Andrei Tarkovski

Despre filmul meu, SACRIFICIUL

Ideea filmului meu SACRIFICIUL provine încă din timpul de dinainte de NOSTALGHIA – primele notiţe şi schiţe au apărut pe când mă aflam încă în Uniunea Sovietică. În centru urma să stea destinul unui om bolnav de cancer, Alexander, care, prin faptul că aduce o jertfă, este vindecat de suferinţa sa. Începând de la acea versiune iniţială scrisă cu ani în urmă, ideea sacrificiului, a jertfei, m-a preocupat mereu devenind din ce în ce mai mult o parte a existenţei mele; ea a fost întărită şi de experienţele din primii ani de exil, dar trebuie să notez că aici, în străinătate, convingerile mele nu s-au schimbat deloc în esenţa lor – ele s-au dezvoltat, au fost confirmate, s-au adâncit pe mai departe, în acelaşi timp, planul ultimului meu film lua treptat contururi din ce în ce mai ferme, fără ca ideea fundamentală să se schimbe. La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului – sau a aducerii unei jertfe – pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică “normală” a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. Şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se

Exact aici – în pasul conştient făcut în direcţia responsabilităţii faţă de societate şi ceea ce se petrece în ea şi cu ea – este cu putinţă ceea ce numim îndeobşte “sacrificiu”. nu mai este valabilă doar pentru tine însuţi ci şi pentru alţii. recunoaşte că e condamnat la moarte. însă.aducă jertfă pe sine însuşi. a jertfelniciei. aceasta înseamnă că un om care nu resimte în el însuşi. se simte mai bine. cu atât mai puternic simţeam nevoia de a mă apuca de acest film. În faţa lui stă – prototipul lui Otto. acolo unde e cu putinţă. Desigur. Primul concept purta numele VRĂJITOAREA şi preconiza drept centru al acţiunii strania vindecare a unui bărbat bolnav incurabil căruia medicul casei îi dezvăluise adevărul întreg şi îngrozitor despre sfârşitul său aparent inevitabil. mai cu seamă. noul meu film este o parabolă: relatează evenimente ce pot fi interpretate în mod foarte diferit pentru că ele nu reflectă doar realitatea ci sunt pline şi de un sens precis. disperat. Strict vorbind şi dus până la ultimele consecinţe. învecinate. poştaşul din SACRIFICIUL – un om care îi aduce mesajul. absurd după . se încredinţează unui psihiatru: el plăteşte pentru şedinţă. într-o cât de mică măsură. absurdă şi sufocant de strâmtă -. El este pe cale de a-şi schimba viaţa în existenţa unui robot ce funcţionează mecanic. de a face iarăşi cu putinţă o existenţă demnă. capacitatea de a se jertfi pentru un altul sau pentru o cauză. Au existat apoi momente care m-au adus pas cu pas mai aproape de realizarea practică a intenţiei de a turna un film mai mare cu tema sacrificiului. sunt conştient că ideea de sacrificiu este astăzi orice altceva numai iubită nu – aproape nimeni nu mai tânjeşte după faptul de a-şi sacrifica viaţa pentru altul sau pentru ceva anume. Cu cât mai presante deveneau experienţele mele cu materialismul de formulă occidentală şi cu cât vedeam dimensiunile suferinţei pe care le impune educaţia şi gândirea materialistă a acelei părţi a umanităţii atinse de ea – acele psihoze ce pot fi întâlnite peste tot şi care nu sunt altceva decât o expresie a incapacităţii omului modern de a înţelege de ce viaţa şi-a pierdut pentru el orice farmec. Căci unul din aspectele întoarcerii omului la o viaţă normală. Decisive rămân. spirituală. Bolnavul îşi înţelege situaţia. deprimat sau disperat. de ce îi apare tot mai mult ca veştejită. însă. este după părerea mea atitudinea sa faţă de sine însuşi: sau trăieşti existenţa unui consumator dependent de evoluţiile tehnologice şi materiale şi dedicat orbeşte pretinsului progres. comparabil întru totul cu cel ce-şi cumpără “iubire” într-un bordel. Într-o zi sună la uşa casei lui cineva. realizarea reprezentării creştine a jertfirii de sine. reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real. Foamea poate fi înlăturată fără efort cu bani. prin aceasta. cât şi atitudinea unor întregi grupuri ale populaţiei în convieţuirea lor cu altele. sau te reîntorci la responsabilitatea spirituală care atunci. pierderea până şi a ultimei posibilităţi rămase de a face loc evoluţiilor spirituale în locul “progresului” material şi. măcar că şi iubirea poate fi tot atât de puţin câştigată pe bani ca şi pacea sufletească. Ca formă. consecinţele inexorabile ale acestei atitudini: pierderea caracterului personal al existenţei umane în favoarea unui egocentrism cu atât mai bine conturat cu cât determină deja deopotrivă nenumărate relaţii interumane. şi. Aceluiaşi mecanism – bani contra marfă – i se supune însă şi cel care. a încetat de a mai fi om. îşi uşurează sufletul în schimbul banilor şi. Cât de mult este pradă materialismului lumea civilizată o poate evidenţia un singur exemplu.

