Ciprian Siulea este nscut n 1969 la Braov.

Profesor de tiine socio-umane n

perioada 1995-1999, ziarist ntre 2004 i 2008, n prezent traductor. Autor al volumului
Retori, simulacre, imposturi (Compania, 2003).
Cartea (al crei titlu trimite, evident, la cunoscutul studiu al lui Maiorescu Oratori,
retori i limbui) e o culegere de eseuri pe teme care la prima vedere nu par legate ntre ele.
Adevrat e i c, anticipnd parc un asemenea repro, autorul i ncepe cartea cu o
Introducere n care explic ce i cum cu volumul acesta. Pe scurt (i simplificnd, desigur,
lucrurile), ar fi vorba de relaia tensionat i adesea nefericit pe care ideologiile - att cele
consacrate, ct i cele de dat mai recent - au ntreinut-o cu cultura romn. De asemenea
una din temele majore este imensul deficit de exerciiu critic de care sufer cultura roman.
Retori, simulacre, imposturi este o carte polemica si o "declaratie de independenta" sui
generis, pentru ca, abordand problematica raporturilor dintre ideologii si cultura in Romnia,
Ciprian Siulea opune sistematic gandirea critica si luciditatea intelectuala - pe care mizeaza in
mod declarat - gandirii modelate de ideologie. Desi distinge intre ideologiile extremiste si cele
democrate, tanarul eseist semnaleaza riscul major al sacrificarii nuantelor ori de cate ori
optiunea ideologica trece in prim-plan. Pledoaria lui este in favoarea unei "atitudini mai
relaxate fata de hibridizarea ideologica" si a unui "demers critic bazat pe luciditate si pe
capacitatea de a discrimina si a stabili relatii echilibrate intre sisteme de idei". Cu alte cuvinte,
o situare in afara oricarei "tabere" ideologice, un discurs impregnat de constiinta relativitatii
ideilor si o optiune clara pentru individualismul radical sunt, in viziunea lui Ciprian Siulea,
premisele esentiale ale edificarii unui spatiu public civilizat.
Inca din Introducere intentia autorului este sa exploreze relatia tensionata si nefericita
relatia ideologiilor cu cultura romaneasca, dar si impactul nefast al unor discursuri ideologice
contemporane, aflate adesea in opozitie fata de orientarea pe care aceastea o declara.
Intreaga analiza a autorului se bazeaza pe gandirea critica, care contine urmatoarele
elemente : luciditate intelectuala,moderatie politica ferma dar si o buna doza de skepticism
combinat cu ironie, dar si evitarea judecatilor univoce, a adevararilor absolute.
Un alt aspect pe care autorul pune accent este acela ca datorita trecutului nostrum,
termenul de ideologie a ajuns similar cu cel de comunism, cel mult se extinde si asupra
ideologiilor extremist si a nationalismului. Ideologia, este caracterizata prioritar de atributele
negative si anume acelea care vizeaza sterilitatea intelectuala si radicalismul politic periculos,
aceste sensuri fiindu-i atribuite de cel care a creat acest concept acum doua sute de ani, si
anume Destutt de Tracy.
Autorul insista de asememena asupra hibridizarii ideologice, caci puterea unei
ideologii nu rezida doar in corectitudinea ideologica a celor care o sustin. Un exemplu
elocvent este Anglia, care in pofida puternicelor ei traditii conservatoare este una din primele
democratii ale lumii, cu un rol de pionerat in introducerea principiului egalitatii contitutionale
in fata legii.
Furiosii interbelici sau scoala de la Paltinis, coordonata de Constantin Noica, este
caracterizata pe lipsa de critica, accesele antioccidentale si antiliberale grupare din care se
recruteaz destule figuri oficiale ale inteligheniei de azi.
In ceea ce priveste ideologiile de astazi, mai ales postmodernismul romanesc si cel al
integrarii europene, ele poseda un sens profund reactiv si adopta tehnica indepartarii de
realitate.( cercul viciios al ideologiei).
In ceea ce priveste liberalismul, mai ales cel post-comunist, aceasta este caracterizat de
o exaltare prosteasca, lipsit de intelegere. Astfel monopolul ideologiei rele este atribuit doar
comunismului si a altor curente denumite reactionare. In schimb tot ceea ce este liberal este
automat bun. Autorul incearca sa raspunda acestei naivitati, motivandu-si alegerea prin faptul
ca ideologiile se deosebesc prin gradul lor de adecvare/adaptare la realitate sic a atat
liberalismul, comparative cu comunismul sau anarhismul poate aluneca extreme de usor in
utopie sau demagogie, devenind aproape la fel de nociv. Concluzia este ca atunci cand
ideologiile tind sa ignore/substituie/paraziteze realitatea, deiferentele dintre ele devin
neglijabile.
O alta naivitate lipsita de inocenta pe care autorul doreste sa o explice si combata este
cea a liberalizarii artelor din anii 60, care in acea perioada ar fi devenit oarecum autonome si
rezistente. De fapt, aceasta liberalizare nu pare sa fi fost decat o schmbare de strategie a
ideologiei comuniste de a pastra si mentine hegemonia.
Ca incheiere a Introducerii, autorul propune exploatarea unei surse oarecum
paradoxale a eticii, si anume orogoliul, caci orgoliul individului nu are nevoie ca societatea sa
ii confirme sau sa ii furnizeze evolutiile sale interioare. De asemenea propune o
rationalizare a vietii sociale si culturale si mai multa autonomie, in special in gandire pentru
individ.
In primul capitol, Saivane si piramide, vorbim despre amnesia fata de communism-
un rau neconstientizat, parazitar dar si internalizat tocmai in masura in care oamenii refuza
asumarea lui. Si tot in acest capitol se pune intrebarea : Care este cea mai grea mostenire a
comunismului? Iar la aceasta intrebare, autorul o gaseste drept cea mai apasatoare si
mutilanta, mostenirea arhitectonica, care desi nu este la fel de stridenta ca cea a institutiilor
politice comuniste , sau profunda ca cea a mentalitatilor create de communism si cu siguranta
nu la fel de frustranta ca cea economica.
Insa cand vorbim de schimbare, putem observa ca institutiile politice s-au
preschimbat peste noapte, mentalitatile de asemenea se schimba sau cel putin sunt libere sa o
faca. Iar in ceea ce priveste economia si ea are sanse de reabilitare daca acest lucru este dorit.
In schimb pentru zecile de mii de casemate care populeaza orasele si comunele din Romania
si pentru tipul de comunitate urban ape care ele l-au creat sansele de reabilitare sunt minime.
Blocurile, reprezinta in perceptia autorului, impresia de hidosenie absoluta, de monstruozitate
dar si senzatia permanenta de exil pe care locuirea lor o creeaza.
