Andrei Pleșu: „Există o tendință globală de

reevaluare, recuperare și reașezare a stângii

într-o «ramă» plauzibilă”
putereaacincea.ro

A treia zi a comunismului?  este titlul unui eseu al lui Andrei Pleșu, inclus în volumul O
idee care ne suceşte minţile,  apărut de curând la Humanitas, după opt ani de la prima
ediție.
La aproape 33 de ani de la căderea comunismului mai suntem, ca societate, cu minţile
sucite de această idee? – este întrebarea cu care am deschis dialogul cu Andrei Pleșu.
Un interviu despre tendința globală „de reevaluare, recuperare și reașezare a stângii
într-o «ramă» plauzibilă” și despre pericolul ca ideologia comunistă să reapară la un
moment dat, cosmetizată şi revigorată, în ţări care s-au eliberat de ea sau în altele care
nu au trăit-o. Despre corectitudinea politică, a cărei bază are același profil cu ideologia
stângistă. Despre cauzele mult prea lungii noastre convalescenţe post-comuniste și
despre deziluziile cauzate de modul în care ne-am administrat libertatea câştigată în
decembrie 1989. Despre revenirea pe scena politică a ultranaționaliștilor extremiști,
despre manipularea credinţei în cheie naţionalistă. Despre antidotul pe care îl avem, ca
societate, împotriva acestor derapaje antidemocratice.
 

„Până nu se va face o reunificare a memoriei europene, tratând cu egală exigență comunismul și fascismul,
Europa va avea dificultăți”

CV Andrei Pleşu
Andrei Pleşu s-a născut în 23 august 1948, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Arte
Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la
Universitatea din Bucureşti, cu teza „Sentimentul naturii în cultura europeană”.
Lector universitar (1980-1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat
cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.
Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din
Bucureşti (1991-1997).
Ministru al Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991) și al Afacerilor Externe (29
decembrie 1997 – 22 decembrie 1999).
Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche),
fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector al Colegiului Noua Europă (1994-
2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de
Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg
im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres,
Grand Officier de la Légion d’Honneur.
Scrieri: Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a
sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco
Guardi, Meridiane, 1981; Ochiul şi lucrurile, Meridiane, 1986; Minima moralia. Elemente
pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză,
germană, suedeză, maghiară, slovacă); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 (trad.:
germană, maghiară); Limba păsărilor, Humanitas, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei,
Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York,
2001; Despre îngeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză,
polonă); Obscenitatea publică, Humanitas, 2004; Comèdii la Porţile Orientului, Humanitas,
2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stări, zile,
Humanitas, 2010; Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011; Faţă către faţă,
Humanitas, 2011; Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012; O idee care
ne sucește mințile (Humanitas, 2014, 2022) – volum semnat alături de Gabriel Liiceanu și
Horia Roman Patapievici, Din vorbă-nvorbă. Dialoguri de duminică (în colaborare cu
Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); Nelinişti vechi şi noi(Humanitas, 2016), Despre inimă
şi alte eseuri (Humanitas, 2017), Pe mâna cui suntem?  (Humanitas, 2018), Despre destin.
Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor,  în colaborare cu
Gabriel Liiceanu (Humanitas, 2020),  numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi
străine.
Sursă CV:  Editura Humanitas
Domnule Pleşu, O idee care ne suceşte minţile – volum la care contribuiţi, alături de
Gabriel Liiceanu şi Horia Roman Patapievici, cu un eseu, A treia zi a comunismului? – a
apărut, zilele acestea, într-o nouă editare, la Humanitas. La aproape 33 de ani de la
căderea comunismului mai suntem, ca societate, cu minţile sucite de această idee?
După părerea mea, da, și nu numai la noi. Există o tendință, aș îndrăzni să spun globală,
de reevaluare, recuperare și reașezare a stângii într-o „ramă” plauzibilă, cu retorică
egalitaristă, populistă, grijulie, eficientă… Avem dovezi și în preajma noastră. E limpede
că există încă, pe piața românească, o nostalgie declarată pompos pe tema „era mai bine
înainte”. Mai zilele trecute am văzut cu toții un documentar la Televiziunea Națională,
care recupera „nuanțat” portretul vechii Securități, iar când pe un site a apărut o reacție
contrariată față de această „inițiativă”, ea a fost imediat amendată chiar de reprezentanți
ai CNSAS-ului, ceea ce e destul de straniu… Mai am o stupoare: la televiziune se dau în
permanență filme românești din anii, ’60, ’70, ’80, dintre care multe sunt filme de
propagandă. De pildă, am văzut de curând un film în care era vorba despre
momentul euforic al colectivizării. Mi se poate spune: „Da, dar e vorba de mari regizori,
de mari actori pe care îi revedem cu plăcere”. De acord! Dar atunci ne putem imagina și
niște filme în care apar naziști cumsecade, în care apar situații retușate din vremurile cu
pricina, cu o dimensiune eroic-acceptabilă? Și mai sunt și alte motive. De pildă, cercul
vicios al ideologiilor. Dacă se accentuează extrema dreaptă, există o alunecare
simetrică spre  stângism.
Succes are și ideea potrivit căreia „comunismul e bun în principiu, dar a fost prost
aplicat”. Suntem încă, inevitabil, contemporani cu oameni care au trăit direct și angajat
sub comunism. Unii au fost și au rămas atașați ideologiei comuniste, resimțită ca un
episod romantic al tinereții lor, alții au fost și s-au detașat, au înțeles că au fost prost
situați și înțeleg acum să ia distanță, alții au fost „părtași”, dar nu recunosc, ca să nu-și
strice portretul.
În orice caz, peisajul este complex și, cum a spus Bronislaw Geremek – fost ministru de
Externe al Poloniei, disident comunist, o personalitate a vieții publice poloneze și
europene –, până nu se va face o reunificare a memoriei europene, tratând cu egală
exigență comunismul și fascismul, Europa va avea dificultăți. Cu atât mai mult cu cât
generația mea, care a trăit lucrurile direct, dispare și, încet, încet, va apărea un fel de vid
roz, din care se va putea reconstrui orice.
 
A treia zi a comunismului? –  titlul eseului dumneavoastră şi, totodată, al unei conferinţe
pe care aţi susţinut-o la Şcoala de Vară de la Sighet, în 2007, porneşte, spuneţi, de la
volumul omonim – din construcţia căruia lipseşte însă interogaţia – al unui antropolog
comunist francez, Emmanuel Terray. În anii ’60, acesta se declara convins că, aşa cum
Iisus a înviat a treia zi după ce a fost înmormântat, aşa va reînvia, într-o zi, şi
comunismul. Nu este o blasfemie în această alăturare de termeni, pe de o parte
Învierea lui Iisus, iar de pe alta, această doctrină generatoare a unui totalitarism
criminal, care a ucis milioane de oameni?
Cu siguranță, este un abuz și o frivolitate stingheritoare să faci comparații de tipul
acesta. Pe Emmanuel Terray l-am întâlnit în 1992, la Berlin, la un institut de studii
avansate, unde eram, ca și el, cercetător invitat. Fiind un om în vârstă deja, era
consecvent cu trecutul lui: fost membru de partid comunist francez, legat de stânga
franceză care a fost și este, din păcate, încă extrem de prezentă și activă. Am citat, cu
alte ocazii, pagini din Aragon, din Éluard, din Sartre în care se spun lucruri halucinante.
Terray era încă, în anii 90, prizonierul acestei mentalități și îmi aduc aminte că în
dezbaterile cu el – private, nu publice – am avut norocul să-l am alături pe Mario Varga
Llosa care era, de asemenea, exasperat de acest tip de mentalitate. Dar când ai de-a face
cu cineva care nu e uimit să audă pe Sartre spunând „anticomuniștii nu trebuie doar
arestați, ci trebuie pur și simplu împușcați, că altfel vor fi eficienți” amuțești!  Cu o frază
ca  asta, oricine,  în mod normal, se compromite și ideologic, și moralmente, și
omenește.
Aș mai adăuga ceva: a apărut și în românește o carte a lui George Steiner, un admirabil
gânditor modern, care se cheamă Nostalgia după absolut. El observă că pe fondul
secularizării, al unei anumite diminuări a credinței în lume, pe fondul unei fisurări
instituționale a religiei a apărut o nevoie de a înlocui ceea ce se estompa, printr-un nou
tip de  „religie”. Până și ateismul a putut fi analizat ca o nouă formă de religie: e tot atât
de radical și de suficient, cum e, uneori, religia în formele ei degradate. George Steiner
arată că și marxismul, și psihanaliza, și antropologia structurală a lui Lévi-Strauss s-au
impus pe scena culturală publică a vremii cu un fel de nimb de nouă religie, iar a te
distanța de ele echivala cu o erezie, cu o formă inadmisibilă de refuz al unui absolut
ideologic și teoretic. Pentru Freud, de pildă, Jung – urmașul lui, care s-a delimitat de el –
nu era pur și simplu un teoretician care avea o altă părere decât el, ci era un eretic, cineva
care a trădat „religia”. George Steiner adăuga, de altfel, că, de obicei, când două tabere se
contrazic, ele sfârșesc prin a semăna foarte mult una cu alta. Asta explică și această
tendință de a asuma o dimensiune religioasă, chiar și fără să apară cuvântul în sine,
pentru orice opinie, pentru orice ideologie care vrea să devină totală și totalitară.
 

„Comunismul e mai periculos, pentru că e «ambalat» uman, generos, nobil”

Rămânând la „predicția” lui Terray… La peste trei decenii de la prăbuşirea

comunismului în Europa de Est există indicii care anunţă că va putea exista o „a treia zi
a comunismului”, că această ideologie ar putea reapărea la un moment dat, poate
cosmetizată şi revigorată, în ţări care s-au eliberat de ea sau în altele, cu democraţie
consolidată, care nu au trăit-o? Pentru că, în opinia unora – cum spuneați –,
comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată.
Da, și  există încă în forme pe care nu le putem anticipa cu precizie, chiar dacă avem
elemente care să ne pună pe gânduri. Să luăm, de pildă, ce se întâmplă chiar acum, în
jurul nostru: Rusia lui Putin arată că e posibil, încă, un sistem în care decizia dictatorului
și mobilizarea populară pot funcționa exact ca în vremurile cele mai rele ale dictaturii
comuniste. Mai este ceva: comunismul nu a fost niciodată, până acum, condamnat
oficial, cum a fost, pe bună dreptate, fascismul. Când s-a încercat o acțiune de acest gen
în interiorul Uniunii Europene, inițiativa a eșuat.
La finalul unei conferințe pe care a ținut-o la București, l-am întrebat pe Tony Judt – un
mare gânditor, istoric, un intelectual public de anvergură din SUA, pe care l-am avut
invitat la Colegiul Noua Europă – cum judecă faptul că, atunci când cineva compară
nazismul cu comunismul, este socotit ca fiind nedrept, pe motiv că nu se pot pune în
balanță aceste două excese pentru că unul e foarte rău, iar celălalt nu e chiar așa. Tony
Judt a răspuns memorabil: „Între aceste două ideologii, cea mai rea, adică cea mai
coerentă cu domeniul răului în sens absolut, este fascismul, dar cea mai periculoasă este
comunismul, pentru că încă are aerul că buna lui intenție este nediscriminatorie,
incomparabil superioară relei intenții de fond a nazismului”. Comunismul e mai periculos,
pentru că e „ambalat” uman, generos, nobil.

„Corectitudinea politică devine o variantă de camuflaj grațios, dar radical, al unui stângism mereu la modă”

Este o formă de stângism comunist corectitudinea politică – sau ceea ce unele voci
numesc post-corectitudine politică – în cazul căreia „lupta de gen și cea de rasă sunt pe
cale de a înlocui lupta de clasă”, cum atrage atenţia, de exemplu, Pascal Bruckner în
eseul Un vinovat aproape perfect?
Da, cu siguranță. Din punctul meu de vedere, baza corectitudinii politice are același profil
cu ideologia stângistă: decizia de a valorifica complexele de inferioritate ale unei
comunități, ale unui om, recurgând la un complex de superioritate morală, respectiv
dorința de a atenua opinia sau comportamentul cuiva în funcție de un cod declarat din
principiu ca fiind de altă anvergură, de altă legitimitate. Ai voie, în numele acestui
principiu care pare să protejeze pe cei slabi, pe cei săraci, pe cei mulți, ai voie, deci, să
rescrii istoria, să dărâmi statui, să interzici monumente culturale, să nu vrei să se mai
cânte Aida, pentru că acolo există un cor al sclavilor, să camuflezi lingvistic situații
banale.
Din punctul acesta de vedere, și în educație se întâmplă niște lucruri stranii. Eu sunt
exasperat când văd, de pildă, ce succes are în regândirea unei reforme educaționale așa-
numitul „model finlandez”: copiii trebuie să nu mai vină la școală ca la o corvoadă
constrângătoare, trebuie să vină ca la joacă, binedispuși, destinși, fără rigorile
competitivității, fără să fie puși, într-un fel sau altul în situații de crispare și de inconfort.
Când aud asta, îmi vine să spun: dacă la școală trebuie să vină ca la joacă, atunci când
vor să se joace unde se duc? Totuși, trebuie să înveți, între altele, încă din copilărie, și că
există obligativitate, disciplină, angajare către un ideal, nu că tot timpul ești în situația să
te distrezi. Cu acest fundament ideologic, cred, ne putem aștepta la o evoluție de tipul
acesta; corectitudinea politică devine o variantă de camuflaj grațios, dar radical, al unui
stângism mereu la modă…
 
„Libertatea este, prin definiție, o virtute complicată”

Trei decenii de convalescenţă post-comunistă reprezintă o perioadă prea lungă –

puteam face ceva pentru scurtarea ei – sau este previzibilă după aproape 50 de ani în
care am fost bolnavi, măcinaţi de comunism?
Comunismul, la noi, a fost diferit de cel din celelalte state. În majoritatea celorlalte țări
comuniste au existat, încă înainte de căderea regimului, mișcări de opoziție
în interiorul partidului – și în Polonia, și în Ungaria, și în Cehia. La noi acest lucru a fost
absent. Noi nu am avut un episod pre-simțitor, pregătitor, al schimbării. Stăteam pe un
peron, așteptând un tren, dar nefăcând nimic, iar când a venit trenul, nu știam încotro
vrem să-l luăm. E un specific autohton pe care nu îl putem evita. Asta explică și evoluția
de după 1989.  În timp ce celelalte țări au făcut progrese concrete și decisive, la noi
ezitările, tatonările, confuziile s-au prelungit la nesfârșit.
Este dezamăgitoare această lentoare a evoluției și, din păcate, mi se pare, oarecum
specifică. Așa cum am mai spus, în alte țări foste comuniste lucrurile nu sunt așa. Acolo
au adoptat o evoluție mai concentrată, mai bine țintită și mai rapidă. Nici contextul
planetar stângist, de care vorbeam, nu ne ajută, nici degradările extremiste ale dreptei nu
ne ajută – că există și astea și se pot invoca drept contraargumente la orice efort de
recalibrare. Mă gândesc și că la instalarea și funcționarea prelungă a comunismului a
contribuit într-un sens nu neapărat voluntar, dar eficient, o anumită „complicitate” a
Vestului. Mă amărăsc, de pildă, unele imagini cu Angela Merkel – pe care, de altfel, am
admirat-o – alături de Putin, imagini de o drăgălășenie incredibilă, în care sunt zâmbitori
amândoi, având aerul unor vechi prieteni care vorbesc (la propriu, de altfel) aceeași
limbă, care sunt pe același podium dintotdeauna… Ne amintim și de imaginile cu
Ceaușescu plimbat în caleașcă de regina Angliei, și de primirea lui în SUA, când Jimmy
Carter i-a ținut un discurs aproape omagial. Aceste „bune maniere” ale Vestului au
contribuit și, după părerea mea, contribuie încă la o anumită supraviețuire a unor tipuri de
a face politică în cheie comunistă.
 
Aveţi deziluzii legate de modul în care, ca societate, ne-am administrat libertatea
câştigată în decembrie 1989?
Sigur că da. Libertatea este, prin definiție, o virtute complicată. Încă din Vechiul
Testament. Libertatea ți se dă ca un dar, însă tu trebuie să decizi cum te folosești de
acest dar și, de multe ori, te folosești prost. Proasta administrare a libertății este un
fenomen care ține aproape de structura ei. Nu numai în Est, ci și în Vest. Eu, când am
văzut fenomenul Brexit, mi-am spus: iată modul occidental de a folosi bezmetic
libertatea, nevoia de autonomie, relativizarea politicilor comunitare.
La noi, libertatea presei a încurajat, de pildă, o anumită formă de  derapaj: există o
explozie de vești proaste, care afectează gândirea comunitară, sau de vești picante, care
o țin ocupată de pomană. Avem, în presa cotidiană, mari eroi, absolut nesemnificativi,
prezentați în detalii ce țin de viața lor privată, de pitorescul unei împrejurări în care ei s-au
manifestat bezmetic. Libertatea de opinie a ajuns și ea să fie inevitabil riscantă pentru că
ne-am învățat – aici intervine, din nou, corectitudinea politică – să ezităm să amendăm
eroarea, derapajul, bătaia de câmpi. Iar internetul, Facebook-ul și tot ce înseamnă
mijloacele de comunicare de acest tip au lărgit spectrul comentariilor la un nivel în care
aproape nu mai există limite, reguli, măsură. Oricine poate face publice la nivel național –
și mai mult decât atât – bezmeticii private. Orice ins care altădată își spunea părerile
doar la cârciumă, între prieteni, acum și le spune pe internet, cu o riscantă latență de
infectare a mediului care participă la acest spectacol. Din punctul meu de vedere, și aici
„libertatea” și „generozitatea” comunicării sunt pline de derapaje și de riscuri.

„Excesul naționalist apare la oameni care trăiesc fără să-și dea seama o criză de identitate”

După o perioadă în care au lipsit din Parlamentul României, iată că ultranaţionaliştii,

extremiştii – de data asta nu din PRM, ci din AUR şi Partidul Neamul Românesc –, au
ajuns din nou pe scena politică. V-a luat prin surprindere această revenire sau, privind
la scena politică a ultimilor ani – un tablou având în fundal tulburările sociale
internaţionale şi o recrudescenţă a extremismului în mai multe ţări în care lumea dă
semne că nu se mai simte confortabil în democraţie –, era o situaţie previzibilă,
iminentă?
Din păcate, cred că era previzibilă. În România nu e prima dată când o anumită retorică
„patriotică”, naționalistă are succes. Am făcut cândva o selecție de texte ale marilor
români care erau și ei exasperați, în epoca lor, de discursuri de acest tip. Sunt pagini
formidabile împotriva acestui tip de discurs la Eminescu, la Caragiale, la Octavian Goga –
care numai de nepatriotism nu poate fi acuzat –, la Titu Maiorescu (care spunea „este un
viciu grav ca între adevăr și națiune să alegi întotdeauna națiunea”). Adevărul nu trebuie
niciodată scos din funcțiune. Au mai existat deci astfel de alunecări și nu mă mir de
reapariția lor.
 
Pe aceşti politicieni ai noului val populist, extremist îi vedem făcând paradă ipocrită de
patriotism, înfăşurându-se în tricolor ori strigându-şi „iubirea de neam şi ţară”, pe care
o pun în antiteză cu „trădarea de neam şi ţară” de care îi acuză pe politicienii pro-
occidentali – iată, lozinci demne de anii ’50… Ce înseamnă patriotismul?
A fi patriot este, în opinia mea, un lucru firesc și legitim. Dar nu înseamnă decât că te-ai 
născut într-un anumit loc pe care nu l-ai ales. Sloganul „Mândru că sunt român” este
delirant: e ca și cum, înainte să te naști, ai avut o hartă în față și ai pus degetul pe locul
unde vrei să ieși în lume, sau ca și cum ai fost pus în țara ta pe bază de merit. Pe de altă
parte, odată ajuns în acest punct, ești dator să te străduiești să nu-l faci de râs, să
onorezi acest „amplasament” și să slujești cu decență, cu hărnicie și cu bunăcuviință
locul de care aparții.
Patriotismul în sens rău nu se leagă cu aceste concepte. Cred că excesul naționalist
apare la oameni care trăiesc fără să-și dea seama o criză de identitate, o inconfortabilă
paloare a  portretului propriu, iar atunci, ca să se salveze, pentru că pe lângă criza de
identitate, au și un mare orgoliu, încearcă să se identifice emfatic cu duhul strămoșilor, al
locului și așa mai departe. „N-oi fi eu  mare brânză, dar, ca român, sunt rudă cu Ștefan cel
Mare și cu Nadia Comăneci”. Deci, lipsa de identitate reală, combinată cu orgoliul de a fi
pe piață, dă naștere unui discurs care nu are nicio acoperire, care nu aduce niciun
beneficiu nimănui și care demobilizează de fapt, fiindcă naționalismul e o doctrină care
aproape că nu te obligă, ca individ, la nimic.
 

„A pune accentul pe meritul național când e vorba de credință este o retorică fără nimic în comun cu
creștinismul”

Tot aceşti politicieni la care am făcut referire manipulează credinţa în cheie naţionalistă
anti-occidentală. Cum vă explicaţi faptul că, deşi Biserica Ortodoxă Română s-a
delimitat în mod inechivoc de AUR şi de mesajele acestui partid, sunt preoţi şi monahi
ortodocşi care rezonează cu această doctrină, care sunt adepţi ai filetismului, deşi este
o erezie în viziunea Bisericii Ortodoxe?
Din păcate, așa stau lucrurile și din cauza asta consider că accentul naționalist pus
asupra credinței este pur și simplu eretic. E drept că Biblia vorbește despre „îngerii
națiunilor”, că, deci, fiecare națiune are îngerii săi protectori. Dar după întruparea lui Iisus
rolul lor devine secund, pentru că Iisus e un principiu de universalitate, privește
comunitatea umană globală, nu câte un județ. Și, în raport cu Iisus, „îngerii națiunilor” nu
mai au același rol de jucat, același tip de prestigiu pe care îl aveau. A vorbi despre o
credință care, prin definiție, trebuie să fie înțeleasă ca universală, a vorbi despre ea ca
fiind „gloria” unui teritoriu limitat, a unei comunități „alese” este o erezie inadmisibilă.
Cum spunea Petre Țuțea: „Să ne înțelegem, totuși: Iisus nu s-a născut la Focșani”. Prin
urmare, a pune accentul pe meritul național când e vorba de credință, este o retorică fără
nimic în comun cu religia, cu credința și mai ales cu creștinismul. Creștinismul este un
principiu de universalitate și, o dată devenit creștin, ești pe același plan cu toți creștinii
din lume, indiferent unde sunt ei plasați. Și dacă „mândria de sine” individuală e
condamnată de teologia morală ca „slavă deșartă”, mândria etnică ilustrează în egală
măsură același păcat…
 

„Incompetența, fisurile sistemului educațional, precaritatea instituțională sunt bubele de care ar trebui să ne
vindecăm”

Cei care nu am „obosit” de democraţie avem la îndemână, ca societate, un antidot

împotriva acestor derapaje ce ameninţă să împingă ţara într-un hău? Un antidot în afara
şi înaintea votului, unde este posibil să avem surprize la alegerile din 2024.
Derapajele despre care vorbiți nu se pot corecta de azi pe mâine. Reașezarea în
normalitate nu poate avea loc fără o anumită armătură instituțională eficientă, activă și
convingătoare. Aș pune accentul pe educație, în primul rând, Din cauza asta o reformă a
învățământului este decisivă, e foarte important ca încă de la vârsta școlarității copiii să
afle tot ce trebuie să știe despre comunism, despre naționalism, despre ceea ce s-a
întâmplat înainte de 1989 și ce riscă să se întâmple repetând greșelile trecutului. Deci
procesul de educație trebuie să fie nu doar unul de informare, ci unul de formare, de
pregătire pentru o anumită corectitudine cetățenească. De asemenea, fără instituții
coerente, eficiente, riguroase, conduse de oameni competenți nu putem spera la
îmbunătățiri și din cauza asta riscăm mereu ca alegerile să aducă pe scenă indivizi a
căror performanță personală este minimală, dacă nu chiar derapantă, și care ajung să fie
instanțe hotărâtoare în probleme esențiale ale țării. Incompetența, fisurile sistemului
educațional, precaritatea instituțională sunt bubele de care ar trebui să ne vindecăm și
care ar trebui să ne preocupe. Dacă masa alegătorilor nu realizează asta și are alte
criterii de selecție, e un lucru greu de modificat în sine. Ar trebui ca și presa, dar și figurile
convingătoare de pe scena publică să apese mai mult, să pună un accent mai viguros
asupra acestor probleme.
 
Citiți și: 
 Andrei Pleşu: „Emoțiile negative, derapajele depresive, sentimentul crizei pot
avea un sens”
 Andrei Pleșu: „Credința este o formă de confruntare existenţială, dramatică cu
instanţa supremă”
 Andrei Pleşu: „Dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai nemulţumirii
mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”