dilemaveche.

ro

„Depresiile“ divine - Dilema veche

6 - 7 minutes

Ca toate întîlnirile proaste, întîlnirea cu depresia poate avea surprinzătoare beneficii. A

înțelege asta e, deja, un început de „depresurizare“… În cazul meu, cîteva pasaje biblice au
funcționat, în chip neașteptat, ca „agent“ detoxifiant, ca prilej de transfer al dezordinii proprii
înspre o „dezordine“ transcendentă, semnificativă, edificatoare, liberă de limitele omenescului
privat. Mi-am amintit de o vorbă a lui Leszek Kolakowski apropo de fericire. Cînd luăm
cunoștință de drama interioară a lui Dumnezeu dinaintea „căderii“ creației Sale, de nevoia Lui
de a-și sacrifica Fiul, pentru a „repara“ ce se mai poate repara, cînd înțelegem, așadar, că
Dumnezeu însuși poate fi nefericit, cum mai putem avea pretenția ca noi, simple creaturi, să
fim fericiți? Ei bine, gîndul acesta se poate aplica și în cazul depresiei. Există, cum o să arăt,
la nivel suprem, o experiență de natură „cosmică“ a depresiei. Nu e de mirare, deci, că
depresia se regăsește și în viața noastră. Dacă Dumnezeu poate cunoaște depresia, cum de
putem pretinde ca, la nivelul nostru, să fim scutiți de o asemenea experiență? Comuniunea
întru depresie e, în fond, un chip posibil al comuniunii. Un chip preferabil rupturii de
comunicare, preferabil disimetriei dintre pămînt și cer, preferabil unei fracturi radicale între
imediat și transcendență. Sînt depresiv, deci am o șansă neașteptată de a mă apropia (altfel) de
Instanța Supremă…
Dar care sînt textele sacre la care mă refer cînd vorbesc de „depresia“ divină? Le știm cu toții,
chiar dacă n-am reflectat, poate, îndeajuns asupra lor. Iată: creația lumii nu era de prea multă
vreme încheiată, cînd Creatorul devine „melancolic“: Geneza, 6, 6: „I-a părut rău și s a căit
Dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt“; Idem, 6, 7: „Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa
pămîntului pe omul pe care l-am făcut! De la om pînă la dobitoc şi de la tîrîtoare pînă la
păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut“. Sau 6, 12: „Şi a căutat
Domnul Dumnezeu spre pămînt şi iată era stricat…“ Nu e uimitor? Dumnezeu Cel
Atoateștiutor, Cel Atotputernic decide, în deplina Sa libertate, să facă lumea. După fiecare
etapă a facerii, constată că totul „e bine“, e reușit. Dar, la sfîrșit, își contemplă isprava ca pe o
nereușită! „Îi pare rău“ că a încercat! Ca un pictor care, contemplîndu-și pînza abia uscată,
și ar spune: „Nu mi-a ieșit!“ Iar Dumnezeu Tatăl nu e nemulțumit doar de omul păcătos
(alcătuit totuși „după chipul și asemănarea Sa“), ci și de restul („produs“ în zilele 5 și 6 ale
Facerii): „toate făpturile“: păsările, animalele, fiarele, tîrîtoarele etc. (Cf. Geneza, 7, 4, 20-23).
Rezultatul: după „facere“, urmează „desfacerea“: Potopul. Nu scapă decît Noe, familia sa și
perechile de viețuitoare păstrate pentru prăsilă, în ideea unui eventual reînceput. Urmează un
pasaj încă și mai tulburător: chiar și animalele supraviețuitoare au o soartă ciudată. Unele
dintre ele, „cele curate“ (!), sînt jertfite prin foc Domnului întru îmblînzirea Lui (Geneza, 8,
20). Iar Domnul, simțind „mireasmă bună“ (Idem, 8, 21), decide să facă un legămînt al
împăcării (Idem, 8, 21, 9, 11, 15). Nu va mai fi „blestem“ asupra pămîntului, nu va mai fi
„pustiire“, nu va mai fi „pierzare a toată făptura“. Una peste alta, Dumnezeu pare să regrete
radicalitatea pedepsei și se angajează, dinaintea supraviețuitorilor, să nu mai reacționeze
distructiv față de relele (iertate) propriei Sale creații. În definitiv, pînă și omul – spune textul –
s-a dovedit înclinat spre rău „din tinerețile“ lui, adică din cauza vîrstei lui necoapte! Așadar
Creatorul a trecut, într-un interval scurt de timp, prin toate stările: satisfacție („toate erau
bune“), dezamăgire, reacție devastatoare, regret, iertare. Cu acest model în față, avem poate și
noi o anumită acoperire să facem experiența ofensivei încrezătoare, urmată de tristețea
nereușitei, de furia destructurării (de sine și de lume), de amendarea furiei, de căință, de
reconciliere și iertare. Acesta este, cred, scenariul „normal“ al crizei depresive. Nu putem arde
etapele, nu putem evita alternanța euforiei cu întunecarea, a speranței cu disperarea. Dar
finalul trebuie să fie unul al împăcării, al căderii la învoială cu pierderea și regăsirea de sine,
cu relele și îndreptățirile lumii din jur.
Lucrurile se reiau însă, în mod straniu, în Noul Testament. Dumnezeu Tatăl și Fiul Său („Eli,
Eli, Lama Sabactani!“) au din nou motive de exasperare. Pămîntul mustește de păcătoși.
Neascultarea, preacurvia, sodomia, înșelătoria, uciderea și atîtea alte derapaje toxice cer
măsuri extreme. „Legămîntul“ străvechi a fost călcat. Pedeapsa se impune din nou, ca o
corecție legitimă, ca o „soluție“ purificatoare. Dar la utilizarea Potopului, a unei devastatoare
revărsări de ape, s-a renunțat încă din capitolele Genezei. Prinde contur, prin urmare, o altă
variantă: focul. Răzvrătiții, nevolnicii, cei incapabili de evlavie, de iubirea aproapelui, de
mărinimie, de pocăință, vor arde veșnic pe rugul Iadului. „…Acolo va fi plîngerea și
scrîșnirea dinților“ – ne asigură Sf. Apostol Pavel (8, 18). Dincolo de analiza „de specialitate“
a problemei, rămîne totuși de asumat dimensiunea „năpraznică“ a condamnării supreme. O
ființă finită prin definiție (cu toate neputințele și derapajele ei) e „educată“ nemilos printr-o
tortură infinită. Dar cine știe? Poate că, la Judecata din Urmă, Dumnezeu va regreta, ca și
după Potop, asprimea actului Său de Justiție. Poate va urma un nou legămînt. Dar oricum, în
tristețe și nemulțumire, în mînie și căință, în iertare și în perspectiva mereu vie a unui nou
început, Dumnezeu ne însoțește, ne împărtășește mereu trăirile și tatonările, speranța și
incertitudinea. Restul e birocrație teologică, apologetică funcționărească, instalare comodă în
postura oficiantului care are în buzunar maldăre întregi de „locuri rezervate“ în Rai…