Arhitectura comunista, pe langa potentialul ei malefic si dezumanizant, consta in
statutul ei ambiguu: de abiect utilitar cat si ideologic si fals estetic. Aceasta ajunge sa
incorporeze o dimensiune politica evidenta sis a indeplineasca o functie propagandistica
precisa, chiar daca ambele sunt abil camuflate printer celelalte functiuni. Asemeni celorlalte
mijloace de propaganda, ea imbina intimidarea si abuzarea psihologica, avand aceeasi
finalitate cu indoctrinarea si mobilizarea ideologica.
Desi arhitectura comunista are o finaliate dezeumanizanta, asta nu inseamna ca liderii
comunisti chiar au avut drept scop aceasta finalitate. Acest rezultat este pur si simplu efectul
jocului dintre mai multe forte: indicatiile si restrictiile oficiale, orizontul popular de asteptare,
traditia arhitectonica romaneasca sau slabele ecouri ale evolutiilor internationale in domeniu.
In ceea ce priveste functiunea machiajului grosier, aceasta este datorata perversitatii
arhitecturii comuniste care avea pretentia de a fi un obiect utilitar esthetic, desi nu era altceva
decat un obiect utilitar ideologic (esthetic corrupt in contradictie cu utilitarul grosier si
ideological care avea menirea sa le mascheze). Acest esthetic ne arata perfect ambivalenta
persuasiune-intimidare utilizata de propaganda comunista: are in acelasi timp atat rolul de a
seduce cat si de a sfida prin prin prezenta intimidanta (prezenta unei puteri care se poate
pogori oricand pentru a pedepsi). Oranementul are aici rolul de a legitima cladirile respective
ca obiecte de arta si nu are nicio importanta cat de grosolan aceasta functie este indeplinita. O
alta caracteristica a arhitecturii post-staliniste este reprezentata si de formele stranii ale
balcoanelor si incradarea lor in fata, cat si forma meschina a ferestrelor. De asemenea
materialele si finisajele de proasta calitate contribuie si ele mult la deteriorarea liniilor. In ceea
ce priveste ornamentele, ele reprezinta cea mai perverse rastalmacire a functionalismului:
balcoane fantaisie cu forme cinice, coloane care nu sustin nimic, imense si oribile mozaicuri,
toate acestea culiminand cu micile temple de pe unele blocuri. Conceptia fiind ca daca blocul
de locuit isi permite ornamente gratuite, atunci este evident ca problemele adevarului, al
binelui, sau bunastarii au fost deja rezolvate.
La comunisti, blocul de locuinte este un instrument de control si disciplinare, el
trebuie sa produca omogenizare sociala, depersonalizare si supunere. Acesta produce o locuire
rationalizata si impune supravietuirea in limitele unor standarde submediocre si rigide. De
aceea in orasele noastre muncitoresti senzatia de control total este inevitabila si dureroasa.
Caracterul infricosator al cartierului de blocuri se datoreaza nu numai arhitecturii, dar si
modului in care sunt dispuse constructiile, organizarea geometrica este o consecinta a tipizarii
si a modalitatii de locuire economica, dar ea exprima si caracterul rational, stiintifiic al
ideologiei sistemului. Geometria absoluta nu provoca doar disclocarea traditiei, ea devine si
mediul ideal pentru crearea omului stiintific, mai putin interiorizat si uman , exact asa cum
si-l dorea comunismul.
Simularea grosolana din arhitectura comunista este desigur aceeasi cu cea care
subintinde intreaga propaganda comunista.
Cand vorbim despre Spatiul privat si Spatiul public, efectul imediat al tipizarii si al
organizarii ca zone a blocurilor de locuit este dedradarea caracterului privat al locuintei si
crearea unui continuum intre spatial public sic el privat, care se invadeaza reciproc. Un
element essential care lucreaza in acest sens este balconul, adesea locuit , mobilat cu
dulapuri etc,- cu alte cuvinte, nu numai din cauza constrangerilor de spatiu dar si pentru ca in
perceptia celor mai multi expunerea publica nu intra in contradictie cu caracterul de locuinta.
Un alt element il reprezinta si modul in care apartamentele de la parter sunt puse in contact
nemijlocit cu strada.
Invadarea spatiului privat al locuintei e data si de tipizarea blocului si apatamentului,
de lipsa personalitatii sale care ar fi putut rezista exteriorului, de dotarile interioare
disponibile, standardizate si ele, de dimensiunile meschinesi de lipsa de funtionalitatecare
reduc acest spatiu privat la statutul de cadru al unei stari de urgenta permanente.
Spatiul public este un hibdrid: hol si maidan in acelasi timp. Apare astfel iluzia larg
impartasita ca regmul comunist ar fi creat prin adversitate o minunatata solidaritate intre
romani, insa aici putem vorbi doar despre un individualism am supravieturii si de o
solidaritate nascuta pe marginea suferintei in comun.
In comunism, spatial public este vazut de romani ca un domeniu de competenta
exclusive a statului => stare de emigratie morale a societatii civile: dezinteresul general fata
de viata comunitatii, neimplicarea in evenimente, neincrederea fata de vecini si prieteni, grija
obsesiva pentru hrana in fiecare zi etc . De aici apare si paradoxul geografic : Cei mai multi
romani au trait in Romania fara a fi fost vreodata prezenti la ceea ce s-a petrecut in propria lor
tara. Rezistenta in interiorul propriei minti echivaleaza cu o forma patologica de autism etic.
Solidaritatea etnica sau de breasla se reduce in ultima istanta la evitarea conflictelor
nenecesare cu ceilalti, si nu implica o responsabilitate sau actiune concreta. Astfel, spatial
dintre blocuri, adica cel care realizeaza contactul dintre oameni , poate deveni unul familial
dar nu si unul civic. Iar salabaticia si inumanul se instaleaza firesc in spatial neasumat dintre
blocuri. In arhitectura comunista, spatial privat se topeste in cel public.
Tot in orasul comunist, latratul cainilor vagabonzi este de fapt emblem orasului, el
simbolizeaza nostalgiile rurale ale locuitorului majoritaer al cartierului de blocuri-
omogenitatea infricosatoare a comunitatii- e cainele tuturor si toti trebuie sa il accepte.
Spatiul public ar trebuie recucerit si reconstruit aproape de la zero iar comunitatea de
tip rural ar trebui sa evolueze inspre o cuminitate bazata pe valori internalizate si apoi sa se
manifeste in exterior.
