Efemer și etern

Trec toate-n marea pribegie

Cuprins
Ca norii toamna călători...
Și încercări și bucurie,
Trec ca și-ai dimineții zori.

Trec toate în vremelnicie 3 Editorial

Și lumea cu ale ei comori Statutul femeii creștine – Editorii
Și anii plini de bogăție,
Și zilele cu vânt și nori.

Trec trilurile primăverii

Și trece verdele de mai.
4 Închinători în duh şi în adevăr

Trec ploi, furtuni, zefirul verii Cel ce închide și nimeni nu va deschide –

Cu zbor de fluturași pe plai. Simion Buzduga

Trec feciorelnice clipite

De vis, iubire și fior,
Promisiuni și legăminte
6 Doctrine biblice

Când vine timpul pentru zbor. Imagini apocaliptice - Persecuția sfinților –

Iosif Anca
Trec nume, glorii, trec poziții,
Trec vieți de har sau compromis
Rămâne-o Carte: Cartea Vieții,- 10 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm
Ai numele în ea înscris? Scrisoarea a L-a – Zaharia Bica
Trec oamenii și trec sisteme,
Trec ca și apele în mori;
Cad fruzele de vânt și vreme,
Dar nu eternele valori. 12 Statutul moral și spiritual al ceștinului

Speculum regis - Scrisoarea a II-a - Despre

De ce te bizui pe talente? remediul ciumei spirituale – Fănel Șuteu
Trec ca și umbrele-n apus...
Rămân doar sfintele momente
Din proslăvirea lui Isus.
14 Experiențe

Va trece Terra, cât și cerul De la ateism la credința în Dumnezeu – D.O.

Și slava lumii ca un vis....
Rămâne fapta, caracterul,
Copii smulși din foc și abis.

Când limbile și cunoștința,

16 Carte în serial

Când profeția va-nceta - Ridicaţi-vă! Începe judecata! partea a X-a –

Rămâne dragostea, credința, Ivan Petrovici Fedotov
Cât și speranța... pururea!

Când trece orișice ființă

Căci orice om e schimbător,
Începe-o viață-n biruință,
Ia-L ca model pe Salvator!
Nu, doar în vremea înserării
Să-ți răscolești parcursul drum,
Ci azi, din ghemele umblării
Să țeși un sfânt destin-acum.
Te bizuie și azi și mâine
Pe Dumnezeu! E minunat!
A fost și este, va rămâne
Același, veșnic neschimbat.
Simion Buzduga
Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei
ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
Într-o perioadă de reformulări generale cu privire la statutul
femeii în familie şi societate, este imperativ să privim în Scripturile
sfinte la cele scrise despre mamele, soţiile şi fiicele noastre. Care este
planul lui Dumnezeu pentru femei, de la Eva la veşnicia viitoare când
„cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea
dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Luca
20:35)? Vom conta pe ce spune Dumnezeu, oricare altă paradigmă
feministă sau monahistă, e vremelnică şi lipsită de autoritate.
Prin creaţie, omul este „parte bărbătească şi parte
femeiască” (Geneza 1:27), părţi diferite şi complementare.
Astfel de mii de ani, cele gândite atunci de Dumnezeu au făcut
ca rasa umană să se perpetueze şi în pofida tuturor relelor ce au
lovit pământul, viaţa să aibă suport şi împlinire. Cele spuse de
Dumnezeu atunci când Eva şi Adam au păcătuit, rămân valabile
pentru toţi urmaşii lor, ce trăiesc în condiţiile expulzării din Eden.
„Femeii i-a zis: «Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea
ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după
bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.»” (Geneza 3:16) Numai
după reprimirea noastră în Grădina Paradisului, văzută în cartea
Apocalipsei, vor fi îndepărtate toate urmările păcatului. Apostolul
Pavel reiterează cu exactitate cele două principii stabilite de
Dumnezeu la început pentru fiicele Evei: primul, structura de
organizare a familiei cu efecte în plan eclesiastic şi al doilea, rolul
de mamă, cu efecte în plan social: „Femeia să înveţe în tăcere, cu
toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se
ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost
întocmit Adam şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia,
fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuşi ea
va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie
în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2:11-15) În
istoria biblică a poporului lui Dumnezeu au fost femei profetese,
dar niciodată preoţi - leviţi sau prezbiteri, care aveau rolul de
conducători spirituali şi de expunere a Cuvântului lui Dumnezeu
prin explicare. Aceeaşi poruncă – fapt ce nu permite derogări,
apare şi în 1 Corinteni 14:34-37: „Femeile să tacă în adunări, căci
lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum
zice şi Legea.... căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în
Biserică. Ce? de la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu?... Dacă
crede cineva că este prooroc sau însuflat de Dumnezeu, să
înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului.” De ce
este restricţionată femeia de la aceste activităţi sfinte? Fiindcă
pe lângă statutul de subordonare, ca în relaţia dintre Tatăl şi
Fiul, în cazul femeii există o vulnerabilitate mai mare în raportul
dintre cele poruncite de Dumnezeu şi ispita diavolului - „nu
Adam a fost amăgit; ci femeia” - fapt datorat poate şi structurii
ei sentimentale, dar şi alţi factori de ordin biologic nu-i permit
femeii o activitate permanentă necesară unei slujiri pastorale.
Trebuie să observăm şi s-o recunoaştem că în toată istoria, atunci
când femeia a respectat cele referitoare la relaţia ei cu soţul şi cu
copiii ei, familia a avut asigurată stabilitatea spirituală şi socială.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
STATUTUL
FEMEII CREȘTINE
Structura familiei, cu rolurile specifice soţului şi soţiei, aşa
cum apar ele în textele sfinte, se vrea schimbată în postmodernism,
deşi şi în antichitate filozofii greci, şi nu numai, au încercat să
gândească alte structuri, indiviuale sau de grup pentru a înlocui
familia „clasică”: bărbat, femeie şi copii. Motivele „inovatorilor”
fac referire la emanciparea femeii în plan social şi profesional şi la
dreptul ei de a alege partenerul şi de a decide de a fi sau nu mamă.
Ceea ce nu vor să priceapă feministele, este faptul că femeia, în
familia clasică, nu este inferioară şi nici defavorizată, ci mai degrabă
scutită de a juca rolul soţului, care este înzestrat corespunzător
de Creator cu o structură mentală, hormonală şi fizică diferită.
Structura familiei este aşezată în structura divinităţi şi orice
evadare din poziţie este un faliment total, ca în cazul îngerilor,
care şi-au părăşit locuinţele, sfârşind în „arestul” Adâncului. Iată
de ce o spunem răspicat, aşa cum afirma şi apostolul când a scris:
„Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul
este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” (1 Corinteni
11:3) În vederea păstrării lor în planul lui Dumnezeu, este scris în
versetele adresate corintenilor şi despre deosebirea de acoperire a
capului şi de lungimea părului la genul masculin şi feminin: „Dacă
o femeie nu se învăleşte, să se şi tundă! Iar, dacă este ruşine pentru
o femeie să fie tunsă ori rasă, să se învălească... De aceea femeia,
din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii
ei.” (1 Corinteni 11:6-10). Porunca apostolui este conform cu textul
deuteronomic, ce nu ţinea doar de slujbele de la Cortul Domnului,
unde slujeau numai bărbaţii leviţi, nici de vreo ceremonie ce şi-ar fi
încetat mandatul: „Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească
şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face
lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului
tău.” ( Deuteronom 22:5)
Şi alte texte biblice vorbesc despre felul în care trebuie să
arate femeia în exterior, pentru că întotdeauna „sexul frumos”
cum este numită femeia în societate seculară, inspiră respect sau
provocare. „Femeia frumoasă şi fără minte” (Proverbe 11:22), prin
provocările live sau virtuale este extrem de periculoasă, de aceea
Domnul spunea: „Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca
s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” (Matei 5:28) Recent,
o studentă din SUA a creat un model fotografic al felului în care este
percepută femeia, în funcţie de lungimea fustei pe care o poartă.
Percepţia este aceeaşi, potrivit studiului realizat de Rosea Lake, atât
din partea bărbaţilor cât şi din partea femeilor. Astfel, în funcţie
de lungimea fustei, o femeie este categorisită de la pudică până la
depravată. Mai pe scurt, cu cât este fusta mai scurtă, cu atât o femeie
este percepută drept o ţintă uşoară, o damă de companie sau chiar
o nimfomană. Totodată, fustă lungă este sinonimă cu respectul, iar
minijupa instigă la indecență şi depravare.” 1. Dacă lumea recunoaşte
1 http://www.romanialibera.ro/stil-de-viata/familie/lungimea-fustei-tale-
dicteaza-cat-de--usoara--esti-362030
3
(continuare în pagina 15)
 Închinători în duh şi-n adevăr
„...fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl!” (Ioan 4:23b)
CEL CE ÎNCHIDE ȘI
NIMENI NU VA DESCHIDE
„Atenție, se închid ușile!” Cei ce călătoresc cu metroul,
încă cu decenii în urmă au putut auzi acest avertisment
premergător pornirii trenului din stații, după care se închid
cu adevărat, fără a da posibilitatea redeschiderii pentru cei
întârziați. Și chiar dacă au existat sau există câte o excepție
din partea unor conducători de trenuri (de cursă lungă sau de
metrou), mai indulgenți, în general regulile sunt respectate.
Totuși, nu același lucru se poate spune și despre decolarea
unui avion. Odată decolat, nu aterizează imediat pentru că
cineva a întârziat. Nu face excepție de la regulă, a plecat și
bun plecat. Dar, chiar dacă a existat vreodată o derogare de
la regulă, în diverse situații: de război sau de altă natură,
nu tot așa se poate vorbi în cazul următoarelor evenimente
relatate clar în Sfânta Scriptură:
1. Șansa reluării vieții de la capăt - reîncarnarea.
Această teorie, atât hindusă cât și budistă, merită
atenție după ce s-a constatat că răspândește printre creștini
ideea de șanse nesfârșite de îndreptare într-o nouă viață
printr-un proces numit reîncarnare. Ea susține că diferitele
componente ale vieții renasc în permanență, astfel că
dintr-o plantă ia naștere un animal, dintr-un animal un om,
și ciclul continuă. Repetarea la nesfârșit a vieții și a morții
pentru a deveni brahman (preot hindus), care are ca țintă:
Mocksha (moarte) pentru a se contopi în final cu Brahman
(sursa invizibilă de viață a tuturor lucrurilor). Crezul hindus„
sugerează că moartea este o trecere și că sufletele își vor
rezolva în cele din urmă, karma” (Brandon Toropov, Pr.Luke
Buckles, Religiile lumii, p.209). Această teorie este în
contradicție totală cu ceea ce spune Biblia: „...oamenilor le
este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine
judecata.” (Evrei 9:27)
2. Șansa de mântuire după moarte.
Biblia nu învață că există a doua șansă după moarte.
Există câteva opinii bazate pe niște texte înțelese distorsionat,
care par să susțină o astfel de învățătură. Se crede că Domnul
Isus a predicat în Locuința morților. Cei care susțin această
idee argumentează prin câteva texte: (Fapte 2:27; Romani
.10:6-7), cel mai des citat, fiind Efeseni 4:9: „Și acest «s-a
suit» ce înseamnă decât că înainte se pogorâse în părțile
cele mai de jos ale pământului?” Aici se vorbește despre
întruparea Domnului Isus. În greacă, expresia „părțile mai
de jos ale pământului” se traduce „părțile de jos care sunt
pământul.” Este eliminată pretenția că Domnul s-a coborât
în hades pentru a aduce mântuire. Un alt text care pare
4
să susțină această opinie spune: „a fost omorât în trup
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
dar a fost înviat în duh, în care s-a dus să propovăduiască
duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară
când îndelunga răbdarea lui Dumnezeu era în așteptare,
în zilele lui Noe, când se făcea corabia” (1 Petru 3:18-20).
Textul spune simplu că, Hristos a înviat în duhul în care a
predicat oamenilor răzvrătiți de pe vremea lui Noe, care
acum sunt în închisoare (prin Noe, duhul lui Hristos). Un
alt text citat în sprijinul ideii de șansă după moarte : „Căci
tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia și celor
morți, pentru ca să fie judecați ca oameni în trup, dar să
trăiască după Dumnezeu, în duh.” (1 Petru 4:6). Textul acesta
spune că Evanghelia a fost vestită celor ce erau vii atunci,
dar care sunt morți acum. NIV traduce: „Pentru acest motiv
Evanghelia a fost predicată și acelora care acum sunt morți.
De asemeni, noțiunea de purgatoriu nu există în Scriptură.
Sufletele credincioșilor se duc în prezența lui Dumnezeu
(Eclesiastul 12:7; 2 Corinteni 5:8; Filipeni 1:23).
Rugăciunea pentru morți. Acest crez este inspirat din
2 Macabei 12:42-45, carte apocrifă. Nici un text din Biblie
nu susține acest crez. Despre morții care mor în Domnul se
spune că vor primi răsplata după faptele lor, nu pentru cele
post mortem, atribuite de alții: „Ei se vor odihni de ostenelile
lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apocalipsa 14:13b). În 2
Corinteni 5:10, Apostolul Pavel subliniază clar că răsplata se
va face pentru binele sau răul pe care fiecare l-a făcut pe
când trăia în trup, nu pentru binele atribuit post mortem,
de către alții. Strămutarea din Împărăția întunericului în
Împărăția Fiului dragostei Lui (Coloseni 1:13), o face Domnul
Isus, acum și astăzi. El ne trece peste prăpăstia păcatului
nostru, luându-ne de mână pentru a parcurge următorii pași
peste podul întins de El: credința în El, pocăința, la nașterea
din nou, botezul în apă și sfințirea, care trebuie dusă până
la capăt. Nimeni nu te poate trece peste această prăpastie
decât Domnul Isus (Ioan 14:6; Fapte 4:12). După moarte, nu
mai poate fi trecută (Luca 16:26). Cine susține că se poate
modifica statutul unei persoane care a murit nemântuită,
prin diverse mijloace spirituale induce speranțe false, prin
învățături nimicitoare.
3. Șansa de mântuire după răpirea Bisericii.
Una din întrebările cele mai frecvent întâlnite în rândul
credincioșilor de astăzi este aceasta: „Ce șansă de mântuire
are creștinul care nu se va regăsi printre cei răpiți la a doua
venire a Domnului Isus?” Cel mai cunoscut răspuns, are la
bază un anumit fel de interpretare a eschatologiei biblice
sau este unul care vine dintr-o inimă profund umanistă, ceva

de genul: „Există șansa să te mântuiești prin efort personal,
să plătești cu sângele tău, adică să-ți dai viața pentru
Hristos, să nu accepți semnul sau închinarea la fiară, vei
muri ca și martir – într-un cuvânt, te mântuiești prin sângele
tău propriu! Dacă la prima vedere, răspunsul enunțat oferă
o oarecare credibilitate și pare să rezolve problema pentru
a liniști persoana în cauză, în realitate, complică lucrurile.
Un astfel de răspuns crează premisa unei teologii care
minimalizează valoarea vegherii în vederea întâlnirii cu El
(Apocalipsa 16:15), a așteptării zilnice a reveniriii Lui (Luca
12:36), a ridicării capetelor și privirilor în sus (Luca 21:28), a
îndelungii răbdări până la venirea Domnului Isus (Iacov 5.7),
idee falsă și periculoasă în același timp, deoarece încurajează
pasivismul, iresponsabilitatea, și continuarea unei vieți lipsite
de zel evanghelistic sau de dorința de a face fapte bune.
Răspunsul amintit, de asemeni, exclude dorința unei treziri
spirituale și trăirea unei vieți de pocăință profundă, care
să asigure întâlnirea cu Domnul Isus. Examinată în lumina
Bibliei, această învățătură întâmpină serioase dificultăți de
susținere. În continuare vor fi prezentate câteva aspecte
care descurajează speranța pentru a doua șansă , după ce
Dumnezeu are acum o vreme de așteptare și de har în care
există șansa de reabilitare a unui credincios căzut în păcat.
După expirarea acestui timp intervine decisiv în judecată
și irevocabil în hotărârile Sale. Următoarele evenimente
confirmă acest fapt și nu permit loc ideii de a reveni din
hotărârea Sa, pentru a oferi a doua șansă:
Îngerii răzvrătiți, care „nu și-au păstrat vrednicia, ci
și-au părăsit locuința” (Iuda 1:6). Apostolul Petru și Iuda
ne spun despre aceștia că sunt aruncați în Adânc pentru că
au păcătuit (2 Petru 2:4). Ei sunt puși în lanțuri veșnice în
întuneric și păstrați pentru judecata din ziua de pe urmă.
Lumea antediluviană și cetățile Sodoma și Gomora. Cu
privire la a doua venire Domnul Isus ne prezintă trei tablouri
care vor fi aidoma, la fel, ca și în ziua venirii Sale: tabloul din
vremea lui Noe, Lot și soția lui Lot. Ele au elemente comune
cu realitățile zilelor noastre, fapt ce va implica decizia și
judecata divină. Acestea vor marca destinul etern atât al
celor neprihăniți cât și al celor nelegiuiți. Iată așadar, câteva
similarități dintre ceea ce s-a întâmplat atunci și ce se va
întâmpla în vremea sfârșitului: Stricăciunea a atins apogeul:
În cartea Genesa citim:„Pământul era stricat înaintea lui
Dumnezeu; pământul era plin de silnicie.” (Geneza 6:11);
„Și Domnul a zis: «Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei
s-a mărit și păcatul lor într-adevăr este nespus de greu»”
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(Geneza 18:20). În ambele cazuri, Domnul Isus menționează
câteva lucruri obişnuite care se desfășurau atunci, ca de
altfel și acum: „mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau,
zideau.” Problema era că aceste lucruri aveau prioritate în
viața oamenilor, în detrimentul lui Dumnezeu, care trebuie să
aibă primul loc în viața omului și în detrimentul celor săraci,
care nu erau sprijiniți. Așadar, mândria și insensibilitatea
făceau casă comună. Profetul Ezechiel relatează: „Iată care
a fost nelegiuirea surorii tale Sodoma: era îngâmfată, trăia
în belșug și într-o liniște nepăsătoare, ea și fiicele ei și nu
sprijinea mâna celui nenorocit și celui lipsit, ele s-au semețit și
au făcut urâciuni blestemate împotriva mea, de aceea le-am
și nimicit când am văzut lucrul acesta.” (Ezechiel 16:49,50).
Apostolul Petru ne spune:„Înainte de toate să știi că în zilele
din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor
trăi după poftele lor.” (2 Petru 3:3). Apostolul Pavel confirmă
același fapt: „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.
Căci oamenii vor fi...” (2 Timotei 3:1-5).
A existat o șansă de salvare. Dumnezeu a oferit o
posibilitate de salvare celor din timpul lui Noe ce trăiau
în păcat și o vreme a întoarcerii către El. Era vremea când
îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a fost în așteptare (1 Petru
3:20), când Noe a propovăduit neprihănirea (2 Petru 2:5),
dar a venit și vremea închiderii ușii, pe care a închis-o însuși
Dumnezeu fără posibilitatea de a fi deschisă (Geneza 7:16).
Nelegiuirea a fost sancționată drastic și iremediabil
(2 Petru 2:4-9). Acest pasaj ne relatează cum Dumnezeu
a condamnat și sancționat îngerii (v.4), lumea veche (v.5),
Sodoma și Gomora (v.7-8). Îngerii au fost puși în lanțuri
veșnice și aruncați în Adânc, păstrați pentru judecata din Ziua
de Apoi; toate făpturile care nu au intrat în corabie au pierit,
Sodoma și Gomora au prefăcute în cenușă iar oamenii (femei,
bărbați , bătrâni, copii ) au fost prăpădiți (Luca 17:27-29).
Avertismentele divine de atunci sunt identice cu cele de
azi. Parcursul lumii de azi și reacția acesteia la avertismentele
Bibliei prin propovăduitorii ei sunt aceleași ca cele de atunci.
În momentul când îngerii au venit la Lot și l-au somat să plece,
familia lui a reacționat în trei moduri diferite: ginerii (desigur,
cu fiicele căsătorite), au crezut că glumește; Lot a zăbovit, dar
a fost forțat să iasă din cetate și a plecat cu nevasta și cele două
fiice necăsătorite; nevasta lui Lot îi însoțește fără entuziasm,
probabil, că inima ei era legată de tot ceea ce lăsa în urmă și
în spiritul acestei dureri a călcat porunca de a nu privi înapoi.
Au fost avertizați să-și scape viața la munte, să nu se uite
înapoi și să nu se oprească în vreun loc din câmpie. Muntele
reprezintă Împărăția lui Dumnezeu (Mica 4:1). Domnul Isus
a spus că cine pune mâna pe coarnele plugului să nu se uite
înapoi (Luca 9:62). Staționarea sau oprirea, înseamnă lipsa
de perseverență în lucrarea Evangheliei (Evrei 6:11-12). De
asemeni, trebuie să alergăm cu stăruință spre ținta care este
Hristos (Evrei 12:1-2).
Ușa corăbiei a fost închisă de Dumnezeu. După ce au
intrat în corabie Noe, Sem, Ham și Iafet, și nevasta lui Noe
cu cele trei neveste ale fiilor săi și două câte două din orice
făptură care are suflare de viață „....Apoi, Domnul a închis
ușa după el” (Geneza 7:16b). Noe și Lot (cu ai lor) au fost
scăpați. Aceasta datorită îndurării și trecerii pe care au avut-o
în fața lui Dumnezeu. „Dacă n-a cruțat el lumea veche, ci a
5
(continuare în pagina 9)
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
IMAGINI APOCALIPTICE
Persecuția sfinților
Rezumatul părţii I:
Principii fundamentale în escatologia biblică
1. Principiul descoperirii limitate: Descoperirile escatologice
biblice sunt doar extrase din „Cartea adevărului”, ele nu
au rolul informării complete, ci doar suficiente, lăsând de
fiecare dată un spaţiu ce poate fi determinat numai de
înţelepciunea conexiunii permanente la sursa divină.
2. Principiul înţelegerii depline la vremea împlinirii:
Afirmaţiile escatologice au ca scop pregătirea şi nu datarea
exactă a evenimentelor, ceea ce înseamnă că nici autoritatea
declanşării, nici codul de interpretare, nu sunt în prealabil la
dispoziţia oamenilor.
3. Principiul participării în funcţie de starea spirituală:
Diferenţa majoră dintre cei credincioşi şi cei necredincioşi,
la revenirea Domnului, va fi dată de faptul că, deşi nici unii
nici alţii, nu ştiu când va veni El, cei credincioşi Îl aşteaptă, pe
când ceilalţi nu-L aşteaptă. Numai sinceritatea, dorinţa de
adevăr şi neprihănire, căutarea cu toată inima şi ascultarea
fără rezerve, îl califică pe om înaintea lui Dumnezeu.
Relaţia dintre cele trei principii arată că Dumnezeu se
descoperă limitat, rezervându-Şi dreptul să Se descopere pe
deplin celor ce rămân aproape de El până la sfârşit.
Rezumatul părţii a II-a: Conflictul cosmic
1. Armata lui Dumnezeu: În armata sfântă, comanda executivă
o are „Împăratul împăraţilor”. „Oştile din cer”, îngeri de
diferite ranguri, fideli autorităţii Lui, participă la bătălia
ce va reorganiza structura afectată a cosmosului. Armata
cerească se completează cu o mulţime de răscumpăraţi în
haine albe.
2. Armata balaurului: Conducătorul forţelor întunericului,
numite aşa pentru modul ascuns în care atacă şi lipsa viziunii
eterne, este balaurul. Asociaţii săi principali sunt duhuri rele
ce coordonează structuri politice şi religioase şi prin ele, o
lume întreagă.
3. Bătăliile conflictului cosmic: Imaginile apocaliptice ne
prezintă bătălii în lumea îngerilor, însă, într-o anumită fază,
teatrul central al operaţiunilor, a devenit pământul. Ispitiri
de „toate felurile” şi „prigoniri” vor separa biruitorii de
înfrânţi, lupta încheindu-se cu biruinţa divină, angelică şi
umană asupra răului. Bătăliile care au activat toate fiinţele
create, prin atracţiile în jurul unuia din cele două tronuri de
domnie ce aşteaptă închinare, vor dovedi în final atributele
şi proiectele desăvârşite ale lui Dumnezeu.
6
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Rezumatul părţii a III-a: Timp şi eternitate
În plan escatologic, Scripturile prezintă imaginea
veacului de acum şi imaginea veacului viitor
1. Istoria umanităţii: Din istoria poporului lui Dumnezeu
observăm că imaginea vizibilă sau autoaprecierea pot fi
false în raport cu realitatea spirituală, pentru că nici măcar
realizările în / pentru numele Domnului nu asigură moştenirea
Împărăţiei lui Dumnezeu, fără păstrarea cu cinste a hainelor
albe primite prin harul mântuirii. Istoria religioasă păgână
şi laică se derulează tot în funcţie de planul lui Dumnezeu
şi atitudinea oamenilor referitoare la voia Lui. Pe fondul
pedepsirii limitate a omenirii, pentru păcate, are loc vestirea
Evangheliei la toate popoarele. Unii primesc mesajul salvator,
alţii refuză oferta divină, rămânând sub judecăţile divine ce
culminează în ultima generaţie cu „o zi de răzbunare”.
2. Veşnicia: Învierea pentru slavă şi judecata lui Dumnezeu,
care a fost amânată de har, vor deschide porţile eternităţii
viitoare. Împărăţia gloriei eterne - visul fericit inspirat din
făgăduinţele divine, este descrisă prin stări de beatitudine
ale slavei în prezenţa divină. Farmecul împărăţiei va fi dat
de starea de a fi „totdeauna cu Domnul”. Toate promisiunile
inimaginabile pe deplin, ale eternităţii, sunt pentru Templu
– simbolul comuniunii Creatorului cu creaţia Sa, pentru „cei
ce se închină în el”.
Partea a IV-a:
Persecuţia sfinţilor
Cartea Apocalipsa a fost scrisă pe timpul persecuţiei
lui Domiţian şi prezintă un lanţ de teroare pentru poporul lui
Dumnezeu, dar asigură biruinţa sfinţilor împotriva tuturor
persecutorilor, prin cea mai mare autoritate - „Cel ce este
viu în vecii vecilor...” (Apocalipsa 10:6) Apostolul prin care
a fost transmis mesajul ei, scria: „Eu, Ioan, fratele vostru,
care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea
în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos,
din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei
lui Isus Hristos.” (Apocalipsa 1:9) El a văzut într-una dintre
vedenii, „sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina
Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o
ţinuseră.” (Apocalipsa 6:9) Ei aşteptau instaurarea Împărăţiei
promise, dar nu era completată lista martirilor - „numărul
tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie
omorâţi ca şi ei.” (Apocalipsa 6:11)
 vor prigoni...” (Ioan 15:18-20) „... În lume veţi avea necazuri;
dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33)
Apostolului Pavel i s-a spus de la început că are să sufere
(Fapte 9:16). El relata sumar de ce avusese parte până la un
moment dat şi altele au urmat: „De cinci ori am căpătat de la
Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut
cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a
sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul
mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în
primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din
neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în
cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii
între fraţii mincinoşi.” (2 Corinteni 11:24-26) El ştia din realitatea
cotidiană a credinciosului ce îi aşteaptă pe cei ce merg împotriva
curentului acestei lumi, de care scria şi colaboratorului său cel
mai apropiat: „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie
Nu în fiecare generaţie şi peste tot pe unde au trăit şi
în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” (2 Timotei 3:12)
misionat ucenicii Domnului au fost persecuţii cu deportări,
În lucrarea de misiune şi în alte ameninţări se admite
întemniţări şi condamnări la moarte, dar niciodată şi nicăieri,
şi evitarea persecuţiei totale prin refugiere, apelarea la
ei nu au fost scutiţi de purtarea crucii. Separarea de practicile
dreptul de libertate şi /sau alt comportament înţelept, dar
păcătose şi nepracticarea obiceiurilor lumeşti au stârnit
fără trădarea mărturiei creştine (1 Petru 3:15-16). Domnul
întotdeauna comentarii răuvoitoare şi au dus la pierderea
îşi instruia ucencii astfel: „Fiţi, deci, înţelepţi ca şerpii, şi fără
unor drepturi legitime în raport cu ceilalţi cetăţeni. Este
răutate ca porumbeii. Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în
uşor de observat în naraţiunile din Faptele apostolilor şi în
judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor.... Când vă
istoria bimilenară ce a urmat că piedicile puse Evangheliei şi
vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta...” (Matei 10:16‑23)
represaliile împotriva sfinţilor au fost iniţiate şi coordonate
Sfatul referitor la distrugerea Ierusalimului şi plecarea din
de instituțiile religioase creştine sau necreştine, ceea ce arată
oraşul încercuit este un exemplu concret de evitare a unui
că adversitatea nu este o lucrare umană în primul rând, ci o
genocid în rândul credincioşilor. (Matei 24:15‑20)
acţiune regizată în lumea spirituală. Pe acest motiv trebuie
să avem o abordare corectă cu privire la persecutori; sfinţii
s-au rugat pentru ei, ca Ştefan, care, cu ultimele resurse
2. Martiraj
Suferinţele şi moartea Domnului sunt modelul nostru
de viaţă, a rostit cuvintele: „Doamne, nu le ţinea în seamă
suprem de acceptare a oricăror manifestări ale fiarelor
păcatul acesta!” (Fapte 7:60)
îngăduite să decimeze turma Lui, ştiind că totul se rezumă la
uciderea trupului căci „după aceea nu mai pot face nimic.”
1. Diferite forme de constrângere şi persecuţie
(Luca 12:4) De asemenea, trebuie ştiut că momentele critice
Viaţa spirituală în Hristos este o acţiune directă
ce pot culmina cu arestări şi condamnări la moarte sau chiar
într-un conflict cosmic, ceea ce atrage lupte şi represalii
ucideri fără niciun proces, sunt rezervate unor perioade
din partea spiritelor rele şi a lumii aflate sub influenţa
prevăzute de Dumnezeu. Despre Domnul Isus este scris că au
lor, aşa cum au fost avertizaţi urmaşii Domnului încă din
vrut să-l linşeze şi în alte situaţi, dar nu au putut face aceasta
primul veac: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată
oricând. El le-a zis în noaptea arestării: „În toate zilele eram
că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să
cu voi în Templu şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar acesta este
vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios
ceasul vostru şi puterea întunericului.” (Luca 22:53)
până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” (Apocalipsa 2:10)
Persecuţia va cerne poporul Domnului. (Luca 21:16‑19;
Necazurile persecutive sunt date de locul spiritual şi fizic
22:31-32) El anunţa: „Atunci mulţi vor cădea...” (Matei
pe care îl ocupăm în prezent, despre care Domnul spunea:
24:10), căci relaţiile sociale şi de familie sunt zdruncinate din
„Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al
temelii, când fiecare va voi să-şi scape viaţa: „Fratele va da la
Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici
moarte pe frate-său şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula
chiar în zilele acelea când Antipa, Martorul Meu credincios,
împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi, din
a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana.” (Apocalipsa
pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va
2:13). În aceste condiţii, încercările spirituale / sufleteşti şi
fi mântuit.” (Matei 10:21-22) Atunci paradoxul vieţii este cel
suferinţele fizice sunt o permanenţă în viaţa urmaşilor lui
mai evident: „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi
Hristos, căci „în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm
va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga.” (Matei 10:39)
prin multe necazuri.” (Fapte 14:22) Când vom ajunge „acasă
În timpul de anchetă şi suferinţă, Domnul, prin
la Domnul”, în „cortul Lui”, se va zice: „Aceştia vin din necazul
Duhul, va fi alături de credincioşii Săi (Luca 21:14-15), căci
cel mare... şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii
le-a promis: „Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă
lor” (Apocalipsa 7:14-17) căci în toată istoria creştină, cei
îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi
credincioşi au avut parte de diferite forme de ură, batjocură,
avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu
nedreptate şi chiar violenţă din partea lumii. Domnul şi-a
voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” (Matei
avertizat urmaşii cu privire la împotrivirea de care vor avea
parte: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât
(continuare în pagina următoare)
7
înaintea voastră... Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
10:19-20) El va controla dimensiunea persecuţiei, ca în cazul
ispitei (1 Corinteni 10:13), mergând în anumite situaţii până
la ocrotirea totală, permiţându-şi să îngăduie martirizarea
unora şi protejarea altora (Apocalipsa 12:4-6, 13-16),
după cum unul dintre cei doi fii ai lui Zebedei, Iacov, a fost
martirizat cu vreo cincizeci de ani înaintea fratelui său Ioan.
(Ioan 21:22; Fapte 12:1-2)
Persecuţia totală: condamnarea la moarte este
lucrarea „balaurului” (din adânc) prin diverse „fiare” (din
mare, din pământ – profetul mincinos), aflate sub influenţa
religiei false, „femeii imorale” - „femeia aceasta, îmbătată
de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus.”
(Apocalipsa 17:6) La ceasul rânduit potrivit organigramei
planului etern al lui Dumnezeu, Ioan a văzut cum fiarei „I
s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei
să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor
închina icoanei fiarei.” (Apocalipsa 13:15) În finalul istoriei,
Dumnezeu va pedepsi pe măsură persecutorii unde „a fost
găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce
au fost junghiaţi pe pământ.” (Apocalipsa 18:24), pentru că
există un timp limită pentru martiraj şi o biruinţă şi bucurie
limitată pentru chinuitori. (Daniel 9:27; 12:6-7; Apocalipsa
11:2-12) Aşa s-a întâmplat şi cu monarhul seleucid, Antioh
Epifanes, ce a instalat într-o formă specifică acelei perioade,
„urâciunea pustiirii”. Încercarea lui de elimina orice urmă
de religie evreiască a avut limitele ei (168-165 î.e.n.). La
fel toate fiarele care au avut „o vreme şi un ceas anumit”
(Daniel 7:12), ultima manifestare al acestor monştri „marini”
are prestabilită perioada de dominaţie şi de persecuţie: „o
vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme” (Daniel 7:25).
Când îi va expira mandatul îngăduit de Dumnezeu, ultimul
corn de autoritate demonică „...va fi zdrobit, fără ajutorul
vreunei mâni omeneşti.” (Daniel 8:23-25)
Pentru a evita martirajul, se impune (în astfel de situaţii
limită) lepădarea de credinţă şi profanarea divinităţii –
închinarea falsă, acesta este păcatul scontat de diavolul în
vremea persecuţiei. Dacă mântuirea decurge din momentul
declarării ei cu credinţă, pierderea ei survine în persecuţie
tot prin cuvinte. Domnul a spus: „De aceea, pe orişicine Mă
va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea
Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda
de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea
Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10:32‑33) Acesta va fi
scenariul până la sfârşit: „Ei l-au biruit, prin sângele Mielului
şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar
până la moarte.” (Apocalipsa 12:11) „Cine are urechi, să
audă!... Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.” (Apocalipsa
13:9-10).
De ce cere Dumnezeu, cel care ne iubeşte, păstarea
credinţei cu preţul vieţii? Surprinzător este faptul că, deşi
în ultimii ani au fost foarte mulţi creştini care au plătit cu
viaţa crezul lor hristic, totuși se promovează ideea nebiblică
potrivit căreia Mirele nu-şi bate nevasta înainte de nuntă.
Persecuţia nu este bătaie pentru mireasa Domnului, ci
procesul cel mai puternic de purificare a iubirii şi tehnica cea
mai sigură de păstrare a hainelor albe pentru nuntă. Atunci
de unde aceste concepte de libertate fără restricţii? Trebuie
8 să recunoaştem că teoriile escatologice ce oferă trecerea
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
din acestă lume în cea viitoare fără persecuţii sunt cele mai
agreabile, în mod special în lumea vestică, acolo unde de
câteva generaţii bune libertatea şi confortul au îndepărtat
aproape cu desăvârşire conceptul de jertfă. Însă realitatea
istorică a poporului lui Dumnezeu evidenţiază perversiunea
diavolului şi a tuturor asociaţilor lui, care fie prin înşelare
bazată pe atracţia poftelor, fie prin forţă, au un singur scop:
îndepărtarea noastră de Dumnezeu şi principiile Sale eterne.
În aceste condiţii, apărarea adevărului, chiar cu preţul vieţii,
este o necesitate supremă, într-o lume ce va fi judecată, în
funcţie de ascultarea sau neascultarea faţă de Suveranul
universului. Proba martiriului este dovada supremă de
renunţare la lumea pe care diavolul o guvernează, la ofertele
şi ispitele lui şi ataşamentul faţă de Dumnezeu şi Împărăţia
Lui. Aşa a explicat Domnul în cazul Său, prezenţa demonică
în martiriului Lui şi în persecuţiile urmaşilor Lui: „...vine
stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine; dar vine,
ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum
Mi-a poruncit Tatăl...” (Ioan 14:30-31); „vor pune mâinile pe
voi, şi vă vor prigoni: vă vor da pe mâna sinagogelor, vă vor
arunca în temniţe, vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea
dregătorilor, din pricina Numelui Meu. Aceste lucruri vi se
vor întâmpla ca să fiţi mărturie.” (Luca 21:12-13)
Persecuţia, sub diferite forme de restrângere a
drepturilor şi mai mult, martirajul, par o înfrângere prin
apostazia unora şi moartea altora, dar pentru cei ce rămân
credincioşi, vor fi urmate de mare slavă (Apocalipsa 2-3;
20:4, 6). Momentele de cruce sunt culmi ale umblării prin
credinţă sau poate culmea de pe care ne luăm zborul spre
cetatea cerească. În acele momente se consacră pentru
răsplătire toată umblarea noastră cu Dumnezeu, după cum
spunea Domnul nostru despre Sine în aşteparea crucificării:
„Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?...
Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!”
(Ioan 12:27) Educarea corectă la disciplina „suferologie”
şi prin aceasta, echiparea credincioşilor este o necesitate
fundamentală în aşteptarea episoadelor apocaliptice, care
vor cuprinde în mod inevitabil constrângeri de libertăţi
religioase şi martiraj. Pavel scria filipenilor din închisoare:
„Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să
credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.” (Filipeni 1:29)
Apostolul Petru, cel care iniţial nu a acceptat ideea
suferinţelor lui Hristos, după experinţa neplăcută de lepădare,
în acele ore neanticipate, a înţeles fenomenul persecuţiei,
căci Domnul i-a mai explicat o dată după înviere, cerându-i
să accepte şi el crucea. De aceea a scris celor ce suportau
prigona de sub crudul cezar Nero, sub a cărui domnie şi-a
încheiat şi el activitatea tot prin martiraj: „Prea iubiţilor, nu
vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit
peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste
voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucît aveţi parte de patimile lui
Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei
Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice
de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, se odihneşte
peste voi.” (1 Petru 4:12-14)
Iosif Anca

CEL CE ÎNCHIDE ȘI
NIMENI NU VA DESCHIDE
scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii...și dacă a
scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viața
destrăbălată a acestor stricați...” (2 Petru 2:5, 7) Ceilalți
au sfârșit lamentabil prin moarte ca urmare a judecății lui
Dumnezeu. Cu imensa durere, cu toată strângerea de inimă
pe care a avut-o Dumnezeu față de copii, bătrâni, sau oameni
bolnavi, a decis executarea sentinței în dreptul acestor
realități cumplite. Astfel că timpul îndelungii răbdări a lui
Dumnezeu, care era în așteptare s-a sfârșit (1 Petru 3:20). În
aceeași zi răzvrătiții au fost pedepsiți, fără să li se acorde a
doua șansă . O realitate șocantă pentru cei care trăiesc astăzi
în nepăsare. Mulți se lasă înșelați, sperând într-o perioadă
de har nesfârșită. Astăzi este vremea harului. Astăzi există
îndurare și milă. Însă în ziua când Domnul va închide ușa
nimeni n-o va mai deschide. „...în ziua când a intrat Noe în
corabie a venit potopul și i-a prăpădit pe toți...dar în ziua
când a ieșit Lot din Sodoma, a plouat foc și pucioasă din cer
și i-a pierdut pe toți” (Luca 17:27b, 29). Domnul Isus a făcut
această analogie cu ziua întoarcerii sale și a continuat cu un
deznodământ trist, înfiorător: „Tot așa va fi și în ziua când
Se va arăta fiul omului ” (Luca17:30). Este de prisos să se
mai adauge vreun comentariu. Acest verset este un semnal
de alarmă pentru cei din vremea sfârșitului care speră la o
șansă de salvare după venirea Domnului Isus.
Închiderea ușii harului. Cei de afară se vor ruga
zadarnic în fața ușii închise. În drumul pe care-L străbătea
Mântuitorul prin cetățile și satele Iudeii, a fost interceptat de
cineva care l-a întrebat dacă sunt puțini pe calea mântuirii.
Fără să facă referință la numărul celor mântuiți (deși în altă
parte o face și declară că sunt puțini (Matei 7:14), Domnul
se mărginește doar să-i amintească interlocutorului că
există o ușă strâmtă prin care trebuie să se silească și să
insiste pentru a intra, pentru că va veni o vreme când mulți
vor căuta să intre pe ea, dar nu vor mai putea: „Odată
ce stăpânul casei se va scula și va încuia ușa, și voi veți fi
afară și veți începe să bateți șa ușă și să ziceți: Doamne,
Doamne, deschide-ne! Drept răspuns, el vă va zice; Nu știu
de unde sunteți,... depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrătorii
fărădelegii.” (Luca 13:25-27). A crede și a interpreta altceva,
decât ceea ce însuși Domnul a afirmat, când a oferit clar
răspunsul pe care îl căutăm, este mai degrabă o respingere
categorică a dragostei de adevăr.
Rugăciuni în fața ușii odăii de nuntă. Este mai mult
decât cunoscută scena intrării Mirelui în odaia de nuntă.
Ceea ce trebuie să reținem este faptul că Domnul Isus, nu
mai deschide ușa fecioarelor nechibzuite care s-au dus să
procure ulei: „Pe când se duceau le să cumpere untdelemn,
a venit mirele: cele ce erau gata au intrat în odaia de nuntă și
s-a încuiat ușa. ” (Matei 25:10) Nu este precizat amănuntul
dacă au reușit sau nu să facă rost de untdelemn. Ceea ce
este demn de reținut este hotărârea mirelui de a nu le mai
deschide. „Mai pe urmă, au venit și celelalte fecioare și au
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuare din pagina 5)
zis: Doamne, Doamne, deschide-ne! Dar El drept răspuns,
le-a zis: «Adevărat vă spun că nu vă cunosc!»” (Matei
25:11‑12) Dacă ar fi fost o altă posibilitate cred că Domnul
Isus le-ar fi oferit-o, dar nu a sugerat o altă soluție.
Rugăciuni adresate Mîntuitorului. În fața Lui vor căuta
clemență cei ce nu au făcut voia lui Dumnezeu, proorocii
falși, cei care s-au erijat în exorciști, făcători de minuni, dar
în același timp au lucrat fărădelegea (Matei 7:21-23), dar
și alte categorii precum: vorbitorii în limbi fără dragoste;
cunoscătorii tuturor tainelor și științei; cei cu darul credinței;
cei cu acțiuni caritabile de proporții, fără egal și inclusiv
martirii, realitate aproape inexplicabilă - și-au dat viața fără
a avea dragoste – toți aceștia pentru că au exersat daruri
fără dragoste (1 Corinteni 13:1-3).
Rugăciuni adresate munților și dealurilor. Cui se
vor mai ruga oamenii în ziua aceia? Se vor ruga munților
și dealurilor să cadă peste ei, să-i acopere și să-i ascundă
de „..Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia
Mielului.” (Luca 23:30; Apocalipsa 6:16b).
Pentru cei nemântuiți va fi bocet și groază. Națiunile
lumii se vor boci și se vor îngrozi.„Iată că El vine pe nori.
Și orice ochi îl va vedea și cei ce L-au străpuns. Și toate
semințiile pământului se vor boci din pricina Lui. Da. Amin!”
(Apocalipsa 1:7). De frica Domnului și de strălucirea măreției
Lui, oamenii vor intra în peșterile stâncilor și în crăpăturile
pământului; își vor arunca idolii de argint și de aur pe care
i-au confecționat pentru a li se închina la șobolani și la lilieci
(Isaia 2:12-22). Mai mult, în mod practic, a învăța că acum
este șansa și chiar a doua șansă pentru cei ce au păcătuit,
au căzut, dar care își mărturisesc și își plâng păcatul, se
pocăiesc și renunță la el (Proverbe 28:13; Iacov 5:16; 1 Ioan
1:9), desigur, fără a se încuraja lucrul acesta, va produce
în mulți credincioși o dorință profundă pentru pocăință și
sfințenie; o cercetare în vederea umplerii cu uleiul Duhului
Sfânt și a vegherii ca vasul să fie mereu reumplut pentru a
avea candela mereu aprinsă și siguranța întâlnirii cu Domnul
Isus în văzduh. Biblia ne spune că ziua mântuirii este astăzi
și acum: „Iată că acum este vremea potrivită, iată că acum
este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:2b) Dacă cineva își
pune la îndoială siguranța mântuirii, soluția este pocăința
(2 Petru 3:9; Apocalipsa 2:16; 3:3, 19). Domnul Isus oferă
șansă Bisericii din Efes: „Adu-ți dar aminte de unde ai căzut,
pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi” (Apocalipsa
2:5a). Această învățătură va face ca în credincioși să crească
dorința întâlnirii cu Domnul Isus. „cînd va veni în ziua aceeaca
să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire în toți cei ce vor
fi crezut...” (2 Tesaloniceni .1:10a). Fie ca toți urmașii Săi să
avem parte de acest har. Amin!.
Simion Buzduga
9
 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm
„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om”.(Eclesiastul 12:13)
S crisoarea a L - a
Pasiunea ta pentru lucrarea Duhului Sfânt merita
toată atenţia, dar nu numai din partea mea sau a
altora, ci mai ales din partea ta. Cu privire la acest lucru
te atenţionez că modalităţile de a fi dus în rătăcire nu
numai că s-au înmulţit, dar sunt atât de seducătoare,
sofisticate şi greu de identificat încât poţi ani buni
sau chiar o viaţă să-ţi cheltuieşti pe căile amăgirii. În
aceste căi poţi să târăşti şi pe alţii după tine, fără să
te dezmeticeşti vreodată. Eşti în mare primejdie dacă
ignori vorbele mele!
Mi-ai scris că nu vrei să ştii prea multe, ci mai
degrabă este odihnitor să te laşi călăuzit de Duhul în
toate cele. Dacă am în vedere doar cazul tău, nu susţin
că e nevoie de daruri speciale de orientare în această
geografie a lucrării duhovniceşti, cât e necesar ca în
fiecare zi să cercetezi Cuvântul Scripturilor, cu atenţie
şi rugăciune. Acest exerciţiu este necesar pentru a te
poziţiona corect şi a-ţi da seama ce vine de la Dumnezeu
şi ce e contrafăcut. Vreau, doar în treacăt, să supun
atenţiei tale un singur aspect din ceea ce faci, lăsând
pentru ocazii viitoare alte detalii. Ştiu că eşti partizanul
ideii că profeţia se naşte şi-şi trage sevele ce o hrănesc şi
o cresc din acel substrat al fiinţei numit simţire, dar eşti
vrednic de blam dacă nu-ţi faci timp să verifici asta în
Sfânta Scriptură. Nu crezi că ea ţi-ar pune la îndemâna
un răspuns? Vreau să-ţi indic câteva texte care conţin
reproşurile şi ameninţările lui Iehova adresate profeţilor
mincinoşi din perioada preexilică:„N-ascultaţi cuvintele
proorocilor care vă proorocesc! Ei vă leagănă în
închipuiri zadarnice; spun vedenii ieşite din inima lor,
nu ce vine din gura Domnului!” (Ieremia 23:16) „Până
când vor proorocii aceştia să proorocească minciuni, să
proorocească înşelătoriile inimii lor.” (Ieremia 23:26)
„lată. zice Domnul, am necaz pe cei ce... rătăcesc
pe poporul Meu, cu minciunile şi îndrăzneala lor!”
(Ieremia 23:32) „Fiul omului prooroceşte împotriva
proorocilor lui Israel, care proorocesc şi spune celor ce
proorocesc după gustul inimii lor.” (Ezechiel 13:2) „Aşa
vorbeşte Domnul Dumnezeu; vai de proorocii fără minte,
care umblă după duhul lor şi nu văd nimic!” (Ezechiel 13:3)
Ca să-ţi fie mai uşor, îţi scriu sintagmele cele mai
semnificative din aceste versete şi reflectează asupra lor,
căci în aceste versete, acei profeţi nu sunt mustraţi atât
pentru minciunile lor, cât pentru îndrăzneala de a face din
10
psihicul lor sursa profeţiei: închipuiri zadarnice, vedenii
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
ieşite din inima lor, înşelătoriile inimii lor, îndrăzneala lor,
gustul inimii lor, duhul lor, etc. Biblia nu este un manual de
psihologie, specialitate care vine de la greci, dar ea, vorbind
despre omul întreg, implică aproape fiecare detaliu al fiinţei.
Tu nu crezi că acele fărâme de propoziţie, pe care ţi le-am
scris mai sus, se însumează într-un singur cuvânt: simţire?
Dacă lucrurile stau astfel, şi nu mă îndoiesc că simţirea
umană poate fi un rezervor profetic inepuizabil (evident
fals) e nevoie ca simţirea să fie stârnită, adusă la frecvenţe
înalte, inflamată, încinsă, întocmai ca magma din pântecul
unui vulcan pentru a erupe în afară.
Nu o dată mi-ai povestit despre ciudăţeniile pe care le-
ai găsit în practicile cultice păgâne, bunăoară în cele orfice,
unde ritmurile muzicii, alături de substanţe halucinogene
creau ambianţă potrivită pentru profeţii păgâni, şi în acest
context pune şi experienţa profeţilor lui Ahab, de pe Carmel.
Acum te întreb eu: de ce muzica ritmată? Tocmai pentru a
încălzi simţirea, a o răscoli şi obliga să se exprime.
Când mi-am exprimat părerea cu privire la genul de
muzică din biserica voastră şi l-am numit african şi tribal
te‑ai simţit jignit. Ascultă-mă, dacă simţirea umană este din
punctul vostru de vedere o sursă, chiar dacă nu primară,
pentru profeţie, atunci cântările voastre nu sunt altceva
decât nişte foale care o încing. Dacă renunţaţi la foale, nu
inflamaţi simţirea, dacă o lăsaţi rece nu mai aveţi profeţia.
Cu ce mai rămâneţi atunci?
Poate o să te miri că am răspuns scrisorii tale imediat.
Ai atins nişte sensibilităţi, mi-ai zgândărit cicatrici vechi şi
n-am putut răbda să amân răspunsul. Mi-ai scris că feciorul
lui E. face curte unei fete şi părinţii lui, grijulii cum sunt,
ar vrea ca pruncul lor să-şi afle ajutorul potrivit. În ce mă
priveşte, sunt în relaţii amiabile cu părinţii acestui june, ba
îmi este chiar simpatic, dacă mă gândesc la discuţiile pe
care le-am avut ocazional cu el. Totuşi pentru el sunt de
nepreţuit câteva sfaturi legate de chipul femeii zugrăvite în
culorile Cărţii Sfinte. În acest sens mi-ai indicat capitolul 31
versetele 10-31 din cartea Proverbele lui Solomon.
Îmi amintesc că un scriitor francez îndemna pe cel ce
vrea să scrie despre femeie, să-şi moaie pana în culorile
curcubeului, probabil în sensul că niciodată femeia nu este
aceeaşi. Mie îmi este cu neputinţă nu numai să-mi înmoi
pana în înalturi, dar şi să cred că este cea mai instabilă
făptură. De aceea rn-am hotărât s-o zugrăvesc în culorile
Cărţii şi nu-mi este prea greu, am totul la îndemâna. Mai
greu este pentru vlăstarul lui E. să găsească acest portret în

carne şi oase. Crezi că degeaba segmentul de text, indicat
de tine, se deschide cu întrebarea: „Cine poate găsi o femeie
cinstită? (Proverbe 31:10). În acelaşi verset se afirmă mai
departe: ,.Ea este mai de preţ decât mărgăritarele (Proverbe
31:10). După aceste afirmaţii se pare că lucrurile pe care
vrem să le preţuim multă vreme sunt foarte rare.
Totuşi, ca să nu-l descurajez pe prietenul nostru comun,
vreau să-l asigur că, potrivit sugestiei textului inspirat, o
astfel de femeie trebuie căutată şi, odată găsită, trebuie
preţuită mai mult decât mărgăritarele. N-ai văzut atâţia
tineri care se căsătoresc nu cu aceea căreia i-au picurat în
ureche şoapte de iubire, ci cu zestrea pe care o aduce, ca şi
cum cele două s-ar identifica? Cu ochii e la ea, dar cu inima
la zestrea şi averea ei. Aceştia sunt vrednici de dezaprobare
publică. Cei care consideră că singura şi adevărata zestre,
în care se poate citi cu adevărat chipul femeii, zestre care
trebuie urmărită înadins, este cea a fecioriei, a bunului
nume, a cinstei, aceştia sunt vrednici de toată cinstea. Oare,
nu tocmai acest adevăr e sugerat de cuvintele: „Ce este tigaia
pentru lămurirea argintului şi cuptorul pentru lămurirea
aurului, aceea este bunul nume pentru un om?” (Proverbe
27:31). Este singura zestre, singura bogăţie de altfel, care
nu numai că oferă siguranţă, dar nu atrage pizmuitorii în
preajma ei. Îţi dai seama, frate, cu ce ochi limpede trebuie
un tânăr să caute o astfel de fiinţă pentru a nu fi înşelat de
frumuseţea şi de ademenelile Afroditei?
Aş completa oarecum sfaturile mamei împăratului
Lemuel, adăugând că, dacă e greu să găseşti o femeie
cinstită, e tot atât de greu să afli ochiul care s-o zărească
dincolo de aparenţe. Dar oare nu cumva tocmai spiritul şi
chiar litera textului pe care mi l-ai indicat este alifia cu care
tinerii trebuie să-şi ungă ochii şi să vadă? Dacă este aşa,
recomand acest text să fie memorat de toţi tinerii şi recitat
ca un fel de Credeu prenupţial.
Nu vreau să înşir multe cuvinte, aş adăuga ceea ce
cred că ţi-am scris cu o altă ocazie, şi anume că la origine
omul a fost conceput de Dumnezeu ca o fiinţă de relaţie,
atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii. Relaţionându-se, omul
nu numai că mărturiseşte că este doar o părticică dintr-un
întreg, numit umanitate, dar şi că este dispus să-şi dezvăluie
identitatea în comuniune. Căci dacă vieţuirea în singurătate
îl acoperă, relaţia cu contextul în care trăieşte îl descoperă.
Niciun fel de minciuni, de falsuri, măşti, atitudini duplicitare
sau altceva, nu pot împiedica în mod desăvârşit developarea
sinelui autentic, în contextul feluritelor relaţii umane şi nu
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
numai. Iată un exemplu! Ţi-l ofer din cartea pe care o iubeşti,
cartea Proverbele: Un om trece pe lângă via altui om, despre
care nu ştia mare lucru, dar văzând că zidul de piatră care
o împrejmuia era prăbuşit şi butucii de viţa erau năpădiţi
de bălării şi spini, repede trage concluzia, din relaţia acestui
proprietar cu ţarina lui, că e nu numai un leneş, ci şi un om
fără minte. (Proverbe 24:30-31) Dacă ar fi fost curios să-i
cunoască şi alte relaţii...
Întorcându-ne la chipul femeii cinstite, observăm uşor că
Biblia îi zugrăveşte cercetând implicaţiile femeii în cel puţin şase
domenii fundamentale. Nu consacru o anumită ordine când ţi
le înşir unele după altele, deşi ţin la o anumită ierarhizare în
această privinţă. Aşadar, cel dintâi domeniu ar fi:
1. Relaţia cu soţul „inima bărbatului se încrede
în ea...” (Proverbe 31:11); „Ea îi face bine şi nu rău in toate
zilele vieţii sale” (Proverbe 31:12); „Bărbatul ei este bine
văzut la porţi...” (Proverbe 31:23).
Dacă ar fi să rezum, aş spune că idealul femeii cinstite
trebuie să fie întreit: să sporească încrederea bărbatului în
virtuţile ei, să făptuiască binele faţă de el şi niciodată răul,
iar în final să aibă totdeauna în minte prestigiul lui, pentru
a-l spori şi apăra în fala „bătrânilor ţării.” Nu-i uşor să aperi
faima cuiva, chiar şi când e vorba de soţ. Dar un astfel de
ideal este adevărata investiţie care trebuie urmărită din
prima zi de mariaj.
O bogăţie materială poate fi câştigată şi păstrată doar în
condiţii favorabile şi uşor pierdută în vremuri de cumpănă. În
schimb, zestrea pe care o soţie trebuie s-o aducă în căminul
ei, zestre pândită de răufăcători, poate fi păstrată şi sporită
până în ultima zi. Dacă odată cu creşterea bogăţiilor după
care aleargă nebuneşte oamenii, cresc grijile, temerile,
numărul hoţilor, al pizmuitorilor şi alte rele, bogăţiile sufleteşti
dimpotrivă. Cu cât cresc, cu atât alungă relele dintâi, sporind
siguranţa, pacea, odihna, încrederea senină şi alte bunătăţi
duhovniceşti pe care se clădeşte adevărata relaţie de durată.
Profilul femeii este uşor de recunoscut după natura valorilor
pe care le va urmări în noua ei relaţie: „Femeia înţeleaptă îşi
zideşte casa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile
ei.” (Proverbe 14:1) Nu mă îndoiesc că acel tânăr, despre care
mi‑ai scris, dacă îşi va întâlni mireasa şi va citi aceste rânduri,
se va strădui, dacă vrea să fie fericit, s-o privească cu ochii, să
se lase însoţit de inimă, dar s-o aleagă totuşi cu mintea. Printre
altele, am înţeles că e mai rezervat acum, după ce a încercat
câteva dezamăgiri, pe care nu le-ar fi meritat. Nu-i nimic! Cu
cât un om se teme mai mult cu atât alegerile pe care i le va
face vor fi mai sigure, căci ziua de azi îi va fi învăţător pentru
ziua de mâine.
2. Relaţia cu familia „...învăţături plăcute îi sunt
pe limbă” (Proverbe 31:26b); „Ea veghează asupra celor ce
se petrec în casa ei...” (Proverbe 31:27a); „dă hrană casei
sale...” (Proverbe 31:15).
Dacă cea dintâi experienţă, pe care o încearcă femeia,
este relaţia cu soţul ei, unde ea apare sub chipul soţiei-sprijin,
familia este a doua, în care i se vădeşte desluşit şi întregeşte
chipul de mamă-pedagog. Aici, în familie, ea apare, nu
numai ca una care dă viaţa, ci şi ca protectoarea vieţii: o
11
(continuare în pagina 13)
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
SPECULUM REGIS
Scrisoarea a II-a
Despre remediul ciumei spirituale (Habacuc 3:5)
Iubitul lui Isus,
Ți-am scris data trecută despre epidemia spirituală
numită „păcat”. Încă se numește „păcat” pe la noi, în timp
ce alții o numesc „structură de dereglări comportamentale”.
Cartea adresată de Pavel celor din Roma ne spune în primul
capitol ce „dereglări” existau atunci printre oameni. Și, din
păcate, în acest domeniu, lumea a involuat în loc să evolueze;
a „devoluat” (sau mai bine zis a „diavoluat”) până într-acolo
că oamenii nu se mai închină la animale, ci au devenit ei
înșiși animale. Totuși, să mergem mai departe în itinerarul
stabilit, pentru a stabili un remediu pentru păcate. Există
unul singur; numele Lui începe cu „I”.
O constatare viabilă: „doar conștientizarea realității nu
salvează”
Ceea ce am constatat data trecută este pur și simplu
adevărul. Adevărul este esențial în stabilirea realității. Însă doar
adevărul nu te ajută. Ia-o în orice domeniu. Studiezi economia?
„Statisticile spun că în România, în ultimul an...” Cu ce ajută
știrea asta economia țării sau cu ce umple portmoneul tău?
Cu nimic. Studiezi politica? „La Varșovia a avut loc summitul
NATO”. Și ce? Te ajută adevărul „politic” să realizezi ceva pentru
semeni? Nu cred. Studiezi medicina? „A apărut în România
primul caz de infectare cu virusul Zika”. Și? Dacă observi că ai
febră, dureri de cap, conjunctivită, erupții cutanate, s-ar putea
să te fi mușcat „țânțarul-tigru”, purtătorul infecției Zika. Dar de
ce nu stai acasă dacă vădești semnele corespunzătoare? Și dacă
tot mergi la spital, de ce nu te mulțumești cu un simplu consult?
Orice medic uman oferă un diagnostic și eventual, o rețetă după
consult; diagnosticul și rețeta constituie elementele adevărului
medical pur. Dacă citești mereu diagnosticul, te vei minuna de
adevărul lui. Vei sta, ca arabul din povestea lui Spurgeon, după
masă, consumând rețeta. Însă tu ai nevoie de tratament. Boala
te trimite la medic; medicul te trimite la diagnostic; diagnosticul
te trimite la rețetă; rețeta te trimite la farmacie; farmacia te
trimite la medicament; iar medicamentul, te trimite la viață. În
schimb, dacă boala este cronică, ai nevoie de operație; trebuie
extirpată zona afectată. Numai și numai așa se poate reinstala
în tine vitalitatea.
O convingere sigură: „avem nevoie de adevăr și putere
spirituală”
Adevărul este recomandat pentru tine; însă numai și
12 numai adevărul nu salvează. De aceea, bunul nostru Domn
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
le-a spus saducheilor: „vă rătăciți pentru că nu cunoașteți
nici Scripturile (adevărul), nici puterea lui Dumnezeu (harul).”
(Matei 22:29) De ce nu cunoșteau cele două elemente necesare
vieții? Pentru că aceste două elemente – har și adevăr – erau
proprii unei singure Persoane: Adevărul lui Dumnezeu - Isus;
Harul lui Dumnezeu - Isus. Marele domeniu care există prin
excelență este cel spiritual; în el Adevărul este și Medic și
Tratament și Viață. Dar unde este Adevărul? De ce s-a făcut
nevăzut? Unde este Medicul Yahweh Rapha – Dumnezeul
vindecărilor? Unde este Tratamentul cu lacrimile și sângele
Mielului de pe Calvar? Noi trebuie să vestim Evanghelia „ca
niște muribunzi, muribunzilor...” Părăsește frate lumea și ea
te va părăsi. Vino să ne întoarcem la Domnul! Te chem să vii la
Domnul! Și cine nu vrea să vină, să nu vină!
O chemare profundă: „vino la Isus!”
Te-a încolțit „Ciuma Neagră”? Nu mai ai șanse de salvare?
Isus a devenit „Ciumă” pentru păcatele tale, pe Golgota.
Deschide ochii bine și izbucnește în cântarea lacrimilor tale:
un Salvator stă cu brațele însângerate, întinse către tine. Și ca
să fii sigur că nu le va închide, Și le-a pironit pe lemnul crucii.
Dăruiește-I ciuma ta. Oricare ar fi ea. El îți va dărui primăvara Sa,
vindecarea Sa, viața Sa. Coboară-te, coboară-te, îngenunchează
în fața Sa. În adâncul iernii tale, doarme o primăvară veșnică. El
este Primăvara sufletului tău. Îndreaptă-ți ochii înghețați spre
cer: „Ajutor, Isuse! Ajutor! Sunt în necaz! Ajută-mă!” El va veni!
Dar vino și tu. Grăbește-te!
Cine a locuit printre noi „plin de har și de adevăr” (Ioan
1:14)? Isus. Te chem la Isus! Cine a adus „harul și adevărul” pe
pământ (v. 17)? Isus! Vino la Isus! Cine dăruiește din plinătatea
cerului „și har după har” (v. 16)? Isus! Cine dă Duhul Sfânt?
Isus! Hai, vino la El! Ești Andrei? Filip? Natanael? Simeon?
Petrică? Vino și vezi! Vino la El! Numai prin Isus cunoști cine
este omul și cine este Dumnezeu; cine a fost Omul și cine a
fost Dumnezeu. Ție îți spune Duhul Sfânt: „Vino!” Biserica,
Trupul Mirelui tău, Isus, față de care ai fost atât de rece, îți
spune cu drag: „Vino!” Cel care te-a spălat cu sânge, Mirele
tău, îți șoptește: „Vino!” Și dacă auzi chemarea, haide, vino! Și
te rog, spune-le și altora: „Vino și tu!”
Îți doresc har și pace dacă citești Scripturile și te lași citit
de ele. Și la marea reîntâlnire, Domnul îți va da o cunună cum
numai în ceruri se poate găsi. Dacă azi îți legi de El „Ciuma” ta,
în „ziua aceea” El Își va lega de tine veșnicia Sa.
Fii sănătos!
Fănel Şuteu
(continuare din pagina 11)
hrăneşte, o veghează, o îndrumă, Poate că tânărul, pentru
care scriu, o să-mi reproşeze că acestea sunt arhaisme,
tipare de civilizaţie semitică, demult depăşite, iar azi, pentru
familia modernă, problemele se pun în alţi termeni. Este
nepermis, ba de-a dreptul un atentat să limitezi condiţia
femeii doar la gineceu, neîngăduindu-i-se să-şi dezvolte
personalitatea decât atât cât îi permit limitele perimetrului
domestic în care îi este dat să trăiască. N-aş lungi vorba! Aş
adăuga doar că, întotdeauna moda, care nu este decât un
capriciu, un fel de anotimp al nebuniei generalizate, extrem
de contagioasă însă, s-a impus şi în ce priveşte valorile
fundamentale cum este familia, sfidând experienţa, mijlocul
cel mai la îndemână, prin care oamenilor le este dat să
descopere cel mai uşor adevărurile simple ale vieţii. Timpul
consacră valorile, dar şi nonvalorile, dar dacă pe cele dintâi
le acoperă pe celelalte prea le pune la vedere.
De aceea, pe tânărul acela l-aş îndemna să deschidă
bine ochii, cu îndelungă zăbavă, tocmai asupra acestei
experienţe multimilenare numita familie şi va înţelege ceea
ce trebuie să înţeleagă. La urma urmei, dacă cineva nu
pricepe cât de cât adevărul, pe acela nici un înţelept nu-l mai
poate ajuta. Să isprăvesc însă, nu înainte de a mai adăuga
câteva tuşe pe chipul femeii, în familie.
Aşadar, femeia, mamă şi pedagog, aşa cum apare în
textul inspirat, este persoana căreia Dumnezeu i se ataşează
cel mai profund, fiindcă întocmai ca Dumnezeu, ea poartă
viaţa în sine, o naşte, o veghează şi o călăuzeşte. Este oare
în structurile instituţionalizate ale lumii un loc care să-1
concureze cu succes pe acesta, în care a fost aşezată femeia
prin creaţie şi pe care femeia modernă îl refuză? Dumnezeu
le preţuieşte mult pe mame!
Vreau să-i spun acelui tânăr ceva frumos şi aproape
anecdotic, aşa cum se obişnuieşte între rabini. Cum vlăstarul
lui E. crede în revelaţia prepoziţională a Decalogului (ştiu
că a absolvit Institutul Teologic), Dumnezeu când a rostit
porunca a cincea, l-a aşezat pe tată pe poziţia întâi, înaintea
mamei, zicând: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru
ca să ţi se lungească zilele in ţara pe care ţi-o dă Domnul
Dumnezeul tău” (Exodul 20:12). Repede după aceea,
pentru ca nu cumva tatăl să culeagă respectul familiei mai
mult decât mama, Dumnezeu, cu sensibilitatea care-i este
proprie, porunceşte lui Moise să restabilească echilibrul în
ce priveşte porunca de mai sus, pronunţând-o într-o altă
ordine, în care poziţia întâi aparţine de data aceasta mamei.
„Fiecare din voi să cinstească pe mama sa şi pe tatăl său...
Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru■.” (Levitic 19:3) Evident,
Dumnezeu nu a greşit pe Sinai, dar din cauza slăbiciunii
umane a făcut această mutaţie, astfel că ultima afirmaţie din
acest verset arată că poziţia mamei este efectul autorităţii
divine şi nu un capriciu al lui Moise.
Gândindu-mă la femeie ca mamă şi pedagog, adică
aceea care naşte viaţa din viaţa ei şi o desăvârşeşte mai
apoi cu mintea şi înţelepciunea ei, trebuie să remarc că
nicio altă persoana nu poate instrui cu accentul cu care o
face ea. Nu numai că ea are învăţaturi plăcute pe limbă şi
aceasta deoarece niciodată limba nu o ia înaintea minţii, dar
le oferă cu căldura şi afectivitatea proprii doar mamei. Unde
se găseşte această împlinire, „dulceaţa buzelor măreşte
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
ştiinţa”, mai mult decât la mama...? (Proverbe 16:21b).
Nu lua această afirmaţie ad litteram, ci gândeşte-te la
tăria de pătrundere în sufletul copilului, în acelaşi context
îţi scriu următorul text: „Ceea ce face farmecul unui om
este bunătatea lui.” (Proverbe 19:22). Cine are farmecul
bunătăţii în mai mare măsură decât mama? De aceea, ei,
în mod special, i-a fost dat dintotdeauna nu numai să pună
bazele educaţiei în familie, ci, și să fie dascălul ei.
3. Relaţia cu munca „... lucrează cu mâini
harnice” (Proverbe 31:13); „Ea este ca o corabie de negoţ
şi de departe îşi aduce pâinea.” (Proverbe 31:14); „Ea îşi
încinge mijlocul cu putere.” (Proverbe 31:17); „...îşi oţeleşte
braţele.” (Proverbe 31:17); „Ea pune mâna pe furcă şi
degetele ei ţin fusul.” (Proverbe 31:19); „...lumina ei nu se
stinge noaptea.” (Proverbe 31:18); „Ea face cămăşi şi le
vinde...” (Proverbe 31:24); „.. dă cingători negustorului’.”
(Proverbe 31:24); „...nu mănâncă pâinea lenevirii.”
(Proverbe 31:27).
Nu ştiu ce să admir, ce să gust în acest mănunchi
de expresii de o frumuseţe spirituală şi arhaitate greu de
evaluat! 0 corabie de negoţ, valuri, vânturi, primejdii: iată o
imagine unică în Scriptură şi poate în literatura antică, când
e vorba de femeie. Mai adaugă aici lampa aprinsă până
târziu pe vatră, furca şi fusul ce recheamă în amintiri chipul
mamelor noastre, înclinaţia spre muncă, spre activitate,
este o trăsătură din cele care-l definesc pe om ca fiind făcut
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ca să întreţină
Universul Lui, Dumnezeu lucrează (Psalmul 104). „Leneşul
nu-şi frige vânatul, dar comoara de preţ a unui om este
munca lui.” (Proverbe 12:27)
Femeia pe care o descrie mama lui Lemuel poartă chip
divin, fiind dedicată muncii ei, ea refuzând astfel să mănânce
pâinea lenevirii. Ea ştie că lenea naşte plictisul şi că acesta, la
rându-i, naşte viciile care degradează şi distrug fiinţa umană.
Muncind, ea nu are decât un singur stăpân, lenevind ar avea
atâţia stăpâni câte păcate se nasc din lenevire. Socoteşte,
deci, munca nu o obligaţie împovărătoare, ci un leac împotriva
multor rele. Muncind, lupta pe calea credinţei este mult
mai uşoară decât pentru cei ce trândăvesc şi care, astfel, se
pun la dispoziţia diavolului. Alergarea după roadele muncii
presupune mişcare aducătoare de sănătate, răbdare, aşteptare
încrezătoare în Dumnezeu şi rugăciune, iar când aceste roade
sunt strânse, ele sunt o sursă de bucurii curate şi meritate.
Ea ştie, de asemeni, că roadele nemuncite sunt furt,
iar cei ce adună astfel, au mâini nu pentru a lucra, ci pentru a
smulge bunurile altora. Ei nu pot mulţumi lui Dumnezeu, iar
ca să-şi ronţăie strânsura trebuie să se ascundă în întuneric,
precum sobolii. Niciodată nu trăieşte omul senzaţia
triumfului atât de intens, ca şi atunci când culege roadele
muncii sale cinstite. Adunate aceste bunuri, fără călcarea
principiilor, le consumă cu mulţumire şi bucurie. În final, aş
îndrăzni să spun că prin munca acestei femei, Dumnezeu
întreţine propria-l Creaţie exprimându-Se astfel pe Sine
însuşi. Ţi se pare nesemnificativă această observaţie?
(continuare în pagina 19)
13
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,... şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
De la ateism la credinţa
în Dumnezeu
M-am născut într-o familie modestă, tatăl a fost frizer,
mama, muncitoare în fabrică. Părinții erau creştini ortodocși,
dar nu frecventau biserica. Erau oameni cinstiți dar, spuneau ei,
prea ocupați pentru a avea timp de cele sfinte. La noi în familie
nu se foloseau înjurături, dar nu se vorbea nici despre Dumnezeu,
astfel că noi, copiii, am crescut, şi, învăţând la școală că nu există
Dumnezeu, am ajuns atei. Bunicul din partea mamei a fost baptist,
dar aproape nu mi-l amintesc, căci eram mică atunci când a murit.
Poate de la el știa mama cântarea pe care o mai cânta: „Aș vrea să
fiu un înger curat și nepătat / Coroană s-am pe frunte și harfă de
cântat”, care îmi plăcea foarte mult și mi-a rămas în minte până în
ziua de azi.
După terminarea şcolii, am muncit ca funcționară într-un
birou şi la vârsta de 18 ani am devenit membră de partid. Îmi
plăcea să fiu corectă şi apreciată de toți, dar socotind că nu există
Dumnezeu, nu eram interesată de cele sfinte şi nu ştiam nimic
din Biblie. Astfel nu știam dacă Isus şi Hristos este sau nu aceeaşi
persoană şi care dintre aceștia era Fiul lui Dumnezeu. Îmi dădeam
seama că erau lucruri elementare, dar îmi era rușine să întreb pe
cineva, ca să nu afle nimeni cât de neștiutoare sunt.
O soră a mamei mele trecând prin unele greutăți familiale,
a început, la îndemnul unei vecine, să meargă la o adunare
penticostală. S-a pocăit și ea mereu mă chema să merg cu ea la
adunare. Eu n-o înfruntam în față din respect, dar ori de câte ori
mă chema îi spuneam: „Lasă, mătușă, că o să merg și eu când o să
fiu bătrână ca dumneata, dar acum ce să fac la voi la pocăiți?” În
perioada aceea am avut un vis cu sfârșitul lumii. Era ceva de temut
şi eu mereu m-am ținut de mătușa să scap de groaza ce urma, dar
n-am reușit. Ea a trecut în fericire, iar eu am rămas în chin. Mă
frământam în vis și-mi reproșam că n-am ascultat-o când mă chema
la adunare. Eram foarte îngrozită și, în spaimele acelea m-am trezit.
Pentru moment, eram gata atunci noaptea să merg până la mătușa
să-i spun că mă pocăiesc. Aşa am început să merg cu ea la adunare
și-acolo Domnul mă cerceta și tot timpul plângeam. Gândindu-mă
serios la această schimbare în viaţă, am conştientizat că va trebui să
renunț la toate lucrurile firești, care îmi plăceau până atunci: film,
teatru, dans, prietenia colegilor, care mă vor respinge. Atunci am zis
în sinea mea: mai o dată merg la film, la teatru, la dans, și apoi gata,
mă pocăiesc. Însă acest „mai o dată” s-a repetat de mai multe ori.
Într-o seară, am ieșit de la un film și în drum spre casă, așteptând
autobuzul, mi-am dat seama că a trecut aproape un an de când am
zis că mă pocăiesc și n-am făcut-o. Mi-am adus aminte de vis, am
retrăit câteva momente spaimele din vis și-am zis: „Dacă se întâmplă
chiar în noaptea aceasta ce-am visat?” Atunci măcar că nu credeam
pe deplin, am zis: „Chiar dacă nu există Dumnezeu, nu există rai și
iad, cum zic pocăiții, de aici înainte pasul meu nu mai calcă nici la
dans, nici la film, nici la teatru. Dacă pocăiții nu mor că nu se duc la
aceste distracţii, n-am să mor nici eu, am să mă duc la ei și-o să mă
lămuresc ce va fi.” De atunci am mers regulat la adunare cu mătușa
14
și a început să nu mă mai intereseze nimic altceva.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Văzându-mă statornică, într-o seară când am ieșit de la
adunare, mătușa a venit cu mine acasă și le-a zis părinților mei:
„Am venit să vă spun că fata voastră s-a hotărât să se pocăiască,
vorbiți și voi cu ea, nu vreau ca mai târziu să-mi băgați mie de vină
că eu v-am pocăit-o.” „Nu”, au zis amândoi părinții, „meargă, că
nu merge în loc rău” – dar ei n-au crezut că eu m-am pocăit cu
adevărat, au crezut că doar mai merg așa câteodată la adunare.
Când au văzut însă că eu nu glumesc, că mă țin regulat de adunare,
a început prigoana. Toți mă batjocoreau, râdeau de mine, crezând
că mă voi lăsa. Tata a fost cel mai revoltat şi mi-a interzis categoric
să mai merg la adunare. După toate amenințările, văzând că nu mă
las, a hotărât să mă șteargă de pe numele său, însă s-a îmbolnăvit
cu inima, a făcut un infarct și a trecut din viață. Mi-a părut rău că
nu s-a întors la Domnul, dar moartea lui a uşurat crucea mea.
După moartea tatălui, m-am transferat cu serviciul la o
întreprindere mare, cu peste cinci mii de salariați. Asta s-a întâmplat
la 01.02.1975, iar peste trei luni, am fost promovată secretară la
directorul tehnic. Pe lângă funcţia aceasta, răspundeam şi de toată
registratura și corespondența unității. M-au promovat, fiind convinși
că nu voi face față, văzându-mă tânără şi modestă și cunoscând
şi faptul că eram pocăită. Astfel unii gândeau că vor avea motiv
să mă dea afară, dar s-au înșelat. La câteva zile, a venit juristul
unității să mă felicite în birou față de alți salariați, pentru felul cum
înregistrez corespondența. Apoi, la scurt timp, a venit contabila-
șefă să-și exprime mulțumirea că nu se mai pierde corespondența.
Dumnezeu m-a ajutat să fac faţă cerinţelor profesionale, aşa încât
toată lumea era mulțumită. Au trecut așa doi ani, apoi cineva,
ca să-mi poată lua locul, a pus la cale excluderea mea din partid.
Directorul, ca să nu mă piardă, m-a chemat, mi-a spus despre ce
este vorba și m-a rugat să nu recunosc că sunt pocăită şi că merg
la adunare, căci atunci nu mă pot exclude și rămân mai departe în
funcție. I-am spus că așa ceva nu pot să fac, că sunt persoana care
susține adevărul, indiferent de consecințe.
La scurt timp, a urmat ședința de partid la care am fost
exclusă. A venit secretarul de partid, care a format un prezidiu
din cei prezenți la ședință (toți membri de partid) care au semnat
convocatorul și care știau motivul ședinței. Cel care a condus, a
spus motivul ședinței, apoi a dat cuvântul tuturor celor care s-au
înscris să vorbească la adresa mea. Toți cei care au vorbit, n-au
vorbit decât elogios și nu doreau să mă excludă. Mi s-a dat și mie
cuvântul. Am început să vorbesc despre activitatea mea, cum am
înțeles să îndeplinesc sarcinile care mi-au fost încredințate, apoi
am spus că doresc să pun în discuția adunării generale activitatea
celor ce și-au permis să mă pună în discuție cerând excluderea
mea, atâta timp cât mi-am îndeplinit sarcinile trasate cu toată
conștiinciozitatea.
Secretarul de partid s-a ridicat din nou și a comunicat că,
indiferent de hotărârea adunării generale, a discutat cu cei de la
partid de pe municipiu și au hotărât să mă excludă. De fapt, eu

am dorit să fiu exclusă, să nu mai fiu membră de partid, dar am
vrut să le arăt cum ar trebui să fie un membru de partid. Le-am
dovedit cu exemple şi date cine şi ce abateri ar necesita excluderea
din partid, dacă s-ar respecta cerinţele statutare, dar puterea era
a lor şi pentru ei nu conta care este adevărul. Excluderea mea nu
a fost corectă, însă eu nu m-am opus, pentru că voiam să scap
de şedinţele lor, plăcerea mea era părtăşia de la adunare. După
excluderea din partid nu am mai fost secretară, dar am lucrat mai
departe ca funcționară la aceeași întreprindere până în anul 1993,
când m-am pensionat de boală, aveam 25 de ani de lucru.
Grija mea era de acum să fiu credincioasă în noua organizaţie
în care am intrat şi să îi atrag şi pe alţii la credinţă. Prima pasiune
a fost mama, pentru că doream să o văd întoarsă la Domnul. Am
postit și am mijlocit foarte mult pentru ea. Domnul mi-a comunicat
printr-o prorocie că a cercetat-o și e tare la cerbice, nu vrea să se
asculte, dar în boală se va întoarce. Așa s-a întâmplat după 7 ani.
Domnul a îngăduit o boală, a curățit-o și după alţi doi ani a dus-o
acasă.
Prin harul Domnului, am rămas în credinţă, în cei peste 30
de ani de când m-am botezat. Niciodată El nu m-a dezamăgit,
dimpotrivă, m-a trecut biruitoare prin toate problemele care au
venit peste mine. Era să fac un pas greşit în căsătorie, tocmai în
perioada convertirii mele, când la serviciu am cunoscut un tânăr
care îmi plăcea foarte mult. Era un om deosebit, am simțit că și el
mă simpatizează şi exact după hotărârea mea pentru Domnul, a
venit să mă ceară în căsătorie. A așteptat un an după mine, dar nu
puteam sub nicio formă să compromit hotărârea făcută înaintea
Celui Preaînalt. După moartea mamei, cam la trei ani, am avut o
altă încercare prin care diavolul a vrut să mă întoarcă în lume, dar
slavă Domnului că El m-a întărit și nu m-a lăsat. Încercarea s-a făcut
printr-o dezamăgire, într-o altă relaţie potenţială de căsătorie, cu
unul care era membru într-o adunare, dar care s-a dovedit că nu
era un om serios. Prin eşecul acela, pe fondul întârzierii căsătoriei,
Satana voia să mă determine să mă las de pocăință. Într-o zi, o
putere demonică îmi cuprinsese mintea și întruna îmi spunea:
„Lasă-te de Domnul, nu vezi că nu te ajută? Nu puteam nici să mă
rog. Asta a durat timp de vreo două ore, până mi-am pus mâinile în
cap, am strigat cu voce tare: „Doamne, dacă acum nu intervii, îmi
pierd mințile! Pleacă, Satano!” și în momentele acelea am primit
pace. Au fost şi alte încercări de boală şi o problemă socială care
a durat câţiva ani, dar în toate Domnul m-a scos biruitoare. Slăvit
să-I fie Numele! În urmă cu un an, Domnul Și-a împlinit făgăduința
pe care mi-a făcut-o cu privire la o altă locuinţă. Acum pot liniștită
să slujesc Domnului fără nicio piedică. Lui vreau să-I rămân
credincioasă până la sfârşitul vieţii, anticipând şi aştepând veşnicia
viitoare pe care vreau să o petrec cu Cel care mi-a salvat sufletul,
m-a izbăvit din toate şi mă păstrează în harul Său.
D.O.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuare din pagina 3)
STATUTUL
FEMEII CREȘTINE
aceasta, atunci cum interpretăm noi recomandarea apostolului
Pavel, care scria: „Femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios,
cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu
mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine
femeilor care spun că sunt evlavioase” (1 Timotei 2:9-10) Apostolul
Petru scria şi el despre cele trei ispite specifice, pe care fiecare
femeie înţeleaptă trebuie să le biruiască: „Podoaba voastră să nu fie
podoaba de afară, care stă în (1) împletitura părului, în (2) purtarea
de scule din aur sau în (3) îmbrăcarea hainelor.” (1 Petru 3:3)
Apostolol evidenţiază în continuare valoarea femeii creştine
prin investiţia în plan spiritual, în perspectiva eternităţii, fiind
chemată împreună cu bărbatul, să moştenească „harul vieţii”,
investiţie în „omul ascuns al inimii, în curăţia neperitoare a unui
duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.
Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau
în Dumnezeu, şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta
pe Avraam şi-l numea «domnul ei». Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă
faceţi binele fără să vă temeţi de ceva.” (1 Petru 3:4-6) Frumuseţea
naturală este un dar de la Dumnezeu, dar odată cu trecerea anilor
se pierde. Adevărata frumuseţe a unei femeii este de interior şi
este eternă, spre deosebire de accentele exterioare care atrag
privirile bărbaţilor şi a celorlalte femei, sub ispita mândriei şi
a imoralităţii sexuale promovate pe scară largă în societatea
actuală. Aceste valori se formează şi se remarcă în primul rând în
viaţa de familie, acolo unde femeia are calităţi pe care bărbatul nu
le are, unde poate crea şi creşte valori nepieritoare prin formarea
copiilor ei. Această înclinaţie este naturală şi nicio bonă sau
instituţie de învăţământ nu poate să o suplinească. Dacă în familie,
femeia ca soţie şi mamă are succes, poate, în funcţie de chemarea
divină cu înzestrările aferente, să-şi extindă activităţile în adunare
şi societate. Aceste implicări extrafamiliale însă nu au efect pozitiv
dacă femeia (familistă) nu se evidenţiază în propria familie, fapt
valabil şi pentru bărbat. În cazul fetelor cu chemare celibatară sau
a văduvelor, rămân valabile cerinţele spirituale generale pentru
femei şi dedicarea sfântă le poate da valoare şi fără a fi familiste.
Valoarea unei femei se culege la bătrâneţe, în funcţie de
caracterul dobândit şi de lucrurile realizate. Potrivit evaluărilor
recomandate de apostolul Pavel, o femeie trebuie „să fie cunoscută
pentru faptele ei bune; să fi crescut copii, să fi fost primitoare de
oaspeţi, să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi,
să fi dat ajutor la orice faptă bună.” (1 Timotei 5:10) Dar aceste
activităţi presupun virtuţi sfinte ce trebuie promovate şi în
generaţiile următoare. De aceea o femeie trecută prin viaţă poate
fi de mare folos sfătuirii fetelor şi femeilor ce de curând au intrat în
focul vieţii, pentru a se putea căli şi rezista tuturor proceselor prin
care trece familia şi a ieşi biruitoare. În acest scop „femeile în vârstă
trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare,
nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce este bine, ca să înveţe pe
femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţi şi copiii.” (Tit 2:3-4)
Aşadar femeia creştină este la baza structurilor ce susţin
viaţa fizică şi spirituală, scop pentru care a fost creată şi pentru
care va fi răsplătită. Dacă înţelegem aceste adevăruri, vom
subscrie celor spuse de Solomon: „Desmerdările sunt înşelătoare
şi frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul
va fi lăudată. Răsplătiţi-o cu rodul muncii ei şi faptele ei s-o laude
la porţile cetăţii.” (Proverbe 31:30-31)
Editorii
15
 Carte în serial
„Mai Sunt multe alte lucruri pe care le-a
fãcut Isus...”(Ioan 21:25a)
Ridicaţ i - vă!
Î nce pe ju dec a ta!
Al doilea proces
Din păcate, pentru victorie trebuia să plătesc. Cam peste
o săptămână, am fost arestat, învinuit tot după art. 227. Au
întrerupt cercetările şi m-au trimis la psihiatru. La întrebările
lui, deşi erau stupide, am răspuns corect. După ce a terminat
de pus întrebări, i-am pus şi eu una:
– Evreii au pribegit în pustiu 40 de ani şi încălţămintea
nu li s-a învechit, nici nu s-a rupt şi nici magazine nu erau
în pustiu. Spuneţi-mi vă rog, de unde puteau ei să cumpere
încălţăminte? Psihiatrul nu a răspuns decât „La revedere” şi a
ieşit afară.
Iar în celulă, iarăşi interogatorii şi nu ştiai unde te vor
duce. De data aceasta m-au dus mai aproape, la Moscova.
Din nou la Institutul Serbski. Unii ziceau că-i bine să ajungi
acolo. Pentru mine acest bine a mai venit o dată, după 14 ani.
În acest timp a fost schimbat tot personalul. Numai profesorul
Lundţ a rămas. El m-a primit ca pe un vechi prieten:
– Dragul meu, iar te-au adus la mine? Dar ce au cu tine?
– Iar am predicat, am răspuns eu.
– Lasă că va fi bine. Te internez, te odihneşti puţin. Pot
să te ţin aici chiar şi trei luni.
Am aflat că, după ce profesorul a depus mărturie la
proces împotriva mea, la scurt timp i-a murit fiica de 30 de ani
şi peste un an i-a murit şi soţia. Profesorul a căzut în depresie
şi a fost internat în acest institut. Mi-am adus aminte de cele
scrise în Biblie: „Cine se atinge de voi, se atinge de lumina
ochilor Săi“ (Zaharia 2:8). Mulţi din cei ce ajungeau aici doreau
să se creadă că sunt bolnavi, ca să scape de închisoare. Mie
nu mi-a fost străină această tactică.
Într-o seară, un om dintre cei internaţi, plecând la
culcare, s-a uitat ţintă la mine şi a zis:
– Noapte bună, Fedotov!
Mi s-a părut ciudat felul cum a spus-o. M-am uitat la el.
S-a culcat şi şi-a acoperit şi capul. Eu am stat un pic, apoi am
chemat-o pe asistentă şi i-am povestit de neliniştea mea. Ea
s-a dus, i-a dezvelit capul şi a început să ţipe. Acel om şi-a pus
în gură o bucată de coajă de pâine şi a tras aer în piept, iar
cu un prosop şi-a strâns gâtul. Asistenta i-a dezlegat repede
prosopul de la gât şi cu degetele i-a scos din gâtlej coaja de
pâine. Omul a inspirat adânc şi şi-a revenit. Cât timp a fost în
starea de inconştienţă, acel om a avut o vedenie. Iar cât timp
a stat în spital, de câte ori mă întâlnea, îmi mulţumea şi mi
se închina. Nu-mi plăcea această atitudine. Nu aveam Biblia
16
la mine, dar i-am povestit despre Isus. Nu ştiu dacă s-a întors
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
partea a X-a
la Domnul sau nu, căci drumurile noastre s-au despărţit, îmi
mai amintesc o întâmplare când Domnul m-a apărat. Un om
care trebuia să primească 15 ani de închisoare a fost adus
la spital pentru expertiză psihiatrică, iar, ca să creadă ceilalţi
că-i nebun, noaptea s-a apropiat de patul meu şi a vrut să mă
lovească cu pumnul în faţă. Domnul mi-a zis: „Ai grijă!“ Eu mi-
am ferit capul şi el a lovit perna. Când a văzut că nu dorm, n-a
mai încercat, s-a depărtat. Cei credincioşi cunosc modul cum
vorbeşte Domnul. Ceilalţi nu au nicio idee. Ei numesc acest
lucru intuiţie. Alt om, dacă ar fi păţit ca mine, s-ar fi ridicat din
pat şi i-ar fi dat o bătută ... Dar eu sunt episcop şi trebuie să
fiu curat, blând şi iubitor de pace. Ştiam că omul acesta este
bolnav spiritual şi că e periculos să stau cu el alături. Mi-am
adus aminte de cuvintele apostolului Pavel: „Deseori am fost în
călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor,
în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din
partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu,
în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. în
osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în
posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă
lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate
bisericile.“ (1 Corinteni 11:26-28) Cam aşa a fost şi în viaţa
mea. Oriunde mă aflam, erau prezenţi mulţi oameni, chiar
prea mulţi uneori, şi întotdeauna cineva era interesat de ceea
ce aveam eu de spus.
După trei luni de internare, a fost chemată comisia,
formată din mulţi medici. Eu reprezentam pentru ei o
curiozitate, pentru că la ei prea mulţi credincioşi nu ajung.
Toţi credincioşii sunt sănătoşi din punct de vedere spiritual
şi nu au nevoie de psihiatri. Pe mine m-au adus forţat, să-mi
găsească boala. Stăteau la masă, beau cafea şi ceai şi erau
îmbrăcaţi în halate albe impecabil călcate şi cu bonete pe cap.
Îngerii sunt desenaţi aşa în alb, dar îngerii au aripi; acestora
le lipseau aripile - se pare cineva li le-a rupt cu mult înainte.
Ei se uitau la mine, vorbeau despre mine ca despre ceva
neobişnuit; cunoşteau tot trecutul meu, aveau dosarul cu
prima mea învinuire - despre jertfirea fetiţei. Când mi-au dat
cuvântul, am vorbit aproximativ o oră. Le-am povestit acestor
oameni învăţaţi despre mine, despre felul cum m-am întors la
Domnul, despre procesele mincinoase şi am insistat asupra
faptului că sunt un om normal. Le-am mai arătat fărădelegile
care se comit în societatea noastră, divorţuri, avorturi,
adulter, şi am zis că nu eu sunt cel ce trebuie închis, ci cei ce
săvârşesc asemenea atrocităţi. Mulţi dintre ei se aflau direct
implicaţi în asemenea situaţii. Nimeni nu-L mai recunoaşte

pe Dumnezeu, fiecare face ce vrea. Nu degeaba este scris:
„Nebunul zice - nu există Dumnezeu.” După ce am terminat
i-am îndemnat să se pocăiască. Comisia a hotărât că eu sunt
un om sănătos mintal, ştiu ce vreau şi ştiu la ce mă expun.
Din institut, m-au trimis la închisoare, într-o celulă cu 20
de locuri, în care erau vreo 70 de deţinuţi. Eram ca sardelele.
Mi-am găsit un loc de dormit lângă găleata care era acolo în
loc de toaletă. Dimineaţa eram ud tot. Nevasta mea a urmărit
permanent transferul meu dintr-o închisoare în alta. O dată a
cerut să-i dea voie să mă vadă şi au aprobat. Când a venit, s-a
uitat la mine şi a trecut mai departe, căutând printre deţinuţi.
Mi-am dat seama că nu m-a recunoscut. Faţa mea era umflată
de medicamentele care mi-au fost administrate în spital. Am
strigat-o şi m-a recunoscut după voce. M-a privit şi mi-am dat
seama că a înţeles prin ce am trecut. Şi iar celulă, şi iar haine
dungate, şi iar batjocura vechilor deţinuţi asupra celor noi. Nu
am pomenit despre acestea până acum, pentru că voiam să
accentuez partea spirituală, dar a fost foarte înjositor. Când
intra unul nou, ceilalţi îl întrebau:
– Cum sunt pereţii?
– De beton, răspundea cel nou.
– Răspuns greşit! Se vedea cum se chinuia sufletul lui. Era ca un lup prins
– Pereţii sunt între celule, acum du-te şi scarpină-l
pe Vasea pe spate. Dacă nu mergea repede, săreau doi şi-i
dădeau câţiva pumni.
Când situaţia ajungea insuportabilă, intervenea
Dumnezeu. Cine vrea să ştie mai multe despre regimul
închisorilor comuniste, să citească cartea lui Soljeniţîn
„Arhipelagul Gulag“. Eu nu mai eram nou, dar batjocuri
întâlneai în fiecare celulă în care intrai pentru prima dată:
întrebări stupide, întrebări la care uneori răspundeam cu
versete din Biblie, întrebări fără răspuns pe care mi le puneam
eu însumi:
– Oare ce face soţia? Cum se descurcă biserica fără
mine? Cât va mai dura?
M-au mutat într-o altă celulă.
– Oare ce fel de oameni sunt înăuntru?
Uşa s-a deschis şi gardianul m-a împins înăuntru. Era o
celulă cu două paturi. Omul dinăuntru semănă cu un gruzin.
Se uita la mine cu ură şi dispreţ. Mai târziu am aflat că era
un gruzin evreu. Gruzinii nu cunosc sentimentul milei, iar
dragostea n-o înţeleg. Ei trăiesc după legea junglei, cel mai
tare îl mănâncă pe cel slab. Cel mai tare are dreptate. L-am
salutat în stilul deţinuţilor. M-am aşezat pe pat, am stat un pic.
Nicio întrebare. M-am întins pe pat. Însemna că omul n-avea
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
chef de vorbă. Trebuia lăsat în pace. Se vedea că nu era nou
în închisoare, că avea mult de stat. Oamenii ca el nu se tem
de nimic. Nu-i miră nimic. Totul îi lasă rece. Noaptea am avut
un vis interesant. Satan zbura pe deasupra mea şi făcea mult
zgomot cu aripile lui de fier. Mi s-a făcut foarte cald, simţeam
că trebuie să mă rog prin Duhul Sfânt, dar nu puteam. Până
la urmă am reuşit să mă rog în limbi şi am început să mă simt
mai bine şi mai bine, ba chiar foarte bine. Prin somn am auzit
că cineva a deschis uşa, striga cineva, dar eu n-am putut să
deschid ochii, eram tare obosit. După aceea s-a făcut linişte.
Dimineaţa, când m-am trezit, colegul de cameră mi-a zis:
– În această cameră stau numai eu singur. Cine intră aici,
de aici nu pleacă, ci este dus. Cred că ai înţeles aceasta ieri.
Încă o crimă pe mine nu mă afectează şi aşa sunt condamnat
la moarte. Dar până atunci vreau să stau singur. Aseară eu
te strângeam de gât, iar tu ai început să-mi vorbeşti despre
Dumnezeu într-o limbă străină, dar tu se pare că eşti rus. Am
auzit un zgomot şi am fost aruncat pe patul meu. Gardienii au
auzit şi ei zgomotul, au intrat înăuntru, s-au uitat, eu stăteam
în patul meu, iar tu dormeai liniştit. Au strigat la mine să nu
mai fac zgomot şi mi-au ordonat să mă culc. Eu m-am culcat,
dar, până dimineaţa, n-am închis ochii.
– Spune-mi ce fel de om eşti tu? Am zburat de la tine ca
un puf, iar tu nici nu m-ai atins măcar.
Sunt un om normal, ca toţi oamenii, am răspuns eu.
– De la oameni obişnuiţi, pe mine nu mă arunca nimic,
a răspuns el.
– Eu cred în Dumnezeu şi El mă iubeşte. Acest Dumnezeu
te iubeşte şi pe tine.
– Că te iubeşte pe tine, m-am convins, dar pe mine
n-are pentru ce să mă iubească.
– Da, Dumnezeu m-a apărat şi te-a aruncat în patul tău,
fără să-ţi facă niciun rău. Dumnezeul căruia îi slujeşti tu este
diavolul, el te-a adus în starea în care eşti acum. El a venit
pe pământ ca să fure, să junghie şi să prăpădească şi nu face
nimic altceva. Dar eu încă o dată îţi spun că Dumnezeul meu,
căruia îi slujesc şi pentru care am fost închis aici, te iubeşte!
în laţ, care nu se lasă uşor.
– Cum te cheamă?, a întrebat el.
– Ivan Fedotov.
– Ascultă, Ivan, învaţă-mă să cred în Dumnezeul tău.
Ca să crezi în Dumnezeul meu, trebuie să te pocăieşti şi
să nu mai faci păcate!
– Păi, învaţă-mă cum să fac acest lucru!
Omul acesta era gata să-L primească pe Domnul Isus
Cristos în viaţa lui şi chiar în ziua aceea s-a pocăit. Pe măsuţa
lui era un pachet de ţigări scumpe, el l-a luat şi l-a făcut
bucăţi. Nu ştiu de unde a ştiut că a fuma este păcat, iar după
aceea a rostit prima lui rugăciune, chiar acolo în celulă. Omul,
când e liber, trebuie să-l convingi, se gândeşte dacă să se
pocăiască sau nu; aici, în închisoare, toate sunt altfel. Omul
ori se pocăieşte, ori rămâne la fel. Toate se fac repede. A doua
zi ne-au scos în curte, la plimbare. Lucrul acesta se făcea o
dată pe săptămână. Omul meu a îngenuncheat, chiar acolo
în curte şi a început să se roage ca Dumnezeu să aibă milă de
el şi să-l ierte. Gardienii l-au lăsat în pace. Să se roage, poate
îi va fi mai uşor, au zis. Mie nu mi-ar fi fost permis, nici să mă
rog, nici să citesc Biblia, dar lui din contră, îi ofereau toate
condiţiile. El a continuat să se roage şi în ziua următoare. În
17
(continuare în pagina următoare)
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,... şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
celulă eram amândoi, evreul gruzin îşi mărturisea păcatele şi-
şi cerea iertare de la Dumnezeu. Am văzut că era sincer. Peste
o jumătate de an l-au dus la Moscova pentru cercetări. Înainte
de plecare, i-am dat adresa mea. Trei luni au cercetat cazul lui
şi, până la urmă, a primit doi ani cu suspendare. Dacă nu L-ar
fi primit pe Domnul, nu ar fi avut această şansă. Toate acestea
mi le-a povestit mama mea, când a venit să mă vadă. El s-a
dus la mine acasă, i-a povestit de mine, despre el, iar mama
i-a dăruit o Biblie. Mai târziu, el a plecat în Israel. Cu adevărat
căile Domnului sunt de nepătruns. Tu semeni sămânţa şi ea
creşte. Mulţi ani au trecut de atunci, nu mai ţin minte nici
numele lui. Nu avea nume rusesc.
În lagăr autorităţile continuau să caute o metodă să mă
facă să mă dezic de Dumnezeul meu. „Indiferent unde ajunge,
acesta tot predică, ziceau ei. După nouă luni de umilinţe, de
tratamente psihiatrice şi batjocuri, m-au trimis iar la judecată.
Mi-au dat trei ani. Isus Cristos a spus în Matei 7:2: ,,Cu ce judecată
judecaţi, veţi fi judecaţi.” M-au trimis în Lagărul nr. 1. Când am
ajuns acolo, au anunţat prin difuzoare că în lagăr a ajuns un
deţinut deosebit de periculos, un sectant, care aduce oameni ca
jertfă lui Dumnezeu. Astfel i-au pregătit ei pe deţinuţii de acolo,
ca să am viaţa şi mai amară. Dar eu n-am ajuns singur acolo.
Împreună cu mine a mers şi Isus, Domnul meu. Am stat acolo
doi ani. A fost singurul loc unde nu mă trimiteau în arest, deşi
eu le vorbeam despre Dumnezeu. Mă ţineau departe de ceilalţi,
mă trimiteau la munci, unde era nevoie doar de un singur om.
Rareori aveam ocazia să vorbesc cu cineva despre Domnul Isus.
Când în lagăr a venit un şef nou, el a observat că acolo unde
lucram eu, totul era perfect. Eu îmi făceam datoria ca la carte.
El a propus să fiu eliberat înainte de termen. La propunerea lui,
eu am zâmbit. Ştiam că eliberarea înainte de termen însemna
schimbarea convingerilor deţinutului. Şeful s-a cam grăbit sau
avea alte intenţii. Dacă se afla că eu mi-am schimbat convingerile,
aş fi fost privit cu neîncredere. Niciodată credincioşii nu au fost
eliberaţi înainte de termen. Deci nici pe mine nu m-au eliberat,
era doar o tactică a lor de a mă umili încă o dată. Când a venit
ziua eliberării, închisoarea parcă a ieşit de sub control. Cei care
au crezut în Domnul aruncau cu flori şi strigau de la geamurile
lor: „Ivan, Ivan.” Gardienii strigau şi ei: „Lăsaţi, că tot aici ajunge!”
Când am ajuns în gară, m-a întâmpinat Nicolae Romaniuc cu
fetiţa lui, care mi-a dat un buchet de flori. Dacă aş fi primit florile
de la un adult, sigur aş fi uitat, dar de la un copilaş, a fost ca un
vânt răcoritor în canicula verii.
Am venit acasă şi imediat m-am apucat de lucru. Nu
mi-a fost frică că mă vor aresta. Trebuia să fac acest lucru,
să nu trebuiască într-o zi să roşesc în faţa lui Dumnezeu. Un
creştin care a gustat din slava veacului viitor nu are cum să
scape de persecuţii.
Domnul a spus: „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi
vă vor prigoni; iar dacă au ascultat cuvintele Mele, vor asculta
şi cuvintele voastre.” Plini de dragostea lui Dumnezeu, eu şi
soţia mea am fost gata de orice. O dată, când soţia mea a
venit la mine în vizită, la care, după spusele autorităţilor, nu
aveam dreptul, ea a fost aşa de hotărâtă, că nimeni nu a putut
s-o oprească. Ea a zis:
- Eu am venit la soţul meu! Astăzi este ziua lui de
naştere, vreau s-o sărbătorim împreună! Lăsaţi-mă să intru!
18
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
A ajuns chiar şi la şeful închisorii şi nu s-a lăsat până n-a
obţinut aprobarea. Este bine când ai un asemenea prieten.
Atunci, chiar închis fiind, este mai uşor. Mulţi fraţi n-au putut
suporta teroarea, foamea şi batjocurile şi au murit în închisori,
dar au rămas credincioşi Domnului. În cei 18 ani de detenţie,
nu o dată am experimentat agonia foamei, când totul se
învârte în ochii tăi şi când picioarele nu te mai ascultă şi vrei
să se termine odată cu viaţa ta. De la o asemenea foame s-a
ajuns la canibalism în timpul războiului. Nu se pot exprima în
cuvinte toate suferinţele prin care am trecut.
Dar cei ce trăiesc firesc se gândesc la lucrurile fireşti, iar
cei ce trăiesc după Duhul se gândesc la lucrurile duhovniceşti.
Firea aduce moartea, iar Duhul dă viaţa şi pace şi se mai
spune: ,,Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos?
Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau
lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Din pricina
Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi
de tăiat. Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult
decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:35-37)
Din 1977 până în 1981 am fost în libertate. Trei ani
întregi de muncă asiduă. Bisericile creşteau şi numeric şi
calitativ. A fost o adevărată trezire spirituală. În Talin a sosit
un frate din Finlanda, a intrat într-o biserică baptistă, s-a rugat
pentru ei şi toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt. Toţi se bucurau
şi binecuvântau pe Dumnezeu. Mulţi au primit această
binecuvântare şi au dus-o mai departe, alţii s-au împotrivit
şi astfel au avut loc dezbinări. În vremea aceea, Dumnezeu
lucra cu mare putere - boteza cu Duhul Sfânt, vindeca pe
bolnavi, elibera pe cei demonizaţi. Aşa a fost voia Domnului.
Când fraţii noştri din ţară erau încarceraţi, El aducea lucrători
din alte ţări. Lucrarea Domnului n-a fost, nici nu va fi oprită.
După întoarcerea mea în Maloiaroslaveţ, am stabilit un post
de 10 zile. În primele şapte, am mâncat seara, iar în ultimele
trei n-am mâncat, nici n-am băut nimic. S-a coborât peste noi
o aşa mare putere, că s-a simţit nu numai în biserica noastră,
dar şi în toată regiunea. Au simţit-o din păcate şi autorităţile
şi a început o mare prigonire. Conducătorii bisericilor au fost
arestaţi, iar copiii lor, trimişi în case de copii sau internate.
Aceasta a fost o mare lovitură pentru familii. Cu toate acestea
am înfiinţat şcoli duminicale, unde ne ocupam de copiii noştri.
Sistemul sovietic a educat copiii în aşa fel, încât acum nu ştie
ce să facă cu ei. Sistemul a dispărut, iar foştii copii nu-şi găsesc
locul şi strigă: „Lăsaţi copiii la Domnul!”
Ţin minte, încă înainte de a fi întemniţat, am avut un
vis de la Domnul. Un demon m-a atacat, s-a încolăcit în jurul
meu şi a început să mă sugrume. Am luat aer în piept şi m-am
ţinut tare. Am simţit că potrivnicul meu slăbeşte şi până la
urmă a căzut la pământ. Stând pe pământ, el se odihnea. Mă
odihneam şi eu. Picioarele nu mi le-am putut elibera şi, ca
urmare, n-am putut pleca. După ce se odihnea, mă ataca din
nou, iar eu rezistam. Acest lucru s-a petrecut de trei ori.
După ce am trecut de cele două întemniţări, a urmat a treia.
De data aceasta ne-au prins pe amândoi, pe mine şi pe
ajutorul meu fidel, Vladimir Muraşchin.
(va urma)
Extras din cartea
Ridicaţi-vă! Începe judecata!
Ivan Petrovici Fedotov

Scrisoarea a L - a
4. Relaţia cu cei în nevoie şi nenorociţi „Ea
îşi întinde mâna către cel nenorocit, îşi întinde braţul către
cel lipsit.” (Proverbe 31:20)
Pentru această femeie, mila nu este o poruncă de
catehism, ci este durerea tăcută pentru celălalt, pentru
aproapele apăsat de nevoi şi lovit de nenorocire. Ea ştie
că, făcând milă, se împlineşte pe sine, dar mai ales, pe
cel milostivit. „Omul milostiv îşi face bine sufletului său...”
(Proverbe 11:17) Mila o salvează de egoism şi o păstrează în
comuniune cu cei amărâţi, dându-i conştiinţa unei chemări şi
în afara familiei. Oare există o sursă de putere mai inepuizabilă
decât conştiinţa unei misiuni nobile? În schimbul milei, ea
culege rugăciunile şi binecuvântările săracului din care-şi
face adăpost: ea îl împrumută de fapt pe Dumnezeu: „Cine
are milă de sărac împrumută pe Domnul şi El îi va răsplăti
binefacerea.” (Proverbe 19:17) Ea ştie că adevăratele comori
nu sunt cele care rămân, ci cele care se împart.
Sunt uimit, frate dragă, să constat că această femeie,
prinsă cu atâtea treburi, preocupată de cei din familia ei,
nu uită totuşi de cei sărmani şi nenorociţi din familia lui
Dumnezeu. Este atentă la ce se întâmplă în casa ei, aşa cum
subliniam mai sus, dar este atentă şi la durerile altora. Se
bucură de bucuriile ei, dar nu într-atâta încât să-şi piardă
sensibilitatea pentru durerile celor sărmani. Unde vom găsi
o astfel de femeie? Frate, dragă, ea este fecioara, soţia şi
mama din casele multor creştini temători de Dumnezeu.
5. Relaţia cu ziua de mâine „Ea...râde de ziua
de mâine.” (Proverbe 31:25); „... împarte lucrul de peste zi
slujnicelor.” (Proverbe 31:15)
Femeia despre care-ţi scriu este una optimistă, adică
se salvează de necazul ce s-ar putea ascunde în taina zilei
de mâine, printr-o speranţă fermă. Speranţa şi-o clădeşte pe
credinţă, căci altfel e cu neputinţă, iar credinţa trebuie să fie
în promisiunile lui Dumnezeu. Acestea sunt singurul loc în
care viitorul este prezent şi sigur. Deşi este adevărat că nici o
primejdie nu se învinge fără alte primejdii, ea totuşi este atât
de sigură că va triumfa asupra problemelor de mâine, încât
râde astăzi. Aşa cum corabia (aminteşte-ţi de metafora de
mai sus, unde femeia este asemănata cu o corabie) străbate
necunoscutul mărilor, înfruntându-le, tot astfel, femeia aceasta
credincioasă străbate marea timpului ce vine din necunoscut.
Dacă n-ar avea speranţă, ziua de azi i-ar fi mormânt, pe când
acum, speranţa face din ziua de mâine drum neînfricat.
Crezând, ea-şi planifică cu grijă lucrul ei, menţine ordinea şi
împarte sarcini slujnicelor ce robotesc prin gospodărie. Ea ştie
că unde e speranţa, e planificare înţeleaptă, unde e planificare,
e ordine şi unde e ordine, e Dumnezeu.
Femeia aceasta este o femeie a lui Dumnezeu. Poate
o să-mi reproşeze cel pentru care scriu aceste rânduri, că
am zidit un chip de femeie, doar din hârtie şi slove, chip
de negăsit în realitate. O va găsi totuşi, dacă o va căuta cu
mintea, nu cu ochii. Îi doresc succes!
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuarea din pagina 13)
6. Relaţia cu bunurile materiale, cu banii „Se
gândeşte ia un ogor şi-l cumpără.” (Proverbe 31:16); „... din
rodul muncii ei sădeşte o vie.” (Proverbe 31:16); „... toată
casa ei este îmbrăcată cu cărămiziu.” (Proverbe 31:21)
Înadins am lăsat acest punct la urmă. De ce? O să
înţelegi dacă vei citi cartea lui Iov, doar primele trei versete
din capitolul 1, şi vei observa uşor, că autorul inspirat
descriindu-l pe dreptul Iov, pune în prim plan calităţile lui
morale (Iov. 1:1), apoi familia (Iov 1:2) şi la urmă averile (Iov
1:3). Asta-i ordinea la Dumnezeu, aşa aşază El întotdeauna
valorile. În ce mă priveşte, n-am vrut să procedez diferit,
de aceea am lăsat la urma relaţia acestei femei cu banii
sau bunurile acestea de jos. Domeniul în care se oglindeşte
bine caracterul ei, este şi cel al bunurilor materiale. Înainte
de a întreprinde ceva în acest domeniu, ea „se gândeşte”.
Indiferent de oportunităţile momentului, ea nu se pripeşte,
cât se gândeşte.. Ştie această femeie că, înainte de a porni
o iniţiativă, de a încerca ceva, trebuie să se gândească unde
ajunge? Ştie că bunurile pe care le are nu sunt proprietatea
ei, ea fiind doar un administrator? Ele aparţin lui Dumnezeu,
deci nu-şi poate permite să iasă în pierdere. Deşi bunurile
materiale sunt infinit mai mici ca valoare, decât cele
spirituale, totuşi credincioşia ei, caracterul ei, se verifică în
lucrurile mici.
S-a dovedit adesea că adevărata piatră de încercare
pentru caracterul creştin sunt lucrurile mici. Astfel cine
gândeşte cu înţelepciune în cele mici va gândi tot astfel şi
în cele mari. Este interesant să observăm că rodul muncii ei,
surplusul pe care-l realizează, ea nu-l risipeşte, aşa cum e
firea multor femei, ci se gândeşte să-l investească.
Făcute cu teamă de Dumnezeu, investiţiile sunt un
exerciţiu al credinţei, întocmai ca sămânţa aruncată în
ţarină. Aşadar, din munca ei îşi hrăneşte şi întreţine casa
(îmbrăcând-o cu cărămiziu), apoi face milostenie (întinde
braţul celui lipsit), iar surplusul îl investeşte în vederea
profitului. În final, impresia cu care mă desprind de portretul
acestei femei, pe care o descrie mama împăratului Lemuel,
este aceea a unei persoane care îmbină în sine într-un fel
greu de priceput, dar totuşi real, două trăsături aparent
paradoxale: aceea de stăpân şi de servitor. Este aici ceva
de-a dreptul eristic. În rest .. „Cine găseşte o nevastă bună
găseşte fericirea, este un har care-l capătă de la Domnul.”
(Proverbe 18:22)
Zaharia Bica
19
 BIRUINŢA
Dacă n-ar exista duşmani, n-ar exista lupte; dacă n-ar exista lupte, n-ar exista biruinţe;
dacă n-ar exista biruinţe, n-am purta cununa.

A lupta cu tine însuţi este cel mai greu război – a te învinge este biruinţa cea mai frumoasă;
cine poate să-şi înfrângă poftele în momentele de ispită, va purta cunună de biruitor pentru eternitate.

Dacă vrei să învingi o ispită, nu o hrăni; dacă vrei să birui mânia, nu o alimenta cu vorbe, căci
dacă va creşte, îţi va fi foarte greu să o stăpâneşti.

Biruinţa nu este a celor ce vorbesc multe, ci a celor ce fac ceea ce trebuie la vremea potrivită.

Toţi oamenii se luptă, diferenţa e dată de faptul că unii se luptă pentru cele trecătoare, iar alţii
pentru cele eterne.

Biruie pe avar prin dărnicie, pe cel mincinos prin adevăr, pe cel crud prin îngăduinţă, pe cel rău
prin bunătate.

Biruinţa deplină are două etape: câştigarea şi păstrarea ei, prima, se poate obţine printr-o putere de
moment, a doua, numai printr-o putere permanentă şi aceasta este numai puterea lui Dumnezeu.

Adevăratele bătălii se dau în plan spiritual,

cele fizice sunt doar efecte vizibile ce arată biruinţele sau înfrângerile.

Fricoşii pierd războiul înainte de a-l începe, iar cei mândri nu pot acepta nici la sfârşit că l-au
pierdut. În ambele situaţii, este vorba de oameni care s-au luptat fără Dumnezeu.

„V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine.

În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33)

„Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori,
prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:37)

„Răbdarea aduce biruintă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” (Romani 5:4)

„Strigăte de biruinţă şi de mântuire se înalţă în corturile celor neprihăniţi:

dreapta Domnului câştigă biruinţa!” (Psalmul 118:15)

„Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O
bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele
vor fugi!” (Isaia 35:10)

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.” (Romani 12:21)

„De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea
şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.” (Efeseni 6:13)

„Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea;

şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4)

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în
Hristos și care raspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui.”
(2 Corinteni 2:14)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080