Atunci însă apare brusc acea femeie. Fireşte. Aceasta e pe scurt istoria unui sacrificiu dar şi a unei salvări. actorul principal al tuturor filmelor mele: el urma să joace nu numai rolul lui Gorceakov din NOSTALGHIA ci şi – faptul fusese planificat de mult – pe Alexander din VRĂJITOAREA. Dacă plecăm de la scenariu. te simţi ca un mediu. i-l confirmă surprins: este deplin sănătos. Bolnavul ascultă şi experiază astfel harul divin al tămăduirii lui pe care. chiar dacă mortală. figura principală a filmului. Nici eu nu m-am gândit niciodată să rămân în Italia după încheierea turnărilor. el observa semne şi indicii cărora le atribuia de . se materializează şi dobândeşte. responsabil. sunt doar mesaje pe care le primeşti şi transmiţi mai departe. Când viaţa îţi urmează literalmente pas cu pas ideile. a început aşa-zicând să o programeze. Această experienţă a fost întărită de moartea lui Soloniţîn. atunci Gorceakov. orice artist adevărat e împotriva voii lui un profet. Pot să precizez doar atât: o imagine poetică pe care o imaginez cândva. devine posibilitate concretă. Alexander îşi părăseşte de dragul ei casa impunătoare şi frumoasă. şi să se culce cu ea. influenţă asupra vieţii mele. nu mai dispui cu totul de tine însuţi. se îmbracă asemenea unui vagabond cu un palton uzat şi pleacă de acolo împreună cu femeia. Anatoli Soloniţîn a murit de aceeaşi boală care schimbă viaţa lui Alexander şi căreia. sunt orice altceva decât un lucru plăcut. Alexander. astăzi. că el. i-am căzut pradă şi eu. eşti într-o anume măsură înjumătăţit. sper. asemenea figurii din versiunea definitivă a filmului turnat în 1985 în Suedia. ea înseamnă. experiază o tămăduire într-un sens mult mai cuprinzător decât este exprimată în eliberarea de o boală. Remarcabil este apoi faptul că în timp ce în imaginaţia mea. ci a pătruns şi în viaţa mea personală. că Alexander a fost salvat. trebuie să se ducă la o femeie înzestrată cu puteri magice miraculoase. că. Cu atât mai iritantă a fost atunci şi experienţa că şi eu. un an mai târziu. ea stă afară în ploaie şi în acel moment se petrece din nou ceva neînţeles. încetezi de a mai fi o persoană în sensul autonom. pentru că nu ar mai vrea să se întoarcă – destinul hotărăşte astfel pentru el. prietenul său. Superstiţios. Capacitatea de a vedea în viitor şi de a-l putea prezice îi apărea drept cel mai cumplit dintre toate darurile de care poate dispune omul. se rupe de existenţa sa anterioară. figurile filmului – mai exact spus ale primului proiect al filmului – se schimbau iar acţiunea devenea pe ansamblu mai densă şi structurată. el nu renunţă să se întoarcă în patria sa. Rusia. voia iniţial să rămână numai pentru scurt timp în Italia.aprecierile obişnuite. El însuşi a suferit cumplit de acest rol predestinat lui. că vreau eu sau nu. relaţiile cu o astfel de realitate apărută fără nici o contribuţie conştientă dar care totuşi îşi are originea în lumea reprezentărilor celui pe care ea mai apoi îl bântuie pe nesimţite. Astfel că are dreptate Puşkin care socotea că orice poet. a dobândit nu doar o anume viaţă proprie. din contră – te simţi ca un instrument sau o minge. medicul. pe scurt. însă se îmbolnăveşte şi moare acolo. tangibilă. ca şi Gorceakov. Încă de la lucrările pregătitoare pentru NOSTALGHIA nu scăpăm de senzaţia că acest film proiectează o parte din propriul meu destin. curând după aceasta. Ce înseamnă toate astea? Nu ştiu. în acest caz tămăduirea printr-o femeie. vrăjitoarea. ascultasem de un fel de voinţă mai înaltă. atunci aceste idei nu mai aparţin cuiva. acest proces treptat şi desfăşurat în mare măsură independent de circumstanţe exterioare şi prescripţii precise.

şi-un vuiet s-a stârnit în ea: şi auzit-am cum vibrează Tot cerul. şi limba ce-o luase drept . Una din poeziile lui vorbeşte despre chinurile profetice. semnificaţia. unei revelaţii şi mi-a apărut limpede că nu poetul singur a ţinut condeiul atunci când a scris în 1826 poemul Prorok: „Păşeam cu duhul chinuit Prin reci pustiuri neguroase. cuvânt de cuvânt. mi-au venit iarăşi în minte în legătură cu experienţele ultimilor ani. adietor. Apoi din gură el mi-a smuls Vicleana limbă dezmăţată. de multă vreme uitate. C-un deget lin. Atunci când versurile lui. Mi-atinse pleoapele uşor: Profetici ochi mării deodată Ca vulturoaica speriată. La o răspântie s-a ivit Un serafim cu aripi şase. Urechea mi-a atins abia. el s-a întors de îndată din drum când un iepure îi tăiase calea şi în acest chip a scăpat de execuţie. Chemat la Moscova în timpul revoltei decembriştilor.fiecare dată o semnificaţie de destin. îngerii zburând şi monştrii-n fund de mări trecând Mlădiţele cum germinează şi limba ce greşit-a mult. ele au dobândit pentru mine. despre inevitabilitatea misiunii de a fi ca artist şi profet.

autoincendierea lui Domenico şi scenele finale. întreita încercare a lui Gorceakov de a purta o luminare aprinsă prin bazinul termal gol – în SACRIFICIUL figurile individuale apar ca şi caractere între care se ajunge la conflicte. Bucureşti. de aceea. cu spada rotocol El smulse inima-mi afară şi-n gaura din pieptul gol Vârât-a jar cu-aprinsă pară. episoadele lor sunt. cu câteva excepţii. Construcţia filmului şi enunţul lui poetic se intersectează mult mai puternic decât în cazul filmelor anterioare. pot fi urmărite de spectator. p. construcţia şi dispoziţia filmelor mele mai vechi ar putea fi numită impresionistă. Editura pentru literatură. ascultă: tot pământul şi mările să ocoleşti. SACRIFICIUL. Din piept. În timp ce în NOSTALGHIA aproape că nu exista evoluţie dramatică – singurele episoade dramatice sunt cearta cu Eugenia.] Spre deosebire de filmele mele anterioare. Ca voia Mea să împlineşti. Într-un anume sens. Prin aceasta. care presează spre . În pregătirea noului film nu m-am limitat la prelucrarea desfăşurării unor acţiuni episodice după modele reale şi după legile dramaturgiei. Ca mort zăceam în ţărnă eu Când glăsuit-a Dumnezeu: – “Proroc. scoase într-un mod cu totul uzual din viaţă: sunt autentice şi. 1964. este mult mai accentuat dramatic. Versuri. 183-l85.De la un şarpe înţelept Mi-a-nfipt cu mâna-nsângerată. şi inimile omeneşti Tu le aprinde cu cuvântul!” [Traducere de George Lesnea: Puşkin. structura întregului a devenit mai complicată şi poartă în ea însăşi marca unei forme poetic-parabolice. chiar dacă a păstrat caracterul poetic al celorlalte lucrări.