Discursuri de lemn si beton- Casa Poporului este consecinta fireasca a unui sistem
politic ce se hraneste din absenta individului si o consolideaza mai departe. Spatiul din jurul ei
e pustiu, dar nu din lipsa de constructii ci pentru ca nimic nu poate supravietui in preajma
monstrului.. Insasi titularatura de Casa Poporului ( care nu a fost niciodata oficiala ) reflecta
doar perceptia generala. Perceptia fiind aceea ca desi poprul roman lucuieste practic in
blocuri, simbolic el locuieste in Casa Poporului. Aceasta ofera o identitate oficiala fiecarui
roman care nu este capabil si care nu doreste sa-si asume una persoanala,
La nivelul actiunii si al deciziilor ce determina existent imediata, cei mai multi sunt
individualisti. La nivelul constiintei , al imaginii de sine, al configurarii realitatii sociale si
politice si al edificarii viitorului, cei mai multi sunt dimpotriva colectivisti, adica evita sa se
reprezinte pe sine . Asadar, traim in dublu paradox : egotismul si colectivismul reusesc sa se
alimenteze reciproc sis a se opuna deopotriva individualismului si adevaratei solidaritati.

2.Comunismul in texte dramatice
Dramaturgia de dupa 1989 traverseaza o perioada de confuzie determinate in cea mai
mare parte de perioada comunista. Alarmanta insa ramane asemanarea dintre piesele scris
acum de cei care scriau in perioada comunista, si care au reusit sa ii supravietuiasc, cum ar fi
D.R Popescu si D. Solomon si piesele scrise de unii autori tineri pe teme asemanatoare.
Acestia s-au angajat intr-un teatru puternic ancorat in rwalitatea social-politica a acelor ani.
Mazilu: satira apologetic in toate piesele de teatru ale acestuia, indifferent de
regsitrul lor( comic sau tragic) singura diferenta apare doar in ceea ce priveste accentul pe
care autorul il pune fie pe datele cadrului social-political epocii, fie pe cele ale unui cadru
general uman, nedatat. De altfel, ele fiind manifestari aproape identice ale unei singure
formule dramatice.
In primul rand, lumea lui Mazilu se opune prin situatii si personaje valorilor de baza
ale normalitatii umane pe toate planurile. Totul este rasturnat, inclusiv si cele mai elemantare
inclinatii umane: Binele/Adevarul. Iar in al doilea rand aceasta lume se opune prin aceleasi
procedee ale deofrmarii si reastunarii in oglinda, lumii comuniste. Insa nu vorbim aici de
lumea comunista de zi cu zi, reala, ci de un sistem communist teoretic, compus din toate
valorile comuniste asa cum apareau ele in perspectiva propagandei.
Contramodelul existential construit de Mazilu se opune dur dar nediferentiat atat
modelului communist, cat si normalitatii umane fundamentale, cele doua elemente fiind pune
intr-o stare de indisctinctie si coeziune ruinatoare pentru valoarea operei.
Lumea pe care o descrie el este o lume a deviantei, a ticalosiei generale si fara scapare.
Lipsa moralitatii este desavarsita si violent, putinele personaje positive fiind fie adevarati
comunisti, ca Emilian sau Vasilica din Prostii sub clar de luna , fie femei indragostite pe care
iubirea le perversteste , fie oameni sanatosi moral si politic pe care ii pervertesc valorile
burgheze.
Asemeni celorlalte valori, iubirea este complet degradata iar in general personajele
maziliene sunt incapabile de sentimente, pe care de cele mai multe ori si le produc artificial.
Ticalosii lui Mazilu sunt in acelasi timp delapidatori, directori corupti, lichele care
organizeaza fraudarea sistemului , artisti inumani si snobi, interesati doar de excursii in
Occident sau bunuri burgheze. In marea lor majoritatea, ei sunt imburgheziti si parveniti ai
sistemului socialist si se afla intr-un conflict implictit sau declarat sus sitemul si cu valorile
sale.
Satira lui Mazilu contine o esentiala dimensiune moralizatoare, insa si o dimensiune
absurda la fel de evidenta (preluari jenanate din Ionescu), ii lipseste doza minima de realism.
Lumea autorului se opune lumii normale, insa in timp ce modelul normalitatii umane este un
model real si comun experientei dintotdeauna si de pretutidindeni, a doua component fata de
care lumea lui Mazilu se opune si anume sistemul counist este aproape in intregime o
realitate propagandistica. Astfel, pentru Mazilu, absurdul devine un mijloc de a confuziona
spectatorii si i-a servit autorului pentru a ascunde saracia acuta a artei sale.Astfel, realismul
lui este unul utopic si propagandistic, nu doar moralizator, asa cum s-ar crede.
Marca inconfundabila a dramaturgiei maziliene este indeobste considerate a fi replica
in care se amesteca trvialul si sublimul, derizoriul si esentialul, materialul inferior si
spiritualul superior ( elemente divergente sau paradoxale). In teatrul lui Mazilu, spectatorul nu
are dreptul la replica iar piesele lui nu contin dezbateri morale si evolutii morale dramatice, ci
doar concluzii care preexista personajelor si situatiilor ce au menirea de a le ilustra.=>
spectacol usor de produs in minstea cititorului caruia i se ofera o convenienta facila.
Mazilu evita confruntarea directa cu realitatea reala a comunismului prin decolarea
inspre utopic si discursiv.
D.R Popescu: realismul propagandistic ocazional piese bune;
Majoritatea pieselor lui contin desfasurari artificiale, personaje caricaturale si replici
scrise intr-o limba straina oricaror posibilitati interne ale desfasurarii pieselor si ale
verosimilitatilor personajelor.
Caracteristica lui principal este incercarea de a descoperi si de a spune adevarul despre
lumea contemporana autorului, pe fundalul problemelor eterne ale umanitatii, precum si
incercarea de a institui un sens moral.
D.R Popescu, asemeni lui Mazilu sic a aproape orice scriitor al epocii nu are acces
decat la sabloanele oficiale asupra realitatilor politice ale vremii. El, spre deosebire de alti
autori, construieste, ca fundal al pieselor sale, o bunastare si un mod de existent mai degraba
pe model burghez caci la el, inaltele exigente si restrictii ale morale vizeaza in primul rand
domeniul spiritului, nu pe cel al existentei material, ca la Mazilu.
Ca si Mazilu, D.R Popescu prezinta in mod constant lumea comunista ca pe un lucru
normal. El descrie in piesele sale o lume socialista inexistenta, libera, dreapta si prospera,
beneficiind de un confort chiar burghez.
Solomon: idealismul rebarbativ
El reprezinta un caz mult mai putin complex decat Mazilu sau Popescu, cu implicatii
mai simple si mai directe. Acesta manifesta o preferinta marcata pentru comedia in care sunt
criticate cat se poate de cuminte pilele, relatiile , practicile neortodoxe fata de sistem in care
sunt satirizati cei care se imburghezesc in posturile lor. Opera sa este caracterizata de un
idealism brutal, de proasta calitate, echivalat cu romantismul revolutionar .
D.R Popescu si Dumitru Solomon au continuat sa scrie teatru si dupa revolutie . Un
esec al celor trei dramaturgi saizecisti il reprezinta propunerea facuta spectatorului, sub
diferite forme de inlaturare a pacatului burghez pentru a atinge starea de gratie a revolutiei
spiritual permanente.
Continuturile moarte, saracite in libertate si comunicare, ce abunda deopotriva in
dramaturgia saisezcista si in filmul anilor de tranzitie, sunt, prin natural or , vehicule ideale
pentru sabloanele propagandistice.
3.Maiorescu si romanii
Este necesara o reconsiderare a dimensiunii operei lui Titu Maiorescu, motivate de
faptul ca mai multe voci critice actuale reiau portretul deplasat al lui Maiorescu ca fiind :
reactionary, antioccidental, autarhist si paseist si de asemenea il pun in legatura directa cu
ideologia extremist interbelica. De altfel, imaginea de antiprogresist si antidemocrat
inversunat a lui Maiorescu necesita si ea serioase amendari.
In cazul lui Maiorescu, aprobarea si contestarea nu se impart firesc intre doua tabere,
ci se suprapun. Pe de o parte acestia il celebreaza ca pe un erou, mai ales dpdv estetic, pe de
alta parte ii minimalizeaza valorea discursului sau politic.Iar atunci cand cele doua domenii se
intersecteaza inevitabil in Acela mai larg al culturii, atitutdinea adulare-contestare sfarseste in
confuzie si non-sens. Asfel, multi dintre exegetii lui ajung chiar sa cada in mecanismul
cultural produs de nationalism si combatut constant de Maiorescu-> cum ca orice valoare
nationala , reala sau inchipuita sa fie celebrate neconditionat, indifferent daca exista sau nu
vreo intelegere pentru continutul ei concret.
Actul ratat al interpretarii
Primul care pune bazele unei lungi traditii de percepere deformata a ideilor
maioresciene este Ibraileanu. Acesta le defineste ca fiind : reactionare, antioccidentale,
filobalcanice, autarhice iar pe Maiorescu ca fiind un spirit critic eminamente negativ si steril.
Tot Ibraileanu sugereaza ca daca ar fi consecventi, conservatorii doctrinaris-ar ridica si
impotriva influentelor slavo-bulgare, husite, luterane sau poloneze.
De aici si receptarea paradoxala: pe de o parte duce interpretarea teoriei formelor fara
fond in extrema amintita mai sus, iar pe de alta parte recunoaste ca Maiorescu nu era cu totul
impotriva importului de astfel de forme. Astfel, Ibraileanu ne lasa in fata unei contradictii
greu de reconciliat. Este adevarat ca nici Maiorescu nu isi articuleaza complet teoria, care desi
nu este contradictorie, este cel putin incosecventa.
Motivul pentru care Maiorescu este privit ca un reactionar convins este acela ca prin
prisma unor pareri preconcepute ( parti-pris-uri ) politico-ideologice, sensul elemntar al
ideilor lui este ignorant inca dinainte ca analiza sa inceapa, ignorandu-se in cele mai multe
cazuri explicatia pe care insusi Maiorescu o ofera.
Cu toate acestea Maiorescu detesta demagogia nationalista misticoida iar ideile sale nu
pot fi incadrate in traditionalismul-national.
Lovinescu, un fervent admirator si continuator al marelui critic, ilustreaza mai bine ca
oricine repetarea lui paradoxala. Acesta ii recunoaste rolul pozitiv al criticii sale insa gaseste
paradoxul in faptul ca autorul ei nu si-a aplicat propriile idei in practica politica: sa desfiinteze
institutii, sa ceara abrogarea Constitutiei;
In ceea ce il priveste pe Zeletin, lectura pe care acesta o face ideilor lui Maiorescu se
vadeste astfel a fi extrem de superficiala, ea insasi o gluma sau o persiflare. Pasajele lui
despre Junimea si Maiorescu sunt in cea mai mare parte pur pamfletare: de ex. Zeletin nu face
nicio deosebire intre ideologia lui Maiorescu si cea a lui Eminescu iar pt el amandoi ilustreaza
romantismul politic si ura feroce impotriva strinilor. Asadar, analiza lui Zeletin pentru
opera lui Maiorescu este cu mult prea abstracta si irelevanta.
Pe de alta parte, Zeletin va ajunge sa sustina solutii maioresciene fara sa isi dea
seama : in 1925 va promova nationalizarea scolii. Aceasta avea sarcina de a alunga spiritul
strain si materia straina din scoala noastra si de il inlocui cu un spirit roman national, asa cum
cer nevoile noastre de azi.
Z.Ornea , cel mai influent monografist al Junimii se cantoneaza si el in acest tip de
receptare paradoxala. Pe de o parte el recunoaste ca idealul lui Maiorescu era modernizarea si
europenizarea tarii si ca critica lui a avut si un incontestabil rol pozitiv, dar pe de alta parte
apreciaza si aplecarea spre paseism si formele traditionaliste si inclinatia autorului spre ideea
de stat national organic (exemplul Serbiei);
Adrian Marino considera ca autorul exprima neaprobarea ideii de progras social ,
totala neaderenta la noile forme institutionale , la importul superficial de civilizatie si cultura.
Insa pe de alta parte, preciza ca doctrina maioresciana nu era propriu-zis anti-occidentala , ea
continand de altfel elemenete liberale importante.
Alina Mungiu-Pippidi considera ca exista un filon conservator in cultura romaneasca
format atat din democrati, cat si din nedemocrati, care incepe cu Maiorescu, continua cu
Iorga, Nae Ionescu etc si al carui ultim reprezentatnt pare a fi Horia-Roman Patapievici. In
sfarsit, continuitatea dintre Maiorescu si extremistii interbelici ( legionari) este afirmata fara
echivoc de Marta Petreu.
Criticul Al. George apreciaza ca Maiorescu va reveni asupra respingerii violente a
formelor fara fond doar pentru ca teoria sa a fost infirmata de timp. Revizuirea propriei sale
pozitii s-a facut cu greu si a privit in primul rand aspectul politic, constitutional al reformelor.
Intre perioada respingerii violente a formelor fara fond: Critici 1868 si a acceptarii
lor, care incepe o data cu intrarea in politica a lui Maiorescu in 1871 nu s-a intamplat nimic
important. Insa schimbarea ideatica se explica prin diferenta de registru care exista intre
textele militante si activitatea politica a lui Maiorescu. Asadar se explica si critica initiala a
Constitutiei ( Maiorescu avea pe atunci 28 de ani ), in timp ce contitutionalismul fervent
ulterior al junimistilor se datoreaza nu atat fricii de reforme cat atasamentului absolut fata de
ideea de ordine.Maiorescu avea convingerea ca reformarea unei constitutiiale carei principii
ramasesera in mare parte inca netranspuse in practica ar compromite intreg edificiul juridc al
statului.
