Andrei Tarkovski

Despre filmul meu, SACRIFICIUL

Ideea filmului meu SACRIFICIUL provine încă din timpul de dinainte de NOSTALGHIA – primele notiţe şi schiţe au apărut pe când mă aflam încă în Uniunea Sovietică. În centru urma să stea destinul unui om bolnav de cancer, Alexander, care, prin faptul că aduce o jertfă, este vindecat de suferinţa sa. Începând de la acea versiune iniţială scrisă cu ani în urmă, ideea sacrificiului, a jertfei, m-a preocupat mereu devenind din ce în ce mai mult o parte a existenţei mele; ea a fost întărită şi de experienţele din primii ani de exil, dar trebuie să notez că aici, în străinătate, convingerile mele nu s-au schimbat deloc în esenţa lor – ele s-au dezvoltat, au fost confirmate, s-au adâncit pe mai departe, în acelaşi timp, planul ultimului meu film lua treptat contururi din ce în ce mai ferme, fără ca ideea fundamentală să se schimbe. La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului – sau a aducerii unei jertfe – pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică “normală” a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. Şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se

măcar că şi iubirea poate fi tot atât de puţin câştigată pe bani ca şi pacea sufletească. Cât de mult este pradă materialismului lumea civilizată o poate evidenţia un singur exemplu. Ca formă.aducă jertfă pe sine însuşi. Decisive rămân. capacitatea de a se jertfi pentru un altul sau pentru o cauză. Aceluiaşi mecanism – bani contra marfă – i se supune însă şi cel care. Bolnavul îşi înţelege situaţia. absurdă şi sufocant de strâmtă -. într-o cât de mică măsură. cu atât mai puternic simţeam nevoia de a mă apuca de acest film. sunt conştient că ideea de sacrificiu este astăzi orice altceva numai iubită nu – aproape nimeni nu mai tânjeşte după faptul de a-şi sacrifica viaţa pentru altul sau pentru ceva anume. comparabil întru totul cu cel ce-şi cumpără “iubire” într-un bordel. Cu cât mai presante deveneau experienţele mele cu materialismul de formulă occidentală şi cu cât vedeam dimensiunile suferinţei pe care le impune educaţia şi gândirea materialistă a acelei părţi a umanităţii atinse de ea – acele psihoze ce pot fi întâlnite peste tot şi care nu sunt altceva decât o expresie a incapacităţii omului modern de a înţelege de ce viaţa şi-a pierdut pentru el orice farmec. poştaşul din SACRIFICIUL – un om care îi aduce mesajul. Foamea poate fi înlăturată fără efort cu bani. însă. sau te reîntorci la responsabilitatea spirituală care atunci. spirituală. este după părerea mea atitudinea sa faţă de sine însuşi: sau trăieşti existenţa unui consumator dependent de evoluţiile tehnologice şi materiale şi dedicat orbeşte pretinsului progres. învecinate. a jertfelniciei. a încetat de a mai fi om. Într-o zi sună la uşa casei lui cineva. se încredinţează unui psihiatru: el plăteşte pentru şedinţă. absurd după . Au existat apoi momente care m-au adus pas cu pas mai aproape de realizarea practică a intenţiei de a turna un film mai mare cu tema sacrificiului. nu mai este valabilă doar pentru tine însuţi ci şi pentru alţii. recunoaşte că e condamnat la moarte. însă. de ce îi apare tot mai mult ca veştejită. Căci unul din aspectele întoarcerii omului la o viaţă normală. noul meu film este o parabolă: relatează evenimente ce pot fi interpretate în mod foarte diferit pentru că ele nu reflectă doar realitatea ci sunt pline şi de un sens precis. disperat. Desigur. deprimat sau disperat. acolo unde e cu putinţă. şi. mai cu seamă. Exact aici – în pasul conştient făcut în direcţia responsabilităţii faţă de societate şi ceea ce se petrece în ea şi cu ea – este cu putinţă ceea ce numim îndeobşte “sacrificiu”. pierderea până şi a ultimei posibilităţi rămase de a face loc evoluţiilor spirituale în locul “progresului” material şi. El este pe cale de a-şi schimba viaţa în existenţa unui robot ce funcţionează mecanic. Strict vorbind şi dus până la ultimele consecinţe. aceasta înseamnă că un om care nu resimte în el însuşi. de a face iarăşi cu putinţă o existenţă demnă. Primul concept purta numele VRĂJITOAREA şi preconiza drept centru al acţiunii strania vindecare a unui bărbat bolnav incurabil căruia medicul casei îi dezvăluise adevărul întreg şi îngrozitor despre sfârşitul său aparent inevitabil. realizarea reprezentării creştine a jertfirii de sine. reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real. consecinţele inexorabile ale acestei atitudini: pierderea caracterului personal al existenţei umane în favoarea unui egocentrism cu atât mai bine conturat cu cât determină deja deopotrivă nenumărate relaţii interumane. se simte mai bine. cât şi atitudinea unor întregi grupuri ale populaţiei în convieţuirea lor cu altele. prin aceasta. îşi uşurează sufletul în schimbul banilor şi. În faţa lui stă – prototipul lui Otto.

aprecierile obişnuite. trebuie să se ducă la o femeie înzestrată cu puteri magice miraculoase. Alexander îşi părăseşte de dragul ei casa impunătoare şi frumoasă. Când viaţa îţi urmează literalmente pas cu pas ideile. prietenul său. pentru că nu ar mai vrea să se întoarcă – destinul hotărăşte astfel pentru el. în acest caz tămăduirea printr-o femeie. sunt orice altceva decât un lucru plăcut. ea stă afară în ploaie şi în acel moment se petrece din nou ceva neînţeles. el observa semne şi indicii cărora le atribuia de . ci a pătruns şi în viaţa mea personală. se materializează şi dobândeşte. Dacă plecăm de la scenariu. se rupe de existenţa sa anterioară. asemenea figurii din versiunea definitivă a filmului turnat în 1985 în Suedia. curând după aceasta. orice artist adevărat e împotriva voii lui un profet. eşti într-o anume măsură înjumătăţit. se îmbracă asemenea unui vagabond cu un palton uzat şi pleacă de acolo împreună cu femeia. Nici eu nu m-am gândit niciodată să rămân în Italia după încheierea turnărilor. actorul principal al tuturor filmelor mele: el urma să joace nu numai rolul lui Gorceakov din NOSTALGHIA ci şi – faptul fusese planificat de mult – pe Alexander din VRĂJITOAREA. tangibilă. a început aşa-zicând să o programeze. a dobândit nu doar o anume viaţă proprie. încetezi de a mai fi o persoană în sensul autonom. experiază o tămăduire într-un sens mult mai cuprinzător decât este exprimată în eliberarea de o boală. El însuşi a suferit cumplit de acest rol predestinat lui. devine posibilitate concretă. Capacitatea de a vedea în viitor şi de a-l putea prezice îi apărea drept cel mai cumplit dintre toate darurile de care poate dispune omul. Superstiţios. atunci aceste idei nu mai aparţin cuiva. ca şi Gorceakov. din contră – te simţi ca un instrument sau o minge. Ce înseamnă toate astea? Nu ştiu. Anatoli Soloniţîn a murit de aceeaşi boală care schimbă viaţa lui Alexander şi căreia. însă se îmbolnăveşte şi moare acolo. Remarcabil este apoi faptul că în timp ce în imaginaţia mea. astăzi. Rusia. că Alexander a fost salvat. Bolnavul ascultă şi experiază astfel harul divin al tămăduirii lui pe care. că el. voia iniţial să rămână numai pentru scurt timp în Italia. i-am căzut pradă şi eu. nu mai dispui cu totul de tine însuţi. Astfel că are dreptate Puşkin care socotea că orice poet. Alexander. Aceasta e pe scurt istoria unui sacrificiu dar şi a unei salvări. el nu renunţă să se întoarcă în patria sa. Această experienţă a fost întărită de moartea lui Soloniţîn. medicul. Pot să precizez doar atât: o imagine poetică pe care o imaginez cândva. atunci Gorceakov. chiar dacă mortală. sper. ea înseamnă. Încă de la lucrările pregătitoare pentru NOSTALGHIA nu scăpăm de senzaţia că acest film proiectează o parte din propriul meu destin. şi să se culce cu ea. Fireşte. pe scurt. figura principală a filmului. figurile filmului – mai exact spus ale primului proiect al filmului – se schimbau iar acţiunea devenea pe ansamblu mai densă şi structurată. vrăjitoarea. te simţi ca un mediu. influenţă asupra vieţii mele. relaţiile cu o astfel de realitate apărută fără nici o contribuţie conştientă dar care totuşi îşi are originea în lumea reprezentărilor celui pe care ea mai apoi îl bântuie pe nesimţite. Cu atât mai iritantă a fost atunci şi experienţa că şi eu. i-l confirmă surprins: este deplin sănătos. sunt doar mesaje pe care le primeşti şi transmiţi mai departe. responsabil. ascultasem de un fel de voinţă mai înaltă. un an mai târziu. că. că vreau eu sau nu. Atunci însă apare brusc acea femeie. acest proces treptat şi desfăşurat în mare măsură independent de circumstanţe exterioare şi prescripţii precise.

fiecare dată o semnificaţie de destin. Chemat la Moscova în timpul revoltei decembriştilor. şi-un vuiet s-a stârnit în ea: şi auzit-am cum vibrează Tot cerul. La o răspântie s-a ivit Un serafim cu aripi şase. el s-a întors de îndată din drum când un iepure îi tăiase calea şi în acest chip a scăpat de execuţie. de multă vreme uitate. Atunci când versurile lui. cuvânt de cuvânt. unei revelaţii şi mi-a apărut limpede că nu poetul singur a ţinut condeiul atunci când a scris în 1826 poemul Prorok: „Păşeam cu duhul chinuit Prin reci pustiuri neguroase. şi limba ce-o luase drept . mi-au venit iarăşi în minte în legătură cu experienţele ultimilor ani. Mi-atinse pleoapele uşor: Profetici ochi mării deodată Ca vulturoaica speriată. Una din poeziile lui vorbeşte despre chinurile profetice. Urechea mi-a atins abia. C-un deget lin. ele au dobândit pentru mine. îngerii zburând şi monştrii-n fund de mări trecând Mlădiţele cum germinează şi limba ce greşit-a mult. semnificaţia. despre inevitabilitatea misiunii de a fi ca artist şi profet. adietor. Apoi din gură el mi-a smuls Vicleana limbă dezmăţată.

care presează spre . chiar dacă a păstrat caracterul poetic al celorlalte lucrări. p.De la un şarpe înţelept Mi-a-nfipt cu mâna-nsângerată. Prin aceasta. construcţia şi dispoziţia filmelor mele mai vechi ar putea fi numită impresionistă. În pregătirea noului film nu m-am limitat la prelucrarea desfăşurării unor acţiuni episodice după modele reale şi după legile dramaturgiei. Editura pentru literatură. episoadele lor sunt.] Spre deosebire de filmele mele anterioare. Ca mort zăceam în ţărnă eu Când glăsuit-a Dumnezeu: – “Proroc. cu spada rotocol El smulse inima-mi afară şi-n gaura din pieptul gol Vârât-a jar cu-aprinsă pară. de aceea. Din piept. Ca voia Mea să împlineşti. Într-un anume sens. şi inimile omeneşti Tu le aprinde cu cuvântul!” [Traducere de George Lesnea: Puşkin. Construcţia filmului şi enunţul lui poetic se intersectează mult mai puternic decât în cazul filmelor anterioare. întreita încercare a lui Gorceakov de a purta o luminare aprinsă prin bazinul termal gol – în SACRIFICIUL figurile individuale apar ca şi caractere între care se ajunge la conflicte. este mult mai accentuat dramatic. 1964. SACRIFICIUL. scoase într-un mod cu totul uzual din viaţă: sunt autentice şi. pot fi urmărite de spectator. cu câteva excepţii. Versuri. ascultă: tot pământul şi mările să ocoleşti. În timp ce în NOSTALGHIA aproape că nu exista evoluţie dramatică – singurele episoade dramatice sunt cearta cu Eugenia. structura întregului a devenit mai complicată şi poartă în ea însăşi marca unei forme poetic-parabolice. 183-l85. Bucureşti. autoincendierea lui Domenico şi scenele finale.

Poziţiile lor se schimbă. ba chiar îşi distruge casa proprie şi e gata să se despartă de fiul lui pe care-l idolatrizează. Scena iniţială şi cea finală.un deznodământ final. ce-i drept nu în acel sens superficial în care mulţi regizori actuali îl degradează pe cel ce intră în sala de cinematograf la rangul de simplu martor ocular. Spectatorilor înclinaţi mistic spre suprasensibil. un necioplit primitiv plesnind de sănătate. care adulmecă instinctiv pericolul tehnologiilor moderne care ameninţă orice spiritualitate şi în loc de aceasta caută tăcerea pentru ca mai apoi să se regăsească pentru acţiune. în vreme ce pentru alţii cu certitudine n-a existat nici un război atomic: pentru ei totul se joacă în fantezia bolnavă a unui excentric pe jumătate nebun. fireşte. Acţiunea amândurora poartă toate semnele caracteristice ale unei jertfe. scena centrală care explică tot restul. tot ceea ce se petrece în SACRIFICIUL permite o serie întreagă de interpretări. de descendenţă simplă. încă din NOSTALGHIA. Adelaide rămâne până la sfârşit o figură absolut tragică. numai că în cazul lui Domenico această jertfă nu aduce nici un rezultat vizibil. Pe cât de puţin se interesează în fond de ceilalţi. Chiar şi Adelaide. Există mai multe lecturi diferite iar acest lucru s-a aflat întru totul în intenţiile mele – căci nu vreau să impun nimănui o anume soluţie. pe ceilalţi oameni. Potrivit formei parabolice. atitudinile lor se schimbă şi ele. o nouă dimensiune umană. în noul meu film. suferă de aspiritualitate. chiar şi doctorul. fără ca lumea să mai ia act de el după aceea. deşi. închis – drept consecinţă inevitabilă a conduitei sale – în ospiciu. este inevitabil ca fiecare să interpreteze ceea ce vede din perspectiva lui şi să încerce să desfacă conexiunile complexe în contradicţii. Alexander. Altfel. capacitatea unor acţiuni al căror impuls e de natură pur spirituală şi care semnalizează schimbări. el. iar aceasta o face să posede în ascuns şi forţe distructive. servitoarea. În realitatea pe care o creează filmul însă. am propria mea concepţie despre întreg. le va apărea probabil întâlnirea cu vrăjitoarea Maria. o femeie care înăbuşă în jurul ei toate semnele de individualitate şi personalitate. se schimbă la sfârşit atât de mult încât recunoaşte atmosfera înveninată ce domneşte în familie cu toate energiile ei negative şi o poate numi pe numele ei. eroul din SACRIFICIUL. Cu toate acestea. O interpretare orientată spre univocitate ar merge însă împotriva structurii interne a filmului. odinioară actor. totul apare la sfârşit altfel decât la început. şi care rupe toate punţile în urma lui. hotărăşte să-şi schimbe viaţa. un om ce trăieşte în starea unei descurajări eterne. ba chiar încearcă să se sustragă ei definitiv hotărându-se în mod radical să emigreze în Australia. Oricum. Însă dincolo de aceasta. care s-a lăsat făcut de familia lui Alexander aproape un sclav al acesteia. din contră. obosit de continua schimbare. Ea nu este în stare să reflecteze. câştigă prin schimbarea raporturilor ei cu Iulia. Într-un anume sens. pe atât de mult urmează instinctului ei agresiv de autoafirmare şi autoconfirmare. soţia egocentrică a lui Alexander. Domenico avea în comun cu Alexander. udarea pomului uscat (pentru mine o imagine sensibilă a creaţiei) marchează puncte între care desfăşurarea evenimentelor dezvoltă o dinamică proprie din ce în ce mai puternică. până ce. Oamenii orientaţi religios pot vedea în rugăciunea lui Alexander motivul amânării catastrofei nucleare – răspunsul lui Dumnezeu la chemarea unui om hotărât pentru o convertire probabilă. . ea este cauza tragediei lui Alexander. inclusiv pe bărbatul ei. şi oprimă fără să vrea de fapt. acest om face pe spectator să participe la efectele jertfei sale. Nu numai că la sfârşit Alexander se dovedeşte a fi superior tuturor celorlalţi.

casa era deja în flăcări şi ardea sub ochii noştri fără ca să putem opri focul şi să putem înregistra această scenă atât de importantă – patru luni de muncă încordată şi costisitoare păreau zădărnicite definitiv. cărora le revine. n-ar putea-o înţelege. Plini de fericire şi ca eliberaţi ne-am aruncat unii în braţele celorlalţi. Maria care face un serviciu cu ziua în casa lui Alexander. chiar dacă ar vedea-o.Câmpul ei de percepţie e prea mic ca ea să poată recunoaşte dincolo de el o altă lume şi. dar sunt convins că în cele din urmă s-a ajuns la o ocupare ideală a lor cu actori ce s-au identificat total cu caracterele acţiunii de teatru intim. din anumite puncte de vedere psihologice şi cu referire la diferitele posibilităţi de soluţionare ale parabolei. Când s-a petrecut defecţiunea. însă tensiunea incredibil de puternică sub care ne aflam toţi a dispărut abia atunci când am înregistrat cu o altă cameră scena incendiului de la un capăt la altul. N-a fost uşor să găsesc actorul optim pentru fiecare din cele opt roluri ale filmului. cu excepţia celei care. atunci când îşi incendiază casa. camera s-a defectat. un rolcheie chiar şi în plan vizual. ba chiar a părut să le anuleze cu totul umplându-i pe participanţi de disperare: pe când turnam scena în care Alexander îşi dădea foc la casă. Miracolul de care-şi dă seama. aidoma ca două picături de apă cu cea arsă. Între ea şi stăpâna casei orice apropiere apare la început imposibilă – şi cum ar putea fi altfel? Apoi se ajunge la acea întâlnire nocturnă după care Alexander nu mai poate trăi ca mai înainte: în faţa catastrofei ce stă să izbucnească el trăieşte iubirea acestei femei simple ca pe un dar al lui Dumnezeu care justifică întreg destinul său. Pot exista în SACRIFICIUL scene. A fost un moment în care am înţeles încă o dată cât de puternică a fost coeziunea echipei noastre. s-a învecinat cu miracolul – o altă dovadă de ce sunt oamenii în stare dacă cred în ceva -. Dar de la bun . a pus sub semnul întrebării o mare parte a eforturilor noastre. în câteva zile numai. după scenariu. acţionând cel mai adesea timid şi nesigur. secvenţele de vis sau chiar şi cele cu pomul veştejit şi uscat. Faptul că mai apoi. La turnări n-au existat mari dificultăţi tehnice sau de alt gen. Figura opusă Adelaidei este smerit-modesta. mai mare decât în cea în care Alexander îşi împlineşte văzut făgăduinţa dată înaintea lui Dumnezeu. îl transformă. la sfârşit. a apărut o a doua casă din scânduri şi buşteni.

cel mai lung cadru din filmul meu. în desfăşurarea evenimentelor sau în procesele percepţiei şi conştiinţei.început mi-am propus să-l implic emoţional pe spectator în această acţiune aparent absurdă. În măsura în care şi-a pierdut credinţa. dar şi Maria. Aleşi ai lui Dumnezeu. mistuit în acelaşi timp de conştiinţa bolnavă a lui Alexander. şi să ne cheme la convertire – ultima posibilitate de salvare ce există pentru umanitate. de acest gen. în viaţa noastră şi să ne încredem în forţa lor transformatoare. prin însăşi înfăţişarea lor exterioară de pelerini şi cerşetori jerpeliţi. Apoi. ascultă povestea despre pomul uscat de pe munte pe care i-o povesteşte tatăl său în plimbarea lor pe malul mării. cea mai mare parte a umanităţii civilizate şi-a pierdut şi înţelegerea pentru miracol – astăzi nu mai suntem în stare să ne punem speranţele în schimbări surprinzătoare. şi cu atât mai puţin încă suntem pregătiţi să îngăduim pătrunderea unor reprogramări enigmatice. Ajută. este şi mai rău încă – orice fel de etalon de măsură comun cu normele morale tradiţionale. dincolo de orice reguli inteligibile şi raţionale. ei se mişcă într-o lume imaginară în locul uneia reale. inexplicabile. ba chiar să-l trăiască în timpul lui real. cel puţin în ochii oamenilor din anturajul lui. şi voi face tot ceea ce am făgăduit că voi face!” Faptul că Dumnezeu îl ascultă pe Alexander. Nimeni dintre ei nu crede în ceea ce poate atinge cu mâna. băiatul lui Alexander. un om despre care nimeni nu ştie precis de unde vine şi cum a ajuns în acest loc în care. ce contrazic orice logică a experienţei. sub impresia ştirii despre iminenta ameninţare a unui război nuclear. privirea celor ce trăiau în relaţiile unei existenţe “ordonate” asupra existenţei acelei alte lumi pline de preziceri. poştaşul Otto. vrăjitoarea – pentru ei toţi viaţa e plină de miracole neînţelese. ca urmare practică a legământului său. într-adevăr. Sfinţilor Nebuni (iurodivi). pe atât de mângâietoare. Alexander este pentru mine figura unui ales al lui Dumnezeu. că îl ia ad literam. E scena în care tăcerea lui Alexander se traduce în faptă: “La început a fost cuvântul. este o consecinţă pe cât de cumplită. se întâmplă atât de multe lucruri inexplicabile. ne distrug viaţa şi ne-o corup iremediabil şi fără posibilitate de vindecare. a unui om ce consideră păcat tot ceea ce nu e absolut necesar vieţii. Publicul trebuie să ia parte în mod nemijlocit la acest act pretins nebunesc. poate un instrument al Providenţei divine ce colecţionează întâmplări misterioase. Numai arta a mai păstrat un rest din această lume. eşti mut ca un peşte”. nu voi mai vorbi cu nimeni niciodată. dar tu taci. poate chiar cel mai lung din istoria filmului. spune Alexander la început băiatului său care. renunţ la tot ce mă leagă de această viaţă. sau poate tocmai de aceea. Tot ceea ce ei fac se abate în mod straniu de la modelele de comportare normală şi dispun de daruri atribuite în vechea Rusie. inexplicabile. Cumplită întrucât. Uscăciunii spirituale ce . La sfârşit. Doamne. şi aşa se face că. constrâns la muţenie după o operaţie la gât. sunt orice altceva decât empirici sau pragmatici. toţi se încred mai degrabă în imaginile lumii închipuirii lor. Cu toate acestea. acesta este. jertfe mântuitoare şi minuni. Alexander se îndepărtează definitiv de lumea căreia i-a aparţinut până atunci şi prin aceasta îşi pierde nu numai legătura cu familia sa ci şi – ceea ce. depune el însuşi un legământ al tăcerii: “… şi voi fi mut. menit să demaşte înaintea întregii lumi mecanismele existenţei ce ne ameninţă. lipsită de sens. cu cele şase minute ale lui. Aceşti oameni conduceau. chemaţi de Dumnezeu sunt până într-un anumit grad şi ceilalţi.

Cu zece.1)? Răspunsul îl dă poate vechea legendă despre udarea răbdurie. şi-a pierdut rolul său magic. o pot face mai bine decât cuvintele. ba chiar deloc în film. Mai este atunci loc pentru speranţă. mai ales în timpul nostru în care cuvântul şi-a pierdut dimensiunea lui incantatorie. şi să zăgăzuiască prin aceasta măcar excrescenţele gândirii în termeni de profit ce se tălăzuieşte în jurul lui. Mult mai important. mesajele cele mai importante care ne-ar putea schimba viaţa. 178-182). foarte puţini producători şi instituţii sunt gata să sprijine filmul de autor. majoritatea filmelor sunt doar marfă. am vrut mai degrabă să dezvelesc pe de-a întregul caracterul problematic şi să ating izvoarele astupate ale existenţei noastre. nr. nu mai ajung până la noi. în ciuda a toate. el trebuie să acţioneze în dependenţă de Creator şi să se supună voinţei Acestuia. ci că. dar mesajele esenţiale. pe care am prelucrat-o în filmul până acum cel mai important pentru mine. cincisprezece ani în urmă exista un public mai mare şi mai receptiv la aşa ceva. stăruitoare a unui pom uscat. . Numai câţiva. Text tradus în româneşte de Maria-Cornelia Oros (textul de faţă îl reproduce pe cel publicat în revista TRANSILVANIA. şi care credea concret şi neclintit în lucrarea minunată a lui Dumnezeu.pătrunde odată cu aceste deficite i s-ar pune deja o anumită stavilă dacă fiecare om ar înţelege că nu-şi poate croi căile după bunul plac şi la libera sa apreciere. din contră. mai degrabă. Suntem sufocaţi de informaţii. într-o bună zi i s-a putut descoperi şi o astfel de minune – ramurile uscate înverziseră peste noapte. astăzi. Fapt este că actualmente chiar şi confruntarea cu simplele probleme etic-morale are puţină căutare. însă. Imaginile. impresiile vizuale. găleată după găleată pe munte. şi în nici un caz în film. pp. ca un refuz al cinematografului comercial practicat de dragul lui însuşi. Cuvintele degenerează din ce în ce mai mult în vorbărie goală. mi se pare faptul că filmul meu nu ia poziţie pentru sau contra vreunui fenomen particular al modului de gândire şi viaţă modern. Din acest punct de vedere SACRIFICIUL poate fi înţeles. în ciuda viziunii “marii linişti” de care vorbeşte APOCALIPSA (8. ele nu mai semnifică nimic – aceasta e experienţa lui Alexander. şi împotriva oricărei raţiuni. filmul cel mai pretenţios din punct de vedere artistic. 1-2. chiar dacă mai degrabă în treacăt. 1993. Fiindcă monahului care a cărat ani de zile. pelicule de celuloid luminate electric cu care se pot câştiga bani.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful