Andrei Tarkovski

Despre filmul meu, SACRIFICIUL

Ideea filmului meu SACRIFICIUL provine încă din timpul de dinainte de NOSTALGHIA – primele notiţe şi schiţe au apărut pe când mă aflam încă în Uniunea Sovietică. În centru urma să stea destinul unui om bolnav de cancer, Alexander, care, prin faptul că aduce o jertfă, este vindecat de suferinţa sa. Începând de la acea versiune iniţială scrisă cu ani în urmă, ideea sacrificiului, a jertfei, m-a preocupat mereu devenind din ce în ce mai mult o parte a existenţei mele; ea a fost întărită şi de experienţele din primii ani de exil, dar trebuie să notez că aici, în străinătate, convingerile mele nu s-au schimbat deloc în esenţa lor – ele s-au dezvoltat, au fost confirmate, s-au adâncit pe mai departe, în acelaşi timp, planul ultimului meu film lua treptat contururi din ce în ce mai ferme, fără ca ideea fundamentală să se schimbe. La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului – sau a aducerii unei jertfe – pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică “normală” a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. Şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se

a jertfelniciei. învecinate. absurd după . cât şi atitudinea unor întregi grupuri ale populaţiei în convieţuirea lor cu altele. Într-o zi sună la uşa casei lui cineva. sunt conştient că ideea de sacrificiu este astăzi orice altceva numai iubită nu – aproape nimeni nu mai tânjeşte după faptul de a-şi sacrifica viaţa pentru altul sau pentru ceva anume. disperat. realizarea reprezentării creştine a jertfirii de sine. se încredinţează unui psihiatru: el plăteşte pentru şedinţă. se simte mai bine. noul meu film este o parabolă: relatează evenimente ce pot fi interpretate în mod foarte diferit pentru că ele nu reflectă doar realitatea ci sunt pline şi de un sens precis. Ca formă. acolo unde e cu putinţă. capacitatea de a se jertfi pentru un altul sau pentru o cauză. prin aceasta. spirituală. a încetat de a mai fi om. este după părerea mea atitudinea sa faţă de sine însuşi: sau trăieşti existenţa unui consumator dependent de evoluţiile tehnologice şi materiale şi dedicat orbeşte pretinsului progres. reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real. deprimat sau disperat. sau te reîntorci la responsabilitatea spirituală care atunci. Strict vorbind şi dus până la ultimele consecinţe. mai cu seamă. În faţa lui stă – prototipul lui Otto. Bolnavul îşi înţelege situaţia. Foamea poate fi înlăturată fără efort cu bani. Cât de mult este pradă materialismului lumea civilizată o poate evidenţia un singur exemplu. îşi uşurează sufletul în schimbul banilor şi. comparabil întru totul cu cel ce-şi cumpără “iubire” într-un bordel. Primul concept purta numele VRĂJITOAREA şi preconiza drept centru al acţiunii strania vindecare a unui bărbat bolnav incurabil căruia medicul casei îi dezvăluise adevărul întreg şi îngrozitor despre sfârşitul său aparent inevitabil. însă. aceasta înseamnă că un om care nu resimte în el însuşi. însă. nu mai este valabilă doar pentru tine însuţi ci şi pentru alţii. Cu cât mai presante deveneau experienţele mele cu materialismul de formulă occidentală şi cu cât vedeam dimensiunile suferinţei pe care le impune educaţia şi gândirea materialistă a acelei părţi a umanităţii atinse de ea – acele psihoze ce pot fi întâlnite peste tot şi care nu sunt altceva decât o expresie a incapacităţii omului modern de a înţelege de ce viaţa şi-a pierdut pentru el orice farmec. de a face iarăşi cu putinţă o existenţă demnă. şi. El este pe cale de a-şi schimba viaţa în existenţa unui robot ce funcţionează mecanic. măcar că şi iubirea poate fi tot atât de puţin câştigată pe bani ca şi pacea sufletească. recunoaşte că e condamnat la moarte. Au existat apoi momente care m-au adus pas cu pas mai aproape de realizarea practică a intenţiei de a turna un film mai mare cu tema sacrificiului. consecinţele inexorabile ale acestei atitudini: pierderea caracterului personal al existenţei umane în favoarea unui egocentrism cu atât mai bine conturat cu cât determină deja deopotrivă nenumărate relaţii interumane. absurdă şi sufocant de strâmtă -. Decisive rămân. poştaşul din SACRIFICIUL – un om care îi aduce mesajul. Căci unul din aspectele întoarcerii omului la o viaţă normală. Aceluiaşi mecanism – bani contra marfă – i se supune însă şi cel care. Desigur. într-o cât de mică măsură. cu atât mai puternic simţeam nevoia de a mă apuca de acest film. de ce îi apare tot mai mult ca veştejită. pierderea până şi a ultimei posibilităţi rămase de a face loc evoluţiilor spirituale în locul “progresului” material şi. Exact aici – în pasul conştient făcut în direcţia responsabilităţii faţă de societate şi ceea ce se petrece în ea şi cu ea – este cu putinţă ceea ce numim îndeobşte “sacrificiu”.aducă jertfă pe sine însuşi.