Tot Al. George , asemenea lui Calinescu separa categoric latura politica de cea
estetica din cariera lui Maiorescu. Insa spre deosebire de Lovinescu, accentueaza sutructura si
rolul politic si minimalizeaza rolul estetic.
Interpretarile echilibrate si lucide sunt destul de rare, una dintre ele este cea a lui
Tudor Vianu, un spirit maiorescian el insusi. El scoate in evidenta elemtele liberale care
completeaza atat de fericit conservatorismul lui Maiorescu. De asemenea vorbeste constant
despre pragamatismul maiorescian ca de un element fundamental al omului si al ideilor lui.
Tot el afirma ca Maiorescu nu era un traditinalist, ci un modernist consercvent si era unul
dintre putiniicritici care au inteles corect teoria nu prea complicata a formelor fara fond.
Fondul teoriei lipsei de fond
Ratiunea esentiala a intregii actiuni culturale si politice a lui Maiorescu ( in particular
a Formelor fara fond) este modernizarea/europenizarea durabila a Romaniei. Concluzia opusa
nu se poate datora decat prejudecatilor dure anticriticiste, indeosebi acelei stari de urgenta a
culturii nationale, care declara spiritul critic un luc pe care nu ni-l putem permite precum si
obsesiilor nationaliste care sfarsesc inevitabil in idolatrie sau denuntare.
In Critice din 1974 el explica din nou de ce ceva nu e preferabil nimicului : pentru
simplul motiv ca resursele materiale si intelectuale ale unui popor sunt limitate, iar daca ele
sunt rispite intr-o directie inutila sau gresita , atunci nu mai raman resurse pentru adevarata
constructie.
Formele nu inseamna in sine prea mult, iar formele fara fond cu atat mai putin. Chiar
daca ele se reduc la un principiu a carui formulareramane aceeasi, aplicarea lor in practica in
lipsa fondului de degradeaza si le da un sens gresit.
In nici un text de-al lui Maiorescunu apare sugestia ca Romania ar trebui sa aiba alta
destinatie decat Europa, ca tip de cultura materiala si spirituala. Dimpotriva, modelul
europeaneste reperul pozitiv constant al doctrinei si actiunii lui politice. El se pronunta cat se
poate de categoric in favoarea valorilor civilizatieioccidentale si impotriva bizantinismului.
Situatia originara a formei si a fondului pare a cunoaste doua variante distincte. Fie
forma occidentala importata este buna in sine si isi mentine acest caracter, chiar daca ea nu
gaseste in Romania un fond pe masura, fie forma importata este corupta inca de la inceputul
adaptarii ei locale ( ex. institutiilor de cultura, academii semidocte, scoli fara profesori,
conservatoare fara artisti etc).
Ce sunt Formele fara fond? Acestea sunt reduse de regula la categoria formelor
intitutionale, dar intelegerea corecta a teoriei maioreciene trimite in primul rand la formele
mentale care pe acestea. Derapajul ideologic ( nationalismul) este prima cauza pe care
Maioresuc o vede la baza formelor goale ce populau cultura si politica epocii, deci suprema
forma fara fond. Maiorescu, observa in psihologia romanilor obsesia acestora pentru imagine
si imensa disponibilitate de a crea aparente care sa se substituie realitatii.
Trebuie sa tinem cont ca nicaieri nu apare un criteriu care permita delimitarea stricta a
formelor complet lipsite de fond, deci inacceptabile de cele care puteau sa isi creeze un fond
propriu adecvat si asta pentru ca Maiorescu nu isi propune sa le cenzureze pe primele in mod
serios.
Maiorescu considera ca dezvoltarea unei societati ca cea romaneasca si crearea unei
natiuni moderne nu se pot produce decat prin realizarea unei minime omogenitati culturale si
politicela nivelul intregului popor, cel care de altfel sustinea financiar cultura si invatamantul.
Asadar, prioritatea bugetara era crearea fondurilor pentru istitutii la nivelulintregii societati. El
sustinea umplerea formelor deja create cu fondul necesar. Asadar, formele pot preceda fondul
daca exista posibilitatea ca acesta sa fie suscitat intr-un orizont rezonabil de timp, astfel incat
ele sa nu se denatureze in asteptarea lui.
Toata viata maiorescu a incercat sa aclimatzeze in Romania valorile liberale :
competenta, profesionalism, merit si raspundere individuala, atasament durabil fara de
convingerile politice, respect fata de individ, etc
Inspre nivelul practicii
Cea mai importanta caracteristica a gandirii si actiunii sale politice este pragamtismul.
Din punct de vedere politic, el se declara mai degraba liberal si se indoieste profund de
atasamentul liberalilor fata de ideile pe care le enunta. Este vorba mai degraba de o opozitie
intre pragamtism si ideologie.
El sustinea crearea si intretinerea prin buget, adica prin executiv care era mult mai
flexibil decat legislativul si putea mentine mult mai usor decat el un ritm constant al prefacerii
insttutiilor.
In ceea ce priveste evolutia invatamantului si a cadrelor didactice, Maiorescu a fost
mai degraba progresist, decat conservator. Din punctul lui de vedere invatamantul avea
functia esentiala de a emancipa paturile de jos.Masurile sale vizau de asemenea si crearea cat
mai rapida a burgheziei, singura capabila sa asigure functionarea unui stat modern.
Maiorescu sustinea principiul egalitatii, insa nu una de tip socialist, prin revolutie. El
milita pentru un sistem social mobil in care defavorizatii au sansa ascensiunii sociale si in care
stabilitatea este asigurata de jocul intereselor legitime ale diferitelor clase sociale si de
transformare a unei parti a puterii catre cea care ulteriro se va numi sociatate civila. De
asemenea era un puternic sustinator al initiativei private, industrializarii si al dezvoltarii
economice in general, un politician constient de importanta uriasa a economicului.
Conservatorismul sau poate fi observat in ceea ce priveste problema taranilor.
Istoria ca farsa
Maiorescu nu se oprune sincronizarii, ci doar sustine un anumit ritm si o anumita
maniera de realizare a ei. Din punctul de vedere al autorului, actiunea lui Maiorescu a fost
esentiala pentru dezvoltarea ulterioara a statului roman modern.
Daca vedem intr-adevar, sensul politic al gandirii maioresciene in opozitie la ideologie
si demagogie, in promovarea unor valori precum luciditatea, moderatia, ordinea si spiritul
constructiv atunci este limpede ca un impact mai mare al idelor sale ar fi putut sa bareze sau,
cel putin, sa limiteze ascensiunea extremismului, care a bulversat perioada interbelica.
Modelul Maiorescian conform caruia asmilarea treptata dar in profunzime este singura
varianta care permite reducerea continua decalajului, singurul de altfel care permite o
integrare completa, desi intr-un timp mai indelungat.
Atotputernica lupta pentru putere
Din punctul de vedere al lui Sorin Alexandrescu, Junimea reprezinta un grup de
presiune ( o grupare a intelighentiei) care se lupta pentru putere. Discursul ideologic al
Junimii se constituie din incercarea ei de a accede la putere prin spargerea monopolului liberal
care a functionat pana in 1866.
Discursul junimist despre autonomia artei si stiintei este vazut nu numai ca o
sincronizare cu cultura occidentala, dar si ca o incercare de spargere a aliantei anterioare
dintre intelighenta(o fractiune din clasa dominanata care nu participa la conducere, formata in
mare parte din intelectuali frustati- Maiorescu era impotriva ei) si partidul liberal-Maiorescu
vorbeste deci in numele intregii parti junismite a intelighentiei, ca ideolog al grupului si nu in
numele cele asociate liberalilor. Singura intelighenta din interiorul Junimii pe care Maiorescu
o sustinea era tehnocratia.
Un aspru critic al functionarimii si multimii avocatilor, Maiorescu nu viza tehnocratii
sau profesiile liberale sau birocratia indispensabila unui stat modern ci acea birocratie care
ajunge sa paraziteze statul pentru ca activitatea ei, neintegrata intr-un sistem echilibrat, ii
permita sa foloseasca resorturile puterii in interes propriu. => intelighenta parazitata de
supradimensionarea groteasca a facultatii de Drept ( celelate sectii aproape ca lipseau iar
putinele locuri de la Litere erau ocupate tot in vederea unui transfer la Drept).
Competenta promovata de Maiorescu este o valoare sufiecinte de liberala pentru a
concluziona ca el nu ataca orice institutie liberala doar fiindca e liberala, asa cum nu ataca
nicidecum liberalismul ca atare, principiile si valorile liberale, ci doar metoda brutala de a le
implementa si mai ales demagogia cu practicile veroase pe care acesta le-a ocazionat in epoca.
Unde se afla modernitatea?!
Sabloanele aflate in circulatie la acea vreme erau : Maiorescu-conservator si
antimodernizare versur liberalii-progresisti si promodernizare.
Sorin Alexandrescu nu face distinctii in interiorul Junimii in functie de persoane si idei
personale, ci creeaza doar o tipologie a rolurilor : Maiorescu-ideolog/Carp-
politician/Eminescu-intelectual;
Tot Alexandrescu anticipeaza in prefata volumului, o concluzie destul de indoielnica
precum ca modernitatea se naste in Romania doar in perioada interbelica.
Competenta promovata de de Maiorescu, ca merit individual omologat social, este
adevarata moneda de schimb a modernitatii. Disocierea neta pe care el o face intodeauna intre
existenta publica si cea privata este singura care poate produce conditiile formale ale egalitatii
dintre oameni.
Maiorescu considera ca autonomizarea individului il lasa pe acesta fara un sistem
universal de referinta pentru valoarea lui personala si atunci se naste alternativa : fie
mediocritatea sociala este asumata, fie individul incearca sa refaca acel sistem unic de
referinta => totalitarism.
Prezenta lui Maiorescu
In ceea ce priveste regionalizarea, logica maioresciana constituie un contraargument
de principiu la introducerea acum ( dar nu si pe viitor) a regionalismului, indiferent daca e
este conceput preponderent ca solutie de dezvoltare sau ca solutie pentru relatii interetnice
mai bune. Vorbim de aceeasi logica care impune si elborarea conditiilor necesare introducerii
lui.
Din perspectiva maioresciana, problema ar trebui sa fie aceea de a duce echilibrul
existent dincolo de pragul critic nu numai sub aspectul relatiilor interetnice, ci in toate
privintele, care pot fi mult mai importante.
Logica evolutionista ar cere deci ca in acest cadru dat si necesar al administrarii
nationale unitare, sa se mearga de la simplu spre complex, adica de la consolidarea
localitatilor spre a cea a regiunilor=> largirea consistenta a autonomiei locale ar fi urmatoarea
etapa fireasca a dezvoltarii. Asadar regionalizarea ar trebui sa fie adoptata doar atunci cand ar
exista un fond capabil sa o sustina. Ea ar trebui sa fie mai intai consecinta unor solutii de baza
economice, sociale si politice, inexistente pana acum ca mai apoi sa devina furnizoare de
solutii mai fine si mai complexe.
In ceea ce priveste procesul anti-coruptie, adevarata solutie consta in consolidarea
institutiilor, solutia promovata de Maiorescu fiind cea a separarii puterilor in stat si a
inamovibilitatii magistratilor.
O alta tema des intalnita, este cea a supralegiferarii, ca simptom al lipsei de autoritate
si eficienta reala a legii. Maiorescu se opune reformei Constitutiei pentru ca principiile ei nu
fusesera puse in practica, in conditiile in care reforma nu avea in vedere o schimbare de
viziune, inlocuirea principiilor in vigoare cu altele, ci pur si simplu viza bifarea unui nivel
superior de democratie si dezvoltare ( doar pe ghartie pentru ca nivelele inferioare nu fusesera
inca parcurse).
Asadar, principiile Constitutiei de la 1866 nu putusera fi puse in practica pana in 1881,
cand liberalii doreau deja sa o reformeze. Maiorescu a crticat asupru lipsa reformelor
concrete, care fusese motivata anterior prin probleme externe, insa nu isi mai gasea acum
justificarea. Fideli ideologiei lor, liberalii incercau sa impuna schimbarile de sus in jos, sa
compenseze lipsa reformelor administrative prin largirea bazei electorale.
Insa din punctul de vedere al lui Maiorescu,problema eficientei si stabilitatii
mecanismului politic romanesc nu putea fi rezolvata astfel pentru ca ea provenea in realitate
din lipsa de independenta a electoratului ( care ducea la nasterea guvernamentalismului) =>
preocuparea obsesiva a lui Maiorescu pt. invatamant, ca mijloc de emancipare si ca
producator de autonomie sociala.
Cu toate acestea, maiorescu insista asupra legii ca principiu fundamental al statului
modern. Labilitatea si inflatia legislativa inseamna automat discreditarea legii, deci in
consecinta, subminarea statului.
O alta tema adusa in discutie, este cea a bugetului: Maiorescu refuza sa solicite bani
contribuabilor saraci, care abia puteau plati taxele si impozitele si care erau lipsiti de
facilitatile elementare ale civizilizatiei moderne, pentru cumpararea de tablouri.
In ceea ce priveste aderarea la U.E , privita din punct de vedere maiorescian, autorul
vede aici un caz tipic de forma fara fond care distruge fondul inca prea firav pentru a o sustine
si care, la randul ei, e ulterior denaturata de acesta.
Incheiere
Doctrina lui Maiorescu este de un echilibru ideologic remarcabil intre conservatorism
si liberalism si este in primulr and o strategie coerenta si realista de modernizare a Romaniei.
Lectia pe care Maiorescu ne-o ofera este aceea ca o idee poate fi mare si fara sa fie
spectaculoasa sau sofisticata, daca e adecvata realitatii si aspiratiilor rezonabile ale societatii.
Maiorescu promoveaza reformele la viteza maxima in care durabilitatea lor nu este
periclitata. Nu este nicidecum un traditionalist. Acuzatia este absurda, intrucat nu exista
nicaieri in textele lui acea pretuire a trecutului in dauna prezentului si viitorului.
Pe de o parte, maiorescu nu isi confunda existenta privata cu cea publica si nu isi
identifica reusita personala cu cea publica. Pe de alta parte insa, el nu crede ca un individ se
poate realiza in afar societatii.
4.Ratacirea in Europa
Tendintele cele mai influente ale discursului care militeaza pentru (re)integrarea europeana a
Romaniei, vazuta ca obiectiv national primordial=> antologia pe aceasta tema, editata de
Adrian Marino-Revenirea in Europa.
o Un prim autor al volumului este Alexandru Paleologul- care considera ca Europa care
ni se propune este una uniforma care isi uita valorile istorice. De asemenea, el
recrimineaza neintelegerea si insensibilitatea Vestului fata de Est : felul in
careoccidentalii condamna nationalismul estic. El considera ca este lipsit de sens si
indecent sa se refuze acestor popoare dreptul lor la restauratia nationala si la
revendicarea acestui drept.Iar solutia sugerata pentru constructia europeana ca este ca
Estului sa i se faca dreptate, inclusiv printr-un proces al comunismului,asadar accentul
moral cade pe Est.
o Adrian-Dinu Rachieru considera ca ca exista riscul invadarii Europei de subcultura
stilului de viata american dar si ca economicul alunga cultura din discursurile
europeniste. Integrarea prin civilizatie, care e omogenizata, pune in pericol cultura fara
de care nu exista popor, ci doar indivizi.
o Radu Antim apara si el o Europa profunda, crestina impotriva cele careia ii cerea
Romaniei recunoasterea drepturilor homosexualilor caci pentru el europenitatea
romanilor consta in ortodoxia lor. A le refuza credinta ar insemna a refuza identitatea
nationala si, in consecinta pe cea europeana.
o Alinei Mungiu-Pippidi reticenta fata de nationalismul micilor popare i se pare
nejustificata, intrucat ignora nevoia acestora de a recurge la emanciparea nationala
pentru a se elibera de tirania comunista.Occidentalizarea de masa a ultimilor ani ii
apare autoarei ca superficiala iar din punctul ei de vedere adevara occidentalizare se
poate produce doar de sus in jos, printr-o politica militanta energica dusa de elitele
prooccidentale. Urgenta este aceea de a recrea o identitate romaneasca, de a relua
procesul de creare a natiunii oprit de comunisti intr-o faza incipienta:urbanizare si
alfabetizare.
o Mihai Sora afirma ca europenitatea nu se opune specificului national. Iar pentru o
Europa bogata, este necesar ca Vestul sa renunte la autosuficienta lui culturala si sa
se deschida culturilor mai mici ale Estului, si asa supuse unei imense presiuni de
omogenizare in timpul comunismului.
o Gabriel Andreescu considera comunismul un pacat originar absolut.
o Adrian Marino insusi se pronunta pentru o revenire in Europa a romanilor cu fruntea
sus, cu prezervarea specificului national si cu exploatare la maxim a capitalului
cultural existent.
Insa in toate discursurile de mai sus cu exceptia celui apartinand lui Gabriel Andreescu
vom intalni resentimentul mai mult sau mai putin explicit fata de Vest. Cel mai adesea
resentimentul ia forma unui complex de suprioritate care vede in Occident doar civilizatie
materiala decadenta, in opozitie cu o presupusa esenta spirituala a societatii estice.
O alta idee des intalnita este cea a inalatarii comunismului la rangul de principiu
absolut al Raului si mitizarea subsecventa a situatiei interbelice ca perioada de inflorire
culturala si bunastare. Pe de alta parte se insinueaza posibile efecte benefice al comunismului:
pastrarea intacta a spiritualitatii si cultura spre exemplu. Unele voci sustinand chiar ca regimul
comunist a avut ca efect paradoxal aparitia unui postmodernism romanesc involuntar.
De asemenea, totalitarismul are menirea de a scoate ce e mai bun din oameni ( din
punct de vedere creator) iar suferinta este vazuta ca o sursa indispensabila a performantei
etice si estetice.
Europenismul integral
Gabriel Andreescu combate ferm orice forma de traditionalism, paseism sau
autarhism, in numele valorilor civice ale democratiei moderne , in special in numele
drepturilor individuale ale omului. Natiunea i se pare un cadru anacronic pentru dezvoltarea
unei societati, in particular pentru sarcina reintegrarii europene a Romaniei, si neaga existenta
nationalismului bun si acceptabil, in favoarea caruia argumentau preopinentii sai. Cu toate
acestea, nationalismul se justifica in cazul unei minoritati sau a unui popr oprimat insa nu
poate fi cazul poprului roman acum.
Exista totusi posibilitatea unui nationalism legitim caci exista premisa unei identitati
nationale a carei ocrotire ar trebui sa fie o prioritate si o datorie a fiecarui cetatean, cel putin in
anumite epoci: spre ex. comunismul. Concluzia lui ramane totusi ca pentru a iesi din impasul
in care ne aflam este necesara combaterea nationalismului si extremismului.
In ceea ce priveste nationalismul romanesc, el este in mare parte demagocic, si nu
pragmatic si efectiv. Acesta este o consecinta a unor tensiuni interetnice, ce nu trebuie
subestimate, dar si o defulare a celor ce nu reusesc sa gaseasca o solutie mai potrivita
dezechilibrelor lor existentiale ( xenofobia este cat se poate de reala iar eradicarea ei pe
termen scurt sau mediu este greu de imaginat). Nationalismul este o consecinta a istoriei
accidentate a relatiilor interetnice, o consecinta a propagandei comuniste dar este si o expresie
directa a deficitului istoric al democratiei din Romania.
In discursul lui Gabriel Andreescu se regasesc multe din idionsincraziile ( repulsie
nemotivata) intelectualilor romani ai tranzitiei: anticomunismul aprioric si nenuantat,
increderea exagerata in rolul civilizator al intelectualului si idealizarea prin contrast a
perioadei interbelice, ca epoca privilegiata a ipostazierii culturale a identitatii romanesti.
Renasterea nationala
Rtcirea n Europa semnaleaz dificultile i paradoxurile aa-zisului discurs integraionist.
Discursul lui Adrian Marino este unul declarat ca fiidn proeuropean si care incearca sa
internalizeze valorile in primul rand politice, dar si culturale ale Europei. Nationalismul
primitiv este respins transant, dar exista si interes pentru afirmarea valorilor autohtone prin
depasirea complexului de inferioritate care creeaza o proasta constiinta fata de ceea ce e
romanesc si sfarseste in idolatrizarea nediscriminaa a orice este european.
Autorul vizeaza un efect social imediat, respectiv difuzarea valorilor europene dinspre
putini, catre cercul mai larg al intelectualilor medii, astfel incat aceste valori sa se poata
concretiza apoi institutii politice si sociale solide. El doreste o sincronizare rapida a Romaniei
cu Occidentul si declara prioritara depasirea complexului se inferioritate al romanilor.
Acesta considera ca eciclopedismul ar trebui sa umplegolurile imense din cultura
romana, pentru a se recupera astfel decalajul fata de cultura occidentala. Insa eciclopedismul
ca functie integratoare a culturii, menita sa o organizeze din perspectiva unor prioritati
nationale, merge intr-o directie profund antiliberala. Iar el ca mod de existenta intelectuala
este asociat culturilor univoce, in care sensurile si valorile se integreaza intr-un sistem
coerent.
Dilema ingineriei nationale proeuropene
Din puntul de vedere al autorului, ar trebui ca programele ideologice
(liberale/democratice/proeuropene/etc) sa renunte la ambitiile lor maximale si sa lase
realitatea nationala sa repsire liber.
In ebrientul stil clasic si Postmodernismul iluminist
n ebrientul stil clasic propune o analiz a crii Omul recent de H.R. Patapievici,
recent aprut la data aceea. Analiza, extrem de aplicat i ilustrat din belug cu citate, pune
n eviden numeroase incoerene precum i, pe alocuri, lipsa de logic.
Postmodernismul romnesc, ultimul capitol al volumului, scaneaz corpul cultural al
naiei n cutarea mitologilor compensatoare. Adevrat studiu de caz este postmodernismul
romnesc. Ca i n capitolul precedent, se analizeaz mai n profunzime o lucrare tematic a
lui Ion Bogdan Lefter, iar diagnosticul e n bun msur asemntor cu cel pus crii lui
Patapievici.
Acestea sunt, de altfel, premisele de la care porneste autorul volumului de fata atat in
analiza eseului lui H.-R. Patapievici, Omul recent (Humanitas, 2001), cat si in cea a cartii lui
Ion Bogdan Lefter, Postmodernismul - istoria unei "batalii" culturale (Editura Paralela 45,
2000). De bun augur mi se pare lipsa de inhibitii, dublata de o evidenta apetenta pentru
polemica de idei, cu care Ciprian Siulea abordeaza textele scrise de doi dintre cei mai frecvent
comentati si contestati scriitori din spatiul cultural autohton. Daca principalul repros pe care i-
l face lui H.-R. Patapievici vizeaza "lipsa completa a nuantelor in tratarea catorva teme,
precum si repetarea lor ca atare, fara nici un efort de a le plasa in coerenta ansamblului", ca si
"saltul neanuntat si nejustificat de la un sens propriu la unul metaforic" care pastiseaza stilul
discursului noician, obiectiile formulate la adresa textelor lui Ion Bogdan Lefter au in vedere
partizanatul ideologic marcat, ca si tendinta de "a inlocui indispensabile analize si argumente
cu repetarea sistematica a unor concluzii ce preced orice cercetare". Siulea respinge
deopotriva confuzia ideologica si optiunea pentru ceea ce el numeste stilul ebrient "in maniera
obscurizant heideggeriana" din paginile Omului recent, cat si "contradictiile flagrante" din
textele consacrate de I.B. Lefter postmodernismului romanesc, generate, in viziunea sa, de
"disponibilitatea de a manipula si mistifica realitatea".
Optiunea lui Ciprian Siulea pentru analiza cartilor semnate de H.-R. Patapievici si Ion
Bogdan Lefter are un caracter vizibil demonstrativ si as spune ca intransigenta critica, precum
si tendinta de a formula sentinte taioase - nu intotdeauna argumentate si nici pe deplin
meritate - la adresa celor doi autori este direct proportionala cu necesitatea delimitarii
transante atat fata de tipul de discurs promovat de Patapievici, cat si fata de cel ilustrat de
Bogdan Lefter. Cu alte cuvinte, scriind si despre "ebrientul stil clasic" marca Patapievici si
despre "postmodernismul iluminist" promovat de Bogdan Lefter, Ciprian Siulea se
autodefineste indirect, afirmandu-si astfel independenta fata de ambele modele.
Predispozitia polemica si spiritul contestatar al acestui discipol tarziu al lui Maiorescu,
comparabile in fond cu negativismul tanarului Eugen Ionescu din perioada redactarii eseurilor
incluse in Nu, sunt evidente si in capitolele consacrate arhitecturii si dramaturgiei din timpul
regimului comunist. Daca in Saivane si piramide Ciprian Siulea intreprinde o succinta
incursiune in universul arhitectural al societatii comuniste, in care dezumanizarea spatiului
public si degradarea progresiva a spatiului privat sunt consecintele palpabile ale
colectivismului, omogenizarii sociale si controlului total, in Comunismul in texte dramatice
autorul pune sub semnul intrebarii valabilitatea estetica a teatrului lui Teodor Mazilu, D.R.
Popescu si Dumitru Solomon, in care identifica, pe drept cuvant, "o masiva frauda estetica,
creatoare de mentalitati si categorii stilistice abisale". Demersul lui Ciprian Siulea este si in
acest caz unul contestatar, cata vreme principala obiectie formulata pe marginea fenomenului
arhitectural si a celui dramatic deopotriva este ca sunt forme lipsite de continut, care ignora
total fondul uman real, tocmai pentru ca sunt simple ilustrari ale unei ideologii ce reduce
complexitatea omenescului la schema. Incomod si, uneori, nedrept, inteligent si prea putin
concesiv, facandu-si din refuzul ideologiei o "religie" proprie, foarte transant si sigur pe sine,
Ciprian Siulea este un intelectual autentic, al carui program intelectual declarat este critica
avatarurilor contemporane ale formelor fara fond