Andrei Tarkovski

Despre filmul meu, SACRIFICIUL

Ideea filmului meu SACRIFICIUL provine încă din timpul de dinainte de NOSTALGHIA – primele notiţe şi schiţe au apărut pe când mă aflam încă în Uniunea Sovietică. În centru urma să stea destinul unui om bolnav de cancer, Alexander, care, prin faptul că aduce o jertfă, este vindecat de suferinţa sa. Începând de la acea versiune iniţială scrisă cu ani în urmă, ideea sacrificiului, a jertfei, m-a preocupat mereu devenind din ce în ce mai mult o parte a existenţei mele; ea a fost întărită şi de experienţele din primii ani de exil, dar trebuie să notez că aici, în străinătate, convingerile mele nu s-au schimbat deloc în esenţa lor – ele s-au dezvoltat, au fost confirmate, s-au adâncit pe mai departe, în acelaşi timp, planul ultimului meu film lua treptat contururi din ce în ce mai ferme, fără ca ideea fundamentală să se schimbe. La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului – sau a aducerii unei jertfe – pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică “normală” a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. Şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se

spirituală. cât şi atitudinea unor întregi grupuri ale populaţiei în convieţuirea lor cu altele. consecinţele inexorabile ale acestei atitudini: pierderea caracterului personal al existenţei umane în favoarea unui egocentrism cu atât mai bine conturat cu cât determină deja deopotrivă nenumărate relaţii interumane. capacitatea de a se jertfi pentru un altul sau pentru o cauză. Aceluiaşi mecanism – bani contra marfă – i se supune însă şi cel care. absurdă şi sufocant de strâmtă -. însă. sunt conştient că ideea de sacrificiu este astăzi orice altceva numai iubită nu – aproape nimeni nu mai tânjeşte după faptul de a-şi sacrifica viaţa pentru altul sau pentru ceva anume. absurd după . comparabil întru totul cu cel ce-şi cumpără “iubire” într-un bordel. de a face iarăşi cu putinţă o existenţă demnă. însă. Cât de mult este pradă materialismului lumea civilizată o poate evidenţia un singur exemplu. a jertfelniciei. Desigur. prin aceasta. realizarea reprezentării creştine a jertfirii de sine. deprimat sau disperat. cu atât mai puternic simţeam nevoia de a mă apuca de acest film. Decisive rămân. se simte mai bine. Exact aici – în pasul conştient făcut în direcţia responsabilităţii faţă de societate şi ceea ce se petrece în ea şi cu ea – este cu putinţă ceea ce numim îndeobşte “sacrificiu”. măcar că şi iubirea poate fi tot atât de puţin câştigată pe bani ca şi pacea sufletească. El este pe cale de a-şi schimba viaţa în existenţa unui robot ce funcţionează mecanic. Cu cât mai presante deveneau experienţele mele cu materialismul de formulă occidentală şi cu cât vedeam dimensiunile suferinţei pe care le impune educaţia şi gândirea materialistă a acelei părţi a umanităţii atinse de ea – acele psihoze ce pot fi întâlnite peste tot şi care nu sunt altceva decât o expresie a incapacităţii omului modern de a înţelege de ce viaţa şi-a pierdut pentru el orice farmec.aducă jertfă pe sine însuşi. În faţa lui stă – prototipul lui Otto. Foamea poate fi înlăturată fără efort cu bani. îşi uşurează sufletul în schimbul banilor şi. sau te reîntorci la responsabilitatea spirituală care atunci. şi. de ce îi apare tot mai mult ca veştejită. mai cu seamă. Într-o zi sună la uşa casei lui cineva. poştaşul din SACRIFICIUL – un om care îi aduce mesajul. se încredinţează unui psihiatru: el plăteşte pentru şedinţă. acolo unde e cu putinţă. reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real. Au existat apoi momente care m-au adus pas cu pas mai aproape de realizarea practică a intenţiei de a turna un film mai mare cu tema sacrificiului. nu mai este valabilă doar pentru tine însuţi ci şi pentru alţii. recunoaşte că e condamnat la moarte. noul meu film este o parabolă: relatează evenimente ce pot fi interpretate în mod foarte diferit pentru că ele nu reflectă doar realitatea ci sunt pline şi de un sens precis. Căci unul din aspectele întoarcerii omului la o viaţă normală. Strict vorbind şi dus până la ultimele consecinţe. pierderea până şi a ultimei posibilităţi rămase de a face loc evoluţiilor spirituale în locul “progresului” material şi. Primul concept purta numele VRĂJITOAREA şi preconiza drept centru al acţiunii strania vindecare a unui bărbat bolnav incurabil căruia medicul casei îi dezvăluise adevărul întreg şi îngrozitor despre sfârşitul său aparent inevitabil. a încetat de a mai fi om. într-o cât de mică măsură. învecinate. Bolnavul îşi înţelege situaţia. aceasta înseamnă că un om care nu resimte în el însuşi. este după părerea mea atitudinea sa faţă de sine însuşi: sau trăieşti existenţa unui consumator dependent de evoluţiile tehnologice şi materiale şi dedicat orbeşte pretinsului progres. Ca formă. disperat.

sunt doar mesaje pe care le primeşti şi transmiţi mai departe. atunci Gorceakov. responsabil. figurile filmului – mai exact spus ale primului proiect al filmului – se schimbau iar acţiunea devenea pe ansamblu mai densă şi structurată. a început aşa-zicând să o programeze. el nu renunţă să se întoarcă în patria sa. Aceasta e pe scurt istoria unui sacrificiu dar şi a unei salvări. Cu atât mai iritantă a fost atunci şi experienţa că şi eu. prietenul său. Anatoli Soloniţîn a murit de aceeaşi boală care schimbă viaţa lui Alexander şi căreia. curând după aceasta. Alexander. El însuşi a suferit cumplit de acest rol predestinat lui. Încă de la lucrările pregătitoare pentru NOSTALGHIA nu scăpăm de senzaţia că acest film proiectează o parte din propriul meu destin. asemenea figurii din versiunea definitivă a filmului turnat în 1985 în Suedia. se îmbracă asemenea unui vagabond cu un palton uzat şi pleacă de acolo împreună cu femeia. trebuie să se ducă la o femeie înzestrată cu puteri magice miraculoase. tangibilă. ci a pătruns şi în viaţa mea personală. că. pentru că nu ar mai vrea să se întoarcă – destinul hotărăşte astfel pentru el. actorul principal al tuturor filmelor mele: el urma să joace nu numai rolul lui Gorceakov din NOSTALGHIA ci şi – faptul fusese planificat de mult – pe Alexander din VRĂJITOAREA. Superstiţios. Rusia. eşti într-o anume măsură înjumătăţit. i-am căzut pradă şi eu. ea stă afară în ploaie şi în acel moment se petrece din nou ceva neînţeles. Această experienţă a fost întărită de moartea lui Soloniţîn. i-l confirmă surprins: este deplin sănătos. încetezi de a mai fi o persoană în sensul autonom. din contră – te simţi ca un instrument sau o minge.aprecierile obişnuite. sper. că vreau eu sau nu. ascultasem de un fel de voinţă mai înaltă. Fireşte. vrăjitoarea. acest proces treptat şi desfăşurat în mare măsură independent de circumstanţe exterioare şi prescripţii precise. Capacitatea de a vedea în viitor şi de a-l putea prezice îi apărea drept cel mai cumplit dintre toate darurile de care poate dispune omul. Când viaţa îţi urmează literalmente pas cu pas ideile. Bolnavul ascultă şi experiază astfel harul divin al tămăduirii lui pe care. Ce înseamnă toate astea? Nu ştiu. atunci aceste idei nu mai aparţin cuiva. a dobândit nu doar o anume viaţă proprie. se materializează şi dobândeşte. ea înseamnă. chiar dacă mortală. ca şi Gorceakov. el observa semne şi indicii cărora le atribuia de . Nici eu nu m-am gândit niciodată să rămân în Italia după încheierea turnărilor. că el. sunt orice altceva decât un lucru plăcut. figura principală a filmului. Dacă plecăm de la scenariu. orice artist adevărat e împotriva voii lui un profet. nu mai dispui cu totul de tine însuţi. un an mai târziu. se rupe de existenţa sa anterioară. medicul. şi să se culce cu ea. astăzi. devine posibilitate concretă. te simţi ca un mediu. Remarcabil este apoi faptul că în timp ce în imaginaţia mea. pe scurt. Alexander îşi părăseşte de dragul ei casa impunătoare şi frumoasă. însă se îmbolnăveşte şi moare acolo. că Alexander a fost salvat. Pot să precizez doar atât: o imagine poetică pe care o imaginez cândva. Astfel că are dreptate Puşkin care socotea că orice poet. în acest caz tămăduirea printr-o femeie. relaţiile cu o astfel de realitate apărută fără nici o contribuţie conştientă dar care totuşi îşi are originea în lumea reprezentărilor celui pe care ea mai apoi îl bântuie pe nesimţite. experiază o tămăduire într-un sens mult mai cuprinzător decât este exprimată în eliberarea de o boală. influenţă asupra vieţii mele. Atunci însă apare brusc acea femeie. voia iniţial să rămână numai pentru scurt timp în Italia.

îngerii zburând şi monştrii-n fund de mări trecând Mlădiţele cum germinează şi limba ce greşit-a mult. şi limba ce-o luase drept . adietor. semnificaţia. C-un deget lin. el s-a întors de îndată din drum când un iepure îi tăiase calea şi în acest chip a scăpat de execuţie. Mi-atinse pleoapele uşor: Profetici ochi mării deodată Ca vulturoaica speriată. Una din poeziile lui vorbeşte despre chinurile profetice. Apoi din gură el mi-a smuls Vicleana limbă dezmăţată. Atunci când versurile lui. Urechea mi-a atins abia.fiecare dată o semnificaţie de destin. unei revelaţii şi mi-a apărut limpede că nu poetul singur a ţinut condeiul atunci când a scris în 1826 poemul Prorok: „Păşeam cu duhul chinuit Prin reci pustiuri neguroase. şi-un vuiet s-a stârnit în ea: şi auzit-am cum vibrează Tot cerul. Chemat la Moscova în timpul revoltei decembriştilor. cuvânt de cuvânt. mi-au venit iarăşi în minte în legătură cu experienţele ultimilor ani. de multă vreme uitate. La o răspântie s-a ivit Un serafim cu aripi şase. despre inevitabilitatea misiunii de a fi ca artist şi profet. ele au dobândit pentru mine.

autoincendierea lui Domenico şi scenele finale. Construcţia filmului şi enunţul lui poetic se intersectează mult mai puternic decât în cazul filmelor anterioare. Prin aceasta. este mult mai accentuat dramatic.] Spre deosebire de filmele mele anterioare. SACRIFICIUL. cu câteva excepţii. p. Ca voia Mea să împlineşti. şi inimile omeneşti Tu le aprinde cu cuvântul!” [Traducere de George Lesnea: Puşkin. 1964. de aceea. Ca mort zăceam în ţărnă eu Când glăsuit-a Dumnezeu: – “Proroc. 183-l85. care presează spre . întreita încercare a lui Gorceakov de a purta o luminare aprinsă prin bazinul termal gol – în SACRIFICIUL figurile individuale apar ca şi caractere între care se ajunge la conflicte. În timp ce în NOSTALGHIA aproape că nu exista evoluţie dramatică – singurele episoade dramatice sunt cearta cu Eugenia. construcţia şi dispoziţia filmelor mele mai vechi ar putea fi numită impresionistă. scoase într-un mod cu totul uzual din viaţă: sunt autentice şi. ascultă: tot pământul şi mările să ocoleşti. Editura pentru literatură. chiar dacă a păstrat caracterul poetic al celorlalte lucrări. Într-un anume sens.De la un şarpe înţelept Mi-a-nfipt cu mâna-nsângerată. Versuri. Bucureşti. cu spada rotocol El smulse inima-mi afară şi-n gaura din pieptul gol Vârât-a jar cu-aprinsă pară. episoadele lor sunt. În pregătirea noului film nu m-am limitat la prelucrarea desfăşurării unor acţiuni episodice după modele reale şi după legile dramaturgiei. pot fi urmărite de spectator. structura întregului a devenit mai complicată şi poartă în ea însăşi marca unei forme poetic-parabolice. Din piept.

Potrivit formei parabolice. . scena centrală care explică tot restul. Cu toate acestea. Oamenii orientaţi religios pot vedea în rugăciunea lui Alexander motivul amânării catastrofei nucleare – răspunsul lui Dumnezeu la chemarea unui om hotărât pentru o convertire probabilă. un om ce trăieşte în starea unei descurajări eterne. fără ca lumea să mai ia act de el după aceea. care adulmecă instinctiv pericolul tehnologiilor moderne care ameninţă orice spiritualitate şi în loc de aceasta caută tăcerea pentru ca mai apoi să se regăsească pentru acţiune. câştigă prin schimbarea raporturilor ei cu Iulia. fireşte. udarea pomului uscat (pentru mine o imagine sensibilă a creaţiei) marchează puncte între care desfăşurarea evenimentelor dezvoltă o dinamică proprie din ce în ce mai puternică. ce-i drept nu în acel sens superficial în care mulţi regizori actuali îl degradează pe cel ce intră în sala de cinematograf la rangul de simplu martor ocular. pe ceilalţi oameni. le va apărea probabil întâlnirea cu vrăjitoarea Maria. din contră. pe atât de mult urmează instinctului ei agresiv de autoafirmare şi autoconfirmare. Domenico avea în comun cu Alexander. se schimbă la sfârşit atât de mult încât recunoaşte atmosfera înveninată ce domneşte în familie cu toate energiile ei negative şi o poate numi pe numele ei. soţia egocentrică a lui Alexander. am propria mea concepţie despre întreg. atitudinile lor se schimbă şi ele. hotărăşte să-şi schimbe viaţa. un necioplit primitiv plesnind de sănătate. Altfel. numai că în cazul lui Domenico această jertfă nu aduce nici un rezultat vizibil. Pe cât de puţin se interesează în fond de ceilalţi. el. ba chiar îşi distruge casa proprie şi e gata să se despartă de fiul lui pe care-l idolatrizează. în noul meu film. este inevitabil ca fiecare să interpreteze ceea ce vede din perspectiva lui şi să încerce să desfacă conexiunile complexe în contradicţii. deşi. Scena iniţială şi cea finală. capacitatea unor acţiuni al căror impuls e de natură pur spirituală şi care semnalizează schimbări. de descendenţă simplă. Nu numai că la sfârşit Alexander se dovedeşte a fi superior tuturor celorlalţi. o nouă dimensiune umană. Adelaide rămâne până la sfârşit o figură absolut tragică. obosit de continua schimbare.un deznodământ final. şi oprimă fără să vrea de fapt. care s-a lăsat făcut de familia lui Alexander aproape un sclav al acesteia. Ea nu este în stare să reflecteze. Acţiunea amândurora poartă toate semnele caracteristice ale unei jertfe. Însă dincolo de aceasta. şi care rupe toate punţile în urma lui. ba chiar încearcă să se sustragă ei definitiv hotărându-se în mod radical să emigreze în Australia. În realitatea pe care o creează filmul însă. inclusiv pe bărbatul ei. închis – drept consecinţă inevitabilă a conduitei sale – în ospiciu. ea este cauza tragediei lui Alexander. Într-un anume sens. chiar şi doctorul. Există mai multe lecturi diferite iar acest lucru s-a aflat întru totul în intenţiile mele – căci nu vreau să impun nimănui o anume soluţie. Poziţiile lor se schimbă. eroul din SACRIFICIUL. Alexander. acest om face pe spectator să participe la efectele jertfei sale. totul apare la sfârşit altfel decât la început. iar aceasta o face să posede în ascuns şi forţe distructive. Oricum. până ce. Spectatorilor înclinaţi mistic spre suprasensibil. Chiar şi Adelaide. o femeie care înăbuşă în jurul ei toate semnele de individualitate şi personalitate. odinioară actor. încă din NOSTALGHIA. tot ceea ce se petrece în SACRIFICIUL permite o serie întreagă de interpretări. în vreme ce pentru alţii cu certitudine n-a existat nici un război atomic: pentru ei totul se joacă în fantezia bolnavă a unui excentric pe jumătate nebun. suferă de aspiritualitate. servitoarea. O interpretare orientată spre univocitate ar merge însă împotriva structurii interne a filmului.

Câmpul ei de percepţie e prea mic ca ea să poată recunoaşte dincolo de el o altă lume şi. Plini de fericire şi ca eliberaţi ne-am aruncat unii în braţele celorlalţi. chiar dacă ar vedea-o. din anumite puncte de vedere psihologice şi cu referire la diferitele posibilităţi de soluţionare ale parabolei. La turnări n-au existat mari dificultăţi tehnice sau de alt gen. îl transformă. mai mare decât în cea în care Alexander îşi împlineşte văzut făgăduinţa dată înaintea lui Dumnezeu. Pot exista în SACRIFICIUL scene. Faptul că mai apoi. n-ar putea-o înţelege. Miracolul de care-şi dă seama. a pus sub semnul întrebării o mare parte a eforturilor noastre. acţionând cel mai adesea timid şi nesigur. A fost un moment în care am înţeles încă o dată cât de puternică a fost coeziunea echipei noastre. cu excepţia celei care. atunci când îşi incendiază casa. Dar de la bun . cărora le revine. în câteva zile numai. însă tensiunea incredibil de puternică sub care ne aflam toţi a dispărut abia atunci când am înregistrat cu o altă cameră scena incendiului de la un capăt la altul. Când s-a petrecut defecţiunea. N-a fost uşor să găsesc actorul optim pentru fiecare din cele opt roluri ale filmului. secvenţele de vis sau chiar şi cele cu pomul veştejit şi uscat. a apărut o a doua casă din scânduri şi buşteni. s-a învecinat cu miracolul – o altă dovadă de ce sunt oamenii în stare dacă cred în ceva -. Maria care face un serviciu cu ziua în casa lui Alexander. la sfârşit. aidoma ca două picături de apă cu cea arsă. un rolcheie chiar şi în plan vizual. Între ea şi stăpâna casei orice apropiere apare la început imposibilă – şi cum ar putea fi altfel? Apoi se ajunge la acea întâlnire nocturnă după care Alexander nu mai poate trăi ca mai înainte: în faţa catastrofei ce stă să izbucnească el trăieşte iubirea acestei femei simple ca pe un dar al lui Dumnezeu care justifică întreg destinul său. ba chiar a părut să le anuleze cu totul umplându-i pe participanţi de disperare: pe când turnam scena în care Alexander îşi dădea foc la casă. dar sunt convins că în cele din urmă s-a ajuns la o ocupare ideală a lor cu actori ce s-au identificat total cu caracterele acţiunii de teatru intim. după scenariu. Figura opusă Adelaidei este smerit-modesta. casa era deja în flăcări şi ardea sub ochii noştri fără ca să putem opri focul şi să putem înregistra această scenă atât de importantă – patru luni de muncă încordată şi costisitoare păreau zădărnicite definitiv. camera s-a defectat.

ca urmare practică a legământului său. pe atât de mângâietoare. într-adevăr. Tot ceea ce ei fac se abate în mod straniu de la modelele de comportare normală şi dispun de daruri atribuite în vechea Rusie. Publicul trebuie să ia parte în mod nemijlocit la acest act pretins nebunesc. şi cu atât mai puţin încă suntem pregătiţi să îngăduim pătrunderea unor reprogramări enigmatice. inexplicabile. Cu toate acestea. renunţ la tot ce mă leagă de această viaţă. ne distrug viaţa şi ne-o corup iremediabil şi fără posibilitate de vindecare. Aleşi ai lui Dumnezeu. sunt orice altceva decât empirici sau pragmatici. este şi mai rău încă – orice fel de etalon de măsură comun cu normele morale tradiţionale. spune Alexander la început băiatului său care. În măsura în care şi-a pierdut credinţa. ascultă povestea despre pomul uscat de pe munte pe care i-o povesteşte tatăl său în plimbarea lor pe malul mării. acesta este. în desfăşurarea evenimentelor sau în procesele percepţiei şi conştiinţei. cea mai mare parte a umanităţii civilizate şi-a pierdut şi înţelegerea pentru miracol – astăzi nu mai suntem în stare să ne punem speranţele în schimbări surprinzătoare. Cumplită întrucât. eşti mut ca un peşte”. se întâmplă atât de multe lucruri inexplicabile. de acest gen. şi aşa se face că. este o consecinţă pe cât de cumplită. nu voi mai vorbi cu nimeni niciodată. Doamne. lipsită de sens. Alexander este pentru mine figura unui ales al lui Dumnezeu. dar tu taci. şi voi face tot ceea ce am făgăduit că voi face!” Faptul că Dumnezeu îl ascultă pe Alexander. E scena în care tăcerea lui Alexander se traduce în faptă: “La început a fost cuvântul. menit să demaşte înaintea întregii lumi mecanismele existenţei ce ne ameninţă. sau poate tocmai de aceea. ei se mişcă într-o lume imaginară în locul uneia reale. poate chiar cel mai lung din istoria filmului. constrâns la muţenie după o operaţie la gât. vrăjitoarea – pentru ei toţi viaţa e plină de miracole neînţelese. Alexander se îndepărtează definitiv de lumea căreia i-a aparţinut până atunci şi prin aceasta îşi pierde nu numai legătura cu familia sa ci şi – ceea ce. şi să ne cheme la convertire – ultima posibilitate de salvare ce există pentru umanitate. cel puţin în ochii oamenilor din anturajul lui. Sfinţilor Nebuni (iurodivi). sub impresia ştirii despre iminenta ameninţare a unui război nuclear. ce contrazic orice logică a experienţei. Nimeni dintre ei nu crede în ceea ce poate atinge cu mâna. inexplicabile. Ajută. poştaşul Otto. Uscăciunii spirituale ce . a unui om ce consideră păcat tot ceea ce nu e absolut necesar vieţii. un om despre care nimeni nu ştie precis de unde vine şi cum a ajuns în acest loc în care. dincolo de orice reguli inteligibile şi raţionale. prin însăşi înfăţişarea lor exterioară de pelerini şi cerşetori jerpeliţi. poate un instrument al Providenţei divine ce colecţionează întâmplări misterioase. ba chiar să-l trăiască în timpul lui real. Numai arta a mai păstrat un rest din această lume. cu cele şase minute ale lui. toţi se încred mai degrabă în imaginile lumii închipuirii lor. La sfârşit. chemaţi de Dumnezeu sunt până într-un anumit grad şi ceilalţi. jertfe mântuitoare şi minuni. băiatul lui Alexander. mistuit în acelaşi timp de conştiinţa bolnavă a lui Alexander.început mi-am propus să-l implic emoţional pe spectator în această acţiune aparent absurdă. Aceşti oameni conduceau. privirea celor ce trăiau în relaţiile unei existenţe “ordonate” asupra existenţei acelei alte lumi pline de preziceri. Apoi. în viaţa noastră şi să ne încredem în forţa lor transformatoare. dar şi Maria. depune el însuşi un legământ al tăcerii: “… şi voi fi mut. cel mai lung cadru din filmul meu. că îl ia ad literam.

filmul cel mai pretenţios din punct de vedere artistic. astăzi. într-o bună zi i s-a putut descoperi şi o astfel de minune – ramurile uscate înverziseră peste noapte. dar mesajele esenţiale. Imaginile. însă. mi se pare faptul că filmul meu nu ia poziţie pentru sau contra vreunui fenomen particular al modului de gândire şi viaţă modern. Mult mai important. pelicule de celuloid luminate electric cu care se pot câştiga bani. şi în nici un caz în film.pătrunde odată cu aceste deficite i s-ar pune deja o anumită stavilă dacă fiecare om ar înţelege că nu-şi poate croi căile după bunul plac şi la libera sa apreciere. Numai câţiva. şi să zăgăzuiască prin aceasta măcar excrescenţele gândirii în termeni de profit ce se tălăzuieşte în jurul lui. Cuvintele degenerează din ce în ce mai mult în vorbărie goală. mai ales în timpul nostru în care cuvântul şi-a pierdut dimensiunea lui incantatorie. ele nu mai semnifică nimic – aceasta e experienţa lui Alexander. Din acest punct de vedere SACRIFICIUL poate fi înţeles. 1993. chiar dacă mai degrabă în treacăt. 1-2. şi-a pierdut rolul său magic. Cu zece. găleată după găleată pe munte. ca un refuz al cinematografului comercial practicat de dragul lui însuşi. în ciuda viziunii “marii linişti” de care vorbeşte APOCALIPSA (8. majoritatea filmelor sunt doar marfă. mai degrabă. stăruitoare a unui pom uscat. 178-182). Text tradus în româneşte de Maria-Cornelia Oros (textul de faţă îl reproduce pe cel publicat în revista TRANSILVANIA. foarte puţini producători şi instituţii sunt gata să sprijine filmul de autor. în ciuda a toate. o pot face mai bine decât cuvintele. nu mai ajung până la noi. şi împotriva oricărei raţiuni.1)? Răspunsul îl dă poate vechea legendă despre udarea răbdurie. pe care am prelucrat-o în filmul până acum cel mai important pentru mine. am vrut mai degrabă să dezvelesc pe de-a întregul caracterul problematic şi să ating izvoarele astupate ale existenţei noastre. şi care credea concret şi neclintit în lucrarea minunată a lui Dumnezeu. Mai este atunci loc pentru speranţă. Fiindcă monahului care a cărat ani de zile. el trebuie să acţioneze în dependenţă de Creator şi să se supună voinţei Acestuia. nr. cincisprezece ani în urmă exista un public mai mare şi mai receptiv la aşa ceva. din contră. impresiile vizuale. Fapt este că actualmente chiar şi confruntarea cu simplele probleme etic-morale are puţină căutare. ci că. Suntem sufocaţi de informaţii. ba chiar deloc în film. pp. . mesajele cele mai importante care ne-ar putea schimba viaţa.