prietenul său. ca şi Gorceakov. devine posibilitate concretă. Capacitatea de a vedea în viitor şi de a-l putea prezice îi apărea drept cel mai cumplit dintre toate darurile de care poate dispune omul. a dobândit nu doar o anume viaţă proprie. te simţi ca un mediu. El însuşi a suferit cumplit de acest rol predestinat lui. încetezi de a mai fi o persoană în sensul autonom. el nu renunţă să se întoarcă în patria sa. sunt orice altceva decât un lucru plăcut. sper. Aceasta e pe scurt istoria unui sacrificiu dar şi a unei salvări. din contră – te simţi ca un instrument sau o minge. Această experienţă a fost întărită de moartea lui Soloniţîn. se rupe de existenţa sa anterioară. că Alexander a fost salvat. Atunci însă apare brusc acea femeie. Încă de la lucrările pregătitoare pentru NOSTALGHIA nu scăpăm de senzaţia că acest film proiectează o parte din propriul meu destin. Cu atât mai iritantă a fost atunci şi experienţa că şi eu. ea înseamnă. curând după aceasta. Remarcabil este apoi faptul că în timp ce în imaginaţia mea. atunci aceste idei nu mai aparţin cuiva. însă se îmbolnăveşte şi moare acolo. că.aprecierile obişnuite. Alexander. eşti într-o anume măsură înjumătăţit. i-am căzut pradă şi eu. trebuie să se ducă la o femeie înzestrată cu puteri magice miraculoase. influenţă asupra vieţii mele. figurile filmului – mai exact spus ale primului proiect al filmului – se schimbau iar acţiunea devenea pe ansamblu mai densă şi structurată. ascultasem de un fel de voinţă mai înaltă. relaţiile cu o astfel de realitate apărută fără nici o contribuţie conştientă dar care totuşi îşi are originea în lumea reprezentărilor celui pe care ea mai apoi îl bântuie pe nesimţite. Nici eu nu m-am gândit niciodată să rămân în Italia după încheierea turnărilor. Ce înseamnă toate astea? Nu ştiu. astăzi. Anatoli Soloniţîn a murit de aceeaşi boală care schimbă viaţa lui Alexander şi căreia. ci a pătruns şi în viaţa mea personală. acest proces treptat şi desfăşurat în mare măsură independent de circumstanţe exterioare şi prescripţii precise. vrăjitoarea. că el. atunci Gorceakov. Pot să precizez doar atât: o imagine poetică pe care o imaginez cândva. Bolnavul ascultă şi experiază astfel harul divin al tămăduirii lui pe care. Superstiţios. el observa semne şi indicii cărora le atribuia de . medicul. pe scurt. figura principală a filmului. actorul principal al tuturor filmelor mele: el urma să joace nu numai rolul lui Gorceakov din NOSTALGHIA ci şi – faptul fusese planificat de mult – pe Alexander din VRĂJITOAREA. în acest caz tămăduirea printr-o femeie. Fireşte. orice artist adevărat e împotriva voii lui un profet. un an mai târziu. Când viaţa îţi urmează literalmente pas cu pas ideile. responsabil. se materializează şi dobândeşte. tangibilă. Alexander îşi părăseşte de dragul ei casa impunătoare şi frumoasă. Rusia. ea stă afară în ploaie şi în acel moment se petrece din nou ceva neînţeles. nu mai dispui cu totul de tine însuţi. experiază o tămăduire într-un sens mult mai cuprinzător decât este exprimată în eliberarea de o boală. voia iniţial să rămână numai pentru scurt timp în Italia. i-l confirmă surprins: este deplin sănătos. asemenea figurii din versiunea definitivă a filmului turnat în 1985 în Suedia. chiar dacă mortală. că vreau eu sau nu. Dacă plecăm de la scenariu. se îmbracă asemenea unui vagabond cu un palton uzat şi pleacă de acolo împreună cu femeia. pentru că nu ar mai vrea să se întoarcă – destinul hotărăşte astfel pentru el. sunt doar mesaje pe care le primeşti şi transmiţi mai departe. Astfel că are dreptate Puşkin care socotea că orice poet. a început aşa-zicând să o programeze. şi să se culce cu ea.

mi-au venit iarăşi în minte în legătură cu experienţele ultimilor ani. el s-a întors de îndată din drum când un iepure îi tăiase calea şi în acest chip a scăpat de execuţie. despre inevitabilitatea misiunii de a fi ca artist şi profet. îngerii zburând şi monştrii-n fund de mări trecând Mlădiţele cum germinează şi limba ce greşit-a mult.fiecare dată o semnificaţie de destin. de multă vreme uitate. unei revelaţii şi mi-a apărut limpede că nu poetul singur a ţinut condeiul atunci când a scris în 1826 poemul Prorok: „Păşeam cu duhul chinuit Prin reci pustiuri neguroase. cuvânt de cuvânt. adietor. Chemat la Moscova în timpul revoltei decembriştilor. şi limba ce-o luase drept . Apoi din gură el mi-a smuls Vicleana limbă dezmăţată. Una din poeziile lui vorbeşte despre chinurile profetice. ele au dobândit pentru mine. Atunci când versurile lui. semnificaţia. Urechea mi-a atins abia. La o răspântie s-a ivit Un serafim cu aripi şase. Mi-atinse pleoapele uşor: Profetici ochi mării deodată Ca vulturoaica speriată. C-un deget lin. şi-un vuiet s-a stârnit în ea: şi auzit-am cum vibrează Tot cerul.

pot fi urmărite de spectator. chiar dacă a păstrat caracterul poetic al celorlalte lucrări. Într-un anume sens. Prin aceasta. ascultă: tot pământul şi mările să ocoleşti. Ca voia Mea să împlineşti. 183-l85. construcţia şi dispoziţia filmelor mele mai vechi ar putea fi numită impresionistă. p. 1964.] Spre deosebire de filmele mele anterioare. În pregătirea noului film nu m-am limitat la prelucrarea desfăşurării unor acţiuni episodice după modele reale şi după legile dramaturgiei. SACRIFICIUL. Ca mort zăceam în ţărnă eu Când glăsuit-a Dumnezeu: – “Proroc. Versuri. episoadele lor sunt. care presează spre . Din piept. cu câteva excepţii. autoincendierea lui Domenico şi scenele finale.De la un şarpe înţelept Mi-a-nfipt cu mâna-nsângerată. Editura pentru literatură. şi inimile omeneşti Tu le aprinde cu cuvântul!” [Traducere de George Lesnea: Puşkin. Construcţia filmului şi enunţul lui poetic se intersectează mult mai puternic decât în cazul filmelor anterioare. În timp ce în NOSTALGHIA aproape că nu exista evoluţie dramatică – singurele episoade dramatice sunt cearta cu Eugenia. cu spada rotocol El smulse inima-mi afară şi-n gaura din pieptul gol Vârât-a jar cu-aprinsă pară. de aceea. este mult mai accentuat dramatic. întreita încercare a lui Gorceakov de a purta o luminare aprinsă prin bazinul termal gol – în SACRIFICIUL figurile individuale apar ca şi caractere între care se ajunge la conflicte. Bucureşti. scoase într-un mod cu totul uzual din viaţă: sunt autentice şi. structura întregului a devenit mai complicată şi poartă în ea însăşi marca unei forme poetic-parabolice.

pe ceilalţi oameni. Acţiunea amândurora poartă toate semnele caracteristice ale unei jertfe. el. am propria mea concepţie despre întreg. Domenico avea în comun cu Alexander. ba chiar încearcă să se sustragă ei definitiv hotărându-se în mod radical să emigreze în Australia. Există mai multe lecturi diferite iar acest lucru s-a aflat întru totul în intenţiile mele – căci nu vreau să impun nimănui o anume soluţie. de descendenţă simplă. soţia egocentrică a lui Alexander. în vreme ce pentru alţii cu certitudine n-a existat nici un război atomic: pentru ei totul se joacă în fantezia bolnavă a unui excentric pe jumătate nebun. se schimbă la sfârşit atât de mult încât recunoaşte atmosfera înveninată ce domneşte în familie cu toate energiile ei negative şi o poate numi pe numele ei. fără ca lumea să mai ia act de el după aceea. hotărăşte să-şi schimbe viaţa. capacitatea unor acţiuni al căror impuls e de natură pur spirituală şi care semnalizează schimbări. o nouă dimensiune umană. scena centrală care explică tot restul. . udarea pomului uscat (pentru mine o imagine sensibilă a creaţiei) marchează puncte între care desfăşurarea evenimentelor dezvoltă o dinamică proprie din ce în ce mai puternică. Nu numai că la sfârşit Alexander se dovedeşte a fi superior tuturor celorlalţi. iar aceasta o face să posede în ascuns şi forţe distructive. odinioară actor. fireşte. Oamenii orientaţi religios pot vedea în rugăciunea lui Alexander motivul amânării catastrofei nucleare – răspunsul lui Dumnezeu la chemarea unui om hotărât pentru o convertire probabilă. Însă dincolo de aceasta. Într-un anume sens. tot ceea ce se petrece în SACRIFICIUL permite o serie întreagă de interpretări. numai că în cazul lui Domenico această jertfă nu aduce nici un rezultat vizibil. inclusiv pe bărbatul ei. până ce. care s-a lăsat făcut de familia lui Alexander aproape un sclav al acesteia. un necioplit primitiv plesnind de sănătate. pe atât de mult urmează instinctului ei agresiv de autoafirmare şi autoconfirmare. Altfel. ba chiar îşi distruge casa proprie şi e gata să se despartă de fiul lui pe care-l idolatrizează. în noul meu film. Spectatorilor înclinaţi mistic spre suprasensibil. Oricum.un deznodământ final. Chiar şi Adelaide. Cu toate acestea. Scena iniţială şi cea finală. suferă de aspiritualitate. şi care rupe toate punţile în urma lui. câştigă prin schimbarea raporturilor ei cu Iulia. totul apare la sfârşit altfel decât la început. Pe cât de puţin se interesează în fond de ceilalţi. Ea nu este în stare să reflecteze. Adelaide rămâne până la sfârşit o figură absolut tragică. din contră. le va apărea probabil întâlnirea cu vrăjitoarea Maria. este inevitabil ca fiecare să interpreteze ceea ce vede din perspectiva lui şi să încerce să desfacă conexiunile complexe în contradicţii. ce-i drept nu în acel sens superficial în care mulţi regizori actuali îl degradează pe cel ce intră în sala de cinematograf la rangul de simplu martor ocular. Poziţiile lor se schimbă. chiar şi doctorul. obosit de continua schimbare. O interpretare orientată spre univocitate ar merge însă împotriva structurii interne a filmului. o femeie care înăbuşă în jurul ei toate semnele de individualitate şi personalitate. eroul din SACRIFICIUL. încă din NOSTALGHIA. închis – drept consecinţă inevitabilă a conduitei sale – în ospiciu. un om ce trăieşte în starea unei descurajări eterne. acest om face pe spectator să participe la efectele jertfei sale. care adulmecă instinctiv pericolul tehnologiilor moderne care ameninţă orice spiritualitate şi în loc de aceasta caută tăcerea pentru ca mai apoi să se regăsească pentru acţiune. Potrivit formei parabolice. deşi. ea este cauza tragediei lui Alexander. şi oprimă fără să vrea de fapt. atitudinile lor se schimbă şi ele. În realitatea pe care o creează filmul însă. servitoarea. Alexander.

un rolcheie chiar şi în plan vizual. casa era deja în flăcări şi ardea sub ochii noştri fără ca să putem opri focul şi să putem înregistra această scenă atât de importantă – patru luni de muncă încordată şi costisitoare păreau zădărnicite definitiv. cărora le revine. Figura opusă Adelaidei este smerit-modesta. îl transformă. a apărut o a doua casă din scânduri şi buşteni. dar sunt convins că în cele din urmă s-a ajuns la o ocupare ideală a lor cu actori ce s-au identificat total cu caracterele acţiunii de teatru intim. A fost un moment în care am înţeles încă o dată cât de puternică a fost coeziunea echipei noastre. Când s-a petrecut defecţiunea. la sfârşit. cu excepţia celei care. Faptul că mai apoi.Câmpul ei de percepţie e prea mic ca ea să poată recunoaşte dincolo de el o altă lume şi. acţionând cel mai adesea timid şi nesigur. mai mare decât în cea în care Alexander îşi împlineşte văzut făgăduinţa dată înaintea lui Dumnezeu. ba chiar a părut să le anuleze cu totul umplându-i pe participanţi de disperare: pe când turnam scena în care Alexander îşi dădea foc la casă. Dar de la bun . Plini de fericire şi ca eliberaţi ne-am aruncat unii în braţele celorlalţi. în câteva zile numai. a pus sub semnul întrebării o mare parte a eforturilor noastre. n-ar putea-o înţelege. atunci când îşi incendiază casa. secvenţele de vis sau chiar şi cele cu pomul veştejit şi uscat. N-a fost uşor să găsesc actorul optim pentru fiecare din cele opt roluri ale filmului. aidoma ca două picături de apă cu cea arsă. camera s-a defectat. după scenariu. din anumite puncte de vedere psihologice şi cu referire la diferitele posibilităţi de soluţionare ale parabolei. însă tensiunea incredibil de puternică sub care ne aflam toţi a dispărut abia atunci când am înregistrat cu o altă cameră scena incendiului de la un capăt la altul. s-a învecinat cu miracolul – o altă dovadă de ce sunt oamenii în stare dacă cred în ceva -. Pot exista în SACRIFICIUL scene. La turnări n-au existat mari dificultăţi tehnice sau de alt gen. Maria care face un serviciu cu ziua în casa lui Alexander. Miracolul de care-şi dă seama. Între ea şi stăpâna casei orice apropiere apare la început imposibilă – şi cum ar putea fi altfel? Apoi se ajunge la acea întâlnire nocturnă după care Alexander nu mai poate trăi ca mai înainte: în faţa catastrofei ce stă să izbucnească el trăieşte iubirea acestei femei simple ca pe un dar al lui Dumnezeu care justifică întreg destinul său. chiar dacă ar vedea-o.

Ajută. Aceşti oameni conduceau. Apoi. mistuit în acelaşi timp de conştiinţa bolnavă a lui Alexander. ba chiar să-l trăiască în timpul lui real. cel mai lung cadru din filmul meu. ascultă povestea despre pomul uscat de pe munte pe care i-o povesteşte tatăl său în plimbarea lor pe malul mării. Doamne. nu voi mai vorbi cu nimeni niciodată. privirea celor ce trăiau în relaţiile unei existenţe “ordonate” asupra existenţei acelei alte lumi pline de preziceri. dincolo de orice reguli inteligibile şi raţionale. jertfe mântuitoare şi minuni. Tot ceea ce ei fac se abate în mod straniu de la modelele de comportare normală şi dispun de daruri atribuite în vechea Rusie. Cu toate acestea. într-adevăr. poate chiar cel mai lung din istoria filmului. La sfârşit. Nimeni dintre ei nu crede în ceea ce poate atinge cu mâna. cel puţin în ochii oamenilor din anturajul lui. se întâmplă atât de multe lucruri inexplicabile. sub impresia ştirii despre iminenta ameninţare a unui război nuclear. în desfăşurarea evenimentelor sau în procesele percepţiei şi conştiinţei. eşti mut ca un peşte”. Uscăciunii spirituale ce . E scena în care tăcerea lui Alexander se traduce în faptă: “La început a fost cuvântul. renunţ la tot ce mă leagă de această viaţă. ce contrazic orice logică a experienţei. dar şi Maria. ca urmare practică a legământului său. un om despre care nimeni nu ştie precis de unde vine şi cum a ajuns în acest loc în care. Sfinţilor Nebuni (iurodivi). cu cele şase minute ale lui. chemaţi de Dumnezeu sunt până într-un anumit grad şi ceilalţi. a unui om ce consideră păcat tot ceea ce nu e absolut necesar vieţii. spune Alexander la început băiatului său care. poate un instrument al Providenţei divine ce colecţionează întâmplări misterioase. lipsită de sens. cea mai mare parte a umanităţii civilizate şi-a pierdut şi înţelegerea pentru miracol – astăzi nu mai suntem în stare să ne punem speranţele în schimbări surprinzătoare. Numai arta a mai păstrat un rest din această lume. ei se mişcă într-o lume imaginară în locul uneia reale. şi să ne cheme la convertire – ultima posibilitate de salvare ce există pentru umanitate. băiatul lui Alexander. că îl ia ad literam. şi aşa se face că. şi voi face tot ceea ce am făgăduit că voi face!” Faptul că Dumnezeu îl ascultă pe Alexander. menit să demaşte înaintea întregii lumi mecanismele existenţei ce ne ameninţă. Alexander se îndepărtează definitiv de lumea căreia i-a aparţinut până atunci şi prin aceasta îşi pierde nu numai legătura cu familia sa ci şi – ceea ce. Cumplită întrucât. Aleşi ai lui Dumnezeu. prin însăşi înfăţişarea lor exterioară de pelerini şi cerşetori jerpeliţi. de acest gen. acesta este.început mi-am propus să-l implic emoţional pe spectator în această acţiune aparent absurdă. constrâns la muţenie după o operaţie la gât. depune el însuşi un legământ al tăcerii: “… şi voi fi mut. Alexander este pentru mine figura unui ales al lui Dumnezeu. şi cu atât mai puţin încă suntem pregătiţi să îngăduim pătrunderea unor reprogramări enigmatice. toţi se încred mai degrabă în imaginile lumii închipuirii lor. vrăjitoarea – pentru ei toţi viaţa e plină de miracole neînţelese. pe atât de mângâietoare. este şi mai rău încă – orice fel de etalon de măsură comun cu normele morale tradiţionale. este o consecinţă pe cât de cumplită. poştaşul Otto. ne distrug viaţa şi ne-o corup iremediabil şi fără posibilitate de vindecare. inexplicabile. în viaţa noastră şi să ne încredem în forţa lor transformatoare. sau poate tocmai de aceea. Publicul trebuie să ia parte în mod nemijlocit la acest act pretins nebunesc. În măsura în care şi-a pierdut credinţa. sunt orice altceva decât empirici sau pragmatici. inexplicabile. dar tu taci.

şi-a pierdut rolul său magic. în ciuda a toate. Numai câţiva. majoritatea filmelor sunt doar marfă. am vrut mai degrabă să dezvelesc pe de-a întregul caracterul problematic şi să ating izvoarele astupate ale existenţei noastre.1)? Răspunsul îl dă poate vechea legendă despre udarea răbdurie. Cu zece.pătrunde odată cu aceste deficite i s-ar pune deja o anumită stavilă dacă fiecare om ar înţelege că nu-şi poate croi căile după bunul plac şi la libera sa apreciere. ci că. pelicule de celuloid luminate electric cu care se pot câştiga bani. şi împotriva oricărei raţiuni. ca un refuz al cinematografului comercial practicat de dragul lui însuşi. 178-182). şi în nici un caz în film. . din contră. Fiindcă monahului care a cărat ani de zile. dar mesajele esenţiale. foarte puţini producători şi instituţii sunt gata să sprijine filmul de autor. stăruitoare a unui pom uscat. chiar dacă mai degrabă în treacăt. Suntem sufocaţi de informaţii. astăzi. găleată după găleată pe munte. Fapt este că actualmente chiar şi confruntarea cu simplele probleme etic-morale are puţină căutare. Imaginile. nr. Text tradus în româneşte de Maria-Cornelia Oros (textul de faţă îl reproduce pe cel publicat în revista TRANSILVANIA. 1993. mi se pare faptul că filmul meu nu ia poziţie pentru sau contra vreunui fenomen particular al modului de gândire şi viaţă modern. cincisprezece ani în urmă exista un public mai mare şi mai receptiv la aşa ceva. el trebuie să acţioneze în dependenţă de Creator şi să se supună voinţei Acestuia. şi să zăgăzuiască prin aceasta măcar excrescenţele gândirii în termeni de profit ce se tălăzuieşte în jurul lui. Mult mai important. în ciuda viziunii “marii linişti” de care vorbeşte APOCALIPSA (8. într-o bună zi i s-a putut descoperi şi o astfel de minune – ramurile uscate înverziseră peste noapte. filmul cel mai pretenţios din punct de vedere artistic. pp. Cuvintele degenerează din ce în ce mai mult în vorbărie goală. impresiile vizuale. mai ales în timpul nostru în care cuvântul şi-a pierdut dimensiunea lui incantatorie. şi care credea concret şi neclintit în lucrarea minunată a lui Dumnezeu. ba chiar deloc în film. mesajele cele mai importante care ne-ar putea schimba viaţa. pe care am prelucrat-o în filmul până acum cel mai important pentru mine. 1-2. Din acest punct de vedere SACRIFICIUL poate fi înţeles. mai degrabă. o pot face mai bine decât cuvintele. însă. ele nu mai semnifică nimic – aceasta e experienţa lui Alexander. nu mai ajung până la noi. Mai este atunci loc pentru speranţă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful