Ester Mitrofan

Valeriu Moisescu

Valeriu Moisescu (1 aprilie 1932, Campina – 20 octombrie 2016, Bucuresti) a fost un

regizor de teatru si profesor universitar. Face parte din generatia de aur a regiei romanesti de
teatru, absolvind Institutul de Teatru in anul 1956. La clasa de regie îndrumată de profesorul
George Dem. Loghin, i-a avut colegi pe Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu,
Sanda Manu, artişti care au produs ulterior mişcarea de reteatralizare a teatrului românesc.
După absolvirea facultatii, a montat la teatrele din Galaţi, Oradea şi Ploiesti cu actori
care i-au fost şi mari prieteni: Mihai Paladescu, Ştefan Bănica, Ion Marinescu, Toma Caragiu,
Gina Patrichi. Timp de patru decenii, la Teatrul de Stat din Galaţi (1956–1964), Teatrul de Stat
din Oradea (1959–1961), Teatrul de Stat din Ploieşti (1961–1964), Teatrul „Lucia Sturdza
Bulandra” (1964–1990), dar şi la Iaşi, Craiova, Sankt-Petersburg, a realizat peste 120 de
spectacole, multe dintre acestea fiind astăzi repere ale spectacologiei româneşti. Din 1964 a
fost angajat la Teatrul Bulandra, pe care l-a slujit fără întrerupere mai bine de 25 de ani. În
paralel, a desfasurat o intensă activitate pedagogică - i-a indrumat pe Silviu Purcarete, Cristian
Hadjiculea, Mihai Lungeanu, Claudiu Goga, Gianina Cărbunariu -, a pus in scena spectacole
de succes şi la Iaşi, Craiova, la Teatrul Mic, Comedie, Nottara sau Ion Creangă.
În ultimii 35 de ani, s-a dedicat cu pasiune şi pedagogiei, fiind maestrul multor
generaţii de regizori. A fost şeful catedrei de regie Teatru, scenografie, coregrafie din cadrul
Academiei de Teatru şi Film (1991–2000).
A tradus şi a dramatizat, a publicat peste 200 de articole teoretice şi mărturii de
creaţie. Din octombrie până în 1995 a avut rubrică permanentă în revistele „Teatrul” şi
„Teatrul azi”, intitulată „Însemnări contradictorii”, ulterior publicate în volum la Editura
UNITEXT. Este iniţiatorul seriei de studii „Maeştri ai teatrului românesc în a doua jumătate a
secolului al XX-lea” din cadrul Centrului de cercetări, studii şi experimente teatrale „Crin
Teodorescu” al UNATC „I.L. Caragiale”. În 1998, a fost distins cu premiul UNITER pentru
întreaga activitate. Paradoxal, in perioada comunista chiar si clasicii au fost "vanati" de ochiul
vigilent al cenzurii. Astfel, in 1972, spectacolul cu "Don Juan" de Moliere, realizat de Valeriu
Moisescu la Bulandra, n-a mai ajuns in fata publicului. Studiindu-l cu atentie, Valeriu
Moisescu a descoperit in Moliere un autor surprinzator de modern. Acesta este motivul pentru
care a pus in scena de-a lungul timpului "Vicleniile lui Scapin" (1959), "Avarul" (1962), "Don
Juan" (1980), "Mizantropul" (1989) si "Amphitrion" (1993).
Activitatea sa a fost marcată în mod caracterizant de îmbinarea armonioasă a două
principii artistice dominante: lirismul și comicul. El mărturisea, într-un interviu realizat de
Ludmila Patlanjoglu în iunie 1987: „Există în mine aceste tendințe în aparență contradictorii.
Una aparține naivității, cealaltă lucidității. Sunt puternic atras de zona poeticului, urmărit de
copilărie cu tot ce înseamnă ea - candoare și puritate, obsedat de mixajul dintre vis și realitate,
de jocul fascinant dintre cotidian și imaginar (…) În teatru, luciditatea mă înclină spre
comedie, poate pentru că m-am născut pe 1 aprilie îi admir pe păcălitori, deși uneori mă simt
solidar și cu cei păcăliți, compătimindu-i pentru predispoziția de a deveni victime...”
Citate importante (Valeriu Moisescu, Insemnari contradictorii):
- În clipa în care personajul este obligat să moară pe scenă, actorul nu mai poate
recurge la arta trăirii, bazându-se pe propria sa experiență de viață. Arta trăirii nu se poate
sprijini pe o tehnică a retrăirii, ci pe una a transformării imaginației în realitate. Sau, mai
exact, a credinței că ești ceea ce îți propui să fii.

- În mod paradoxal, în teatru, restrângerea posibilităților de exprimare, determinată de

factori interni sau externi, potențează și amplifică uneori mijloacele de expresie. Cel ce tace
îngândurat este mai elocvent pe scenă decât cel care turuie fără să gândească. Un om care își
stăpânește lacrimile și își înnăbușă strigătul este mai convingător pe scenă decât cel care se
manifestă fără nici un pic de reținere. Sentimentele puternice, necontrolate, paroxistice apar în
funcție de o situație ieșită din comun, față de care reacția individului nu poate fi comună, ci
dimpotrivă, imprevizibilă. Pe scenă, îndeosebi, expresivitatea imaginii ține de
imprevizibilitatea reacției.

- Un artist adevărat nu este și nu are dreptul de a se include printre spiritele competitive; el

este unic, atât în izbânzi cât și în eșecuri. În clipa în care realizează asta, devine indiferent, ba
uneori chiar refractar la confirmări, confruntări și ierarhizări.

- Pentru a culege roadele dintr-o repetiție, nu-ți poți permite să însămânțezi pe asfalt. (!!!)

- Uneori, chiar mai importante decât însușirile artistice, se dovedesc calități de altă natură, pe
care viața teatrului și însuși specificul profesiei le cer din partea unui regizor. El trebuie să fie
înzestrat cu un temperament aparte, fiind deseoripus în situația de a-și ddemonstra fermitatea,
puterea de decizie și capacitatea de organizare a unui general pe câmpul de luptă, răbdarea
unui ceasornicar, meticulozitatea unui bijutier, perseverenta unui institutor, curajul unui
revoluționar combinat cu fanatismul unui iluminat, rigoarea unui om de știință, abilitatea unui
diplomat, rezistența fizică și morală a unui gladiator. De altfel, potrivit lui Flaubert, orice
artist este (sau ar trbui să fie), un gladiator. Dar mai presus de toate, în cel ce aspiră să devină
regizor, trebuie să existe, să se întrevadă și să se dezvolte temperamentul, caracterul și
însușirile unui posibil leader.

- În elaborarea unui spectacol, luciditatea nu trebuie să înăbușe ludicitatea.

- Teatrul se poate juca în orice spațiu, dar spectacorul nu poate fi în locuit cu nimic. În lipsa
lui, actul teatral devine inutil, lipsit de scop. Un spectacol care ignoră publicul este un act
ratat; după cum un spectacol car eignoră în mod deliberat publicul este un act absurd.