Advent sau Postul Crăciunului

Societatea lui Isus Romania

În Biserica Romano-Catolică a început duminică, pe 3 decembrie, Sărbătoarea
Sfântului Francisc Xaveriu, timpul Adventului sau, cum i se mai spune, Postul
Crăciunului. Ne-am putea întreba de ce tot repetăm, ciclic, aceleași sărbători. La ce
bun să tot povestim aceleași povești sau să revizităm aceleași mistere? La ce bun să
ne amintim lucruri pe care nu le-am cunoscut vreodată?

Mircea Eliade, scriind despre timpul sacru și timpul profan, îl concepea pe acesta
din urmă ca fiind mereu pândit de haos, de  haosul de dinaintea Creației în care
trebuia pusă ordine. Timpul profan, așa cum se scurge el, are în sine această forță a
neorânduielii, a dezordinii, a pierderii sensului. Timpul sacru vine să pună ordine
în timpul profan. Sau, mai puțin teoretic spus: câți dintre noi nu fac experiența
faptului că viața noastră se transformă, de la un moment dat, într-un tăvălug care,
prinzându-ne în vârtejul activităților, preocupărilor, grijilor, nevoilor, datoriilor,
rolurilor de îndeplinit, proiecțiilor, viselor, etc. pare să ne risipească, să ne erodeze
și să ne înghită? Câți oameni nu sunt, până la urmă, înghițiți de multitudinea de
lucruri de făcut, uitând că mai au și de trăit? Câți nu sunt doborâți de tristețe, de
lipsa de perspective, de senzația de risipire fără remediu? Și întrebările ar putea
continua… Ei bine, timpul sacru vine să aducă ordine, sens, perspectivă și lumină,
vine să ne întărească ființa.

Dacă cele aproape patru săptămâni ale Adventului reprezintă, ceea ce tradiția
considera a fi cei patru mii de ani de întuneric de dinaintea venirii lui Isus Cristos,
atunci el se prezintă ca un timp ce face lumină în viața omului; altfel spus, îl ajută
să-și redescopere sau redefinească sensul trudei și al odihnei într-un orizont al
infinitului; pune repere în haos, oprește taifunul. Ruga lui Blaga: „Oprește,
Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!” este ascultată prin prezența
instituirii de timp sacru.

Ce tip de lumină și ordine aduce Adventul? În primul rând, e un timp în care

suntem chemați să cultivăm speranța. Poporul evreu a așteptat și așteaptă un
Mântuitor. Noi credem că așteptarea s-a încheiat, istoric vorbind, odată cu nașterea
lui Isus. Capacitatea de așteptare a Patriarhilor, a Profeților, a poporului de rând,
este pentru noi un model de speranță. Capacitatea multor oameni de a-l vedea pe
Isus viu și activ în lumea noastră este o invitație la speranță concretă. Iar speranța
creștină nu înseamnă satisfacerea unei nevoi, ci deschiderea spiritului către Ființa
fără de Început și fără de Sfârșit: Tatăl nostru. Prima lumină ce poate fi cultivată
este aceea a speranței ce risipește gri-ul gândurilor, al fețelor, al comportamentelor,
al hainelor noastre interioare și exterioare lipsite de culoare și bântuite de întuneric.

Ca ce fel de ordine ni se propune acest timp? Ordinea omului care are un sens, un
țel, ce merge dincolo de conjuncturi. Ordinea omului care caută un cadou potrivit,
original, care să-l îmbucure pe prietenul drag, ce ne-a lipsit atâtea luni sau ani, și
care și-a riscat viața să ne salveze. Cât am umbla, oare, și cum ne-ar încălzi sufletul
căutarea unui dar pentru un prieten care ne-a dăruit un rinichi, un ochi, sânge sau o
bucată de suflet ca noi să fim fericiți? De Crăciun se naște Isus. Nu ne-a dăruit nici
rinichi, nici ochi, nici sânge de transfuzie. A făcut cea mai mare transfuzie posibilă
în istoria omenirii: transfuzie de suflet, de suflare de viață, transfuzie de speranță,
de spargerea cojii strâmte a imanenței, a cerculețului de hamsteri încorsetați în
timp și în vremuri. E o ordine de inimă, de suflet, de recunoștință, de, hai s-o zicem
fără a fi nici penibili, nici patetici, o ordine de dragoste. Dragostea nu obosește să
facă astfel de lucruri și ne ordonează întreaga ființă, cu toată energia ei, unificând-
o. Făcând-o fericită să se zbată. Ordinea omului care simte că poate da iubire și
asta îl face fericit…

Și, ce fac îndrăgostiții? Povestesc despre cei dragi. Într-o lume care vinde mituri
contrafăcute și pătate de inconsecvență și nedefinit, suntem chemați să repovestim
povestea unui Prunc, a Mamei sale curajoase și a tatălui său adoptiv, dar nu mai
puțin gata să-și riște statut social, nume bun și comoditate. Iar dacă nu povestim
noi, nu vor povesti copiii Mamonei, care l-au scos pe Prunc din orizontul
cumpărăturilor și al publicității închinate lui Flămânzilă-Setilă-Narcis-Crăciunarul,
ce nu vede altceva decât cârnați, șuncă, caltaboși și tot ce fratele porc ne mai poate
da, udate cât se poate de abundent de ceea ce îl făcea să saliveze pe personajul lui
Creangă. De nu vom povesti noi, vor ajunge să povestească pietrele! Să le
povestim pruncilor și adulților poveștile sfinte, sfinte alternative la prințese
războinice și humanoizi robotici cu superputeri. Superputerea Divinului Prunc este
Dragostea.

Ce este Adventul? Timp pentru sens, ordine, lumină, speranță și dragoste, așa cum
e ea când e curată: fără reținere și fără calcul.

Pr. Iulian Budău SJ