din aur.
Societatea
Baza societatii incase era ayllu-ul, un fel de clan format din mai multe familii care
traiau impreuna, pe o suprafata limitata, si care isi imparteau pamantul, animalele
si recoltele. Ayllu-ul varia in marime, de la simple ferme de tarani, la orase mari.
Toata lumea apartinuea unui ayllu. Daca cineva se nastea intr-un ayllu, acolo
murea. Daca un barbat dintr-un ayllu nu era casatorit pana la varsta de 20 de ani,
conducatorul ayllu-ului ii alegea o sotie. Cei mai multi dintre incasi erau fermieri
care lucrau pamantul. Imparatul era stapanul tuturor teritoriilor din imperiu. El
conducea si repartiza ayllu-urile astfel incat o familie avea o ferma. Viata de zi de
zi a incasilor varia in functie de clasa sociala. Imparatul locuia intr-un superb palat
de aur si argint. Desi paturile sale erau create din blana fina, el dormea pe podea,
ca si oricare alt servitor sau supus de-al sau. Cu toate ca avea mai multe sotii, ca
sotie oficiala era recunoscuta sora sa. Familia regala si nobilii erau scutiti de
impozite si aveau numeroase privilegii. Insa, viata taranilor era total diferita de cea
imparatului si de cea a nobililor. Dupa ce, la micul dejun bea o bautura specifica
icasilor, chicha, un fel de bere facuta din grau fermentat, toata familia lucra pana la
amiaza pe camp. Taranii, si incasii care nu erau nobili, aveau dreprul la o singura
sotie. Imbracamintea incasilor era foarte modesta, hainele imparatului nu erau
foarte diferite fata de hainele taranilor simpli.
Relgia
Dumnezeul suprem al incasilor era Virachocha, dar ei venerau si zeul soarelui, Inti.
Incasii mai credeau ca unele locuri si obiecte sunt sfinte, numindu-le haucas. Un
huaca putea fi un mare templu construit de oameni, un obiect gasit in natura:
undeal, etc.
Incasii mai credeau si zintr-o a doua viata si venerau spiritele stramosilor lor.
Trupurile si mormintele mortilor erau tratate ca haucas. Dupa moartea unui incas
familia sa mergea la inmormantare timp de opt zile si trebuiau sa poarte haine
negre timp de un an, iar femeile trebuiau sa-si taie in fiecare dimineata cate o
suvita de par. La unele sarbatori mai importante, sau la evenimente mai importante
se sacrificau animale si oameni.
Cucerirea de catre spanioli
In jurul anului 1493, in timpul cand Imperiul Inca era la apogeul dezvoltarii sale,
spaniolii apareau pe coastele Americii de Sud. La sfarsitul unui razboi civil din
imperiu, in anul 1532, spaniolul Francisco Pitzarro, a organizat o expeditie
impotriva imperiului. Profitand de faptul ca tocmai se terminase un crunt razboi
civil si de faptul ca incasii nu cunosteau caii, cu numai 180 de oameni, el reuseste
36
sa rapeasca regele Atahualpa, si sa nimiceasca garda sa personala, si alti oameni
nevinovati, in total aproximativ 10.000 de oameni. Incasii incearaca sa-si
rascumpere imparatul, insa, cu tot aurul si bogatiile oferite spaniolilor, nu reusesc.
In final, spaniolul, primind intariri si rapind si pe principalul general al armatei,
reuseste sa cucereasca capitala si, odata cu ea, aproape tot imperiul. Insa, el nu
reuseste sa gaseasca unul dintre cele mai stralucite si bogate orase ale incasilor,
Machu Picchu. Astazi, mai mult de 8 milioane de descendenti ai imperiului, se
gasesc pe fostile teritorii ale marelui imperiu.

37
Arta persana

Arhitectura
O contribuţie de o relativă originalitate au adus perşii şi în artă.
Arta persană este în cea mai măsură de import, o artă în care sunt amalgamate
concepţii, stiluri, motive şi tehnici extrapersane, - o artă compozită. În ansamblul
culturii persane arta deţinea un rol secundar. Situat între două lumi, a Orientului şi
a Occidentului, menţinându-se în contact permanent cu arii diferite de cultură,
vechi şi originale, Imperiul persan a împrumutat elemente diverse de la fiecare,
fără să reuşească (în general vorbind) să le şi contopească, să le reelaboreze într-o
sinteză de reală şi valoroasă originalitate.
Sub acest raport contribuţia persană mai de relief este limitată la domeniul
arhitecturii.
Dar în această arhitectură lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele
monumentale – în afara mormintelor regale săpate în stâncă. Templele lipsesc,
pentru că vechii perşi considerau că zeului aparţinându-i toată lumea nu trebuie să
fie închis în cadrul unor clădiri. Se mulţumea numai cu altare de mici dimensiuni,
cum ar fi altarul pe care era întreţinut permanent focul sacru, în apropierea căruia
se afla altarul considerat adevărat, cel pe care se oficiau sacrificiile.
Impresionante în schimb erau palatele regale. Pentru construcţia lor se aduceau din
alte ţări materialele şi meşterii, în special din Egipt, India şi Grecia. Primii regi ai
Persiei îşi construiseră drept palate nişte locuinţe din lemn de cedru şi de chiparos,
cu exteriorul învelit în plăci de metal. Mai târziu, palatele regale au fost construite
pe o esplanadă înălţată la 6 m şi chiar până la 15 m, lungă de circa 500 m şi largă
de 300 m.
Monumentul prin excelenţă al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni
colosale. Palatul lui Darius din Persepolis era înălţat pe o terasă rectangulară
(clădită din blocuri mari de piatră) având laturile de 530 m şi 330 m. Arhitectura
era babiloniană, cu curţi interioare şi cu lungi coridoare în exterior unde soldaţii
gărzii făceau de pază. Partea principală a clădirii o constituia sala tronului, pătrată,
cu latura de 43,5 m, al cărei plafon din lemn de cedru era susţinut de coloane zvelte
şi canelate – înalte de 20 m şi cu un diametru de 1,6 m, - în număr de 362 (=1296).
Rolul preponderent pe care îl deţinea coloana deosebea arhitectura persană de cea
asiriană, din care s-a inspirat; căci în arhitectura asiriană coloana rămânea doar un
accesoriu arhitectural, iar nu un principal element funcţional.
Dar modelul adevărat şi evident al palatelor persane pare a fi fost dat de sălile
hipostile egiptene, în speţă de cele din Teba. Originale însă, caracteristic persane
sunt capitelurile coloanelor, - reprezentând partea anterioară a corpurilor a doi tauri
(sau licorni cu labe de leu), în poziţia de spate la spate şi în genunchi, tauri care
susţineau în spinare grinzile arhitravei. Caracteristice – şi provenind din zona
culturală mesopotamiană – sunt şi scările monumentale, cu rampe convergente
38
decorate cu basoreliefuri, cu coloşi animalieri fantastici sau reali păzind intrările.
Scara de acces a palatului din Persepolis – largă de 7 m şi cu 106 trepte – ducea la
o a doua terasă, terasa propileelor şi a "sălii celor o sută de coloane" (înalte de 20
m fiecare). Ansamblul avea dimensiunile colosale ce aminteau de templul egiptean
din Karnak.
În epoca Arsacizilor apare în arhitectura persană o noutate care va dura în Iran
până azi: bolta în leagăn, imensă ca dimensiuni, deschizându-se pe faţada clădirii.
Mai târziu, arhitectura sassanidă se va caracteriza prin masivitate şi prin folosirea
cupolei.
În mai mică măsură aparţin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate – cum
s-a spus – din hipogeele egiptene. Faţada grotelor artificiale este în aşa fel cioplită
în stâncă încât să se scrie într-o suprafaţă de forma unei cruci greceşti. Interiorul
este foarte simplu, de dimensiuni reduse, compus dintr-un vestibul şi o cameră
funerară. Încăperile sunt lipsite de orice element ornamental. Întreaga atenţie este
acordată exteriorului: cele patru coloane de la intrare susţin o cornişă deasupra
căreia basoreliefurile desfăşurate în două zone suprapuse îl reprezintă pe regele
defunct înconjurat de supuşi şi binecuvântat de Ahura Mazda, în faţa altarului pe
care arde focul sacru.
Sculptura
Arta persană este o apoteoză a monarhiei. Basorelieful, în special, este conceput şi
realizat în scopul de a exalta ideea de monarhie absolută şi persoana monarhului.
Apare şi aici modelul asirian; cu deosebirea că linia veşmintelor, a drapajului, este
mai delicată decât în basoreliefurile asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de
mişcări, este sensibil mai redusă decât în basorelieful asirian. Artistul persan
urmărea să pună în evidenţă nobleţea concepţiei şi să creeze un efect grandios. Ca
urmare, leii sculptaţi de el sunt de un realism şi de o forţă mai reduse decât ale
leilor din basoreliefurile asiriene, dar sunt mai decorativi. Taurii înaripaţi impun
mai puţin din sălbatica lor forţă animalică decât cei din reprezentările artistice
asiriene, - în schimb au mai multă eleganţă şi armonie a formelor. Cu toate acestea,
deşi este mai calmă, mai lipsită de forţă, de dinamism şi de varietate, arta epocii
ahemenide rămâne mult debitoare celei asiriene.
Întâlnim în basoreliefurile persane aceleaşi motive ca în basoreliefurile asiriene:
lungi şiruri de soldaţi din suita regelui (celebră este "friza arcaşilor" din palatul
regal de la Suza, aflată azi la Louvre), de supuşi aducând tributul, de prizonieri de
război, de lei, de animale fantastice, - de obicei tauri înaripaţi cu cap de om. Apoi,
regele luptând cu un taur sălbatic, regele ucigând un monstru, regele protejat de
divinitate, regele înconjurat de curteni, regele primind omagiul supuşilor săi…
Totul lasă până la urmă o impresie de răceală şi de monotonie. Figurile par a fi
toate la fel, corpurile sunt dispuse toate în aceeaşi direcţie şi în aceeaşi atitudine.
Dar, privite cu atenţie, se observă că sculptorul a realizat, totuşi o oarecare
varietate – prin reprezentarea unor detalii caracterizante: în port, în încălţăminte, în
obiecte aduse în dar sau ca tribut. Aceste amănunte indicau şi locurile de origine
39
ale personajelor respective – care deci nu apar ca fiind aceeaşi, chiar dacă
atitudinile lor sunt identice (sau aproape aceleaşi).
Regele însuşi este reprezentat doar în trei atitudini: sau de adoraţie în faţa unui
altar al focului sacru; sau ucigând lei, tauri ori monştri fantastici; sau stând pe tron,
într-o mână ţinând sceptrul, în cealaltă o floare, iar în spate un servitor ţinându-i
deschisă umbrela. Un singur scop urmăreşte artistul persan: preamărirea regelui şi
a regalităţii.
Perşii au introdus în sculptură un motiv nou: al zeului-călăreţ omorând o fiară, de
pildă un crocodil. Motivul acesta urma să simbolizeze lupta dintre Bine şi Rău. Dar
şi acest simbol fusese schiţat cu mult înainte în Babilon, semnificând victoria
ordinei asupra haosului primordial, a zeului Marduk asupra zeiţei Tiamat.
Arta figurativă persană nu manifestă un interes adevărat pentru aspectele vieţii
reale. Scenele n-au nici un fond de natură, nici o indicaţie în aşa fel determinată
încât să poată fi localizate. Artistul reprezintă excelent animalele (dar nu şi
dinamismul unei scene de vânătoare). În schimb figurile umane (niciodată figuri
feminine decât la o dată târzie, foarte rar şi numai în artele secundare, de exemplu
în miniaturi) sunt redate static, imobilizate într-o poză convenţională şi având o
expresie impasibilă. Convenţiile domină: persoana regelui este figurată în
dimensiuni disproporţionate în raport cu cei din jurul său, personajele nu sunt
grupate, ci într-un mod regulat aliniate. Compoziţia ansamblului respectă o
simetrie rigidă, predomină absolut caracterul simbolic şi stilul hieratic, iar în
reprezentarea unui eveniment artistul se fixează asupra unui singur moment; nu
procedează ca artistul roman care "narează", care redă simultan o sumă de
momente, o continuitate, o relaţie între episoade.
Literatura
În literatură – domeniu în care Persia islamică îşi va aduce marea contribuţie la
tezaurul culturii universale, - prima capodoperă este Avesta. Este cartea sacră a
străvechilor perşi, atribuită însă lui Zoroastru, - datând din epoca ahemenidă, dar
redactată sub sassanizi. Cuprindea iniţial 21 de cărţi, din care au rămas una singură
completă, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variată: texte liturgice,
cuvântările lui Zarathustra, texte teologice, de legislaţie, de morală, rugăciuni
pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profeţie asupra sfârşitului lumii,
precum şi 21 de psalmi. Pe lângă importanţa sa documentară, fundamentală pentru
religia, cultura şi civilizaţia persană antică, Avesta are şi o valoare literară, tocmai
prin aceşti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor.
Reacţia naţională persană care a caracterizat perioada sassanidă a determinat şi o
reluare entuziastă a vechilor tradiţii epice populare. Din această epocă datează
numeroase povestiri, din care însă au rămas numai două. Prima, Istoria lui Zarer
(din sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) narează un episod din
timpul unui război în care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade în luptă;
moartea lui va fi răzbunată de fiul său. A doua (scrisă către anul 650), Cartea
vitejiilor lui Ardaşir, fiul lui Papak, este un mic roman sau povestire istorică, în
40
care datele reale ale biografiei renumitului rege sassanid se împletesc cu graţioase
elemente de fantezie. Ambele naraţiuni au fost utilizate mai târziu de Ferdousi în
epopeea sa Cartea Regilor.
După invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficială a
administraţiei, cultului şi literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor şi a
oamenilor de ştiinţă. La ţară, însă, poporul a continuat să compună în dialectele
sale diferite poeme lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori
legendare. S-au păstrat asemenea texte datând din secolele VII şi VIII.
Renaşterea literaturii naţionale persane a avut loc în secolele X-XI, în timpul
dinastiei persane a Samanizilor. Aceştia au creat în capitala lor Buhara un puternic
centru cultural, ştiinţific şi literar. S-a început acum să se traducă în limba persană
cronici, mărturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datând din sec. IV –
texte care nu ni s-au păstrat – s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025).
Monumentala sa epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o
reconstituire poetică a întregului trecut legendar şi istoric al perşilor.
Genul epic a fost cultivat şi de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme
epice ale sale primul loc îl ocupă Cele şapte chipuri, povestea nefericită de
dragoste a doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evocă romanul cavaleresc
european medieval, având însă o profunzime de gândire, un simţ al socialului şi o
fundamentare psihologică superioară. Nu lipseşte din opera lui Nezami nici nota
mistică (de exemplu în amplul poem Comoara tainelor).
De o mare popularitate, constatată până în zilele noastre, s-a bucurat Omar
Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetător şi unul din cei mai de prestigiu
oameni de ştiinţă ai Orientului medieval (strălucit matematician, astronom,
fizician, medic şi filosof, autor a numeroase opere ştiinţifice scrise în limba arabă).
Printre marii poeţi persani se numără şi Saadi (cca. 1213-1292), un exponent
ideologic al păturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe şi
Grădina cu flori. Mai celebră, ultima este o suită de poeme în proză ritmată în care
sunt enunţate aforisme, precepte morale, sfaturi practice şi de conduită, precum şi
consideraţii morale – ceea ce transformă această capodoperă şi într-o oglindire a
vieţii epocii – asupra oamenilor şi stărilor de lucru din jurul său.
Deşi a fost un timp poet de curte, totuşi în poezia lui Hafez nu se întâlneşte
obişnuitul ton preaplecat şi laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele,
alegoriile, par a aparţine la prima vedere unei viziuni mistice. În realitate opera sa
abundă în momente de scepticism religios, de erezie şi chiar de blasfemii. Hafez
nu-i cruţă pe preoţi, pe predicatori, pe bigoţi, ironizând sau satirizând vehement,
formalismul gol, ipocrizia şi minciuna. În poezia sa se percep tonuri care îl
amintesc pe Omar Khayyam, fără însă a ajunge până la nihilismul şi la
scepticismul acestuia.

41
Familia si viata cotidiana persana

Familia
Persanii erau cunoscuţi ca oameni blajini, generoşi, ospitalieri, politicoşi, chiar
ceremonioşi.
Regimul familial şi viaţa de fiecare zi a familiei erau în multe privinţe la un nivel
moral superior celui al altor popoare din Orientul Antic. Se menţinuse, fireşte, şi în
Persia poligamia – dar de consideraţie şi de drepturile de stăpână a casei se bucura
numai una din soţii, numită "privilegiata". În familia regală şi în familiile nobililor
căsătoriile între frate şi sora erau – ca în Egipt – frecvente. Căsătoria se contracta
prin plata unei suma de bani părinţilor logodnice. Femeia datora ascultare absolută
bărbatului ei. Pe de altă parte, ea putea să posede bunuri materiale şi să dispună
liber de ele; putea să conducă treburile soţului în numele lui; putea să circule în
public cu faţa neacoperită de văl. De aceste libertăţi se bucurau mai mult femeile
sărace. Femeile din rândurile aristocraţiei duceau o viaţă în izolare, puteau ieşi
numai cu faţa acoperită, nu aveau voie să se întâlnească în public cu bărbaţi, iar
după ce se căsătoreau nu puteau avea nici un fel de relaţii nici cu rudele lor cele
mai apropiate de sex masculin. Un regim de o severitate care explică de ce
niciodată femeile nu erau reprezentate nici în arta plastică, nici menţionate în
inscripţii.
Se păstra în Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: dacă soţul deceda fără să fi avut
copii de sex masculin, văduva se căsătorea cu ruda cea mai apropiată. Dacă însă
soţul rămânea văduv fără să aibă băieţi (care totdeauna erau preferaţi fetelor), ruda
lui mai apropiată lua în căsătorie pe una din fetele sau nepoatele lui: iar copilul de
sex masculin născut din această căsătorie era considerat fiul şi deci moştenitorul
văduvului după ce acesta deceda. Dacă soţul deceda fără să fi avut o fată, cu o
parte din moştenirea lui se înzestra – se "cumpăra" – o fată pentru a o mărita cu o
rudă apropiată a defunctului. Dacă tatăl deceda şi copiii lui nu ajunseseră încă la
vârsta maturităţii, aceştia erau puşi în tutela văduvei. Respectarea întocmai a
acestor uzanţe era sever controlată de preoţi. Aceştia procedau la împărţirea
moştenirii (modalităţile partajului erau foarte complicate); iar dacă defunctul nu
lăsase nici o avere, preoţii erau cei care se îngrijeau de funerarii şi de soarta
orfanilor săi minori.
Naşterea unui copil de sex masculin era întâmpinată cu mare bucurie. Părinţilor li
se aduceau daruri; chiar regele făcea în fiecare an daruri părinţilor cu mulţi copii.
Dacă se dovedea că copilul nu dăduse ascultarea cuvenită tatălui, o parte din
moştenirea ce îi revenea de drept de la tatăl său îi rămânea mamei. De educaţia
copilului se ocupa mama; iar de la vârsta de cinci până la şapte ani, tatăl. Apoi
copiii (celor bogaţi) urmau şcoala, care era ţinută de preoţi fie în incinta templelor,
fie la locuinţa lor. În aceste şcoli studiile durau până la vârsta de 20, chiar 24 de
ani. Se studiau texte din Avesta, cu respectivele comentarii; elevii învăţau scrierea
42
cuneiformă, învăţau legendele şi tradiţiile referitoare la zeii şi la eroii iranieni
căpătau noţiuni de religie, de medicină şi de drept; în fine, erau iniţiaţi în treburile
publice şi în practicile cancelariei regale.
Educaţia astfel dirijată urmărea în principal să le asigure tinerilor pregătirea
necesară în vederea viitoarelor funcţii administrative sau militare care îi aşteptau.
Iar pentru a-l obişnui pe tânăr cu viaţa grea a soldatului, exerciţiile şi instrucţia la
care erau supuşi erau foarte dure: tinerii executau lucrări agricole istovitoare,
făceau marşuri lungi pe arşiţă şi pe ger, călăreau pe cai nărăvaşi, erau alimentaţi
foarte prost; sau erau puşi să treacă înot un fluviu, cu tot echipamentul şi
armamentul personal. Grecii admirau educaţia dată tinerilor persani, despre care
Herodot (simplificând însă lucrurile) spune: "Tinerii perşi sunt învăţaţi trei lucruri:
să citească, să tragă cu arcul şi să spună totdeauna adevărul".
Viaţa cotidiană
Locuinţele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei
din cărămidă nearsă, de argilă amestecate cu paie tocate; numai cei foarte bogaţi îşi
puteau permite să aibă case din cărămidă arsă (combustibilul fiind foarte rar).
Acoperişul era din bârne din lemn peste care se întindeau rogojini acoperite cu lut.
Casele bogaţilor erau construite în jurul unei curţi interioare, în care se afla
instalată şi o cadă mare pentru apă menajeră. Nobilii imitaseră casele greceşti,
adăugându-le un atriu deschis, susţinut de coloane de lemn. Pe jos, pe pământul
bătut se întindeau covoare de obicei ţesute în casă.
De dimensiuni modeste erau şi cele mai multe dintre palatele regale: cel al lui
Darius din Persepolis avea doar 50 pe 30 metri. În schimb cornişele uşilor şi ale
ferestrelor erau din marmură, pereţii erau tencuiţi şi zugrăviţi în verde; iar vesela
era de o bogăţie şi de un rafinament artistic neîntrecut în Antichitate de nici o altă
ţară. Când Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prăzii însuma – printre
alte comori – pahare de aur masiv în greutate totală de 2.216 kg, iar cupele mari,
încrustate cu pietre preţioase, cântăreau 1.697 kg!
Aristocraţii şi bogătaşii perşi erau renumiţi pentru eleganţa ostentativă şi fastul
excesiv pe care îl afişau în îmbrăcăminte şi bijuterii. Nobilii purtau părul lung şi
îngrijit ondulat, iar barba de asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanţuri de
aur şi brăţări de argint. Deosebit de luxoasă era îmbrăcămintea celor zece mii de
ostaşi din corpul "nemuritorilor": splendide veşminte de brocart, tunici cu mâneci
largi şi garnisite cu pietre semipreţioase. Armele, de asemenea: extremitatea
inferioară a lăncilor a nouă mii dintre "nemuritori" era din argint masiv, iar lăncile
celorlalţi o mie (deci ale ofiţerilor) era din aur masiv.
Acelaşi gust şi fast se notează şi în obiceiurile, tradiţiile şi la serbările perşilor.
Sărbătoarea religioasă dedicată zeului soarelui Mithra – sărbătoarea oficială cea
mai importantă – era şi sărbătoarea Anului Nou. Cu această ocazie regele organiza
şi prezida sacrificii şi ceremonii solemne; după care participa la banchetul la
banchetul care era urmat totdeauna de spectaculoase dansuri sacre şi de dezlănţuite
beţii. La această sărbătoare perşii obişnuiau să-şi facă daruri unii altora, în familii
43
se aranjau ospeţe, servitorii căpătau haine noi, soldaţii primeau o soldă în plus,
supuşii aduceau şi ei daruri satrapilor şi nobililor; la sfârşitul ospeţelor grandioase
la curte, regele dăruia săracilor cantităţi de mâncare şi de băutură rămase
neconsumate.
Sărbătoarea cu caracter laic cea mai importantă era seara de ajun a Anului Nou,
când familiile şi prietenii se adunau în jurul celei mai copioase mese pe care şi-o
puteau permite. În alte ocazii, când sărbătoreau o veste bună sau un eveniment
familial fericit, perşii obişnuiau să iasă şi să împrăştie pe străzi ramuri de mirt. În
schimb, în ocazii triste (o înfrângere militară, sau la moartea unui rege) îşi rădeau
părul şi barba, îşi sfâşiau veşmintele, iar cailor le tăiau coama.

44
Eshatologia si cultul mortilor la egipteni
Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist. Ei iubeau viata si se simteau
legati de viata de zi cu zi. In acelasi timp, insa, asa cum sublinia si Herodot in
Istoriile sale, ei credeau cu tarie in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de
mormant. Probabil, tocmai de aceea, acest popor cunostea o singura notiune pentru
a desemna cele "doua" vieti, respectiv ankh, care inseamna "viata". Pentru
egipteni, viata viitoare nu reprezenta altceva decat o continuare a vietii de pe
pamant. Singura deosebire intre cele doua stadii ale vietii era aceea ca mortii
locuiau undeva in Apus, Imentet, pe cand cei vii traiau in rasarit, pe Nil. Mortii
erau "poporul Apusului", Imentiu.
In pofida abundentei documentelor scrise si nescrise, cercetatorii sunt, totusi, foarte
divizati atunci cand incearca sa explice conceptia egipteana despre suflet si
nemurire sau despre cultul mortilor. Dificultatea provine din faptul ca, in atatea
milenii de istorie, credintele si practicile religioase egiptene au cunoscut o evolutie
consecventa, asa incat nu se poate vorbi despre o conceptie limpede si unitara cu
privire la suflet si viata viitoare.
a.Conceptia despre suflet
In genere, din cercetarile intreprinse de multi egiptologi pare sa reiese faptul ca,
pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea si personalitatea pe care noi,
crestinii, obisnuim sa le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul era
scindat, comportand o serie de "suflete" care, in sine, nu erau decat aspecte,
componente sau subdiviziuni ale activitatii spirituale ale omului in general. Fiecare
dintre aceste "suflete" sau subdiviziuni avea o denumire proprie.
1.Ba sau Bai reprezenta "sufletul" propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul
pentru ca dupa moarte sa treaca intr-o alta viata. El poate fi inteles, in general, ca o
"putere", ca o "capacitate" a omului. Dupa moartea trupului, ba il paraseste pe om
sub chipul unei pasari. Aceasta pasare mijloceste apoi legatura dintre cel raposat
din mormant si cei vii. In acelasi timp, ba poate lua si alte chipuri, cum ar fi, de
pilda, acela al unei lacuste, care in conceptia vechilor egipteni era tot o pasare.
2.Ka, a doua subdiviziune a activitatii spirituale, constituie, dupa parerea unor
cercetatori, un fel de "dublu", de "chip invizibil" al omului, iar dupa altii o
reminiscenta a conceptului de totem primitiv. Insa, cea mai plauzibila parere este
aceea potrivit careia ka reprezinta un principiu vital strans legat de trup, care dupa
moarte nu paraseste corpul, asemenea lui ba, ci coboara in mormant, pastrandu-se
atat timp cat se pastreaza trupul. Din credinta existentei unui ka legat de trup a luat
nastere preocuparea deosebita a egiptenilor pentru mumificari si piramide, ca
morminte durabile. In eventualitatea ca, totusi, trupul ar fi suferit dupa
imbalsamare vreo stricaciune, egiptenii au avut grija sa faca statui cat mai
asemanatoare cu defunctii, pentru a oferi posibilitatea lui ka sa locuiasca in ele. In
plus, ka trebuia hranit din belsug si ingrijit, pentru a nu veni ca strigoi printre cei
vii.
45
3.Ran reprezenta, de asemenea, o existenta reala de sine, sub forma numelui celui
decedat, nume ce trebuia pastrat cat mai mult timp cu putinta pe pamant in
memoria descendentilor si pe pietrele funerare. A sterge numele unui raposat de pe
mormantul sau echivala cu o mare crima.
4. Akh, ca ultima subdiviziune a activitatii spirituale, reprezenta inima, sediul
tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de
dupa moarte, inima defunctului era cantarita pe o balanta, spre a vedea daca a
savarsit mai multe fapte bune sau rele, daca se va numara printre cei buni sau rai.
b. Destinul sufletului dupa moarte
Se presupune ca, la inceputurile istoriei egiptene, exista o conceptie destul de
grosolana despre eshatologie. Conform descoperirilor arheologice, in perioada
preistorica egiptenii isi ingropau mortii in pozitia numita "chircita", punand in
preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al
mortilor din acea perioada trebuia sa fi fost mormantul insusi. Incepand cu dinastia
a IV-a, insa, apare credinta potrivit careia sufletul celui decedat poate parasi
mormatul pe o perioada mai mult sau mai putin indelungata, ba chiar isi poate
alege alta locuinta mai placuta. Tot acum a aparut si credinta in existenta unei lumi
indepartate a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si
primejdii. Pentru calauzirea sufletului spre aceasta lume s-au compus acele Carti
ale mortilor, veritabile ghiduri pentru lumea postuma.
In general, izvoarele provenite din diferite centre principale ale Egiptului antic
prezinta diverse variante privind destinul sufletului dupa moarte, in functie de
caracterul special al divinitatii locale. De pilda, la Memfis se credea ca sufletele
mortilor vor merge intr-un loc trist, spre Apus, in desertul Libiei; potrivit teologiei
heliopolitane, sufletele vor calatori fericite, impreune cu zeul Re, pe barca aestuia,
de asemenea spre Apus, iar la Abydos se credea ca intrarea in lumea de dincolo se
afla la apus de acel oras, acolo unde barca Soarelui disparea in fiecare seara, in
imparatia mortilor, printr-o crapatura a muntelui.
Versiunea eshatologica predominanta, insa, in tot Egiptul a fost cea osiriana.
Potrivit acesteia, regele defunct si, mai tarziu, fiecare raposat se identifica dupa
moarte cu Osiris si primeste o noua viata. Asemenea vietii plantelor care se
reinnoieste in fiecare an, tot la fel se reinnoieste si viata lui Osiris si, totodata, si a
defunctului transformat in Osiris. Astfel, intr-un text din sarcofage se spune: "Eu
traiesc, eu mor, eu sunt Osiris … Eu traiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar".
Dupa cum Osiris, dupa moartea sa, a fost declarat drept si a primit demnitatea sa de
rege in lumea subpamanteana, tot la fel regele defunct este "justificat", "indreptat",
iar urmasul sau apare ca mostenitorul sau de drept al lui Horus. Ulterior, fiecare
defunct devine un Osiris si primeste epitetul de "justificat": "Tu esti pe tronul lui
Osiris, ca reprezentant al Celui dintai intre cei aflati la Apus (respectiv Osiris).
Impartaseste-te din puterea lui, primeste coroana lui."
Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris, Campiile lui
Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viata fericita, unde se bucurau de conditii
46
mult mai favorabile decat in viata de aici, intrucat fertilitatea Campiilor lui Irau era
mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului, granele crescand mai inalte decat
omul si dand roade mai bogate.
Imparatia mortilor apare, insa, plasata in lumea subpamanteana, strabatuta de Soare
in timpul noptii. Aici persista tot felul de primejdii, iar scopul textelor din Cartea
mortilor este tocmai acela de a-l ajuta pe defunct sa le evite sau sa le biruiasca.
Exista drumuri gresite, care trebuie evitate, exista ape care trebuie traversate cu
ajutorul unui ghid, exista monstri ingrozitori, care pot fi biruiti cu ajutorul unor
formule magice. In acelasi timp, cel decedat trebuie sa cunoasca, de pilda, numele
monstrului, pentru a avea putere asupra lui, sau sa se identifice cu o divinitate
puternica sau alta, pentru a iesi biruitor. Este, deci, evident faptul ca aici
conceptiile si practicile magice joaca un rol deosebit. Luata in sens strict, chiar si
judecata lui Osiris face parte dintre aceste pericole. In fata tribunalului lui Osiris si
a celor 42 de judecatori ai sai, defunctul trebuia sa-si sustina cauza, sa faca acea
"confesiune negativa", sa-si dovedeasca nevinovatia, pentru ca altfel era devorat
indata de judecatori, de monstru sau era obligat sa se intoarca pe pamant la o viata
mizerabila, intrupandu-se chiar in animale necurate.
c. Rituri de inmormantare
Eshatologia atat de bogata a vechilor egipteni avea un corespondent pe masura in
ceea ce priveste riturile de inmormantare. In perioada preistorica, vechii egipteni
isi ingropau mortii intr-un mod similar tuturor popoarelor cu o civilizatie
inferioara. Astfel, consemnam inmormantarile in pozitie "chircita", cadavrul fiind
culcat pe partea stanga, cel mai frecvent cu capul spre sud si cu fata spre apus. In
anumite cazuri, trupul defunctului era taiat in bucati si capul asezat deoparte,
pentru ca mortul sa nu devina periculos pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi.
De retinut este faptul ca in acea perioada inca nu exista practica mumificarii.
Insa, incepand chiar din perioada Regatului Vechi, a inceput sa se practice tehnica
mumificarii sau imbalsamarii cadavrelor, care avea sa devina in mod treptat o
adevarata arta. Acest procedeu demonstreaza, in primul rand, faptul ca vechii
egipteni considerau absolut necesara conservarea trupului. In viziunea lor, viata
viitoare nu era decat o continuare a celei de pe pamant, ea fiind, de asemenea,
legata de trup. Insusi Osiris, asa cum s-a vazut, n-a putut invia, inainte ca trupul
sau sa fi fost reconstituit din partile taiate si imprastiate in urma luptei cu Seth.
Pregatirea mumiei incepea cu extragerea creierului si a viscerelor care, impregnate
cu parfumuri, se pastrau in patru urne. In locul inimii sau, uneori, chiar pe mumie
in dreptul inimii se punea un scarabeu, ca simbol al invierii si reinnoirii, din argila
sau dintr-o piatra dura, avand gravata o formula magica ce pleda in favoarea
raposatului, atunci cand acesta va ajunge in fata tribunalului lui Osiris. Apoi,
corpul era umplut cu produse rasinoase si aromate; in continuare, i se reconstituia
forma cu paie sau cu tampoane de stofa, dupa care era tinut timp de 70 de zile intr-
o solutie de carbonat de sodiu si, in fine, infasurat – dupa spalare – in foarte multe
panze de in imbibate intr-un ulei aromat. In mainile mortului si intre benzile
47
mumiei erau asezate texte sacre, rugaciuni si mai ales Cartea mortilor care il ajuta
sa invinga dificultatile calatoriei in lumea cealalta si sa poata raspunde cum trebuie
in fata judecatii lui Osiris. In cele din urma, mumia era inchisa intr-un sicriu de
lemn de forma trupului. Acest sicriu era pictat in interior cu figuri si scene
simbolice in culori, avand si un text religios-funerar in hieroglife, iar in exterior era
pictat cu portretul celui decedat.
Tot la fel, mormintele in care erau asezate mumiile dispuneau de o serie de desene
si picturi pe peretii lor, incercand sa-l redea pe defunct si pe viitoarea sa familie,
inconjurati de slujitori si animale domestice. Probabil ca toate aceste reprezentari
vroiau sa creeze pentru cel decedat o atmosfera de viata si ambianta similare celor
de pe pamant.
In plus, incepand cu perioada Regatului Mediu, apare tot mai frecvent obiceiul de a
aseza in mormant langa mumie si anumite statuete din lemn, lut sau metal, care-l
reprezentau pe mort. Mai ales din perioada Regatului Nou devine tot mai limpede
ce rost aveau aceste statuete. Practic, ele se doreau sa fie un substitut aal trupului
celui decedat, in eventualitatea ca respectiva mumie n-ar fi fost bine conservata,
servind ca salas lui ka, fie ar fi reprezentat un slujitor in mormant pentru defunct.
Conceptia vechilor egipteni potrivit careia existenta dupa moarte nu este decat o
continuare a vietii actuale presupunea faptul ca orice activitate, orice munca
necesara in viata de pe pamant ramanea, de asemenea, absolut necesara si in
imparatia mortilor. Ogorul trebuie ingrijit, semanat si recoltat pe mai departe si
acolo, animalele trebuie ingrijite, iar hrana pregatita. Iar pentru aceasta, mai ales
cei bogati aveau nevoie si in imparatia mortilor de ajutorul unor slujitori. Astfel, in
capitolul 6 din Cartea mortilor exista un loc in care un defunct constrange o
asemenea figurina, numita uschebti, prin intermediul unei formule magice, sa
lucreze in locul sau.
Fireste, orice inmormantare presupunea un ceremonial cu totul special. De retinut,
intre altele, ar fi faptul ca preotul, imbracat intr-o blana de pantera, atingea fata si
gura mortului cu un topor si cu o foarfeca, in credinta ca acesta ar redobandi
puterea de a se misca si de a vorbi. La sfarsit, preotul sacrifica un animal, inainte
de a fi introdus cadavrul in mormant si de a inchide mormatul.
d. Mormintele
Inca din cele mai vechi timpuri, dar si mai tarziu, "locul de veci" pentru oamenii
simpli era o groapa obisnuita, nu prea adanca, sapata in nisip, sau o scobitura intr-o
stanca, astupata apoi cu o piatra mare, pentru a nu patrunde acolo sacalii.
Mormintele regale si nobiliare, in schimb, aveau inca din cele mai vechi timpuri
infatisarea unor adevarate fortarete cu peretii oblici spre centru, purtand astazi
denumirea araba de mastaba.
Intr-o astfel de mastaba, chiar deasupra mormantului, se afla o capela in care se
celebrau riturile funerare, mobilata cu o masa pentru ofrande; alaturi era o stela
pictata sau gravata, in dosul careia se afla "coridorul", zidit, continand statuile
defunctului. Acesta comunica – prin statuile care il reprezentau – cu familia sa
48
care, prin niste fierastruici mici, ii aduceau ofrande si fumul de tamaie. Capela era
decorata cu scene pictate sau sculptate in basorelief, reprezentand diferite activitati
din viata care, pe cale magica, il mentineau pe cel raposat "in viata". Mastabele
erau grupate, regulat, in jurul piramidei faraonului. O mastaba a unui defunct foarte
bogat putea avea si alte incaperi, comunicand intre ele prin diferite coridoare. Un
alt tip, mai evoluat de morminte, aparut in timpul dinastiei a III-a, il reprezenta
piramida in trepte, care aminteste – ca aspect – de ziguratul babilonian sau de
piramidele in trepte ale aztecilor si mayasilor. Primul mormant de acest fel a fost
construit de vizirul si arhitectul Imhotep pentru regele Djoser, fondatorul dinastiei
a III-a, la Sakkara. Aceasta piramida, reprezentand o suprapunere in diferite etape
peste o mastaba patrata, are dimensiuni impresionante: laturile bazei
dreptunghiulare de 109 m si 121 m, iar inaltimea de 61 m.
In timpul dinastiei urmatoare au fost construite marile piramide de la El Giseh,
inaltate pentru a adaposti mumiile a trei regi din dinastia a IV-a: Kheops, Khefren
si Mykerinos, dupa ortografia greceasca, Hufu, Hafra si Menkaura, dupa
denumirea egipteana. Piramida construita de Kheops si considerata una dintre "cele
sapte minuni ale lumii antice" are o inaltime de 137 de metri, aceea a lui Khefren
de 136 m si cea a lui Mykerinos de numai 62 m. constructia acestor monumente
presupune eforturi si o imaginatie incredibile. De pilda, gigantica opera de
constructie a marii piramide a lui Kheops a durat 30 de ani, timp in care, asa cum
consemneaza Herodot in Istoriile sale, "au muncit fara intrerupere cate o suta de
mii de oameni". Blocurile de piatra – unele de 20 de tone – au fost aduse la mari
distante, pe tavalugi, pe sanii trase pe nisip sau intre doua barci; ridicate cu ajutorul
parghiilor si a unor puternice balansoare de lemn, pe rampe si planuri inclinate, ele
erau inaltate pe terase succesive de pamant si caramida, terase inlaturate apoi, dupa
terminarea constructiei.
Incepand cu dinastia a XVIII-a, insa, datorita faptului ca jefuitorii de morminte
incepusera sa opereze intr-un mod din ce in ce mai ingrijorator, faraonii au adoptat
tipul de mormant complet subteran, cu mai multe incaperi, sapate in pereti de
stanca, in asa numita Vale a Regilor, la vest de orasul Teba. Aceste sapaturi erau
foarte adanci, trecand de 100 de metri, si aveau peretii decorati cu diferite scene si
texte ce prezentau viata regelui defunct in lumea de dincolo. In aceasta perioada,
templele funerare erau construite departe de aceste morminte, respectiv in
apropierea Nilului, unde erau aduse si sacrificiile funerare.

49
Buddha
Istoricii si biografii celor mai reprezentative personalitati ale lumii spirituale si ale
doctrinelor ezoterice incearca sa elucideze o problema doar aparent normala: de ce
in una din cele mai raspandite (populare) carti cu acest profil, si anume "Mari
initiati" de Eduard Schure, lipseste tocmai Buddha, intemeietorul unei religii foarte
importante in Asia (si nu numai)? Schure ne vrobeste despre Rama, Krisna,
Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon si Isus, dar de ce l-a "ocolit" pe Marele
Fiu al Himalayei?
In prima parte a vietii lui Buddha exista un moment de rascruce inexplicabil (in
mod logic) al tanarului ce traia imparateste la Curtea unuia dintre statele tribale din
nordul Indiei. Numele adevarat al viitorului intelept a fost Siddhartha Gautama; el
s-a nascut in anul 566 i.e.n., intr-o familie de conducatori ai statului indian Sakya,
situat chiar la poalele masivului Himalaya.
La varsta de 27-28 de ani, Siddhartha ajunsese deja sa fie numit Sakyamuni, adica
"inteleptul celor din Sakya". Putinele lucruri certe ale acestei perioade - istoriceste
vorbind - sunt legate de patul ca tatal sau, Shuddhodana, l-a tinut intr-un fel de
prizonierat de lux in palatul-inchisoare al familiei domnitoare. Viitorul Buddha
avea la dispozitie orice pentru educatia, instruirea si distractia sa, in afara de
libertate. Cand a venit vremea, i s-au prezentat mai multe fete fermecatoare, iar el a
ales-o pe rapitoarea Yashodhara. Urmatorul eveniment sigur este nasterea unicului
sau fiu, Rahula. Ei bine, acesta ar fi putut fi momentul in care s-a produs ruptura.
In jurul varstei de 30 de ani, Siddharta Gautama se plictiseste de fericire! Expresia
apartine istoricului englez John Shnelling si este cea mai potrivita pentru aceasta
enigma impenetrabila.
Istoriografia spune ca Sidharta Gautama - Budha ar fi trait 80 de ani. Schimbarea
radicala a conditiei lui existentiale s-ar fi petrecut intre 30 si 35 de ani. Aici
cercetatorii sunt impartiti in doua "tabere". Unii sustin ca filosoful s-a format in
interiorul palatului-inchiasoare, initiat de cei pusi de tatal sau sa-l instruiasca (asa
cum s-a petrecut cu Alexandru Macedon, al carui perceptor a fost Aristotel). Altii
afirma ca pur si simplu Siddharta a luat-o "de la zero", devenind din print, cersetor.
Dar nu orice fel de zdrentaros hranindu-se cu invatatura renuntarii de sine a
yoghinilor pe care i-a frecventat asiduu, ci unul care dorea de la experienta vietii
simple, izolate, sa atraga stiinta purificarii si perfectionarii spirituale prin
reincarnari succesive (samsara) pana la iluminare... Sa nu uitam, ne aflam cu cinci
secole inainte de Christos cand acest misterios (totusi) personaj al marii istorii a
lumii vorbea despre simplitatea vietii si existenta unui ideal de comportament
uman in fata necunoscutului care ne-a zamislit. Buddha nu mentiona faptul ca
aparitia copiilor este un pacat, ci vorbea despre faptul ca oricare om poate atinge
stadiul ultim de iluminare (de la Boddisathva, adica pre-Iluminatul, la Buddha,
adica Iluminatul) printr-o viata cat mai decenta, plina de renuntari. Practic, Buddha
a fost precursorul a ceea ce crestinatatea numeste in mod curent conditia de calugar
50
in civilie, anahoretul sau cenobitul. Corespondentul la noi este binecunoscuta
conditie de sihastru.
Inainte de incheierea acestui succint capitol vreau sa prezint una dintre cele mai
interesante pilde buddhiste. Maestrul i-a cerut discipolului Kisogotami sa-i aduca
trei boabe de mustar din trei case in care "moartea nu a intrat niciodata. Invatacelul
si-a dat seama ca el insusi va muri de batranete si tot nu va reusi asa ceva. Suntem
simpli muritori, voia sa spuna Buddha, dar si perfectibili.

51
DACIA
Fascinatia comorilor dace
Teritoriul Romaniei s-a bucurat din cele mai vechi timpuri de reputatia unui timut
al aurului si al comorilor, asa cum pentru spanioli erau pamanturile proaspat
descoperite in America. Aurul dacilor urmarit de romani in razboiul lui Traian
echivaleaza cantitativ in traditia transmisa cu aurul aztecilor. Catre comorile din
Carpati si-au intors de-a lungul timpului ca spre un teritoriu fabulos privirea multi
aventuriei si amatori de imbogatiri subite. In Istoria Bucurestilor, Iaon Ionescu
Gion ne vorbeste de existenta unor harti rare care circula printre capii ortodocsi ai
bisericii constantinopolitane pe care ar fi fost insemnate manastirile la care erau
ingropate comori. Harta a ajutat la exploatarea sistematica a tezaurelor ascunse,
care au fost scoase din tara. De aici credinta calugarilor si patriarhilor greci ca din
tarile romanesti oricati bani s-ar lua se vor gasi in continuare altii. In plin secolul
XVIII, domnitorul Alexandru Ipsilanti lansa o campanie de sapaturi particulare cu
conditia ca jumatate din bunurile dezgropate sa revina domniei. Cat de mari au fost
aceste comori, intrate de obicei in alte maini decat cele romanesti, ne- o arata
prima descoperire importanta din Transilvania din 1543, in albia raului Streiul,
unde sunt descoperiti peste 400.000 de galbeni de aur cu efigia lui Lysimach

Suntem oare un popor de barbari?


Voi incepe acest articol printr-un simplu citat al lui Winston Churcill: "...
Decebalus, pe care nu-l putea invinge decat moartea ce nu pateaza onorea".
Articolul de fata este scris datorita revoltei de a auzi mereu si mereu ca suntem un
popor de barbari (dacii) si ca am avut un "imens" noroc ca ne-au colonizat romanii,
care ne-au facut numai bine... Ei bine, nu-i asa.
Daca ne uitam prin istorie si citim cu atentie, putem vedea cum elenii ne laudau ca
strein-barbaros, in schimb contemporanii deformeaza aceasta lauda si ne considera
barbari. Daca ne gandim ca inainte cu multe sute de ani inainte de cucerirea
romana, dacii reusisera sa obtina un an de 365,242197 zile, fata de anul astonomic
modern de 365,242198 zile sau fata de cel iulian al alexandrinului Sosigenes de
365.25 de zile, atunci e firesc sa ne intrebam: Noi suntem oare chiar atat de
barbari?
E destul de absurd sa fim de acord cu incercarile unora de a ne convinge ca un
popor cu o cultura atat de inaintata ca a dacilor a renuntat la limba sa, adoptand-o
pe cea a invingatorilor si, dupa "studii laborioase", n-au ramas decat 160 de cuvinte
dacice. Haios devine cand aceiasi oameni incearca sa ne explice cum, dupa 165 de
ani de stapanirea romana, dacii au renuntat si la limba romana, pastrand din aceasta
a doua limba numai 596 (!) de cuvinte dintr-un total aproximativ de 140.000
cuvinte. Este de necrezut ca un popor liber, carpii, sa-si poata insusi limba celor
care au stapanit 165 de ani pe fratii lor mai putin numerosi din Dacia traiana pentru
ca la sfarsitul acestei scurte perioade sa renunte si ei la limba imprumutata? Adica
52
este posibil ca in rastimp de 165 de ani un popor sa renunte, succesiv, la doua limbi
- daca si romana - din care prima autohtona si a doua imprumutata?
Voi incheia tot cu un citat al lui Schlozer, in secolul XVIII: "Acesti volohi nu
sunt nici romani, nici bulgari, nici Wolsche, ci vlahi, urmasi ai marii si
stravechii semintii de popoare a tracilor, dacilor si getilor, care, si acum, isi au
limba lor proprie si, cu toate asupririle, traiesc in Valachia, Moldova,
Transilvania si Ungaria in numar de milioane

De unde am pornit...
Herodot spune ca "neamul tracilor este, dupa acela al inzilor, cel mai numeros din
lume. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi
de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate neamurile".
Neamul tracilor era format din peste 100 triburi, avand aceleasi credinte si mod de
viata, acelasi tip somatic si vorbind aceeasi limba cu diferente dialectale. Ele
ocupau teritoriul Romaniei de azi, al Bulgariei, Iugoslaviei, Turciei europene,
Austriei, Ungariei, Germaniei, Cehoslovaciei, Poloniei, Ucrainei pana la Nipru,
Vloga inferioara, Tadjikistanul, Asia Mica, dupa cum atesta sapaturile arheologice
si cercetarile unor savanti de renume mondial, precum antropologul Eugene
Pittard, Carl Schuchardt, istoricul Maurice Meuleau, H. Schmidt, Vladimir
Georgiev, Vasile Parvan, Ion Andriesescu etc.
Urmele de locuire descoperite de arheplogi in spatiul carpato-dunarean si in Valea
Oltului pot fi datate 600.000-1.000.000 de ani i.e.n. in paleoliticul inferior, in
cadrul asa numitei culturi de prund. Pe plan artistic, cele mai vechi vestigii, din
aceeasi epoca, s-au gasit la Portile de Fier si Cazane. Nu trebuie omis nici femurul
uman descoperit de Dardu Nicolaescu - Plopsor la Bugiulesti, Valea lui
Graunceanu - Jud. Valcea, datat circa 2.000.000 ani vechime.
In continuare, printre altele, asezarea de la Romanesti-Dumbravita in Banat
dateaza din paleoliticul superior, epoca aurignacian, aproximativ din anii 30.000
i.e.n. Si nu este lipsit de interes sa se stie ca povestea lui Prometheus, care a daruit
oamenilor focul, s-a nascut in cetatea zeilor traci. Cu utilizarea focului se incheie
perioada paleoliticului, marcata de aparitia primelor furnale din Europa,
descoperite tot in spatiul tracic in zona Titan-Calan-Nadrag, la Resita si Anina,
Baia de Arama, Baia de Fier, Baia Sprie, adica in preastravechilor bazine carbo-
siderurgice ale Banatului si Tarii Hategului pana in Valea Jiului.
In perioada mezoliticului - intre 10000-6000 ani i.e.n. - omul a inceput sa
foloseasca piatra slefuita, arcul (tracii fiind recunoscuti ca primul popor care l-a
creat), pluta, roata, sania, a imblanzit cainele, si-a construit primele palafite.
Diferite tipuri ale culturilor acestei perioade s-au gasit in Crimeea, Ceahlau, Baile
Herculane, Poiana la Scaune, Muntenegru (Adapostul Rece) etc.
La nivelul culturii Cris-Starcevo, prima secure s-a gasit la Valea Raii - Ramnicu
Valcea, datata in anul 6000 i.e.n. Aceleiasi culturi ii apartine si cea mai veche mina

53
din Europa si anume mina de cupru de la Rudna Glava -Iugoslavia- datand din
jurul anului 5000 i.e.n., ca si descoperirile din Oltenia.
In neoliticul tarziu (eneoliticul=3700-2700 i.e.n. apar noi culturi: Gumelnita
(partea de rasarit dintre Carpati si Haemus=Balcani), Saculta (Banat, Oltenia,
Valea Dunarii, Makedonia, Grecia, Troia), Cucuteni (cea mai spectaculoasa)
cuprinzand Transilvania, Moldova pana la Nipru, o parte a Munteniei, Cicladele,
Troia, centrul fiind Moldova (Cucuteni, Petrodava etc).
In formarea culturilor neolitice, contributiile oamenilor din spatiul tracic este
esentiala. Totalitatea lor constituie epoca anterioara formarii neamurilor europene,
care descind - dupa toate probabilitatile - de pe fondul fauritorilor culturilor
neolitice din spatiul tracic. Carl Schuchardt este primul care considera ceramica
pictata ca apartinand tracilor. Pe acest fond se vor dezvolta in continuare tracii,
cunoscuti mai apoi si sub numele de daci sau geti. Cercetarile arheologice
romanesti au dovedit aceasta fara putinta de tagada, dupa cum tot ele au probat in
mod neindoielnic originea in spatiul traco-dacic (Romania) a culturii Cucuteni, fara
egal in lume, dovedind spiritul creator al triburilor bastinase, valoarea gandirii si
simtului lor artistic, puterea de a realiza sinteze. Au cazut astfel cu succes teoriile
conform carora tracii ar fi venit "de undeva". Influenta temporara, dar nefasta, a
acestor teorii a impiedicat un timp interpretarea corecta a senzationalelor
descoperiri arheologice din ultimii 30 de ani. Insisi grecii nu s-au format ca popor
decat dupa descinderea aheilor si dorienilor plecati din nordul Dunarii, acela care
avea toate conditiile unei optime dezvoltari umane.
Dupa majoritatea arheologilor si lingvistilor, locul de formare a asa-zisilor indo-
europeni, considerati azi din ce mai mult europeni, deci bastinasi, este Europa si
anume teritoriul dintre zona Dunarii, Marea Baltica, Marea Egee, Marea Neagra si
nordul acesteia, avand ca osatura Dunarea si Muntii Carpati. Din acest spatiu au
roit o serie de popoare ca: pelsagii, iranienii, scytii, cimmerienii, illirii, ligurii,
triburile iberice, vorbitorii sancritei etc.

Traco-dacii
Din complexul triburilor trace, de-a lungul timpului s-au distins in mod pregnant
traco-dacii, ramura cea mai numeroasa si mai unitara, locuind spatiul de la nord de
Balcani, care a constituit leaganul intregii semintii trace. Amintirea lor a ramas in
memoria antichitatii si chiar a primelor secole din epoca medie, incat Jordannes,
istoricul neamurilor gotice din secolul VI e.n. si-a intitulat opera, vadit intentionat,
Historia Getarum, in loc de Gotorum, pentru a asemui astfel getilorpe propriul sau
neam. Intentia este explicabila, daca ne gandim ca insasi cultura greceasca,
adoptata de romani, continea elemente trace asimilitate in epocile anterioare si ca
Burebista, cea mai proeminenta capetenie geto-daca, era considerat acum 2050 de
ani drept "cel dintai si cel mai puternic dintre toti regii lui Trakia" si "stapanitor al
tuturor tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare", asa cum apare pe o
inscriptie greaca de la Dionysopolis.
54
Theopompus relateaza ca soliile getilor se faceau in acompaniament ce citera, asa
cum si astazi "ceterasii" maramureseni isi insotesc cantecele si oratiile de nunta.
Orfeos si Thamyris au descoperit lira, iar Linos isi insotea poeziile cu un cantec din
fluierul inventat de regele Seuthes I. Se folosea curent buciumul ca si azi, naiul si
tobele. De asemenea, sfertul de ton creat cu mii de ani in urma se pastreaza si azi
mai ales in Transilvania. Traditia greceasca staruie asupra faptului ca primii poeti
au fost de origine traca.
Inaltul nivel al originalei culturi a dacilor este prezentat foarte sugestiv de Dion
Hrysostomos. Descriind distrugerea cetatilor elene de pe malul Marii Negre cu 150
de ani inainte lui Vespasianus - actiune provocata de litigii economice - Dion
precizeaza ca dacii au pastrat la loc de cinste doar pe Homeros, caci "mai toti stiu
Iliada pe de rost". Ei se remarcau si printr-o corectitudine deosebita, toate
conventiile fiind incheiate verbal. Litigiile erau rezolvate conform "obiceiului
pamantului", fara avocati si fara specularea chichitelor juridice. In zonele ferite de
influentele nefaste romane, cum e comuna Rod din judetul Sibiu, se mai pastreaza
si azi obiceiul - sigur de origine daca - de a semnala lipsa de acasa printr-un bat
asezat la poarta, care nu se incuie. Din acest punct de vedere, adevarata amprenta
romanii si-au lasat-o la ei acasa, la Roma si in intreaga Italie, unde violenta este ca
acum mai mult de 2700 ani.
Din studiul columnei lui Traian, putem observa legat de tipul somatic, urmatoarele:
dacii erau oameni voinici, purtau barbi si parul lung la maturitate, aveau pometii
obrajilor retrasi ca si romanii. Femeile purtau parul strans intr-un coc lasat pe
ceafa, avand capul acoperit cu o basma. Parul era castaniu, asa cum au peste 95%
dintre romanii de astazi.

Dacii vs. romanii


Voi incepe acest articol cu cateva cifre prezentate in lucrarea "Impactul Romei
asupra Daciei" a lui Paul Lazar Tonciulescu. " ... in anul 271 populatia Daciei era,
cu un procent de crestere de numai 1,5% pe an (functie de pierderile provocate de
razboaiele cu romanii) de circa 2.475.000 locuitori". Numarul colonistilor romani
era 80.000, "deci aportul etnogenic al colonistilor a fost de numai 3,2%".
Dar, dupa cum se stie, la abandonarea Daciei de catre romani, armata,
administratia si colonistii romani nelegati de autohtoni au parasit Dacia, ramanand
doar cei inruditi cu acestia. In aceste conditii nu se mai poate vorbi de etnogeneza
poporului român dupa contactul cu romanii. El era format inca din perioada
pelasga a etniei trace, fiind continuatorul direct al dacilor, procentul de 3% fiind
prea neinsemnat pentru a fi putut sa schimbe, din punct de vedere etnic, somatic
etc, caracterele specifice poporului dac.
Legiunile care au avut contacte vremelnice cu Dacia erau formate din soldati de
origine -in special - traca si orientala, care vorbeau limba lor materna si se inchinau
la zeitatile aduse din patria de origine. Este interesant de remarcat ca romanii nu au
reusit sa-si impuna religia lor, element de baza in acele timpuri pentru orice
55
civilizatie. Soldatii erau imbracati in armuri, isi cladeau castrele lor tipice cu
specific militar, dar nu practicau vreo meserie civila, in afara agriculturii, isi
pastrau armele si modul specific de lupta, nu se dedicau artelor sau literaturii. In
asemenea situatii, ce elemente ale civiliatiei romane puteau transmite dacilor?
Concret, mai nimic. Dimpotriva. Pentru a putea convietui cu taranii daci din
vecinatatea castrelor, tarani de care aveau nevoie pentru a-si asigura existenta,
soldatii erau aceia care se vedeau obligati sa invete limba daca, atunci cand nu erau
traci. In aceasta situatie, devenind veterani si stabilindu-se in satele din jurul
castrelor, ei erau gata dacizati. Caci, pentru a se putea casatori cu o bastinasa, orice
soldat - indiferent de natia sa, sarac fiind prin definitie, trebuia mai intai sa o
cucereasca, iar pentru aceasta este obligat sa i se adreseze in limba ei, pentru ca
respectiva sa inteleaga ce vrea. Intrand apoi in familia sotiei, asa cum se intampla
si azi, oaspetele invata limba gazdelor. Dar sa nu omitem si un alt element de
maxima importanta. Veteranii erau batrani (circa 45-55 ani). Cine-i mai lua de
barbati si ce urmasi mai puteau avea? De aceea, istoria ii pomeneste in general ca
burlaci, fara mostenitori.
In Dacia au mai venit si funtionari romani, care aveau sarcina sa organizeze
spolierea. Mormintele unora ne demonstreaza ca ei au fost aceia care au adoptat
imbracamintea daca (camesa, bracinarii etc). De asemenea, nu s-a gasit nici un dac,
din miile de morminte cercetate, care sa fi adoptat simplista toga romana.
Explicatia este simpla: nu dacii erau cei care simteau nevoia sa plateasca tribut si
deci sa invete limba si anumite obiceiuri romane, ci romanii erau cei ce trebuiau sa
le castige bunavointa pentru ca astfel sa se razvrateasca mai putin si mai rar. In
plus, clima si conditiile de trai din Dacia obliga pe toti veneticii sa se adapteze la
acestea si in felul acesta sa se dacizeze. De aceea, noi suntem continuatorii directi
ai tuturor traditiilor dacice, fara preluarea niciunui obicei roman, sirian etc.
Au mai fost si negustori. Este sigur ca, indiferent de apartenenta lor etnic, erau cei
mai interesati sa invete limba bastinasilor, pe de o parte in scopul asigurarii
posibilitatilor de a-si lauda marfa, iar pe de alta parte pentru a face spionaj
comercial chiar in timpul targuielii. La acestea se mai adauga si obiceiul roman de
a folosi negustorii la spionaj militar si economic, fiind trimisi totdeauna cu
anticipatie in zonele vizate de senat pentru dezlantuirea unor lupte.
Este demn de retinut si faptul ca in anul 204 e.n. contingentul maur a restaurat
templul inchinat unui trio de zei mauri neidentificati. Deci, dupa 100 de ani de
stationare in Dacia, la Micia langa Deva, servind in armata romana, acesti mauri n-
au fost macar ei romanizati, interesati fiind in adularea stapanilor. Aceasta se
intampla in plin centrul Daciei romane.
Sunt si autori care sustin aberatii sub forma distrugerii totale a armatei dace, teorie
respins de insasi notiunea "daci liberi". In razboaiele cu romanii au existat, in mod
evident, morti, raniti, prizonieri si cei care au reusit sa fuga, acestia fiind atat de
numerosi incat au constituit un pericol permanent pentru administratia romana care
nu i-a putut supune niciodata.
56
Unii autori sustin ca romanii au avut multiple contacte cu dacii inainte de
subjugarea lor si deci romanizarea ar fi inceput inca de la primele contacte. Dar,
contactele dintre romani si daci, anterioare cuceririi Daciei, nu constituie un fapt
extraordinar sau particular. Romanii au avut contacte economice si politice cu toti
vecinii inainte de a-i cuceri, pe unii tinandu-i sub jug 600-700 de ani (ex. bascii din
Spania), si totusi nu i-au romanizat, chiar daca au fost putini la numar (basci, evrei,
eleni, syrieni, maltezi, fenicieni). Nu e lipsit de interes constatarea ca au fost
"romanizate" numai popoarele traco-celtice din Tracia, Dacia, Italia, Spania,
Gallia, Britania, Illiria, Makedonia, Epir, care aveau o cultura similara romanilor,
erau popoare inrudite ca etnicitate si vorbeau dialecte ale aceleiasi limbi. Oare
dacii liberi (dacii mari, carpii etc), atunci cand veneau in contact cu dacii neliberi
invatau romana ca sa poata pune la cale un nou atac impotriva ocupantilor sau sa
rezolve problemele personale?

Erau dacii "inapoiati"?


NU, nu erau!!! Va voi prezenta in continuare cum am fost noi "romanizati"...
- Arte - Dacii au excelat in acest domeniu, asa cum ne dovedesc sapaturile
arheologice. Podoabele lor erau de o rara frumusete, sculptura in lemn avea o
veche traditie transmisa pana in timpurile noastre pe intreg teritoriul tarii, casele
erau impodobite cu fel de fel de ornamente, pentru care foloseau scule fine, in
genul toporaselor miniaturale etc. Tesatoria la razboi era cunoscuta inca din
perioada culturii Cucuteni (2700-2000 i.e.n.). In sec. V-IV i.e.n., in tinuturile traco-
getice se dezvolta asa numita arta traco-getica a aurului si argintului, din care va
deriva direct arta clasica daco-getica. Pentru aceasta se folosea argintul si aurul
extras din muntii Apuseni si cel rezultat din topirea monedelor. S-au stabilit in total
111 localitati in care s-au gasit piese de argint daco-getice ce fac parte din tezaure
sau alcatuiesc descoperiri singulare. Asa cum s-a aratat si in articolele precedente,
toate realizarile isi au izvorul in timpuri foarte indepartate. Cele mai vechi opere de
arta dateaza din epipaleolitic (8000-7000 i.e.n.). Din eneolitic (3000 i.e.n.) ne-au
ramas opere ca "Ganditorul" si "sotia" sa decoperite la Cernavoda etc. Frumusetea
sculpturilor si ceramicii de atunci nu avea comparatie decat cu cea a produselor din
bazinul Marii Egee. Asa apare "zeita fertilitatii" de la Cucuteni, realizata in
perioada 3600-3400 i.e.n., altarul din teracota de la Trusesti-Botosani, modelele
din teracota ale celor patru sanctuare de la Cascioarele - Ilfov, datate 3600-3400
i.e.n. si care prezinta un rafinament arhitectonic, pe care templele elene il vor
atinge dupa mai bine de 2200 de ani, femeia care duce un vas pe cap de la Oltenita
(de unde putem deduce ca purtatul vasului si a altor sarcini pe cap nu e un
imprumut extern, ci un obicei autohton), minuscula vulpe de la Pietrele, a carei
siretenie artistul a surpins-o magistral, precum si celelalte opere pline de
originalitate si rafinament ale culturii Cucuteni (3600-3400 i.e.n.) si in special
vestita si tipica ceramica pictata, arsa la temperaturi inalte si egala in rafinament cu
aceea din Atica arhaica, ca si nu mai putin originalele opere descoperite la
57
Habasesti (2700-1880 i.e.n.). Din epoca bronzului ne-au ramas cele 11 pumnale de
aur de la Persinari, tiparele pentru turnarea topoarelor de la Sarata-Monteoru
(1700-1300 i.e.n.). Tot aici s-au pastrat inele de bucla din aur, echivalente cu cele
de la Troia si margele de faianta asemenea celor din Egipt. Si aceasta epoca este la
fel de bogata ca si cea anterioara, neolotica, de la Cucuteni, sau cea urmatoare -
Wiettemberg (1700-1300 i.e.n.) - care formeaza trecerea spre epoca fierului si din
care cea mai semnificativa amintire este depozitul de bronzuri de la Uioara de Sus,
compus din 5800 obiecte in cantitate de 1100 kg (sabii, pumnale, seceri, fibule,
pandative, vase, zabale). Este perioada ce corespunde civilizatiei submiceniene din
Grecia etc....
- medicina - Nu s-a pastrat nici o planta medicinala din limba latina, dacii fiind cei
mai mari specialisti ai antichitatii in cunoasterea, cultivarea si folosirea plantelor
medicinale si neavand ce imprumuta de la romani. La Sarmizegetusa Dacica, s-a
gasit o trusa medicala ( o cutie de lemn ferecata in alama si cu maner de fier, ce
continea: un scapel, o penseta, pulbere de piatra ponce si vase miniaturale pentru
poduse farmaceutice), dovada a nivelului ridicat al practicii medicale in timpul lui
Decebalus. Tot atat de importanta este si metoda lor de a trata si sufletul odata cu
trupul.
- agricultura - Dacia a avut cea mai veche agricultura din Europa, fiind cotatat
printre cele mai vechi din lume (neolitic). Ei au folosit brazdarul de fier inca din
prima jumatate a secolului IV i.e.n., acesta fiind gasit in mormantul tracic de la
Kalacanovo (Bulgaria). In nordul Dunarii, brazdarul de fier este prezent in aproape
toate asezarile mari cercetate, incepand cu sec. II i.e.n.: Ocnita-Valcea, Cetatenii
din Vale, Comalau, Costesti, Craciunesti, Cristesti, Gradistea-Muncelului, Pecica,
Strambu, Mosneni, Poiana, Tinosu, Capaina, Piatra Neamt, Odorhei.
- port - Este stiut ca taranii nostri mai poarta si azi, in multe zone ale tarii, aceeasi
imbracaminte ca dacii de pe columna lui Traian (itari, camasa lucrata cu flori pe
poale si maneci, cojocele lucrate cu flori, caciula - pe care romanii nu le aveau) si
ca femeile dace erau net superioare celor romane ca stil si arta in toalete (camase
cu decolteu, ie, fusta cu clos, fote, bazma etc, pe care - de asemenea - femeile
romane nu le cunosteau). De asemenea, insusi cuvantul imbracaminte este de
origine dacica, fiind grefat pe cuvantul dac braca "pantaloni", cuvant care a
evoluat in limba româna sub forma de bracinari "itari" si bracinar "curea, sfoara,
cingatoare pentru strans pantalonii". Primul care foloseste brava este Ovidius, apoi
Tacitus. Amandoi se refera la estul Europei: Ovidius descriind pe geti, Tacitus
folosind litere elene. Deci cuvantul braca nu este celtic, ci dac. Dimpotriva,
romanii, veniti in Dacia au adoptat portul dac, astfel cum ne informeaza D. Protase.
Pana in prezent nu s-a gasit nici un monument in care sa fie reprezentat un dac in
toga romana. In fapt, colonistii erau obligati sa adopte portul dac pentru a nu
"crapa" iarna de frig, asa cum ne demonstreaza monumentul sculptural de la Casei
(Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens imbracat intr-un cojoc mitos, ca si cel de la
Apulon. Ca element de permanenta a elementelor de port de-a lungul mileniilor, in
58
afara closului si decolteului, avem originala caciula dacica pe care o mai poarta
inca taranii nostri, ca mostenire din timpurile imemoriale ale pelsagilor dunareni si
carpatici si ale lui "Mithras genitor luminis" reprezentat ca un tanar imbracat in
costum traditional dac: camasa lunga, cingatoare peste mijloc, mantie ce-i ajunge
pana mai jos de genunchi si caciula traditionala daca pe cap. E o costumatie
identica cu cea a dacilor sculptati pe columna lui Traian. Imaginea taurului este
simbolul unei bogatii a dacilor stravechi: cresterea vitelor si agricultura. Aceeasi
reprezentare o intalnim, ca element de traditie, la Corbea din colectia Teodorescu.
- administratie - Bruma de administratie adusa de romani in scopul spolierii dacilor
de fabuloasele lor bogatii a cazut odata cu parasirea Daciei de catre Aurelianus la
271 e.n. Reorganizarea statala dupa navalirea tatarilor (1241) nu a folosit nimic din
sistemul roman, pornind de la baze cu totul noi. Singura realizare pozitiva a
romanilor de care a beneficiat intr-o oarecare masura posteritatea, este
sistematizarea normelor juridice cunoscute azi sub denumirea data in epoca
moderna de dreptul roman, cu precizarea ca el nu a fost adoptat in epoca romana,
codificarea facandu-se sub Napoleon. In toate tinuturile locuite de români, inclusiv
Polonia, s-a folosit acel drept consuetudinar, numit obiceiu al pamantului sau
dreptul valah, pana prin sec. XVI-XVII.
- armata - Romanii au imprumutat de la daci vestitul stindard reprezentand lupul si
sarpele, unic in lumea antica si care va fi insusit de toate legiunile romane. Insasi
organizarea de lupta a fost la inceput de origine traco-macedoneana sub forma bine
cunoscutei falange. Dacii invinsi nu au mai avut ce prelua, deoarece armata lor a
fost desfiintata. In schimb romanii nu au reusit sa invete niciodata sa lupte calare
folosind totodata arcul, cee ce explica rapida lor capitulare in fata partilor, a
carpilor si a popoarelor migratoare.
- cultura spirituala - In timpul stapanirii romane, in toata Dacia ocupata, n-a fost
creat macar un centru de cultura. De altfel romanii nu aveau nici un interes sa
ridice nivelul cultural al acestui popor pe care il dusmaneau si-l invidiau atat de
mult. Asa se explica faptul ca dacii nu si-au insusit alfabetul latin deoarece era al
lor (Paul Lazar Tonciulescu - De la Tartaria la Tara Luanei). Putinele inscriptii
latine gasite pe teritoriul dac se refera in primul rand la problemele de administratie
ale ocupantilor romani sau care impodobeau mormintele acestora si ale unui numar
foarte mic din componenta aristrocratiei locale, interesate ca in toate situatiile
similare din lume in pastrarea unor privilegii (a zis cineva ca toti dacii au fost
"curati"???). Astfel de inscriptii s-au gasit in numar mult mai mare in restul lumii
romane, dar n-au contribuit cu nimic la romanizarea egiptenilor, evreilor,
fenicienilor, caldeoasirienilor, elenilor, populatiei din Asia Mica, a persilor,
maltezilor etc. Dacii nu au scris, ca si etruscii, dar au folosit foarte mult alfabete
proprii, diferentiate pe regiuni si avand un fond comun, pentru insciptii, alfabete
din care a fost selectat alfabetul zis chirilic (ibidem). Dacii cunosteau si foloseau
un calendar original solar, care poate fi considerat cel mai precis din antichitate.
Eroarea acestui calendar era de 1,78 zile la 34 de ani, adica 1h15'3" pe an de unde
59
rezulta o eroare diurna de 12" 34/100, ceea ce constituie o precizie de-a dreptul
uimitoare pentru acele timpuri. (Paul Lazar Tonciulescu - Impactul Romei asupra
Dacilor). Romanii au avut, initial, un calendar in care anul era de 10 luni totalizand
304 zile. Numa Pompilius (717-763) mai adauga 2 luni a 30 de zile, ajungand
astfel la 366 zile si 12h. Deci eroarea acestui calendar era de 1 zi si 12 ore pe an,
adica 4'55" si 62/100 pe zi (ibidem), cu mult mai mare decat a celui dacic. De
aceea, sub Caius Iulius Caesar, a trebuit corectat din nou anul 46, ajungandu-se la
365 zile, cu o eroare de 6h 48' si 46", deci eroarea diurna atingea 1'7" 2/100.
Rezulta o precizie a calendarului dacic fata de cel roman-iulian de aproximativ 5,6
ori mai mare, ceea ce este de asemenea fantastic, avand in vedere ca cel iulian este
de o data mult mai recenta decat cel dacic si, dat fiind pretinsa inalta cultura
romana, acesta din urma ar fi trebuit- logic- sa atinga o perfectiune superioara celui
dac. De altfel, calendarul Iulian nu era o creatie romana, fiind imprumutat de la
astronomul elen Sosigenes din Alexandria. Superioritatea gandirii si culturii dacice
o putem aprecia mult mai bine amintind ca eroarea diurna era compensata prin
corectii efectuate la 104 ani, 520 ani si 8840 ani, dupa care anul dacic cuprindea
365,242197 zile, fata de 365,242198 la care a ajuns astronomia moderna. Aceasta
precizie se pare ca "frizeaza perfectiunea", nu?
Ca element de originalitate, se poate mentiona cifra 6 pe care o foloseau dacii in
calculul calendarului si pe care o intalnim si in alte ocazii. Spre exemplu:
- pe basorelieful de la Ostia sub forma numaraului de altare ce se afla deasupra
pesterii;
- pe basorelieful de la Sarmizegetus, unde 6 altare inconjoara capul lui Mithras;
- pe sculptura de la Alba Iulia, asemanatoare basoreliefului precedent;
- numarul de martori folositi in dreptul consuetudinar vechi românesc in toate
tinuturile locuite de români, chiar si in Polonia;
- confederatia etrusca (2x6=12) si numaratoarea sumeriana sexazecimala),
explicabile prin plecarea sumerienilor si etruscilor din zona muntilor apuseni (Paul
Lazar Tonciulescu - De la Tartaria la Tara Luanei);
- duzina, in general, ca numar;
- folosirea cifrei 6 in sens de atentionare.
Pe plan educational, influentele romane au fost net negative. De la un popor educat
in cultul cotropirii si jafului, dacii n-aveau ce invata si nici nu au preluat nimic.
Poporul român a ramas caracterizat de acelasi spirit pasnic, ospitalier si bland ca si
stramosii lui traco-daci. Ei si-au continuat traditiile lor spirituale, mult mai bogate
decat se credea, situatie pe care arheologicii nostri au demonstrat-o convingator si
in repetate randuri dupa cel de-al doilea razboi mondial. Poate ca tocmai in aceasta
rezida si unele cauze care i-au favorizat pe romani: productia redusa de arme si, in
general, lipsa spiritului de agresivitate si a dorintei de a se infrupta din bunurile
materiale ale vecinilor, transmisa de-a lungul secolelor pana in timpurile noastre.
Exista inca astazi autori la care problema incursiunilor dacilor in zonele ocupate de
romani este trata confuz. Paul Mackendrick, de exemplu, pe de o parte insista
60
permanent asupra bogatiilor fabuloase ale dacilor, releva spiritul lor pacifist pentru
ca exact o pagina mai departe sa afirme ca "Dacii ... au intreprins incursiuni in
teritoriul roman, de unde isi procurau mijloacele de cumparare". Acel incursiuni
aveau rol militar de informare si distrugere a lucrarilor de pregatirea ale romanilor
impotriva Daciei din perioada celor 200 de ani anteriori lui Traian, iar dupa aceea
pentru eliberarea teritoriului ocupat de romani.
Dacii erau pacifisti dar nu lasi. Educatia lor ii facea nemuritori, asa cum de altfel
au ramas in istorie!

A doua "cucerire" a Sarmizegetusei


Centrul primului stat unitar al geto-dacilor, intemeiat de Burebista, a fost fixat de
Decebal (intre anii 87-106 i.e.n) in Muntii Orastie, in jurul cetatii Gradistea
Muncelului, cetate identificata cu Sarmizegetusa. Aici s-au construit un complex
de asezari civile si fortificatii din piatra. Intre 108 si 110 se construieste in sud-
vestul Depresiunii Hategului noua capitala a provinciei Dacia, "Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica", sub indicatiile arhitectului Decimus Terentius
Scaurianus. Alaturi de titulatura romana oficiala, in 117-118 apare aici pe o
inscriptie a imparatului Hadrian -pentru prima oara- si vechiul nume de
Sarmizegetusa, in amintirea cetatii lui Decebal din Muntii Orastiei...
In 1924, sub conducerea Comisiei Monumentelor Istorice si a institutului de istorie
nationala si arheologie din Cluj, sunt incepute sapaturile arheologice menite sa
scoata la lumina vestigiile Sarmizegetusei si ale vecinatatilor ei.
In luna decembrie a nului 2000, cinci cetati dacice din acest perimetru - care are o
suprafata de 600 de km patrati- au fost declarate Monumente ale Patrimoniului
Cultural Universal, intrand sub protectia UNESCO. Dar protectia romaneasca?
Ultima luna a secolului XX a cunoscut o avalansa fara precedent a hotilor si
porfanatorilor din Muntii Orastie. In lipsa unei imperioase legi a patrimoniului,
autoritatile locale hunedorene s-au vazut asaltate de ceea ce neoficial a fost numit
"al treilea val de atac asupra comorilor lui Decebal". Banditi din tara (in legatura
sau nu cu "colectionari" de aiurea) aveau (au) drept principal obiectiv "sarcofagul
cu aur de doua tone" al lui Decebal! Baietii nu se joaca, nu vizeaza obiecte de cult
sau alte "maruntisuri" vechi de doua milenii. Politia din zona afirma public,
neputincioasa (deocamdata) ca se stie ca exista cel putin ... 70 (!!!) de detectoare
performante de metal care misuna neabatute prin zona, intr-o clandestinitate tradata
doar de jeep-uri ce trec triumfatoare prin vama. Si asta in timp ce Muzeul
Civilizatiei Dacice si Romane din Deva isi permite doar un detector!
A doua categorie este a "gainarilor", adica a celor care se multumesc cu faimoasele
cosoane - monede de argint dacic. Inca din "primul val de cautatori" de acum 3-4
ani, au fost prinsi cinci "norocosi", insa nici acum nu sunt pedepsiti in instanta,
caci expertizele nu s-au incheiat.
A treia categorie este a celor care, punand ban peste ban din "munca cinstita", isi
ridica, fara autorizatie de constructie, case de vacanta. Culmea patrimoniului este
61
ca unii indragostiti de istoria veche romaneasca se stabilesc -oare de ce?- in
apropierea locurilor banuite de a fi purtatoare de comori (vestigii) din vremea
Daciei libere. nu pe litoral, nu in Bucegi, sufletul lor bate pentru Sarmizegetusa...
Cat timp va mai fi regiunea sacra a Muntilor Orastie un "Eldorado" pentru borfasii
de toate categoriile? Daca fostul ministru al culturii n-a devenit boss la UNESCO
(dupa "straduinte" uriase pe banii contribuabililor), atunci probabil ca nu l-a
interesat nici onoarea lui Decebal si a vestigiilort bimilenare. Situatia trebuie sa
intre intr-o normalitate care sa redea demnitatea istoriei tarii, iar siturile
arheologice nationale sa devina bine protejate juridic si practic, cu sprijinul amplu
al Ministerului Ordinii Publice si nu cu cativa paznici de ocazie. Bunurile noastre
patrimoniale nu au ce cauta in colectiile muzeale sau particulare de aiurea.
Articol preluat din Revista Magazin nr. 2(2253) din 11 ianuarie 2001, autor Paul
Ioan.

Burebista
Burebista, rege dac (70-44 i.e.n.). "Ajuns in fruntea neamului sau care era istovit
de razboaie dese, getul Burebista l-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de
la vin si ascultare fata de porunci, incat in cativa ani a faurit un stat puternic si a
supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine, ajungand sa fie temut chiar
si de romani", astfel sintetizeaza Strabon din Amaseia, geograf si istoric grec, care
isi redacta opera la putin timp de la disparitia lui Burebista, personalitatea
conducatorului dac. Aflat initial in fruntea unei formatiuni statale locale, Burebista,
om de stat inzestrat cu remarcabile calitati de organizator, strateg militar si
diplomat, reuseste sa unuifice formatiunile politico-militare daco-gete din spatiul
carpato-dunareano-pontic sub autoritatea sa si sa puna astfel bazele unui puternic
regat cu centrul, probabil, in Podisul Transilvaniei. In intreaga sa actiune,
Burebista a fost sprijinit de marele preot Deceneu, colaboratorul si sfetnicul cel
mai apropiat. Reorganizat de Burebista, care putea, potrivit afirmatiilor aceluiasi
Strabon, sa mobilizeze o armata de 200.000 de luptatori, se impune la jumatatea
secolului 1 i.e.n. ca principala forta politica si militara din Europa Centrala si de la
Dunarea de Jos. Politica externa a statului lui Burebista, deosebit de activa si
indrazneata, este indreptata spre redobandirea vechilor tinuturi dacice si spre
contracararea pericolului expansiunii romane ce se contura pe intreaga linie a
Dunarii.
Primul obicetiv il constituie, in jurul anului 60 i.e.n., inlaturarea suprematiei celtice
din reg. Dunarii Mijlocii. Amploarea si vigoarea acestui efort militar, precum si
succesul sau gasesc ecou si in izvoarele istorice care consemneaza completa
nimicire a triburilor celtilor boii aflati sub conducerea lui Critasiros, precum si a
celor taurisci; in urma acestei victorii, hotarele apusane ale Regatului dac sunt
fixate pe Dunarea Mijlocie si Muntii Slovaciei. Infrangerea ulterioara a
scordiscilor, triburi celtice din zona de varsare a Tisei in Dunare, aduce siguranta
frontierei de sud-vest a Daciei si deschide perspectiva organziarii de incursiuni in
62
sudul Dunarii, in Macedonia si Illyria, creind premisele stabilirii hotarelor
meridionale ale regatului lui Burebista pe linia Muntilor Balcanici. In anii 55-48,
atentia lui Burebista se indreapta spre rasarit, unde, dupa infrangerea lui
Mithradates VI Eupator, regele Pontului, Roma reusise temporar, in urma
campaniei lui M. Terentius Varro Lucullus, din anii 72/71, sa-si extinda autoritatea
aspura oraselor grecesti vest-pontice. Triburile bastarnilor si sarmantilor de la est
de Dacia si din regiunile nord-pontice sunt infrante, Burebista impunand apoi
autoritatea statului dac coloniilor grecesti de pe litoralul septentrional si apusean al
Marii Negre, de la Olbia, aflata la gurile Bugului, si pana la Apollonia, situata pe
tarmul golfului Burgas in Tracia. Orase care s-au opus, precum Olbia, Histria si
Mesambria, sunt asediate si luate cu asalt, suferind grave distrugeri si fiind obligate
sa accepte apoi garnizoane dacice. Burebista ajunge astfel "stapanul tinuturilor de
dincolo si de dincoace de Dunare", devenind "cel dintai si cel mai mare dintre regii
din Tracia", cum il numeste o inscriptie greaca contemporana. Aflat la apogeul
puterii, Burebista este pe punctul de a interveni in razboiul civil dintre Caesar si
Pompei din statul roman, trimitand in preajma bataliei de la Pharsalos (48), la cel
din urma, ca sol, pe Acornion din Dionysopolis. Infrangerea si moartea lui
Pompeius Magnus fac ca oferta de alianta a lui Burebista sa nu se materializeze.
Victorios in razboiul civil, Caesar pregatea, se pare, o campanie indreptata
impotriva rivalului sau din Carpati. Dupa asasinarea lui Caesar in Forumul din
Roma, are loc si disparitia violenta a lui Burebista, victima probabil a unui complot
al aristocratiei separatiste. Statul intemeiat de el se destrama initial in 4, apoi in 5
parti, intr-una dintre acestea mentinandu-se la putere Deceneu.

Decebal
Decebal, rege dac (87-106). Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus,
Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale
Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau
rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal,
istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: "Era foarte priceput in ale
razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a
se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu
dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el
a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor". Din primul an de domnie
Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna
anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus,
guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in
inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5-6 legiuni, secondata de numeroase
unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus,
traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la
Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand
insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude
63
sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un
ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la
hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici.
La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi
ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de
operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus
(fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia
prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae;
confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de
armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera
pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de
Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman
si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari,
Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si
consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat,
armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si
militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii
cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele
meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in
timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale)
concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13-14 legiuni si
numeroase unitati auxiliare (in total circa 150.000 de soldati), in vederea
ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma,
traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova)
patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa
opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu
victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si
bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul
Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul
plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se
prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului
102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand
definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal
il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele
tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc,
cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un
durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105,
initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea
Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela
din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre
capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile
romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este
64
cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal,
reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor
in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile
romanilor, Decebal se sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este
transformata in vara anului 106 in provincie romana.

Cetatile dacice din Muntii Orastiei


Am vrut sa pun in cadrul acestor articole si niste poze ale acestor cetati, insa din
anumite motive nu mai pot aparea pe aceasta pagina. Daca aveti insa cumva voi
poze cu aceste cetati va rog sa mi le trimiteti prin mail la adresa dacica@e-
altfel.ro . Va multumesc anticipat!
Insiruit pe Apa Gradistei, la sud de larga si manoasa vale a Muresului, complexul
de cetati si asezari dacice din Muntii Orastiei a constituit nucleul statului dac din
perioada lui Burebista si Decebal si, totodata, cea mai inalta expresie a dezvoltarii
culturii materiale daco-getice din secolele I i.e.n. - I e.n.
Salba de fortificatii de la Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, menita sa apere cetatea
de scaun a regilor daci de la Sarmizegetusa Regia (Gradistea de Munte), ale caror
ruine ne intampina peste timp la fel de impunatoare, reprezinta marturii de pret ale
infloritoarei civilizatii din aceasta trimilenara vatra.
Asezarea FETELE ALBE
Asezarea de la Fetele (Fetzele) Albe se afla plasata pe coasta de sud, insorita, a
dealului Muncelului, despartita fiind printr-o vale ingusta de inaltimea pe care se
pastreaza ruinele Sarmizegetusei Regia.
Ea face parte din categoria asezarilor de munte dacice, fiind ridicata pe terase
protejate de ziduri din blocuri de calcar, construite in tehnica specifica tuturor
fortificatiilor dacice din Muntii Orastiei.
Alaturi de constructiile civile iese in evidenta un sanctuar circular cu stalpi de
piatra, descoperit pe terasa a IVa. El a fost distrus, ca si asezarea, in urma unui
mistuitor incendiu ce a avut loc in timpul luptelor desfasurate in cadrul celui de-al
doilea razboi purtat de armatele romane (105-106 e.n.), care a pus capat existentei
statului dac liber.
Cetatea Blidaru
Situata pe culmea Blidarului (703 m), este cel mai puternic complex fortificat din
aceasta zona, fiind intins pe un platou de aproape 6000 mp. Strajuind malul stang
al Apei Gradistei, la fel ca si cetatea Costesti, fortificatia de la Blidaru cuprinde de
fapt doua incinte, unite intre ele, avand impreuna sase turnuri puternice.
Prima cetate, ce ocupa platoul superior al dealului, are o forma trapezoidala, fiind
prevazuta cu patru turnuri exterioare, plasate pe colturi. Potrivit unei ingenioase
rigori de arhitectonica militara, intrarea se facea prin turnul I, astfel conceput incat
sa impiedice desfasurarea fortelor inamicului, silindu-l sa coteasca spre dreapta si
sa-si expuna flancul loviturilor. In interior se pastreaza urmele unui turn-locuinta.

65
Spre vest de prima cetate a fost construita apoi cetatea a doua, avand forma
pentagonala. Atrage atentia aici sistemul platformelor de lupta de pe laturile de
nord si de vest, cu adevarate mici cazemate.
Aprovizionarea cu apa a acetatii era asigurata printr-o monumentala cisterna
patrulatera, cu ziduri duble sau intreite, adanca de peste 5m, construita in partea de
nord-vest. Deosebit de interesanta este pardoseala cisternei, alcatuita dintr-un
"ciment" avand in compozitia sa mortar, cenusa si carbune de lemn. Pe aceeasi
latura, pe o terasa mai joasa, a fost scos la iveala un turn de paza care asigura din
acest loc strategic, numit Poiana Pertii, o larga vizibilitate, dominand
imprejurimile.
Cetatea Costesti
Cetatea de la Costesti este situata pe dealul "Cetatuia", pe malul stang al Apei
Gradistei.
Dealul Cetatuia, cu cetatea de pe culmea sa, formeaza un minunat punct de paza,
cu vederi la mare departare, plasat la intrarea in masivul muntos, acolo unde valea
Apei Gradistei se ingusteaza deodata.
Sistemul de aparare al cetatii se baza pe succesiunea a trei tipuri de fortificatii: un
val de pamant, un zid de piatra gros de 3 m, flancat de trei bastioane si o dubla
palisada ce inconjoara partea de sus a inaltimii.
Platoul cel mai inalt era ocupat de doua turnuri-locuinta, construite din blocuri de
piatra si caramida la care se ajungea urcand pe o scara monumentala, de baracile
soldatilor din garnizoana si de un turn de observatie. Pe terase au fost identificate
lacase de cult (sanctuare), cisterne de apa etc.
Timpul de realizare si de inflorire a asezarii dacice de pe dealul Cetatuia - ca si
intregul complex al asezarilor din Muntii Orastiei - cuprinde perioada de la
Burebista la Decebal (sec. I i.e.n. - I e.n.). Distrusa in urma razboiului al doilea de
cucerire a Daciei de catre romani (105-106 e.n.), cetatea nu a mai fost refacuta.
Cetatea Piatra Rosie
Dealul Piatra Rosie, o inaltime de 831m, pe varful caruia se afla cetatea, se ridica
izolat din fundul vaii Luncanilor.
Cetatea, ridicata din piatra, de porma patrulatera, cu latimile de 102x45m, are patru
turnuri, dispuse pe mijlocul laturii rasaritene. In interiorul incintei se afla o
constructie din lemn, ale carei baze de piatra s-au pastrat in intregime. Pentru
colectarea apei, necesare garnizoanei, in coltul de nord-vest al cetatii se afla o
groapa sapata in stanca.
In afara incintei cetatii se observa urmele unui sanctuar, format din aliniamente de
coloane de piatra.
Pe coasta estica a dealului, o a doua incinta cu zidurile cladite din piatra de stanca
si palisada se sprijinea cu o latura pe fortificatia de pe culme, avand in interior un
drum pavat din piatra.
Pe drumul de acces spre cetate erau plasate trei turnuri de paza.

66
Cetatea de la Piatra Rosie, parte componenta a sistemului de fortificatii dacic, avea
menirea de a bara inaintarea dinspre Valea Streiului a dusmanilor care incercau sa
atace capitala Daciei libere.
Sarmizegetusa Regia
Cetatea de la Gradistea Muncelului, grandioasa capitala a statului dac, se prezinta
ca o incinta de aparare construita din blocuri de piatra, avand forma unui patrulater
neregulat. Ea ocupa punctul cel mai inalt de pe Dealul Gradistei, la 1200 m
altitudine. Pe laturile de est si de vest, cetatea are cate o poarta. Drumul spre
interiorul incintei este pavat cu piatra de rau.
La 100 m este de cetate, pe doua terase, se gaseste incinta sacra, la care duce un
drum monumental, pavat cu lespezi de calcar, ce se termina intr-o mica piateta in
preajma careia se gasesc amplasate sanctuarele (doua sanctuare circulare si cinci
patrulatere, precum si o platforma circulara din andezit, simbolizand Soarele).
Asezarea civila se intinde pe zeci de terase amenajate, constituind cea mai mare
locuire dacica cunoscuta. Aici se aflau grupuri de locuinte, ateliere mestesugaresti,
depozite, hambare. Intr-una din locuinte a fost descoperit celebrul vas cu numele
regilor Scorilo si Decebal. Un ingenios sistem de canalizare aducea apa captata de
la doua izvoare in cetate.
Dupa biruinta asupra dacilor, in urma unei rezistente eroice opuse de catre acestia,
romanii au instalat in cetate o garnizoana, formata din detasamente ale legiunii a
IV-a Flavia Felix.

Economia geto-dacilor
Atunci cand cuprindem sub mantia civilizatiei economia geto-dacilor avem in
vedere acel mod al lor de luare in stapanire a unei parti din natura in vederea
sustinerii materiale a existentei lor, adica ocupatii, tehnici folosite, organizarea si
functionarea proprietatii, a productiei in general, comertul etc.
a. Una dintre problemele cele mai importante in ecuatia economiei geto-dacilor o
constituie cea a organizarii si functionarii proprietatii, a relatiilor de proprietate.
Iata insa ca tocmai in legatura cu acest aspect informatiile sunt cele mai sarace,
fapt pentru care istoriografia noastra ne ofera puncte de vedere foarte diferite. Intr-
o societate predominant pastoral-agrara ca cea geto-dacica, proprietatea asupra
pamantului constituie aspectul principal. Ceea ce se poate afirma cu certitudine
este ca forma dominanta de stapanire a pamantului era cea comuna, insa nu arhaic-
gentilica, ci sub forma obstilor ulterioare, capabile sa ingaduie existenta unor
contradictii sociale cu rezonante in organizarea statala. Problema daca, in toata
vremea statului dacic, obstea sateasca a existat sau daca ea a intrat in disolutie,
principiul proprietatii private asupra locului de aratura luand locul celui al
stapanirii comune, ramane inca un deziderat al cercetarii istorice.
b. Mult mai multe aspecte stim insa despre ocupatiile si tehnicile productive ale
geto-dacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar ''furnicar'', pe care il

67
reprezenta, in perioada sa clasica, si indeosebi in zona centrala transilvaneana,
societatea geto-dacica, le avem de pe urma descoperirilor arheologice.
Dupa opinia noastra ocupatia principala a geto-dacilor a fost cresterea animalelor
(vite, oi, capre, porci, cai, alte animale domestice). Mai multe aspecte ne indeamna
spre o astfel de concluzie. In primul rand, conditiile naturale erau foarte favorabile
pentru asa ceva, de la ses si pana in varful muntilor. Apoi, cresterea acestor
animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra naturii, nici in ceea ce
priveste asigurarea hranei acestora, nici cresterea animalelor in sine. Animalele de
tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrana diverse si in permanenta, precum si
cele necesare pentru confectionarea (prin prelucrare simpla sau mai complexa) a
imbracamintei. Unele dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul principal
pentru desfasurarea altor activitati productive (pentru tractiune sau deplasare),
inclusiv in razboi. De cresterea animalelor se puteau ocupa si acei membri ai
familiei (copii, batrani, femei) care nu erau cuprinsi in alte activitati (mestesuguri
complicate, care necesitau forta fizica deosebita sau parasirea comunitatii pentru
un timp, razboaie, comert etc.). Animalele puteau fi mult mai usor puse la adapost
in fata actiunilor pradalnice ale altora, iar produsele animaliere erau foarte cautate
de negustorii straini. Intr-o vreme in care hrana constituia o mare problema, vitala
chiar, animalele constituiau un element de siguranta si securitate pentru orice
comunitate, o bogatie deosebita, un simbol al starii si puterii sociale. In conditiile
in care pamantul se cultiva greu, productia era mica si la cheremul capriciilor
naturii, dusmanilor si animalelor de prada, ca sa nu mai vorbim de durata ciclului
productiei agricole, cresterea animalelor constituia cea mai buna iesire din aceasta
alternativa existentiala. Nu degeaba, cum vom vedea, geto-dacii au venerat unele
dintre animale.
Foarte aproape de ocupatia de mai sus se situeaza, ca aspect general si
complementar, pescuitul, apicultura si vanatoarea, ocupatii pentru care, de
asemenea, conditiile naturale erau foarte prielnice si pe care geto-dacii le puteau
practica, unii ca preocupare principala, daca nu cumva exclusiva, altii ca pe una
secundara, complementara, temporara sau chiar intamplatoare, ca simpli
''culegatori''.
O ocupatie foarte raspandita in lumea geto-dacica (am putea-o situa pe locul al
doilea) era agricultura, in intelesul antic al termenului - de lucrare a pamantului
pentru cultivarea plantelor in vederea asigurarii hranei pentru om, dar si pentru
animale, pentru realizarea unor elemente de imbracaminte.
Dacii cultivau si/sau foloseau graul, secara, meiul, dragaica, orzul, zazania,
mustarul, zamosita, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapita, macul, spanacul, mohorul,
ine, canepa etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel putin asa ne arata
semintele carbonizate descoperite in diverse sapaturi arheologice. Nu cunoastem
amploarea uneia sau alteia dintre aceste plante in ansamblul celor cultivate si/sau
folosite de catre geto-daci. Spunem ''cultivate si/sau folosite'' deoarece este evident
faptul ca pentru hrana lor geto-dacii foloseau si foarte multe produse ale unor
68
plante (frunze, radacini, fructe etc.), fara ca aceste plante sa fie cultivate efectiv,
ele crescand de la sine. Date certe avem despre modul in care geto-dacii pastrau
boabele unor plante, ale cerealelor indeosebi, cele mai cultivate dintre plantele
pentru hrana in lumea geto-dacica. Aceste cereale constituiau chiar produse
strategice, ca sa folosim un termen mai modern. Asa se explica faptul ca in zona
Sarmzegetusei s-au descoperit cantitati impresionante uneori, depozitate in mari
hambare speciale, in gropi (in interiorul sau exteriorul locuintei) sau in chiupuri
(oale de lut foarte mari).
Despre tehnici de asolament practicate de geto-daci nu avem nici o stire certa,
informatia lui Horatius fiind comentata si tradusa in felurite moduri.
Cea mai elocventa dovada insa a practicarii pe scara larga a agriculturii de catre
geto-daci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinatie, descoperite in
locuinte si in depozite ingropate. Ceea ce se remarca la mai toate uneltele este
forma lor elocventa, superioara, identica adeseori cu cea a celor de azi (coase,
seceri, cosoare, sape etc.). Exceptie face brazdarul plugului cu tractiune animala,
care, spre deosebire de cel utilizat azi (asimetric, ce rastoarna brazdele), era
simetric, confectionat dintr-o bara masiva de fier aplatizata si indoita, cu o nervura
centrala la capatul ce intra in pamant si prevazuta, la partea superioara, cu un carlig
(cui) ce se fixa in grindeiul plugului. Aceasta forma (intalnita astazi la prasitoarele
cu tractiune animala sau mecanica) ducea la desprinderea egala (favorizata si de
cutitul ce-l premergea) a pamantului si indepartarea spre ambele laturi, patrunzand
doar in patura superioara a solului. Acest gen de plug a fost preluat de daci din
lumea sud-tracica unde este atestat inca in secolul al IV-lea i.d.Hr.
Alaturi de agricultura, geto-dacii se ocupau cu pomicultura, despre care avem mai
multe stiri indirecte decat exprese, cu viticultura, insemnarile lui Strabon fiind
edificatoare in acest sens.
Necesara, dar anevoioasa, cultivarea plantelor constituia, dupa opinia noastra, o
ocupatie complementara, ca rosturi, structura si tip de activitate, celei de crestere a
animalelor.
Actiunea asupra naturii necesita omului tot felul de unelte. Primitive la inceput, ele
devin, pe masura intrebuintarii metalelor, din ce in ce mai diversificate si eficiente.
Din acest punct de vedere fierul a provocat o adevarata revolutionare. Pornind de
la prelucrarea fierului si in stransa legatura cu posibilitatile oferite de uneltele din
fier, in societatea geto-dacica s-a dezvoltat un ansamblu diversificat de
mestesuguri.
Desi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a inceput sa fie intrebuintat pe teritoriul
Daciei masiv abia in a doua jumatate a secolului al II - i.e.n.. In aparitia si
dezvoltarea metalurgiei fierului, a crearii si difuzarii unor categorii de unelte, dacii
au suferit influenta benefica a contactelor cu civilizatiile celtica, greceasca si
romana, asimilarea unor cunostinte evoluate impulsionand activitatea in diverse
ramuri. Dacii exploatau si reduceau in cuptoare proprii minereul care se afla, din
belsug, in zona Hunedoarei, apropiata capitalei, activitati nu la indemana oricui si
69
deloc simple. In urma operatiunii de reducere a minereului se obtineau lupele de
fier - materia prima pentru atelierele metalurgice. Numai in capitala statului dac, de
exemplu, au fost descoperite trei astfel de ateliere si, judecand dupa prezenta
uneltelor de faurarie si in celelalte cetati si asezari din zona, se poate spune ca
ocupatia aceasta era practicata pe scara larga. Judecand dupa inventarul atelierelor
aflate la Sarmizegetusa, dupa cantitatea impresionanta de fier brut gasita aici, dupa
multimea uneltelor de faurarie si marea cantitate de produse finite si diversitatea
lor, se poate conchide ca in capitala Daciei au functionat cele mai mari ateliere de
forja cunoscute pana acum in zona sud-est europeana, in epoca Latène. Toate
produsele de fier dacice cunoscute pana astazi au fost lucrate exclusiv prin
martelare. Se cunosteau, de catre cei care lucrau in aceste ateliere - autohtoni si
straini, mai multe procedee de calire a produselor menite a le spori densitatea si
rezistenta, ajungandu-se pana la operatiuni de mare rafinament, cum ar fi calirea
diferentiata.
Unul dintre mestesugurile foarte raspandite era tamplaria-dulgheria. In ansamblul
elementelor descoperite in Muntii Orastiei, cele de tamplarie -dulgherie constituie
lotul cel mai numeros (topoare, barzi, tesle, fierastraie, dalti, sfredele, cutitoaie,
rindele, cuie si piroane, balamale si tatani, tinte etc.). Acest lucru este normal, caci
lemnul, considerat in antichitate materialul de constructie prin excelenta, exista din
abundenta in Dacia, iar grandioasele edificii din piatra si nevoia de locuinte au
impulsionat dezvoltarea acestor ocupatii.
O alta categorie de mestesugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o cea a
constructorilor (zidari si cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se facea in
carierele de la Calan si Uroi, in zona de constructie practicandu-se doar mici
retusuri. Cantitatile impresionante de astfel de blocuri de piatra (numai zidurile
fortificatiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici insumeaza aproximativ 120.000 m3
de piatra, de exemplu), aduse de la o distanta de 40-90 Km, somptuoasele cetati
dacice, dau dimensiunea extraordinara a acestui gen de activitate.
Un alt mestesug practicat in Dacia, certificat de existenta uneltelor si a produselor
respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de
obtinerea si prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestata obtinerea si
prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de carute),
a tot felul de obiecte de uz cotidian (cutite, frigari, caldari, cazane, crampoane
pentru incaltaminte) si a podoabelor. Un loc aparte il constituiau fauritorii de arme.
Se confectionau scuturi (din lemn, de regula, doar cele de parada fiind din metal),
lanci, sulite, sageti (cu varful in forma de frunza sau in trei-patru muchii, cu toc sau
peduncul de inmanusare), sabii de tot felul, romane, celtice, dar si tipul curb (falx),
considerat, desi era raspandit in toata lumea tracica, tipul de sabie specifica dacilor,
apoi pumnale curbe (sicae), cutite de lovit. Se confectionau, cu sprijinul mesterilor
straini, masini de lupta, din pacate nici una nu a fost descoperita pana acum.
Aceasta extraordinara activitate de prelucrare a fierului, care a nascut, precum am
vazut, ocupatii colaterale diverse si impresionante ca amploare si maiestrie, ii
70
determina pe foarte multi autori sa vorbeasca de o adevarata civilizatie a fierului la
geto-dacii din epoca clasica a statului lor. Daca foarte multe aspecte ce tin de
tehnica producerii si de produsul in sine nu sunt inventii ale geto-dacilor, aceasta
nu scade cu nimic valoarea deosebita si meritul istoric al acestora. Ei s-au dovedit
capabili sa asimileze si sa converteasca in fapte de civilizatie unele dintre cele mai
avansate tehnici si produse ale antichitatii.
Una dintre activitatile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legata de
ceramica. Prin ceramica - fapt de civilizatie - intelegem atat tehnica (priceperea
imbinarii si modelarii unui amestec plastic format din diverse argile si alti
ingredienti, a decorarii, eventual smaltuirii, uscarii si arderii), cat si gama extrem
de diversificata a produselor ceramice.
In ansamblul asezarilor dacice predomina, nu obiectele de metal - oricum destul de
rar, scump si pretios in prelucrare, ci cele de lut ars. Din lut se facea o gama larga
de obiecte, incepand cu greutatile de la razboaiele de tesut si modestele fusaiole
(acele garnituri de la fusele primitive servind la ingrosarea tijei si la lestarea ei
pentru a usura miscarea de rotatie) sau jetoane de joc, continuand cu cateii de vatra
(suportii folositi in vetrele deschise pentru asezarea lemnelor de dimensiuni mari in
asa fel incat sa se asigure tirajul focului), calapoadele pentru confectionat
ceramica, tiglele si caramizile, terminand cu vasele de tot felul, asupra carora ne
vom opri in continuare.
Geto-dacii au realizat doua categorii de vase din ceramica: vase lucrate cu mana si
cele realizate la roata olarului.
Ceramica lucrata cu mana este, in general, facuta dintr-o pasta groasa, cu multe
impuritati, constand, mai ales, din putine resturi vegetale si din nisip, folosit ca
degresant. In functie de felul arderii, oxidanta sau inoxidanta, culoarea vaselor
variaza de la castaniu pana la rosu aprins. Cuptoarele de ars vasele aveau camera
de combustie separata de cea superioara, in care se asezau oale uscate pentru ars,
printr-un gratar perforat, sprijinit de un picior median. Foarte probabil, ceramica de
uz comun era lucrata pe loc, in gospodariile de rand, si nu in totalitate de mesteri
olari. Asa se explica marea ei diversitate de forme si ornamentatii in cadrul unui
numar limitat de tipuri: ceasca dacica, vasul-borcan, cana cu o toarta, vasul cu gura
larga cu torti si oala cu o toarta.
Ceramica lucrata la roata, produsa in atelierele specializate, este reprezentata de
urmatoarele tipuri: fructiere cu picior inalt, strachina fara picior, strachina cu picior
scurt, ulciorul cu o toarta, cana cu o toarta, vasul cu doua torti si ornamente
lustruite, farfuria, vasul tronconic, capacul, vasul-clopot, oala, vasul cu tub si
chiupul. Acest gen de vase se caracterizeaza prin forme elegante si precizia
executiei. Inciziile de pe unele dintre aceste vase sunt, probabil, marci de atelier.
La aceste vase, de multe ori, fundul inelar era lipit ulterior, cum tot ulterior se
adaugau butonasii sau tortile. In cazul chiupurilor mari, de zeci de litri, s-a
constatat confectionarea lor pe bucati, ce erau ulterior lipite. Marimea acestor vase
ridica probleme deosebite in ceea ce priveste arderea. Unele dintre vase, dintr-o
71
pasta foarte fina si uniform arse, se acopereau, prin scufundarea in intregime a
vasului, cu un strat subtire de angoba (un fel de glazura din argila foarte fina si
opaca, dizolvata in apa) de culoare alba, in general. Despre decorarea unor vase,
putin mai incolo. Cat priveste roata olarului, aceasta a fost preluata de catre geto-
daci de la greci, cu multe secole inainte, cum multe din tehnicile lucrarii ceramicii
au fost, la randu-le, preluate.
Schimbul de produse nu putea sa lipseasca intr-o societate atat de prospera, activa,
deschisa spre exterior, avida de a face, a sti si a avea. Forma dominanta, dupa
opinia noastra, a schimbului intracomunitar si intre comunitatile apropiate, ca si o
parte a celui cu popoarele vecine, era cea bazata pe troc, aspect care s-a pastrat in
societatea romaneasca, mai ales in mediul rural, pana aproape de zilele noastre.
Societatea geto-dacica a folosit insa de timpuriu moneda ca element al
echivalentului produselor si al schimbului, dar si ca element de tezaurizare si
simbol al pozitiei sociale si bogatiei. Comertul intern dezvoltat a facut ca
tetradrahmele thasiene sa circule in lumea geto-dacica pana la inceputul secolului I
i.d.Hr., mult dupa ce emiterea lor incetase sau ca drahmele din Dyrrhachium si
Apollonia sa se afle in tezaure alaturi de ultimele emisiuni romane republicane,
desi primul dintre aceste orase nu mai bate moneda proprie dupa anul 100 i.d.Hr. ,
iar drahmele celui de-al doilea inceteaza, in jurul aceleiasi date, sa mai patrunda la
nordul Dunarii. Moneda cea mai numeroasa de pe ''piata'' dacica, in ultimele doua
secole a existentei statului dacic, a fost insa denarul roman republican si imperial.
Dacii au preferat sa imite ei insisi denarii romani. Analizele efectuate au dovedit ca
aceste imitatii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutatii, nici sub cel
al finetii metalului. Aceste imitatii nu sunt ''ilegale'', cum s-a crezut atata timp. Ele
se realizau sub controlul direct al autoritatii statale, uneori chiar in capitala statului.
Dacii au continuat sa imite monede romane mult timp dupa ce originalele
incetasera de a mai fi batute. Copierea fidela a monedei romane a avut un rol
covarsitor in integrarea Daciei in vastul schimb de valori ale antichitatii.
Daca in secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comertului cu
geto-dacii, incepand cu sfarsitul secolului al II-lea i.d.Hr. ponderea acestora scade
in favoarea negustorilor romani, pentru ca in perioada anterioara confruntarilor cu
romanii produsele romane sa domine in ansamblul celor aduse in Dacia. Erau
aduse in Dacia produse de buna calitate, in special marfuri de lux - vase de bronz,
obiecte de argint, vase de sticla, dar si obiecte din fier sau chiar vase de ceramica.
Adeseori aceste produse serveau drept model mesterilor locali (autohtoni sau
straini). Aveau trecere in Dacia vinul si untdelemnul, obiectele de podoaba, tot
felul de ''maruntisuri'' capabile sa satisfaca curiozitatea si placerea dacilor bogati
(oglinzi, cutite, etc.) si nevoile vietii cotidiene sau profesionale ale grecilor si
romanilor din Dacia.
Mult mai greu este de stabilit continutul ''exportului'' din Dacia spre lumea
greceasca si romana. E limpede ca nu poate fi vorba de produse mestesugaresti, dar
lemnul, mierea, ceara, blanurile, vitele, pestele, sarea erau articole cerute de
72
negustorii straini. Oricum, „exporturile" geto-dacilor trebuie sa fi fost
considerabile avandu-se in vedere marea cantitate de moneda romana aflata in
circulatie in Dacia.

Casa la romani
Casele ţăranilor erau de regulă nişte colibe sărăcăcioase, cu pereţi de bârne
acoperite cu lut şi cu un acoperiş de stuf. Dar chiar şi când casa era construită din
materiale mai trainice, locuinţa păturilor medii şi sărace consta dintr-o singură
încăpere (atrium), având o deschizătură largă în tavan şi acoperiş prin care
pătrundeau lumina şi apa de ploaie, colectată într-un bazin din mijlocul încăperii.
Acesta era tipul obişnuit de casă etruscă.
La început vila familiei romane era concentrată în atrium, în jurul căminului - care
avea totodată şi o funcţie religioasă. Mai târziu, din atrium s-au deschis una sau
mai multe încăperi laterale. În perioada imperiului, când s-a adoptat obiceiul
grecesc de a lua masa întins pe un pat-canapea, romanii au adăugat casei lor şi o
sală de mese specială (triclinium). Cu timpul prin sporirea numărului încăperilor,
atrium-ul a devenit o mare şi somptuoasă anticameră, cu pereţii acoperiţi de fresce,
împodobită cu statui şi alte obiecte de artă. Camere de baie existau numai în casele
celor foarte bogaţi. Partea interioară a ansamblului de locuit îl forma peristilul,
grădina înconjurată de un portic susţinut de coloane. Aici lua masa familia, când
timpul era favorabil. Peristilul - cu statuete, cu măsuţe de marmură, cu un mic
bazin, eventual cu fântâni arteziene şi cu florile preferate de romani: trandafiri şi
crini - era locul de reculegere, zona intimă a casei, un adevărat salon în aer liber.
Spre deosebire de casa modernă, casa romană era orientată spre interior (ceea ce
explică şi importanţa peristilului). Privită din exterior, casa n-avea o adevărată
faţadă: ferestrele erau rare, sau chiar lipseau cu totul. Din stradă se intra, nu direct
pe o poartă, ci printr-un coridor (vestibulul) care dădea în atrium; uşa de intrare din
stradă în casă era situată la jumătatea coridorului, a vestibulului. În casele celor
bogaţi decoraţia interioară era somptuoasă: fresce cu subiecte mitologice sau din
viaţa cotidiană de la ţară sau de la oraş; peisaje, scene de vânătoare, fresce
înfăţişând o arhitectură iluzorie, natură moartă, motive animale şi florale, reale sau
fantastice; apoi mozaicuri splendide, lucrate din pietre rare, din onix şi chiar din
bucăţi de aur.
Mobilierul era foarte redus: de altfel, în afară de atrium şi de triclinium, celelalte
încăperi erau şi foarte mici. Casa romană avea un mare număr de paturi, cu
destinaţii diverse: paturi propriu-zise pentru dormit (foarte înalte), paturi-canapele
pe care se lua masa şi paturile care serveau drept sofale. Dar nici o mobilă nu
oferea o asemenea varietate ca diferitele tipuri de mese: cu 1, cu 3 sau cu 4
picioare, lucrate din esenţe de lemn preţios, cu incrustaţii artistice turnate în bronz,
cu diferite figuri şi scene în relief, măsuţe cu sculpturi delicate în fildeş, ş.a.
Diverse erau şi tipuri de scaune (cele cu spetează erau rezervate de obicei
femeilor), pe care se punea totdeauna o pernă.
73
Pentru iluminat se foloseau lumânări de ceară sau de seu (necunoscute în lumea
grecească) şi lămpi mici cu ulei, cunoscutele opaiţe de lut sau de bronz, care
puteau fi şi atârnate trei la un loc pe un trepied, sau mai multe spre a forma un
candelabru atârnând din plafon. Deosebit de bogată şi de variată era vesela. Dacă
lumea de rând folosea numai vase de ceramică, în schimb la banchetele celor foarte
bogaţi farfuriile erau de argint (sau cel puţin de bronz), cupele erau de argint, de
cristal, chiar de aur, adeseori cu incrustaţii şi ornamente în relief.
Pe lângă casa din oraş (domus), marii proprietari aveau pe domeniul lor şi o
locuinţă tip fermă (villa rustica), în jurul căreia se concentra întreaga gospodărie,
depozitele, grajdurile, etc., inclusiv locuinţele sclavilor. Villa rustica era locuită
doar în anumite perioade ale anului, legate de nevoile administrării domeniului. În
schimb marii bogătaşi îşi mai construiseră - spre sfârşitul perioadei republicii -
locuinţe de lux şi de plăcere în apropierea oraşului (villa urbana), plasate în
locurile cele mai indicate de frumuseţea peisajului, - locuinţe prevăzute cu tot
confortul, amenajate cu grădini, parcuri, piscine şi terenuri de sport. Faimoase,
erau, printre altele, vilele cui Cicero, sau cea a lui Plinius cel tânăr (care într-o
epistolă dă o amănunţită şi sugestivă descriere a vilei sale); ca să nu mai vorbim
despre splendida villa a împăratului Hadrian, de la Tivoli - cea mai vastă şi bogată
dintre vilele imperiale.
Dar marea, imensa majoritate a celor din Roma locuiau în case de închiriat -
asemănătoare întrucâtva blocurilor de locuinţe populare din zilele noastre, dar
infinit mai modeste, desigur, - numite insulae (fiindcă erau înconjurate din toate
părţile fie de mari spaţii libere, fie de străzi). Faţă de mai puţin de 1800 de case
familiale câte existau în Roma în sec.III e.n., numărul „insulelor" trecea de 46.000.
Construite pe structuri de lemn (ceea ce ducea la frecvente prăbuşiri şi incendii
catastrofale, care distrugeau dintr-o dată câteva mii de asemenea insule!), acestea
aveau până la 5-6 etaje şi o înălţime care uneori depăşea 20 m. Casele de închiriat,
insulele erau speculate de proprietarii lor fără nici un scrupul. Având la parter
ateliere şi prăvălii, iar la etaje - comunicând prin scări interioare de lemn - locuinţe
de 1-2 camere şi o bucătărie, încăperi despărţite prin pereţi de lemn, aceste imobile
(în care, totuşi, chiriile erau foarte ridicate) erau lipsite de cel mai elementar
confort: fără încălzire, fără apă, fără servicii, cu o lipsă de igienă totală. La aceste
neajunsuri se adăugau ploşniţele, zgomotele continui din apartamentele vecine,
mirosul pestilenţial, murdăriile şi gunoiul din apropierea imediată a insulelor...

74
Dacii si Lupii

Semnificaţii religioase ale numelor etnice


După Strabon, dacii se numiră daoi. O tradiţie conservată de Hesychiusne
informează că daos era numele frigian al „lupului". P.Kreitschmer explicase acest
cuvânt prin rădăcina dhau- a apăsa, a strânge, a sugruma.
În Moesia Inferior putem găsi oraşul Daous-dava, ce înseamnă literalmente „oraşul
lupilor".
Deci dacii se numeau ei înşişi mai de mult lupi sau „cei care sunt asemenea
lupilor".
Au existat multe triburi care aveau numele de lup, atestate în regiuni destul de
îndepărtate ca Spania, Irlanda, Anglia, acest fenomen întâlnindu-se şi la alte
popoare care nu erau de neam indo-european.
Faptul că un popor îşi trage denumirea de la numele unui animal are întotdeauna o
semnificaţie religioasă. Mai precis acest fapt nu poate fi înţeles decât ca expresie a
unui concepţii religioase arhaice. În cazul de faţă putem lua în considerare mai
multe ipoteze.
Se poate mai întâi presupune că poporul îşi trage denumirea de la un zeu sau de la
un strămoş mitic care s-au manifestat sub forma unui lup. Asia centrală cunoaşte în
mai multe variante mitul însoţirii dintre un lup supranatural şi o prinţesă,
însoţitoare care ar fi dat naştere unui popor. Însă la daci nu avem nici un fel de
atestare în acest sens.
O a doua ipoteză ni se oferă: dacii şi-ar fi luat numele de la un grup de fugari
imigranţi veniţi din alte regiuni, fie tineri certaţi cu legea, dând târcoale ca lupii sau
haiducii în jurul satelor şi trăind din pradă. Acest fenomen este atestat în
Antichitate şi Evul Mediu. Este important să facem distincţie între adolescenţii
care erau pe durata perioadei iniţiatice, imigranţii şi fugarii. Dar tot aceşti tineri se
comportau ca „lupii", erau numiţi „lupi" sau se bucurau de protecţia unui zeu lup.
În timpul probei iniţiatice acel tânăr trebuia să trăiască un an întreg ca un lup. La
numeroasele popoare indo-europene emigranţii şi fugarii erau numiţi „lupi", iar în
legile hitite se spunea despre un proscris că „devenise lup".
În sfârşit, o a treia ipoteză, susceptibilă de a explica numele dacilor, scoate în
evidenţă capacitatea de a se transforma ritual în lup. O asemenea transformare
poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă, fenomen foarte răspândit, dar atestat
mai ales în zona balcan-carpatică, fie de o imitare rituală a comportamentului şi
aspectului exterior al lupului. Iniţierea rituală după modelul lupului caracterizează
îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare, confreriile secrete de războinici. Aceste
rituri şi credinţe solidare cu o ideologie războinică au făcut posibilă asimilarea
fugarilor, a exilaţilor. Pentru a supravieţui, aceşti proscrişi se comportau ca nişte
bande de tineri războinici, cu alte cuvinte ca nişte veritabili „lupi".

75
Iniţieri militare: transformarea rituală în fiară
Prin studiile lor, Lily Weiser, Otto Hofler, Wikander, Geo Widengren, H.
Jeanmaire şi George Dumezil, au ajutat la cunoaşterea confreriilor militare şi a
ritualurilor iniţiatice.
G. Dumezil a demonstrat supravieţuirea anumitor iniţieri militare la celţi şi la
romani, iar H. Jeanmaire a găsit urmele ritualurilor iniţiatice la lacedomonieni. Se
pare deci că indo-europenii împărtăşeau un sistem comun de credinţe şi ritualurile
proprii tinerilor războinici.
Astfel pentru a deveni un războinic redutabil se asimila magic comportamentul
fiarei în special cel al lupului după care se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a
împărtăşi felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în
„lup".
La vechii germani, războinicii-fiară erau cunoscuţi sub numele de bersekir,
războinicii în blană de urs sau ulfhednar „oameni în piele de lup".
Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului el nu mai era om,
devenea carnasierul însuşi cu toate caracteristicile acestuia, pierzând legătura cu
omenirea. Astfel ei jefuiau, terorizau şi chiar devorau oameni. Cel mai bun
exemplu în devorare îl avem de la societăţile africane „leoparzii". Existenţa
confreriilor de tineri războinici sau a magicienilor îmbrăcaţi sau nu în piei de lup,
dar comportându-se ca nişte carnasiere, explică răspândirea credinţelor în
lycantropie.

Măciuca şi stindardul
Măciuca şi stindardul a fost un semn specific al confreriilor militare. Măciuca
reprezenta arma cu care era ucis boul într-o ceremonie. Astfel a devenit simbolul
„războinicilor fiare" iranieni, arma războinicului arhaic. Măciuca este prezentă şi la
ţăranul român de-a lungul întregului Ev Mediu până în timpurile moderne, fiind
prezentă şi astăzi în „jocurile tinerilor", căluşarii.
O altă analogie între iranieni şi daci este stindardul. Pe stindardul persan era
emblema unui lup. Stindardul din nord vestul Iranului şi din Armenia înfăţişează
un dragon, iar o pictură din Turkestan înfăţişează un stindard reprezentând un lup
sau un dragon cu cap de lup. Or, se ştie că stindardul dacilor era un dragon cu cap
de lup. Dragonul figura şi pe stindardele germane. În mitologia şi ritualurile
germanilor un loc aparte îl ocupă lupul, de unde putem concluziona că există o
strânsă legătură între iranieni, traci şi germani.
Însă prezenţa lupului este semnalată şi pe alte stindarde cum sunt la turco-tătari sau
la Tu-kiu.

Dacii-confrerie războinică
Revenind la daci, pare destul de probabil că numele lor etnic derivă de la epitetul
ritual al unei confrerii războinice. Putem reprezenta lucrurile în două feluri: fie
datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul ritual -
76
„lupii"- a devenit numele întregului trib; fie că epitetul ritual al unui grup de tineri
imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi. În acest ultim caz
putem spune că aceşti cuceritori au devenit aristocraţia militară şi clasa dominantă.
În primul caz porecla unui trib mic s-a extins asupra triburilor înconjurătoare pe
măsură ce se cristalizau organizaţii politice mai largi, iar în al doilea caz simbioza
dintre imigranţii victorioşi şi aborigenii supuşi, proces mai mult sau mai puţin
îndelungat, s-a terminat fatal prin asimilarea celor dintâi.
Dacii erau siguri de raportul între lup şi război, dovadă simbolismul stindardului
lor. Numele de daci utilizat de latini se impune în timpul lui Burebista şi Decebal,
când unitatea şi organizarea politică a ţării erau la apogeu, armata dacă putând
mobiliza 200000 de oameni în caz de război. În momentul expansiunii maxime a
regatului a triumfat epitetul războinic. Era triumful „tinerilor lupi". Iulius Caesar
înţelesese acest pericol şi se pregătea să atace „lupii" de la Dunăre, când a fost
asasinat.

Scenarii mitico-rituale ale lupului


Urme ale lupului au fost găsite încă din perioada neolitică: statuete de câini-lupi cât
şi figurine destul de rudimentare reprezentând dansatori cu mască de lup. Ultimele
obiecte ar putea indica rituri iniţiatice războinice sau ceremonii sezoniere în care
tinerii îşi puneau măşti de lup. Şi astăzi se port măşti de lup, urs sau capră în
perioada dintre Crăciun şi Bobotează însă acestea nu fac parte din orizontul
religios abordat.
Sursa primară a tuturor acestor creaţii se află în universul religios al vânătorului
primitiv, un univers dominat de solidaritatea mitică vânător şi vânat. Un aspect
important este ritualul iniţiatic şi mitul cărora le serveşte drept justificare un
Animal primordial care ucidea oamenii pentru a-i transforma în carnasieri.
Animalul a fost doborât în final, iar acest eveniment este actualizat în ceremoniile
de iniţiere. Asemenea rituale sunt atestate la culturile africane de vânători, însă se
întâlneşte şi în alte părţi.
Exemple ale riturilor iniţiatice este la populaţia Kwakiutl, care ajungeau până la
devorare oamenilor, şi la tânărul berskir germanul stăpânit de Wut (turbare).
Războinicul este vânătorul prin excelenţă având ca model comportamentul
carnasierului. Acesta este războinic-fiară din naştere ori devine prin transformare
rituală carnasier.
Astfel felul carnasierelor se împărtăşeşte: 1. prin descendenţă dintr-un Animal
mitic; 2. prin îmbrăcarea rituală a unei piei de fiară ce duce la transformarea în acel
animal; 3. prin experienţa iniţierii militare.

Carnasieri, vânători şi războinici


Elementul de unitate al credinţelor despre lycantropie şi vârcolaci este constituit de
experienţa magico-religioasă a solidarităţii mistice cu lupul oricare ar fi mijlocul
utilizat pentru a o obţine. Însă toate au un mit de origine, un eveniment primordial.
77
Astfel reuşeşte să se transforme în lup cel care iese din el însuşi şi din timpul
prezent devenind contemporanul evenimentului mitic.
Marea vânătoare, ca şi iniţierea sau războiul sunt activităţi urmărind modele
mistice: in illo tempore; un carnasier supranatural le-a efectuat pentru prima dată.
În consecinţă a devenit un vânător renumit, războinic redutabil, un cuceritor în
măsura în care reactualizează mitul, evenimentul primordial.
Din aceste momente istorice diferite şi expresii culturale independente iese la
iveală o analogie structurală între urmărirea colectivă a vânatului, război, invadarea
unui teritoriu de către un grup al imigranţilor şi comportamentul fugarilor şi al
celor „din afara legii". Toţi cei care efectuează aceste operaţii se comportă ca nişte
lupi, fiind pe cale să se întemeieze o lume, şi sperând să înceapă o existenţă
paradigmatică, se vor elibera de slăbiciunea, neputinţa sau nenorocul condiţiei
umane.
În sud-estul Europei, numele dacilor trebuie să fie printre nişte relicve mutilate,
fragmente mitologice şi anumite urme de ritualuri iniţiatice descoperite. Astfel în
Iugoslavia, Sfântul Sava şi Teodor, şi în România, Sfântul Petru sunt consideraţi
patronii lupilor.
În încheiere vom spune despre ceea ce s-ar numi dimensiunea mitică a dacilor.
Singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv, care le-a impus limba şi care le-a
colonizat ţara a fost poporul roman. Mitul poporului roman s-a constituit în jurul
lui Romulus şi Remus, copiii zeului-lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de lupoaica de
pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi asimilări a fost naşterea poporul român.
În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub
numele Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor. Lupul a
apărut pentru a treia oară în orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi
descendenţilor lor în urma invaziei lui Ginghis-Han, în urma cărora se întemeiază
principatele române. Or, mitul genealogic al ginhis-hanizilor proclamă că
strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborât din cer şi s-a unit cu o căprioară.
Bibliografie: Mircea Eliade - „De la Zalmoxe la Ghinghis-Han", cap.1-„Dacii şi
lupii"

78