totul apare la sfârşit altfel decât la început. încă din NOSTALGHIA. ce-i drept nu în acel sens superficial în care mulţi regizori actuali îl degradează pe cel ce intră în sala de cinematograf la rangul de simplu martor ocular. Chiar şi Adelaide. scena centrală care explică tot restul. Însă dincolo de aceasta. este inevitabil ca fiecare să interpreteze ceea ce vede din perspectiva lui şi să încerce să desfacă conexiunile complexe în contradicţii. Cu toate acestea. Oricum. Scena iniţială şi cea finală. Ea nu este în stare să reflecteze. Adelaide rămâne până la sfârşit o figură absolut tragică. Există mai multe lecturi diferite iar acest lucru s-a aflat întru totul în intenţiile mele – căci nu vreau să impun nimănui o anume soluţie. iar aceasta o face să posede în ascuns şi forţe distructive. O interpretare orientată spre univocitate ar merge însă împotriva structurii interne a filmului. ba chiar îşi distruge casa proprie şi e gata să se despartă de fiul lui pe care-l idolatrizează. pe atât de mult urmează instinctului ei agresiv de autoafirmare şi autoconfirmare. Altfel. închis – drept consecinţă inevitabilă a conduitei sale – în ospiciu. pe ceilalţi oameni. odinioară actor. soţia egocentrică a lui Alexander. hotărăşte să-şi schimbe viaţa. Oamenii orientaţi religios pot vedea în rugăciunea lui Alexander motivul amânării catastrofei nucleare – răspunsul lui Dumnezeu la chemarea unui om hotărât pentru o convertire probabilă. udarea pomului uscat (pentru mine o imagine sensibilă a creaţiei) marchează puncte între care desfăşurarea evenimentelor dezvoltă o dinamică proprie din ce în ce mai puternică. Acţiunea amândurora poartă toate semnele caracteristice ale unei jertfe. de descendenţă simplă. Domenico avea în comun cu Alexander. Spectatorilor înclinaţi mistic spre suprasensibil. am propria mea concepţie despre întreg. din contră. inclusiv pe bărbatul ei. care s-a lăsat făcut de familia lui Alexander aproape un sclav al acesteia. ea este cauza tragediei lui Alexander. Poziţiile lor se schimbă. acest om face pe spectator să participe la efectele jertfei sale. numai că în cazul lui Domenico această jertfă nu aduce nici un rezultat vizibil. câştigă prin schimbarea raporturilor ei cu Iulia. . tot ceea ce se petrece în SACRIFICIUL permite o serie întreagă de interpretări. le va apărea probabil întâlnirea cu vrăjitoarea Maria. chiar şi doctorul.un deznodământ final. ba chiar încearcă să se sustragă ei definitiv hotărându-se în mod radical să emigreze în Australia. atitudinile lor se schimbă şi ele. se schimbă la sfârşit atât de mult încât recunoaşte atmosfera înveninată ce domneşte în familie cu toate energiile ei negative şi o poate numi pe numele ei. în noul meu film. Nu numai că la sfârşit Alexander se dovedeşte a fi superior tuturor celorlalţi. capacitatea unor acţiuni al căror impuls e de natură pur spirituală şi care semnalizează schimbări. suferă de aspiritualitate. obosit de continua schimbare. deşi. Pe cât de puţin se interesează în fond de ceilalţi. Într-un anume sens. fireşte. în vreme ce pentru alţii cu certitudine n-a existat nici un război atomic: pentru ei totul se joacă în fantezia bolnavă a unui excentric pe jumătate nebun. el. o femeie care înăbuşă în jurul ei toate semnele de individualitate şi personalitate. un necioplit primitiv plesnind de sănătate. Potrivit formei parabolice. Alexander. eroul din SACRIFICIUL. un om ce trăieşte în starea unei descurajări eterne. o nouă dimensiune umană. servitoarea. şi care rupe toate punţile în urma lui. În realitatea pe care o creează filmul însă. care adulmecă instinctiv pericolul tehnologiilor moderne care ameninţă orice spiritualitate şi în loc de aceasta caută tăcerea pentru ca mai apoi să se regăsească pentru acţiune. până ce. fără ca lumea să mai ia act de el după aceea. şi oprimă fără să vrea de fapt.

din anumite puncte de vedere psihologice şi cu referire la diferitele posibilităţi de soluţionare ale parabolei. după scenariu. secvenţele de vis sau chiar şi cele cu pomul veştejit şi uscat. Când s-a petrecut defecţiunea. Plini de fericire şi ca eliberaţi ne-am aruncat unii în braţele celorlalţi. chiar dacă ar vedea-o. a apărut o a doua casă din scânduri şi buşteni. în câteva zile numai. mai mare decât în cea în care Alexander îşi împlineşte văzut făgăduinţa dată înaintea lui Dumnezeu. Dar de la bun . la sfârşit. un rolcheie chiar şi în plan vizual. casa era deja în flăcări şi ardea sub ochii noştri fără ca să putem opri focul şi să putem înregistra această scenă atât de importantă – patru luni de muncă încordată şi costisitoare păreau zădărnicite definitiv. A fost un moment în care am înţeles încă o dată cât de puternică a fost coeziunea echipei noastre. Între ea şi stăpâna casei orice apropiere apare la început imposibilă – şi cum ar putea fi altfel? Apoi se ajunge la acea întâlnire nocturnă după care Alexander nu mai poate trăi ca mai înainte: în faţa catastrofei ce stă să izbucnească el trăieşte iubirea acestei femei simple ca pe un dar al lui Dumnezeu care justifică întreg destinul său. Miracolul de care-şi dă seama. îl transformă. camera s-a defectat. acţionând cel mai adesea timid şi nesigur. dar sunt convins că în cele din urmă s-a ajuns la o ocupare ideală a lor cu actori ce s-au identificat total cu caracterele acţiunii de teatru intim. Figura opusă Adelaidei este smerit-modesta. Maria care face un serviciu cu ziua în casa lui Alexander. atunci când îşi incendiază casa. La turnări n-au existat mari dificultăţi tehnice sau de alt gen. cărora le revine. aidoma ca două picături de apă cu cea arsă. însă tensiunea incredibil de puternică sub care ne aflam toţi a dispărut abia atunci când am înregistrat cu o altă cameră scena incendiului de la un capăt la altul. s-a învecinat cu miracolul – o altă dovadă de ce sunt oamenii în stare dacă cred în ceva -. a pus sub semnul întrebării o mare parte a eforturilor noastre. cu excepţia celei care. ba chiar a părut să le anuleze cu totul umplându-i pe participanţi de disperare: pe când turnam scena în care Alexander îşi dădea foc la casă. Faptul că mai apoi.Câmpul ei de percepţie e prea mic ca ea să poată recunoaşte dincolo de el o altă lume şi. Pot exista în SACRIFICIUL scene. N-a fost uşor să găsesc actorul optim pentru fiecare din cele opt roluri ale filmului. n-ar putea-o înţelege.

În măsura în care şi-a pierdut credinţa. cel puţin în ochii oamenilor din anturajul lui. mistuit în acelaşi timp de conştiinţa bolnavă a lui Alexander. dincolo de orice reguli inteligibile şi raţionale. Publicul trebuie să ia parte în mod nemijlocit la acest act pretins nebunesc. sub impresia ştirii despre iminenta ameninţare a unui război nuclear. şi cu atât mai puţin încă suntem pregătiţi să îngăduim pătrunderea unor reprogramări enigmatice. jertfe mântuitoare şi minuni. Alexander se îndepărtează definitiv de lumea căreia i-a aparţinut până atunci şi prin aceasta îşi pierde nu numai legătura cu familia sa ci şi – ceea ce. lipsită de sens.început mi-am propus să-l implic emoţional pe spectator în această acţiune aparent absurdă. este şi mai rău încă – orice fel de etalon de măsură comun cu normele morale tradiţionale. Aleşi ai lui Dumnezeu. spune Alexander la început băiatului său care. Sfinţilor Nebuni (iurodivi). E scena în care tăcerea lui Alexander se traduce în faptă: “La început a fost cuvântul. Numai arta a mai păstrat un rest din această lume. ne distrug viaţa şi ne-o corup iremediabil şi fără posibilitate de vindecare. de acest gen. sau poate tocmai de aceea. prin însăşi înfăţişarea lor exterioară de pelerini şi cerşetori jerpeliţi. cel mai lung cadru din filmul meu. inexplicabile. Tot ceea ce ei fac se abate în mod straniu de la modelele de comportare normală şi dispun de daruri atribuite în vechea Rusie. că îl ia ad literam. Aceşti oameni conduceau. inexplicabile. La sfârşit. este o consecinţă pe cât de cumplită. toţi se încred mai degrabă în imaginile lumii închipuirii lor. băiatul lui Alexander. Cu toate acestea. poate un instrument al Providenţei divine ce colecţionează întâmplări misterioase. şi să ne cheme la convertire – ultima posibilitate de salvare ce există pentru umanitate. a unui om ce consideră păcat tot ceea ce nu e absolut necesar vieţii. renunţ la tot ce mă leagă de această viaţă. chemaţi de Dumnezeu sunt până într-un anumit grad şi ceilalţi. Doamne. vrăjitoarea – pentru ei toţi viaţa e plină de miracole neînţelese. într-adevăr. ca urmare practică a legământului său. în viaţa noastră şi să ne încredem în forţa lor transformatoare. Apoi. dar şi Maria. ce contrazic orice logică a experienţei. cea mai mare parte a umanităţii civilizate şi-a pierdut şi înţelegerea pentru miracol – astăzi nu mai suntem în stare să ne punem speranţele în schimbări surprinzătoare. acesta este. Uscăciunii spirituale ce . poştaşul Otto. nu voi mai vorbi cu nimeni niciodată. Nimeni dintre ei nu crede în ceea ce poate atinge cu mâna. ascultă povestea despre pomul uscat de pe munte pe care i-o povesteşte tatăl său în plimbarea lor pe malul mării. menit să demaşte înaintea întregii lumi mecanismele existenţei ce ne ameninţă. Alexander este pentru mine figura unui ales al lui Dumnezeu. sunt orice altceva decât empirici sau pragmatici. ei se mişcă într-o lume imaginară în locul uneia reale. se întâmplă atât de multe lucruri inexplicabile. poate chiar cel mai lung din istoria filmului. eşti mut ca un peşte”. privirea celor ce trăiau în relaţiile unei existenţe “ordonate” asupra existenţei acelei alte lumi pline de preziceri. Ajută. constrâns la muţenie după o operaţie la gât. Cumplită întrucât. dar tu taci. un om despre care nimeni nu ştie precis de unde vine şi cum a ajuns în acest loc în care. ba chiar să-l trăiască în timpul lui real. cu cele şase minute ale lui. depune el însuşi un legământ al tăcerii: “… şi voi fi mut. şi aşa se face că. pe atât de mângâietoare. şi voi face tot ceea ce am făgăduit că voi face!” Faptul că Dumnezeu îl ascultă pe Alexander. în desfăşurarea evenimentelor sau în procesele percepţiei şi conştiinţei.

am vrut mai degrabă să dezvelesc pe de-a întregul caracterul problematic şi să ating izvoarele astupate ale existenţei noastre. din contră. filmul cel mai pretenţios din punct de vedere artistic. mai degrabă. mi se pare faptul că filmul meu nu ia poziţie pentru sau contra vreunui fenomen particular al modului de gândire şi viaţă modern. 1-2. ele nu mai semnifică nimic – aceasta e experienţa lui Alexander. într-o bună zi i s-a putut descoperi şi o astfel de minune – ramurile uscate înverziseră peste noapte. dar mesajele esenţiale.1)? Răspunsul îl dă poate vechea legendă despre udarea răbdurie. însă. nr. stăruitoare a unui pom uscat. o pot face mai bine decât cuvintele. mai ales în timpul nostru în care cuvântul şi-a pierdut dimensiunea lui incantatorie. nu mai ajung până la noi. ca un refuz al cinematografului comercial practicat de dragul lui însuşi. Din acest punct de vedere SACRIFICIUL poate fi înţeles. Suntem sufocaţi de informaţii. impresiile vizuale. Cu zece. majoritatea filmelor sunt doar marfă. foarte puţini producători şi instituţii sunt gata să sprijine filmul de autor. 178-182). mesajele cele mai importante care ne-ar putea schimba viaţa. Imaginile. şi să zăgăzuiască prin aceasta măcar excrescenţele gândirii în termeni de profit ce se tălăzuieşte în jurul lui. pp.pătrunde odată cu aceste deficite i s-ar pune deja o anumită stavilă dacă fiecare om ar înţelege că nu-şi poate croi căile după bunul plac şi la libera sa apreciere. şi împotriva oricărei raţiuni. Text tradus în româneşte de Maria-Cornelia Oros (textul de faţă îl reproduce pe cel publicat în revista TRANSILVANIA. Cuvintele degenerează din ce în ce mai mult în vorbărie goală. în ciuda a toate. ci că. pelicule de celuloid luminate electric cu care se pot câştiga bani. şi în nici un caz în film. Fapt este că actualmente chiar şi confruntarea cu simplele probleme etic-morale are puţină căutare. Mai este atunci loc pentru speranţă. şi care credea concret şi neclintit în lucrarea minunată a lui Dumnezeu. ba chiar deloc în film. astăzi. . 1993. Numai câţiva. Fiindcă monahului care a cărat ani de zile. şi-a pierdut rolul său magic. el trebuie să acţioneze în dependenţă de Creator şi să se supună voinţei Acestuia. chiar dacă mai degrabă în treacăt. cincisprezece ani în urmă exista un public mai mare şi mai receptiv la aşa ceva. pe care am prelucrat-o în filmul până acum cel mai important pentru mine. Mult mai important. găleată după găleată pe munte. în ciuda viziunii “marii linişti” de care vorbeşte APOCALIPSA (8.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful