Andrei Tarkovski

Despre filmul meu, SACRIFICIUL

Ideea filmului meu SACRIFICIUL provine încă din timpul de dinainte de NOSTALGHIA – primele notiţe şi schiţe au apărut pe când mă aflam încă în Uniunea Sovietică. În centru urma să stea destinul unui om bolnav de cancer, Alexander, care, prin faptul că aduce o jertfă, este vindecat de suferinţa sa. Începând de la acea versiune iniţială scrisă cu ani în urmă, ideea sacrificiului, a jertfei, m-a preocupat mereu devenind din ce în ce mai mult o parte a existenţei mele; ea a fost întărită şi de experienţele din primii ani de exil, dar trebuie să notez că aici, în străinătate, convingerile mele nu s-au schimbat deloc în esenţa lor – ele s-au dezvoltat, au fost confirmate, s-au adâncit pe mai departe, în acelaşi timp, planul ultimului meu film lua treptat contururi din ce în ce mai ferme, fără ca ideea fundamentală să se schimbe. La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului – sau a aducerii unei jertfe – pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică “normală” a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. Şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se

măcar că şi iubirea poate fi tot atât de puţin câştigată pe bani ca şi pacea sufletească. într-o cât de mică măsură. recunoaşte că e condamnat la moarte. Căci unul din aspectele întoarcerii omului la o viaţă normală. Au existat apoi momente care m-au adus pas cu pas mai aproape de realizarea practică a intenţiei de a turna un film mai mare cu tema sacrificiului. însă. Într-o zi sună la uşa casei lui cineva. aceasta înseamnă că un om care nu resimte în el însuşi.aducă jertfă pe sine însuşi. şi. Desigur. de ce îi apare tot mai mult ca veştejită. nu mai este valabilă doar pentru tine însuţi ci şi pentru alţii. prin aceasta. Aceluiaşi mecanism – bani contra marfă – i se supune însă şi cel care. capacitatea de a se jertfi pentru un altul sau pentru o cauză. se încredinţează unui psihiatru: el plăteşte pentru şedinţă. însă. cât şi atitudinea unor întregi grupuri ale populaţiei în convieţuirea lor cu altele. Ca formă. Cu cât mai presante deveneau experienţele mele cu materialismul de formulă occidentală şi cu cât vedeam dimensiunile suferinţei pe care le impune educaţia şi gândirea materialistă a acelei părţi a umanităţii atinse de ea – acele psihoze ce pot fi întâlnite peste tot şi care nu sunt altceva decât o expresie a incapacităţii omului modern de a înţelege de ce viaţa şi-a pierdut pentru el orice farmec. Cât de mult este pradă materialismului lumea civilizată o poate evidenţia un singur exemplu. Strict vorbind şi dus până la ultimele consecinţe. reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real. Decisive rămân. se simte mai bine. El este pe cale de a-şi schimba viaţa în existenţa unui robot ce funcţionează mecanic. mai cu seamă. acolo unde e cu putinţă. comparabil întru totul cu cel ce-şi cumpără “iubire” într-un bordel. absurd după . spirituală. îşi uşurează sufletul în schimbul banilor şi. a jertfelniciei. poştaşul din SACRIFICIUL – un om care îi aduce mesajul. noul meu film este o parabolă: relatează evenimente ce pot fi interpretate în mod foarte diferit pentru că ele nu reflectă doar realitatea ci sunt pline şi de un sens precis. absurdă şi sufocant de strâmtă -. Bolnavul îşi înţelege situaţia. În faţa lui stă – prototipul lui Otto. Foamea poate fi înlăturată fără efort cu bani. Primul concept purta numele VRĂJITOAREA şi preconiza drept centru al acţiunii strania vindecare a unui bărbat bolnav incurabil căruia medicul casei îi dezvăluise adevărul întreg şi îngrozitor despre sfârşitul său aparent inevitabil. deprimat sau disperat. pierderea până şi a ultimei posibilităţi rămase de a face loc evoluţiilor spirituale în locul “progresului” material şi. Exact aici – în pasul conştient făcut în direcţia responsabilităţii faţă de societate şi ceea ce se petrece în ea şi cu ea – este cu putinţă ceea ce numim îndeobşte “sacrificiu”. este după părerea mea atitudinea sa faţă de sine însuşi: sau trăieşti existenţa unui consumator dependent de evoluţiile tehnologice şi materiale şi dedicat orbeşte pretinsului progres. sau te reîntorci la responsabilitatea spirituală care atunci. cu atât mai puternic simţeam nevoia de a mă apuca de acest film. sunt conştient că ideea de sacrificiu este astăzi orice altceva numai iubită nu – aproape nimeni nu mai tânjeşte după faptul de a-şi sacrifica viaţa pentru altul sau pentru ceva anume. consecinţele inexorabile ale acestei atitudini: pierderea caracterului personal al existenţei umane în favoarea unui egocentrism cu atât mai bine conturat cu cât determină deja deopotrivă nenumărate relaţii interumane. a încetat de a mai fi om. de a face iarăşi cu putinţă o existenţă demnă. învecinate. disperat. realizarea reprezentării creştine a jertfirii de sine.

influenţă asupra vieţii mele. asemenea figurii din versiunea definitivă a filmului turnat în 1985 în Suedia. i-am căzut pradă şi eu. Cu atât mai iritantă a fost atunci şi experienţa că şi eu. el observa semne şi indicii cărora le atribuia de . Atunci însă apare brusc acea femeie. sunt doar mesaje pe care le primeşti şi transmiţi mai departe. orice artist adevărat e împotriva voii lui un profet. ascultasem de un fel de voinţă mai înaltă. Remarcabil este apoi faptul că în timp ce în imaginaţia mea. a început aşa-zicând să o programeze. Dacă plecăm de la scenariu. Aceasta e pe scurt istoria unui sacrificiu dar şi a unei salvări. încetezi de a mai fi o persoană în sensul autonom. Anatoli Soloniţîn a murit de aceeaşi boală care schimbă viaţa lui Alexander şi căreia. pentru că nu ar mai vrea să se întoarcă – destinul hotărăşte astfel pentru el. ea înseamnă. sunt orice altceva decât un lucru plăcut. ca şi Gorceakov. figurile filmului – mai exact spus ale primului proiect al filmului – se schimbau iar acţiunea devenea pe ansamblu mai densă şi structurată. el nu renunţă să se întoarcă în patria sa. i-l confirmă surprins: este deplin sănătos. a dobândit nu doar o anume viaţă proprie. că el. trebuie să se ducă la o femeie înzestrată cu puteri magice miraculoase. din contră – te simţi ca un instrument sau o minge. Pot să precizez doar atât: o imagine poetică pe care o imaginez cândva. devine posibilitate concretă. curând după aceasta. însă se îmbolnăveşte şi moare acolo. vrăjitoarea. Alexander îşi părăseşte de dragul ei casa impunătoare şi frumoasă. ea stă afară în ploaie şi în acel moment se petrece din nou ceva neînţeles. se materializează şi dobândeşte. că. chiar dacă mortală. un an mai târziu. Fireşte. El însuşi a suferit cumplit de acest rol predestinat lui. că vreau eu sau nu. responsabil. experiază o tămăduire într-un sens mult mai cuprinzător decât este exprimată în eliberarea de o boală. Capacitatea de a vedea în viitor şi de a-l putea prezice îi apărea drept cel mai cumplit dintre toate darurile de care poate dispune omul. actorul principal al tuturor filmelor mele: el urma să joace nu numai rolul lui Gorceakov din NOSTALGHIA ci şi – faptul fusese planificat de mult – pe Alexander din VRĂJITOAREA. Bolnavul ascultă şi experiază astfel harul divin al tămăduirii lui pe care. în acest caz tămăduirea printr-o femeie. Când viaţa îţi urmează literalmente pas cu pas ideile. pe scurt. prietenul său. relaţiile cu o astfel de realitate apărută fără nici o contribuţie conştientă dar care totuşi îşi are originea în lumea reprezentărilor celui pe care ea mai apoi îl bântuie pe nesimţite. voia iniţial să rămână numai pentru scurt timp în Italia. sper. şi să se culce cu ea. acest proces treptat şi desfăşurat în mare măsură independent de circumstanţe exterioare şi prescripţii precise. eşti într-o anume măsură înjumătăţit. atunci Gorceakov. se îmbracă asemenea unui vagabond cu un palton uzat şi pleacă de acolo împreună cu femeia. Rusia. ci a pătruns şi în viaţa mea personală. se rupe de existenţa sa anterioară. Astfel că are dreptate Puşkin care socotea că orice poet. că Alexander a fost salvat. astăzi. Alexander.aprecierile obişnuite. Încă de la lucrările pregătitoare pentru NOSTALGHIA nu scăpăm de senzaţia că acest film proiectează o parte din propriul meu destin. Superstiţios. te simţi ca un mediu. atunci aceste idei nu mai aparţin cuiva. figura principală a filmului. Această experienţă a fost întărită de moartea lui Soloniţîn. Nici eu nu m-am gândit niciodată să rămân în Italia după încheierea turnărilor. Ce înseamnă toate astea? Nu ştiu. tangibilă. nu mai dispui cu totul de tine însuţi. medicul.

îngerii zburând şi monştrii-n fund de mări trecând Mlădiţele cum germinează şi limba ce greşit-a mult. mi-au venit iarăşi în minte în legătură cu experienţele ultimilor ani. semnificaţia. şi-un vuiet s-a stârnit în ea: şi auzit-am cum vibrează Tot cerul. unei revelaţii şi mi-a apărut limpede că nu poetul singur a ţinut condeiul atunci când a scris în 1826 poemul Prorok: „Păşeam cu duhul chinuit Prin reci pustiuri neguroase. despre inevitabilitatea misiunii de a fi ca artist şi profet. de multă vreme uitate. ele au dobândit pentru mine. adietor. Apoi din gură el mi-a smuls Vicleana limbă dezmăţată. Atunci când versurile lui. C-un deget lin. cuvânt de cuvânt. Una din poeziile lui vorbeşte despre chinurile profetice. La o răspântie s-a ivit Un serafim cu aripi şase. Urechea mi-a atins abia. Mi-atinse pleoapele uşor: Profetici ochi mării deodată Ca vulturoaica speriată.fiecare dată o semnificaţie de destin. Chemat la Moscova în timpul revoltei decembriştilor. el s-a întors de îndată din drum când un iepure îi tăiase calea şi în acest chip a scăpat de execuţie. şi limba ce-o luase drept .

Din piept.De la un şarpe înţelept Mi-a-nfipt cu mâna-nsângerată. episoadele lor sunt. Ca mort zăceam în ţărnă eu Când glăsuit-a Dumnezeu: – “Proroc. chiar dacă a păstrat caracterul poetic al celorlalte lucrări. cu câteva excepţii. scoase într-un mod cu totul uzual din viaţă: sunt autentice şi. SACRIFICIUL. şi inimile omeneşti Tu le aprinde cu cuvântul!” [Traducere de George Lesnea: Puşkin. Prin aceasta. Versuri. întreita încercare a lui Gorceakov de a purta o luminare aprinsă prin bazinul termal gol – în SACRIFICIUL figurile individuale apar ca şi caractere între care se ajunge la conflicte. de aceea. Bucureşti. În timp ce în NOSTALGHIA aproape că nu exista evoluţie dramatică – singurele episoade dramatice sunt cearta cu Eugenia. 1964. Ca voia Mea să împlineşti. care presează spre . autoincendierea lui Domenico şi scenele finale. Editura pentru literatură. Construcţia filmului şi enunţul lui poetic se intersectează mult mai puternic decât în cazul filmelor anterioare. pot fi urmărite de spectator. În pregătirea noului film nu m-am limitat la prelucrarea desfăşurării unor acţiuni episodice după modele reale şi după legile dramaturgiei.] Spre deosebire de filmele mele anterioare. construcţia şi dispoziţia filmelor mele mai vechi ar putea fi numită impresionistă. p. cu spada rotocol El smulse inima-mi afară şi-n gaura din pieptul gol Vârât-a jar cu-aprinsă pară. ascultă: tot pământul şi mările să ocoleşti. Într-un anume sens. este mult mai accentuat dramatic. 183-l85. structura întregului a devenit mai complicată şi poartă în ea însăşi marca unei forme poetic-parabolice.

câştigă prin schimbarea raporturilor ei cu Iulia. el. Oamenii orientaţi religios pot vedea în rugăciunea lui Alexander motivul amânării catastrofei nucleare – răspunsul lui Dumnezeu la chemarea unui om hotărât pentru o convertire probabilă. chiar şi doctorul. din contră. ba chiar încearcă să se sustragă ei definitiv hotărându-se în mod radical să emigreze în Australia. Însă dincolo de aceasta. ba chiar îşi distruge casa proprie şi e gata să se despartă de fiul lui pe care-l idolatrizează. încă din NOSTALGHIA. în vreme ce pentru alţii cu certitudine n-a existat nici un război atomic: pentru ei totul se joacă în fantezia bolnavă a unui excentric pe jumătate nebun. capacitatea unor acţiuni al căror impuls e de natură pur spirituală şi care semnalizează schimbări. le va apărea probabil întâlnirea cu vrăjitoarea Maria. Spectatorilor înclinaţi mistic spre suprasensibil. o nouă dimensiune umană. Pe cât de puţin se interesează în fond de ceilalţi. am propria mea concepţie despre întreg. Poziţiile lor se schimbă. atitudinile lor se schimbă şi ele. obosit de continua schimbare. numai că în cazul lui Domenico această jertfă nu aduce nici un rezultat vizibil. pe ceilalţi oameni. inclusiv pe bărbatul ei. pe atât de mult urmează instinctului ei agresiv de autoafirmare şi autoconfirmare. fireşte. totul apare la sfârşit altfel decât la început. Adelaide rămâne până la sfârşit o figură absolut tragică. se schimbă la sfârşit atât de mult încât recunoaşte atmosfera înveninată ce domneşte în familie cu toate energiile ei negative şi o poate numi pe numele ei. suferă de aspiritualitate. Alexander. udarea pomului uscat (pentru mine o imagine sensibilă a creaţiei) marchează puncte între care desfăşurarea evenimentelor dezvoltă o dinamică proprie din ce în ce mai puternică. Cu toate acestea. ea este cauza tragediei lui Alexander. hotărăşte să-şi schimbe viaţa. Oricum. deşi. Chiar şi Adelaide. un om ce trăieşte în starea unei descurajări eterne. Altfel. închis – drept consecinţă inevitabilă a conduitei sale – în ospiciu. Domenico avea în comun cu Alexander. şi care rupe toate punţile în urma lui. un necioplit primitiv plesnind de sănătate. Există mai multe lecturi diferite iar acest lucru s-a aflat întru totul în intenţiile mele – căci nu vreau să impun nimănui o anume soluţie. până ce. . Acţiunea amândurora poartă toate semnele caracteristice ale unei jertfe. şi oprimă fără să vrea de fapt. care adulmecă instinctiv pericolul tehnologiilor moderne care ameninţă orice spiritualitate şi în loc de aceasta caută tăcerea pentru ca mai apoi să se regăsească pentru acţiune. acest om face pe spectator să participe la efectele jertfei sale. servitoarea. Într-un anume sens. iar aceasta o face să posede în ascuns şi forţe distructive. Ea nu este în stare să reflecteze. fără ca lumea să mai ia act de el după aceea. o femeie care înăbuşă în jurul ei toate semnele de individualitate şi personalitate. Potrivit formei parabolice. care s-a lăsat făcut de familia lui Alexander aproape un sclav al acesteia. O interpretare orientată spre univocitate ar merge însă împotriva structurii interne a filmului. eroul din SACRIFICIUL. este inevitabil ca fiecare să interpreteze ceea ce vede din perspectiva lui şi să încerce să desfacă conexiunile complexe în contradicţii. Nu numai că la sfârşit Alexander se dovedeşte a fi superior tuturor celorlalţi. tot ceea ce se petrece în SACRIFICIUL permite o serie întreagă de interpretări. scena centrală care explică tot restul. În realitatea pe care o creează filmul însă.un deznodământ final. soţia egocentrică a lui Alexander. odinioară actor. de descendenţă simplă. ce-i drept nu în acel sens superficial în care mulţi regizori actuali îl degradează pe cel ce intră în sala de cinematograf la rangul de simplu martor ocular. în noul meu film. Scena iniţială şi cea finală.

însă tensiunea incredibil de puternică sub care ne aflam toţi a dispărut abia atunci când am înregistrat cu o altă cameră scena incendiului de la un capăt la altul. Faptul că mai apoi. mai mare decât în cea în care Alexander îşi împlineşte văzut făgăduinţa dată înaintea lui Dumnezeu. N-a fost uşor să găsesc actorul optim pentru fiecare din cele opt roluri ale filmului. după scenariu. ba chiar a părut să le anuleze cu totul umplându-i pe participanţi de disperare: pe când turnam scena în care Alexander îşi dădea foc la casă. Plini de fericire şi ca eliberaţi ne-am aruncat unii în braţele celorlalţi. Între ea şi stăpâna casei orice apropiere apare la început imposibilă – şi cum ar putea fi altfel? Apoi se ajunge la acea întâlnire nocturnă după care Alexander nu mai poate trăi ca mai înainte: în faţa catastrofei ce stă să izbucnească el trăieşte iubirea acestei femei simple ca pe un dar al lui Dumnezeu care justifică întreg destinul său. n-ar putea-o înţelege. acţionând cel mai adesea timid şi nesigur. A fost un moment în care am înţeles încă o dată cât de puternică a fost coeziunea echipei noastre. Dar de la bun . Miracolul de care-şi dă seama. dar sunt convins că în cele din urmă s-a ajuns la o ocupare ideală a lor cu actori ce s-au identificat total cu caracterele acţiunii de teatru intim. casa era deja în flăcări şi ardea sub ochii noştri fără ca să putem opri focul şi să putem înregistra această scenă atât de importantă – patru luni de muncă încordată şi costisitoare păreau zădărnicite definitiv. Pot exista în SACRIFICIUL scene. cărora le revine. îl transformă. atunci când îşi incendiază casa. aidoma ca două picături de apă cu cea arsă. La turnări n-au existat mari dificultăţi tehnice sau de alt gen. din anumite puncte de vedere psihologice şi cu referire la diferitele posibilităţi de soluţionare ale parabolei. camera s-a defectat. chiar dacă ar vedea-o. a pus sub semnul întrebării o mare parte a eforturilor noastre. în câteva zile numai. Când s-a petrecut defecţiunea. cu excepţia celei care. secvenţele de vis sau chiar şi cele cu pomul veştejit şi uscat. s-a învecinat cu miracolul – o altă dovadă de ce sunt oamenii în stare dacă cred în ceva -. la sfârşit. un rolcheie chiar şi în plan vizual.Câmpul ei de percepţie e prea mic ca ea să poată recunoaşte dincolo de el o altă lume şi. a apărut o a doua casă din scânduri şi buşteni. Maria care face un serviciu cu ziua în casa lui Alexander. Figura opusă Adelaidei este smerit-modesta.

băiatul lui Alexander. Alexander este pentru mine figura unui ales al lui Dumnezeu. ascultă povestea despre pomul uscat de pe munte pe care i-o povesteşte tatăl său în plimbarea lor pe malul mării. prin însăşi înfăţişarea lor exterioară de pelerini şi cerşetori jerpeliţi. un om despre care nimeni nu ştie precis de unde vine şi cum a ajuns în acest loc în care. Apoi. jertfe mântuitoare şi minuni. sunt orice altceva decât empirici sau pragmatici. în viaţa noastră şi să ne încredem în forţa lor transformatoare. vrăjitoarea – pentru ei toţi viaţa e plină de miracole neînţelese. Ajută. spune Alexander la început băiatului său care. Alexander se îndepărtează definitiv de lumea căreia i-a aparţinut până atunci şi prin aceasta îşi pierde nu numai legătura cu familia sa ci şi – ceea ce. se întâmplă atât de multe lucruri inexplicabile. de acest gen. ca urmare practică a legământului său. dar şi Maria.început mi-am propus să-l implic emoţional pe spectator în această acţiune aparent absurdă. privirea celor ce trăiau în relaţiile unei existenţe “ordonate” asupra existenţei acelei alte lumi pline de preziceri. dar tu taci. într-adevăr. cu cele şase minute ale lui. poate chiar cel mai lung din istoria filmului. În măsura în care şi-a pierdut credinţa. toţi se încred mai degrabă în imaginile lumii închipuirii lor. nu voi mai vorbi cu nimeni niciodată. ei se mişcă într-o lume imaginară în locul uneia reale. este o consecinţă pe cât de cumplită. cel mai lung cadru din filmul meu. inexplicabile. şi cu atât mai puţin încă suntem pregătiţi să îngăduim pătrunderea unor reprogramări enigmatice. ba chiar să-l trăiască în timpul lui real. este şi mai rău încă – orice fel de etalon de măsură comun cu normele morale tradiţionale. şi să ne cheme la convertire – ultima posibilitate de salvare ce există pentru umanitate. în desfăşurarea evenimentelor sau în procesele percepţiei şi conştiinţei. Aceşti oameni conduceau. Aleşi ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea. cea mai mare parte a umanităţii civilizate şi-a pierdut şi înţelegerea pentru miracol – astăzi nu mai suntem în stare să ne punem speranţele în schimbări surprinzătoare. Sfinţilor Nebuni (iurodivi). mistuit în acelaşi timp de conştiinţa bolnavă a lui Alexander. E scena în care tăcerea lui Alexander se traduce în faptă: “La început a fost cuvântul. poştaşul Otto. şi aşa se face că. Nimeni dintre ei nu crede în ceea ce poate atinge cu mâna. a unui om ce consideră păcat tot ceea ce nu e absolut necesar vieţii. poate un instrument al Providenţei divine ce colecţionează întâmplări misterioase. Numai arta a mai păstrat un rest din această lume. Doamne. dincolo de orice reguli inteligibile şi raţionale. sub impresia ştirii despre iminenta ameninţare a unui război nuclear. acesta este. depune el însuşi un legământ al tăcerii: “… şi voi fi mut. La sfârşit. ce contrazic orice logică a experienţei. Tot ceea ce ei fac se abate în mod straniu de la modelele de comportare normală şi dispun de daruri atribuite în vechea Rusie. Publicul trebuie să ia parte în mod nemijlocit la acest act pretins nebunesc. ne distrug viaţa şi ne-o corup iremediabil şi fără posibilitate de vindecare. Uscăciunii spirituale ce . că îl ia ad literam. inexplicabile. renunţ la tot ce mă leagă de această viaţă. lipsită de sens. şi voi face tot ceea ce am făgăduit că voi face!” Faptul că Dumnezeu îl ascultă pe Alexander. pe atât de mângâietoare. menit să demaşte înaintea întregii lumi mecanismele existenţei ce ne ameninţă. constrâns la muţenie după o operaţie la gât. chemaţi de Dumnezeu sunt până într-un anumit grad şi ceilalţi. eşti mut ca un peşte”. sau poate tocmai de aceea. Cumplită întrucât. cel puţin în ochii oamenilor din anturajul lui.

Suntem sufocaţi de informaţii. însă. 1-2. nu mai ajung până la noi. mesajele cele mai importante care ne-ar putea schimba viaţa. Cu zece. în ciuda a toate. impresiile vizuale. ci că.pătrunde odată cu aceste deficite i s-ar pune deja o anumită stavilă dacă fiecare om ar înţelege că nu-şi poate croi căile după bunul plac şi la libera sa apreciere. ca un refuz al cinematografului comercial practicat de dragul lui însuşi. Mult mai important. şi care credea concret şi neclintit în lucrarea minunată a lui Dumnezeu. chiar dacă mai degrabă în treacăt. Numai câţiva. ba chiar deloc în film. găleată după găleată pe munte. Mai este atunci loc pentru speranţă. dar mesajele esenţiale. pp. Text tradus în româneşte de Maria-Cornelia Oros (textul de faţă îl reproduce pe cel publicat în revista TRANSILVANIA. şi-a pierdut rolul său magic. 1993. stăruitoare a unui pom uscat. mi se pare faptul că filmul meu nu ia poziţie pentru sau contra vreunui fenomen particular al modului de gândire şi viaţă modern. Din acest punct de vedere SACRIFICIUL poate fi înţeles. Fapt este că actualmente chiar şi confruntarea cu simplele probleme etic-morale are puţină căutare. şi împotriva oricărei raţiuni.1)? Răspunsul îl dă poate vechea legendă despre udarea răbdurie. cincisprezece ani în urmă exista un public mai mare şi mai receptiv la aşa ceva. Fiindcă monahului care a cărat ani de zile. 178-182). filmul cel mai pretenţios din punct de vedere artistic. el trebuie să acţioneze în dependenţă de Creator şi să se supună voinţei Acestuia. . în ciuda viziunii “marii linişti” de care vorbeşte APOCALIPSA (8. astăzi. pelicule de celuloid luminate electric cu care se pot câştiga bani. nr. foarte puţini producători şi instituţii sunt gata să sprijine filmul de autor. am vrut mai degrabă să dezvelesc pe de-a întregul caracterul problematic şi să ating izvoarele astupate ale existenţei noastre. din contră. şi în nici un caz în film. o pot face mai bine decât cuvintele. ele nu mai semnifică nimic – aceasta e experienţa lui Alexander. Cuvintele degenerează din ce în ce mai mult în vorbărie goală. mai ales în timpul nostru în care cuvântul şi-a pierdut dimensiunea lui incantatorie. majoritatea filmelor sunt doar marfă. mai degrabă. într-o bună zi i s-a putut descoperi şi o astfel de minune – ramurile uscate înverziseră peste noapte. pe care am prelucrat-o în filmul până acum cel mai important pentru mine. Imaginile. şi să zăgăzuiască prin aceasta măcar excrescenţele gândirii în termeni de profit ce se tălăzuieşte în jurul lui.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful