Mi-e dor...

Mi-e dor de ziua răsplătirilor eterne

Cuprins
Când cerul și pământul vor fugi,
Când față-n față-L vom vedea pe Rege,
Și Slava Mirelui o vom privi. 3 Editorial
Dumnezeu și poporul Lui – Editorii

În urmă fi-vor anii de suspine,

Dureri și lacrimi, plâns și vreme grea, 4 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri

Și văi adânci, și cioburi frânte-n vreme, Valoarea unui om – Iosif Anca

Le vom uita atunci, în slava Sa.

7 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri

Coroana ce-om primi-o va fi-n slavă, Puterea crucii lui Hristos – Carol Szekely
Și Numele Cel Sfânt - pe-a noastre frunți,
Și nicio lampă, nicio lumânare,
Nu vor mai lumina vreodată-atunci 8 Închinători în Duh și adevăr

Ipocriți și oportuniști – Ioan Dobra

Căci Mielul Însuși fi-va El lumina

Și-ntruchiparea strălucirii-n har,
10 Sfaturi pentru o viețuire corectă
Și fiecare credincios al Terrei Pericole care ne pasc în via Domnului –
Își va găsi atunci supremul Dar... Iosif Ignat

Te-aștept, o cer, aștept să intru-n tine, 12 Cuvânt pentru slujitori

Căci niciodată dorul nu-i mai greu Războiul împotriva Bisericii –

Simion Buzduga
Decât ca azi, când valea de suspine
Mi-o ușurezi prin veacul de dureri...
16 Experiențe

Experiențe cu Dumnezeu – V. H.
Te-aștept atât cât n-oi putea a scrie...
Te-aștept mai mult, te-aștept gândind la Tin’...
Și n-oi uita nicicând că-n astă vreme
20 Carte în serial
Mi-ai dat de sus un strop de har divin! David și Mefiboșet – Cristian Boariu

Cristian Boariu

Fondurile necesare editării şi distribuirii re-

vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei

ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
Din relația poporului evreu cu Dumnezeu, putem
să desprindem noțiuni și învățături, cu un bogat conținut
duhovnicesc. Deși au avut parte de multe haruri, istoria lor
nu a fost pe măsura așteptării lui Dumnezeu. Pentru că noi
avem datoria să privim în trecut și să învățăm din lecţiile
istoriei, e potrivit să vedem câteva principii care au stat la
baza acestei relații.
Relația lor cât și relația noastră cu Dumnezeu trebuiesc
privite din prisma legământului dintre Dumnezeu și poporul
Său. Apostolul Petru evidenția faptul că am fost „răscumpărați
din felul deșert de viețuire” printr-un preț de sânge (1 Petru
1:18-19). Sângele este unul din elementele ce fac posibilă
existența unui legământ. De asemenea, autorul cărții Evrei
vorbește de posibilitatea de a „pângării sângele legământului”
(Evrei 10:29). Sub aceiași formă, anumiți oameni ai lui
Dumnezeu i-au motivat pe evrei să ia foarte în serios relația
cu Dumnezeu, apelând la legăminte (Iosua 24:25). Și atunci,
ca și astăzi, cred că se dorea ca fiecare să înțeleagă că nu e
vorba de o simplă asociere sau înțelegere ci de ceva solemn.
Dumnezeu le-a explicat clar evreilor că legământul Său cu ei,
le poate aduce atât binecuvântare cât și blestem; acesta în
funcție de atitudinea lor.
Un alt lucru evident în istoria poporului evreu e că
Dumnezeu întotdeauna și-a făcut datoria și și-a avertizat
poporul. Unul din autorii Vechiului Testament menționează
că Dumnezeu a apelat la „toți prorocii Lui” și la „toți văzătorii”
(2 Împăraţi 17:13). În alt loc Dumnezeu afirma că a procedat
așa „în toate diminețile” (Ieremia 11:7). În același idee, Pavel
arăta că nimeni nu se poate dezvinovății de faptul că nu a
văzut sau nu a știut cine este Dumnezeu și ce așteaptă de
la noi (Romani 1:20). Dacă în trecutul poporul evreu exista
obligația ca să avertizezi pe cumpărătorul unui bou de
posibilele pagube ce i se pot întâmpla (Exodul 21:29), cu atât
mai mult Dumnezeu de la care a venit această poruncă a fost
dispus întodeauna să avertizeze pe cei interesați. Problema
este că noi, în general nu suntem suficient de sensibili să
receptăm avertizările divine. Haman, pornit fiind împotriva
lui Mardoheu, a fost avertizat de soția lui astfel: „Dacă
Mardoheu, înaintea căruia ai început să cazi, este din neamul
iudeilor, nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea
înaintea lui.” (Estera 6:13) Ce bine ar fi fost să fi luat seama!
De asemenea, copiii lui Eli, înainte de a fi nimiciți, prin tătăl lor,
au fost avertizați indirect de Dumnezeu (1 Samuel 2:23‑25).
Totuși ei nu și-au schimbat comportamentul. Ținând cont
de sfatul apostolului Pavel, putem înțelege că exemplele
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
DUMNEZEU ȘI
POPORUL LUI
trecutului constituie una din vocile prin care Dumnezeu
se achită de datoria de a ne avertiza (1 Corinteni 10:11).
În plus, propria istorie poate fi o avertizare suficient de
clară (Deuteronom 8:10-16). Important este să nu uităm că
această vreme a „înștințăriilor” este limitată. Dacă nu ținem
cont de avertizările primite, consecințele sunt inevitabile, ca
în cazul Ierusalimului (Luca 19:42,43).
În cazul lor, dar și în contextul actual, păcatul poate
naște situații din care nu mai scapi, iar rugăciunile nu mai
ajută la nimic. Oricât s-ar fi rugat evreii, pentru că nu au
ascultat la timp Dumnezeu le-a „promis” „nenorociri din care
nu vor putea scăpa” (Ieremia 11:11) cât și rugăciuni care nu
vor primii răspuns (Ieremia 11:14). Dacă nimeni nu-L poate
împiedica pe Dumnezeu să ne scape din cuptoarele de foc
ale oamenilor (Daniel 3:15,28), tot așa nimeni nu ne poate
scoate din cuptoarele lui Dumnezeu. Oriunde am fi, mâna lui
Dumnezeu ne poate ajunge (Ieremia 49:16). Pe Nebucadnețar,
din poziția cea mai de sus, Dumnezeu l-a coborât și nu l-a
putut scăpa nimeni (Daniel 4:31,32). Cu toate că uneori,
suntem probați și nu pedepsiți, oricât ne-am zbate să ieșim
de acolo, nu putem ieși (Geneza 40:14,23). Cu toate că David
s-a rugat și a postit, totul a fost degeaba, deoarece Dumnezeu
nu s-a lăsat influențat (2 Samuel 12:16-18).
Tot de la evrei învățăm că cine se împotrivește lucrării
lui Dumnezeu sau oamenilor Lui, va avea de suferit:
Exemplele Scripturii sunt grăitoare și în această privință.
Dumnezeu a pedepsit-o pe Maria pentru că s-a ridicat
împotriva slujitorului Său (Numeri 12:10). Probabil din
acest motiv David era foarte vigilent cu „unsul Domnului”
(1  amuel 24:6). Privind în istorie, orcine s-a atins de poporul
lui Dumnezeu a avut de suferit (Estera). Însuși Domnul Isus
afirma că cei ce resping oamenii lui Dumnezeu și implicit
lucrarea Sa, în ziua de pe urmă va fi foarte grav pentru ei
(Matei 10:15). Dacă ni se cere o considerație aparte, cu
atât mai puțin se permite împotrivirea și nesupunearea
(1 Tesaloniceni 5:12,13). Printr-o atitudine incorectă față de
lucrătorii lui Dumnezeu, noi nu beneficiem de ceea ce am
putea beneficia (Marcu 6:5). În concluzie, ca să nu primim
vreo osândă (Galateni 5:10) și să nu aducem blestemul
asupra noastră (Ieremia 48:10; 1 Corinteni 9:16) să tratăm
cu toată serizitatea ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat!
Dumnezeu să ne ajute!
Editorii
3
 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri
„să dea celor neîncercați agerime de minte, tânărului
cunoștință și chibzuință” (Proverbe 1:4)
VALOAREA UNUI OM
„Ce este omul?” este o întrebare ce apare în Scripturi
în contexte de maximă importanţă. Iov, pune această
întrebare privind la interesul lumii spirituale pentru om, în
timpul în care el a devenit subiect de mare importanţă în
cer şi pe pământ: „Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult
de el, ca să iei seama la el.” (Iov 7:17) David, pune aceeaşi
întrebare privind la imensitatea cosmică şi rolul omului în
creaţia terestră: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi
fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” (Psalmi 8:4) Răspunsul
la această întrebare va determina filosofia vieţii. În plan
spiritual, familial, social, economic şi orice alt domeniu al
vieţii, omul acţionează pe baza unui sistem de valori. O
clasificare fundamentală şi obligatorie a sistemelor de valori,
identifică pe în primul rând sistemul lumesc și umanist, aflat
sub coordonarea lui Satan - stăpânitorul lumii şi a spiritelor
rele asociate lui. În al doilea rând întâlnim sistemul teocratic,
coordonat de Domnul Isus Hristos şi implementat prin Duhul
lui Dumnezeu, îngerii sfinţi şi Biserica sa.
Valoarea de pe piaţa lumii
În societatea zilelor noastre marcată puternic de
mercantilism şi narcisism, de cele mai multe ori, valoarea
unui om este determinată de capacitatea lui de a produce
bani sau alte bunuri materiale şi de frumuseţea fizică. Tot
ce aparţine creaţiei este util şi frumos, dar aceste valori şi
proprietăţi fizice sunt trecătoare. Frumuseţea, care atinge
cote maxime la tinereţe, se pierde ireversibil cu trecerea
anilor, deşi se fac eforturi costisitoare ca timp şi fonduri
pentru păstrarea ei. Capacitatea intelectuală şi profesională
se pierde şi ea în timp, oricât de sănătos şi rezistent ar fi un
om. Pentru orice om trec „zilele tinereţei ... (şi) vin zilele cele
rele.” (Eclesiastul 12:1) Există şi alţi factori, ca boli, accidente
sau privări de libertate și de drepturi, care fac ca o persoană
să nu mai poată fi apreciată la valoarea ei reală. Mai grav
este faptul că o persoană nenăscută potrivit legislaţiilor de
sorginte demonică, poate să nu aibă nicio valoare, putând
fi distrusă discreţionar în diferite stadii de dezvoltare
intrauterină. Deasemenea, eutanasierea este o formă prin
care valoarea unui om este redusă la zero, din moment ce
poate fi anihilată artificial.
Pe de altă parte, chiar în floarea vârstei şi în condiţie
profesională excelentă, o persoană poate fi apreciată de
4 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
oamenii dintr-o anumită cultură sau categorie socială şi de
ceilalți nu. Pentru unii, câteva kilograme în plus sau în minus
modifică valoarea unei persoane. Castele sociale împart
oamenii în aristocraţi, iniţiaţi şi alte categorii inferioare,
măcarcă toţi oameii au aceleaşi sentimente umane, se nasc
în acelaşi fel, trăiesc pe baza acelorlaşi legi fizico-chimice,
urmând ca în final să aibă toţi parte de moarte fizică. O
înmormântare imperială sau un trup ce nu are parte nici de
îngropare, conduc spre aceeaşi locuinţă a morţilor şi spre
aceeaşi judecată de apoi.
Analizând corect realitatea din jur, rezultă că oamenii
îşi apreciază semenii după valoarea de moment. Cotele de
piaţă cu care rulează societatea, sunt înşelătoare nu doar
pentru că sunt atât de trecătoare şi schimbătoare, ci și pentru
că ascund adevăratele cotaţii care contează. În acest peisaj
cu cote de popularitate și cu topuri de piaţă umană, cum
trebuie să ne raportăm noi la semenii noştrii? Ce valoare are
pentru noi aproapele nostru, în diferitele stadii ale evoluţiei
vieţii şi chiar după aceea?
Valoarea înaintea lui Dumnezeu
Conform Levitic 27, în cazul persoanelor închinate
Domnului, în eventualitatea răscumpărării se făcea o
preţuire în funcţie de vârstă, sex şi condiţii economice.
Totuși aceste preţuiri nu aveau în vedere valoarea spirituală
ci numai cea fizică a acelei persoane. Potrivit Scripturilor,
valoarea completă a unui om este dată în primul rând de
statutul lui spiritual și de locul pe care-l ocupă în planul
etern al lui Dumnezeu.
Să luăm un exemplu pentru bărbaţi. În dreptul
lor, lumea apreciază în primul rând puterea fizică şi
economică. În confruntarea dintre evrei şi filisteni,
Goliat „filisteanul s-a uitat şi când a zărit pe David,
a râs de el, căci nu vedea în el decât un copil, cu păr
bălai şi cu faţa frumoasă.” (1 Samuel 17:42) El a făcut o
apreciere numai după imaginea exterioară ce o avea în
faţă, observând doar vârsta copilăriei şi mărimea fizică.
De partea lui, David, când l-a privit, prin Duhul care
era peste el datorită ungerii care o primise, n-a văzut
decât multe kilograme de carne ce urmau să servească
de hrană „păsărilor cerului şi fiarelor pământului”.
Așa a fost în câteva ore. Aşa priveşte Dumnezeu pe
omul păcătos atunci când harul mântuirii (şansa vieţii
eterne) încetează. Domnul a zis: „Duhul Meu nu va
rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne
păcătoasă.” (Geneza 6:3) Cât despre David, valoarea lui
a fost apreciată corect de Dumnezeu încă din copilărie,
fapt care s-a dovedit cu prisosinţă în anii ce au urmat,
dar cu siguranţă se va dovedii în veşnicia viitoare.
Referitor la femei, pe care lumea le priveşte mai întâi
prin prisma frumuseţii fizice. Ferice de cei ce pot spune ca
în Proverbe 31:30-31: „Desmerdările sunt înşelătoare şi
frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul
va fi lăudată. Răsplătiţi-o cu rodul muncii ei şi faptele ei s-o
laude la porţile cetăţii.” Nu cele mai multe aprecieri din
dreptul unor fotografii de pe reţelele de socializare arată
valoarea reală a unei fete sau a unei femei, ci evlavia ei,
care-i păstrează valoarea peste ani şi chiar pentru eternitate.
Totodată, nici o robă preoţească sau o altă îmbrăcăminte
ce acoperă cu demnitate trupul, nu dau decât o valoare
aparentă dacă nu este valoare interioară. „Căci deprinderea
trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare
în orice privinţă, întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a
celei viitoare.” (1 Timotei 4:8)
Apostolul Petru scria că întreaga fiinţă primeşte
valoare atunci când duhul dobândeşte calităţi sfinte.
„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în
împletitura părului, în purtarea de scule din aur sau în
îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia
neperitoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare
preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară
sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse
bărbaţilor lor” (1 Petru 3:3-5) Înţeleptul Solomon arăta în
proverbe comparative valoarea reală a unor oameni, valoare
care întotdeauna este dată de calităţile spirituale şi sufleteşti:
„Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine
este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte
cetăţi.” (Proverbe 16:32); „Mai mult preţuieşte săracul, care
umblă în neprihănirea lui, decât un bogat cu buze stricate
şi nebun.” (Proverbe 19:1); „Ceeace face farmecul unui om
este bunătatea lui; şi mai mult preţuieşte un sărac decât nu
mincinos.” (Proverbe 19:2); „Un nume bun este mai de dorit
decât o bogăţie mare şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât
argintul şi aurul.” (Proverbe 22:1).
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
În aceste condiţii fiecare dintre noi alege ce valori
va cultiva în viaţa lui. Vom investi în valori trecătoare sau în
valori eterne? Apostolul Pavel recomanda o perspectivă
eternă asupra vieţii și nu o abordare sub impactul poftelor.
Acestea reclamă satisfacerea momentului, adesea nu doar
în detrimentul veşniciei ci şi al vieţii terestre pe termen
mediu şi lung. „Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu
putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, deci, cu ce
să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei
ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ
şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă
pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este
rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au
rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de
chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi
caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea,
blândeţa. Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa
veşnică la care ai fost chemat.” (1 Timotei 6:7-12) Eternitatea
Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru cei ce cred în existenţa
ei, este incomparabilă cu cei sub o sută de ani din lumea
aceasta, oricât de fericiţi ar fi ei. Domnul Isus Hristos, Cel care
pregăteşte Împărăţia pentru toţi urmaşii Săi învăţa pe ucenici
cum să se raporteze la valorile materiale în perspectiva
vremelniciei şi a veşniciei: „Nu vă strângeţi comori pe
pământ... (căci se pierd) ci strângeţi-vă comori în cer... (unde
nu se pierd) pentru că unde este comoara voastră, acolo va
fi şi inima voastră.” (Matei 6:19‑21) Primordialitatea celor de
sus exprimată în crez şi faptă, include şi asigurarea nevoilor
de jos, după cum este scris: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra.” (Matei 6:33)
Apostolul Pavel compara cele două ipostaze (lumească
şi cerească), în istoria vieţii lui, separate de întâlnirea cu
Domnul. Avantajele sale faţă de alţi contemporani evrei
şi chiar romani, erau „gunoi” - ceva ce se descompune şi
îşi pierde valoarea (în raport cu cele cereşti, care nu sunt
efemere). El scria filipenilor din închisoare. „Măcar că eu
aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti...
Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit
ca o pierdere, din pricina lui Hristos... fac un singur lucru:
5
(continuare în pagina următoare)
 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri
„să dea celor neîncercați agerime de minte, tânărului
cunoștință și chibzuință” (Proverbe 1:4)
uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este
înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti
a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta, deci, să ne
însufleţească pe toţi.” (Filipeni 3:4:15)
Cine priveşte spre cei fericiţi pe moment şi totuşi nu
renunţă la principiile sfinte, de care lumea nu ţine cont, va
fi contrariat ca Asaf. Confuzia din mintea a dispărut definitiv
de îndată ce a făcut analiza lucrurilor din prisma veşniciei.
Acesta este şi scopul celor scrise aici, în primul rând pentru
cei ce sunt ispitiţi la tinereţe de atracţia poftelor, dar şi
pentru cei ce sunt în condiţii nefavorabile, iar gândurile
pot să le întunece orizontul spiritual. Levitul spunea cum
s-a luminat şi cum a hotărât să trăiască în continuare.
„Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi şi îşi măresc bogăţiile...
M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zădarnică
mi-a fost truda, până ce am intrat în Sfântul locaş al lui
Dumnezeu şi am luat seama la soarta de la urmă a celor
răi... Ca un vis la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne,
la deşteptarea Ta! Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai
apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi
mă vei primi în slavă. Pe cine altul am eu în cer în afară de
Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în
Tine.” (Psalmul 73:12-25)
Concluzii şi aplicaţii
Sunt suficient de temeinice referinţele biblice pentru
cel cu inima curată, ca să înţeleagă adevăratele valori, în care
trebuie investit, aşa cum erau îndemnaţi filipenii. „Încolo,
fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste,
tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de
iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice
laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni  4:8) Apostolul
Pavel scria şi pentru cei ce o duc bine în viaţa aceasta, pentru
a nu fi ispitiţi, mai ales că rulează cu valori materiale mari.
El scria lui Timotei: „Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia
să nu se îngîmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii
nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din
belşug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să
fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună
cu alţii, aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare drept
comoară o bună temelie ca să apuce adevărata viaţă.”
(1 Timotei 6:17-19)
Însă pentru a gândi şi a trăi în conformitate cu
aceste convingeri evlavioase, e nevoie de credinţă. Altfel
te fură imaginile din jur. Dar tocmai trăirea prin credinţă
și nu prin vedere, este modalitatea lăsată de Dumnezeu
pentru a a avea parte de cele de sus. „Şi fără credinţă este
cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de
Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte
pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6) Credinţa oferă siguranţă,
pace şi bucurie în aşteptatea instaurării definitive a celor
cu adevărat de valoare, aşa cum evidenţia fratele Dionisie
Ghiuchici în versurile următoare:
6 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
„Dacă omul din afară trece, asta nu ne înspăimântă,
Căci în omul din lăuntru noi purtăm nădejdea sfântă,
Omul de afară trece, după cum e scris, dar noi,
În Isus avem credinţă, în viaţa de apoi.
Caută bieţii oameni trudnic elexiru-ntineririi,
Ca să-nvingă, să stopeze forţele îmbătrânirii.
Sute de experţi încearcă teze de laborator,
Ca să readucă omul pe un câmp nemuritor.
Însă nici o reuşită, căci păcatul germinează,
Moartea care-n trup pătrunde, zi de zi înaintează.
Pavel cunoştea secretul, de aceea el ne-a spus,
Ca să ne-noim în omul dinlăuntru, prin ISUS.
Drumul nostru se termină, după cum e scris în carte,
Căci ţărâna e ţărână, iar păcatele-s păcate.
Frumuseţea se destramă până-n cel din urmă fir,
Duhul zboară, iar ţărâna se topeşte-n cimitir.
De la începutul lumii legea a perpetuat,
Dar nădejdea noastră este MESIA cel înviat.
DUMNEZEU învie morţii, dovedit prin DUHUL SFÂNT,
El va porunci să vină trupuri care nu mai sunt.”
Materializarea acestor principii nu poate trece
neobservată de cei din jur, căci „cei ce vorbesc în felul acesta,
arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii.” (Evrei 11:14)
În mod deosebit, cei ce se gândesc şi umplă după „cele de
sus” (Coloseni 3:1-2) dovedesc aceasta prin dezbrăcarea „de
omul cel vechi, cu faptele lui” (Coloseni 3:9) şi îmbrăcarea
„cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie,
cu blândeţă, cu îndelungă răbdare... şi cu dragoste, care
este legătura desăvârşiri” (Coloseni 3: 12-14). Cei ce vor
avea parte de veşnicia viitoare se implică şi ei în activităţi
pământeşti ca ceilalţi oameni, zidesc case, seamănă
pământul și se căsătoresc. Diferenţa este dată de modul
lor de viaţă sfântă, ceea ce înseamnă separarea de păcat şi
activităţi sfinte. Conştienţa raportării deliberată la cele de
puţină folosinţă respectă cele scrise de apostol corintenilor:
„Cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi
de ea; căci chipul lumii acesteia trece.” (1 Corinteni 7:31)
Aceeaşi idee rezultă cu claritate şi din cele scrise de apostolul
Petru: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce
fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi
evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu,
în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi
de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm
ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De
aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă
să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.”
(2 Petru 3:11-14)
Iosif Anca
 puterea crucii lui hristos
„Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după mine, nu este
vrednic de mine. Cine își va păstra viața, o va pierde;
și cine își va pierde viața, pentu mine, o va câștiga.”
(Matei 10:38,39)
Ca noțiune evanghelică, purtarea crucii nu se suprapune
cu imaginea omului care ridică o cruce de lemn sau de altă
materie și o poartă pe drum. Nici Domnul nu și-a purtat
crucea numai ca să fie văzută cu ea pe drumul calvarului.
Crucea și-a făcut efectul în momentul în care Hristos a fost
țintuit pe ea cu piroane. Sîngele purtător de pofte s-a scurs
din răni, iar trupul lipsit de sănge s-a stins. Purtarea crucii ca
concept evanghelic se identifică cu imaginea omului țintuit
pe cruce, pierzând-și cu sîngele și viața carnală.
Înțelegerea superficială a învățăturii hristice despre
purtarea crucii a adus la înmulțirea cruciulițelor purtate
pe piept, și a crucilor ce împodobesc haine și clădiri. Unii
asimilează crucea Domnului cu suferințele de tot felul, iar
alții cu prigonirile la care sunt supuși din pricina credinței.
Crucea Domnului n-are a face cu aceste lucruri. Purtarea
crucii n-are a face nici cu crucifixul de la margine de drum.
Cinstirea crucifixului, nefondată în Evanghelie, nu înseamnă
purtare de cruce. Ea este un obicei care convine de minune
celor ce umblă în vedere, nu în credință (Evrei 11:1;
2 Corinteni 5:7). Umblarea după lucrurile care se văd numai
ne îndepărtează de Împărăția invizibilă a lui Dumnezeu.
Subiectul nostru comportă următoarele aspecte
principale:
1. Semnificațiile crucii pentru Domnul nostru, Isus
Hristos,
2. Semnificațiile crucii pentru ucenicii supranumiți
creștini (Fapte 11:26),
3. Factorii care concură la crucificarea firii pământești,
și cei care o împiedică,
4. Aplicarea crucii la toate sectoarele firii pământești,
5. Beneficiile purtării crucii și urmările lepădării de cruce.
Sentențioasele versete din Matei abordează tema
vredniciei unui ucenic din punctul de vedere al purtării crucii.
Ucenicul care-și poartă crucea și calcă în urmele Învățătorului
este vrednic, dar cine pretinde că-l urmează pe Hristos fără
să-și poarte crucea se dovedește a fi nevrednic. Crucea
nimicește, precum am văzut în preambul, viața de plăceri
carnale, ce rezidă în sânge. Când Domnul a afirmat că „cine
își va păstra viața, o va pierde”, El s-a referit la pierderea vieții
veșnice din pricina lepădării crucii. Dacă nu-mi aplic crucea,
câștigată în apa botezului, pentru a preîntâmpina satisfacerea
unor plăceri ale firii ce se războiește cu Duhul, eu îmi păstrez
viața adamică, dar voi pierde viața veșnică. În schimb, dacă
omor cu ajutorul crucii plăcerile egoiste ale trupului, eu îmi
pierd viața adamică, dar câștig pe cea veșnică.
Dezbrăcarea de omul vechi, adamic și îmbrăcarea cu
omul nou, hristic, s-a făcut simbolic în apa botezului, când
catehumenul a murit prin credință, împreună cu Hristos,
pentru păcat și a înviat, împreună cu Hristos, ca să trăiască
pentru Dumnezeu (Romani 6:3-10). Metamorfoza omului
carnal în om spiritual se datorează unui act de credință,
botezul, prin care ne însușim, atât moatea, cât și învierea
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Domnului. Această moarte și înviere pot fi reactualizate prin
crucea, căpătată în apa botezului. Când mă consider mort
față de o ispită a întunericului, față de înșelăciunile lumii și
față de stimulii firii carnale, eu îmi port crucea câștigată în
apa botezului, și totodată mă dezbrac practic de omul cel
vechi, sufocându-le plăcerile în fașă (Romani 6:11).
Cât despre îmbrăcarea cu omul nou, acest proces
urmează automat actului dezbrăcării de omul vechi, pentru că
morții în Hristos îi urmează neapărat învierea în Hristos. Dacă
cineva își declanșează moartea în Hristos, sub amenințarea
comiterii unui păcat, el va ajunge subit la învierea în Hristos,
semnalată prin gânduri, vorbe și fapte neprihănite.
Păcatul și neprihănirea aparțin de două domenii
opuse, guvernate de legi specifice. În mădularele creștinilor
lucrează Legea păcatului și a morții. (Romani 7:23) În duhul
regenerat al creștinului lucrează Legea Duhului de viață în
Hristos (Romani 8:1,2). Când cineva se consideră mort în
Hristos față de îndemnurile firii, el scapă momentan din
domeniul Legii păcatului și a morții, ce lucrează în mădularele
lui și trece automat în domeniul Duhului de viață, prin care
se slujește lui Dumnezeu. De aceea, nu este nicio osândire
pentru cei ce-și poartă crucile.
Adresându-se corintenilor, Pavel le-a descoperit cheia
unei vieți hristice autentice. Această descoperire se găsește în
relație strânsă cu purtarea crucii: „Purtăm întotdeauna cu noi,
în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața Lui
să se arate în trupul nostru.” (2 Corinteni 4:10) Eu port în trupul
meu omorârea Domnului Isus, ori de câte ori mă consider mort,
în El, pentru un păcat oarecare, care mă ispiteşte.
Unealta suferințelor și a morții, crucea înseamnă
pentru Hristos:
1. Calea ascultării perfecte față de Tatăl (Filipeni 2:5;
Evrei 5:8),
2. Condiția înălțării sale nespus de mult (Filipeni 2:9;
Evrei 12:2),
3. Arma biruinței asupra lui Satan (Coloseni 2;13; Evrei
2:14; 1.Ioan 3:8),
4. Aducerea păcii între Dumnezeu și oamenii (Coloseni
1:19,20; 2 Corinteni 5:18),
5. Esența Evangheliei (1 Corinteni 2:2).
Pentru creștinii născuți din nou și botezați la vârsta
matură, crucea căpătată în apa botezului semnifică:
1. Unirea cu Fiul în moarte și în înviere (Coloseni
2:11,12; Romani 6:4)
2. Împăcarea cu Tatăl (Romani 5:1,10,11)
3. Calea ascultării perfecte față de Hristos (Luca 14:27;
Matei 16:24; Ioan 14:21)
4. Izolarea de plăcerile acestei lumi trecătoare
(Galateni 6:14)
5. Eliberarea din câmpul de atracție al Legii lui Moise
(Coloseni 2:14; Romani 10:4)
6. Împăcarea cu evreii (Efeseni 2:16)
7. Scandalizarea celor nemântuiți (Galateni 5:11;
1 Corinteni 1:18).
(continuare în pagina 9)
7
 Închinători în Duh și adevăr
„...fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl”
(Ioan 4:23b)
IPOCRIȚI ȘI OPORTUNIȘTI
„Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun
că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi
mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat” (Ioan 6:26)
Ambii termeni reflectă unul și același comportament,
dezvăluind imboldul inițiat de ocazii și de interes. De-a
lungul timpului mi-a fost greu să înțeleg ipocriții. I-am putut
identifica prin complimentele excesive sau prin slugărnicii
caraghioase. De fapt termenul de ipocrit vine din grecescul
„hypocrates” care înseamnă „artist”.
Chiar dacă nu sunt abilitați în ce întreprind, rolul
„aprodului Purice” și-l joacă cu măiestrie. De obicei, astfel
de persoane se învârt în compania oamenilor influenți,
dovedindu-se a fi niște slugarnici docili. Drept este că
multora le place să fie înconjurați și deserviți de oameni care
ori țin hangul celui mai mare, ori au niște „păreri de cenușă”
care nu contează. Psalmistul spunea: „Oamenii îşi spun
minciuni unii altora, pe buze au lucruri linguşitoare, vorbesc
cu inimă prefăcută.” (Psalmi 12:2) Așadar inima prefăcută,
minciuna și lucrurile lingușitoare fac parte din aceeași
echipă de lucru, iar lucrarea lor este una înșelătoare. Oare
poate să fie pentru cineva lingușirea o virtute? Da! Pentru
cei ce profită de încrederea unora și au interese ascunse. De
obicei, din observațiile făcute am constatat că acolo unde
este incompetență se caută creduli și oportuniști.
Trist este că oameni lipsiți de înzestrări și chemări, fie
că au pontențial material, fie că sunt oameni fără opinie
și doriți de cei influenți, au ajuns să dețină poziții și slujbe
nemeritate. Mai rău, au ajuns să înființeze „portofolii”
destinate incompetenților. Nu excludem, începuturile slabe
cu ucenicia aferentă. Un astfel de om, alături de învățător,
poate deveni un om destoinic pentru orice lucrare bună.
Durerea este însă că uneori, oameni fără o chemare din
partea lui Dumnezeu, selectați după criterii de simpatie și
interes, au dobândit poziții nemeritate în viața bisericii. O
astfel de practică nu admite comentarii, iar slujiții devin
niște resemnați și conformiști fără opinie. Psalmistul spunea:
„Omul pus în cinste şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe
care le tai.” (Psalmi 49:20) Ar fi bine ca omul ipocrit să-și
dea seama că într-o zi va cădea victimă propriilor ambiții,
moment în care își va dovedi incompetența.
8 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
O altă categorie sunt oportuniștii care cu atributele
ipocriziei, desfășoară acțiuni și proiecte menite să slujească
unui interes nedeclarat. Oportuniștii îi putem clasifica în
două categorii. Cea dintâi categorie cuprinde oameni care
din raționamente nebănuite de alții, știu cu dibăcie să
exploateze un moment care poate crea un cadru favorabil
unui scop premeditat. În Evanghelia după Marcu se spune că
Irodiada a așteptat o oportunitate în care să poată reduce la
tăcere pe Ioan Botezătorul. În termeni biblici oportunitatea
se numește „o zi cu bun prilej”. „Totuşi a venit o zi cu bun
prilej, când Irod îşi prăznuia ziua naşterii şi a dat un ospăţ
boierilor săi, mai marilor oştii şi fruntaşilor Galileii.” (Marcu
6:21) Așteptarea cu mult interes a celui ce știe să exploateze
astfel de zile este surprinsă de versetul din Psalmi: „Căci
iată-i că stau la pândă să-mi ia viaţa; nişte oameni porniţi
la rău urzesc lucruri rele împotriva mea, fără să fiu vinovat,
fără să fi păcătuit, Doamne!” (Psalmi 59:3). Să existe oare
frați care stau la pândă după zile „cu bun prilej” ca să taie
capul fraților lor? Pârâșii lui Daniel (Daniel 6:1-13), dar și
alții (Ieremia 9:5) se trudesc să facă rău tovarășilor lor. De
remarcat este că acuzațiile aduse de vrăjmașii lui Daniel
nu erau din domeniul împărătesc, unde Daniel a dovedit
fidelitate și conștiinciozitate, ci dintr-un domeniul privat. Câte
calomnii, înscenări, vorbe interpretate eronat, răstălmăciri
sau chiar proroci manipulați, devin instrumente în interesul
jocurilor de denigrare sau promovare a unora? De ce uităm
cuvintele lui Pavel adresate filipenilor, care așteptau prilejul
să ajute, să mângâie și să îmbărbăteze: „Am avut o mare
bucurie în Domnul, că, în sfârşit, aţi putut să vă înnoiţi iarăşi
simţămintele voastre faţă de mine. Vă gândeaţi voi la aşa
ceva, dar vă lipsea prilejul.” (Filipeni 4:10) Să „așteptăm”
zile cu bun prilej să facem bine fraților și nu rău !
Cea de-a doua categorie de oportuniști sunt cei care
cu dor de răzbunare, păstrând polițe și ranchiuni, cad
pradă pericolului care Pavel îl avertiza pe Timotei: „Te rog
fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi
înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun
gând mai dinainte şi să nu faci nimic cu părtinire.” (1 Timotei
5:21) „Gândul mai dinainte” este toporul care atârnă gata să
lovescă, mânat de o coadă ce se poate numi invidie, dor de
răzbunare, ură, defăimare, ambiție sau orgoliu. Consecințele
distructive ale „gândului mai dinainte” oferă satisfacții

păcătoase lipsite de implicații divine și produc răni adânci.
Ele distrug relații, fac să sufere lucrarea lui Dumnezeu și
defăimează, toate în numele „bunelor interese” și a „lucrării
lui Dumnezeu”
De cele mai multe ori, astfel de oportuniști urmăresc
interese personale sau de grup, împărtășind aceleași
motivații. Cu puțină diplomatie, într-o seninătate greu
de imaginat, autorii morali
se exchivează de la orice
„...mă responsabilitate sau acuzație
adusă. Strategia adoptată este
feresc, ca de „formatori de opinii”. Toți se
uită cu atenție la liderul a cărui
să n-aibă gest, vorbă sau expresie a feței
poate produce o opinie despre o
persoană sau o lucrare. Ionatan
nimeni a înțeles din gestul tatălui său
Saul că moartea lui David era
despre hotărâtă (1 Samuel 20:33).
Apostolul Pavel dându-și seama
mine o că este un reper pentru frați, era
atent la ce văd sau aud frații de
părere mai la el: „...mă feresc, ca să n-aibă
nimeni despre mine o părere mai
înaltă decât înaltă decât ce vede în mine sau
ce aude de la mine.” (2 Corinteni
ce vede în 12:6) Cei drept, unii din dorința
de a intra in graţiile cuiva își
mine sau ce omoară conștiința, convingerile
și principiile devenind un
aude de la manipulat sau o simplă
marionetă depersonalizată.
mine.” Să nu uităm îndemnul
apostolului Petru: „...păstoriţi
(2 Corinteni 12:6) turma lui Dumnezeu care este
sub paza voastră, nu de silă,
ci de bunăvoie, după voia lui
Dumnezeu; nu pentru un câştig
mârşav, ci cu lepădare de sine.” (1 Petru 5:2). Așadar, unde
este lepădare de sine nu este nici ipocrizie nici oportunism!
Ioan Dobra
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuare din pagina 7)
puterea crucii lui
hristos
La purtarea crucii concură duhul regenerat al
ucenicului, botezul în Duh Sfânt, învățăturile și exemplele
de purtare a crucii ce se dau în adunările apostolice. Cine
are Duhul Sfânt nu poate să trăiască după îndemnurile firii
pământești, căci, prin cruce, el elimină faptele trupului din
viața lui (Romani 8:12-14). Duhul Sfânt îndrumă pe cei ce-l
ascultă spre purtarea crucii.
Adversarii crucii sunt firea, lumea și duhurile
rătăcitoare. Un creștin care se înclină din ce în ce mai mult
spre satisfacerea poftelor ochilor, ale trupului și este atras
de lăudăroșenia acestei vieți renunță definitiv la purtarea
crucii (1 Ioan 2:15-17). Nu se poartă crucea din pricina unor
răstălmăciri, exemplificate la începutul prezentei lucrări.
Purtarea crucii cade în uitare în virtutea modernizmului
ce promovează practici noi ca meditația transcendentală,
magia albă, horoscoapele și altele.
Crucea se aplică omului vechi cu toate manifestările
lui: gânduri firești, sentimente de dispreț, de vrăjmășie și
de răzbunare, îngrijorările de tot felul, frica de oameni, de
evenimente,de boli și de moarte, îndemnurile de a sâvârși
păcatele cuprinse în lista faptelor firii. (Gal.5:19-21) Faptele
firii nu sunt decît satisfacerea unor dorinți sau plăceri ascunse
în mădulare, pândind ocazia favorabilă de îndeplinire.
Bunăoară, dacă cineva mă jignește, pofta de ură și de
răzbunare îmi inspiră cuvinte usturătoare la adresa sa. Simțind
pofta de ură ridicându-se în mine, imediat mă consider mort
în Hristos față de ea, și în loc de cuvinte jignitoare, voi folosi
cuvinte blânde și pline de dragoste în aplanarea conflictului
respectiv .Cuvintele jignitoare aparțin firii, iar cuvintele de
dragoste izvoresc din duh. Iată cum crucea Domnului Isus ne
poate salva de întinăciuna cuvintelor izvorite din omul carnal,
și de alte întinăciuni ale duhulul și ale cărnii (2 Corinteni 7:1)
Purtarea crucii preîntâmpină orice întinăciune.
Purtarea zilniă a crucii este o poruncă pentru cei ce
doresc să-l urmeze pe Hristos (Luca 9:23). Lepădarea de sine
este o premiză a utilizări crucii pentru omorârea sistematică a
mădularelor păcatului. Cine se leapădă de sine nu mai caută
avantajele firii sale carnale, nu pretinde cinste din partea
semenilor, nu se scadalizează dacă este păgubit sau clevetit,
se mulțumește cu condițiile minime de trai. El nu dorește
să aibă mereu dreptate, nu caută să stăpânească peste
alții. Dacă cineva nu se leapădă de sinea sa, nu va reuși să
stingă dorințele firii prin cruce, deoarece aceste dorinți ajung
la împlinire mai înainte ca ele să se semnaleze pe ecranul
conștiinței. Eu nu pot să sting decît acea plăcere a trupului
de care îmi dau seama înaite de înfăptuirea ei. Cel lepădat de
sine nu se grăbește să-și împlinească plăcerile carnale.
Purtarea crucii ne face vrednici de Învățătorul nostru,
lepădarea crucii ne face nevrednici de El. Or, nevrednicia
ne exclude dintre aleșii ce formează Mireasa. Nevrednicii se
expun disciplinării Tatălui, căci înregistrează multe eșecuri
în viața spirituală, și furnizează motive de pâră vrăjmașului.
Chiar dacă unii dintre ei vor ajunge în împărăția veșnică,
pentru că nu-l renegaseră pe Isus ca Domn pe parcursul
alergării lor în trup, ei vor ocupa un loc îndepărtat de de
slava Domnului.
Carol Szekely
9
 Sfaturi pentru o viețuire corectă
„N-am așternut eu oare în scris pentru tine sfaturi și
cugetări...”(Proverbe 22:20)

PERICOLE CARE NE PASC

ÎN VIA DOMNULUI
(Matei 21:33-46)

Este una din pildele cele mai dramatice şi mai pline
de semnificaţii, rostită de Domnul Isus într-un moment (în
„săptămâna mare”) când relaţiile Lui cu mai marii norodului
lui Israel erau foarte încordate. Pilda ne vorbeşte despre
privilegiul şi responsabilitatea poporului Israel vis-a-vis de
lucrarea lui Dumnezeu şi despre cum au înţeles ei să se
achite de ceea ce le-a încredinţat Dumnezeu.
Din experienţa tristă a poporului Israel descrisă în pilda
aceasta, desprindem trei pericole majore care ne pasc şi pe
noi, credincioşii Noului Legământ.
1. Pericolul de a ne crede stăpâni pe vie
Înţelegem din pilda de mai sus că stăpânul viei
este Dumnezeu, iar vierii erau mai marii lui Israel. Din
comportamentul vierilor faţă de trimişii stăpânului viei,
dar şi din vorbele lor (Matei 21:38), se observă foarte clar
mentalitatea şi intenţiile acestor vieri: să devină stăpâni ai
viei.
Adevărul este că nu-i prea plăcut să lucrezi pentru
altul. Ideea de stăpân, stăpânire, nu e nouă şi nici greşită
neapărat. N-a spus chiar Dumnezeu când l-a creat pe om:
„... creşteţi, înmulţiti-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l...?”
(Geneza 1:28). Ba da. Numai că, datorită păcatului, omul
a ajuns din stăpân, rob şi trebuie să parcurgă câteva stadii
ca să ajungă din nou în poziţia de autoritate conferită
de Dumnezeu la început (eliberare din robia păcatului,
ucenic, administrator). Parcurseseră iudeii de atunci toate
aceste stadii? Nici vorbă. Erau robi ai păcatului şi chiar se
complăceau în starea aceea. Oare din ce cauză au ajuns în
situaţia de a se crede stăpânii viei? Iată câteva răspunsuri:
a). Lipsa de iubire faţă de Stăpân. „Dar cetăţenii lui îl
urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: ‚Nu vrem ca omul
acesta să împărăţească peste noi’.” (Luca 19:14) Când îţi
iubeşti Stăpânul, accepţi domnia Lui şi faci tot ce ţi se spune,
cu bucurie. Cât îl iubim pe Stăpânul viei, pe Dumnezeu?
b). Întârzierea Stăpânului. Pilda ispravnicului credincios
din Luca 12:41-48 ne dezvăluie ce gândeau aceşti oameni
în inima lor: „Stăpânul zăboveşte să vină” (Luca 12:45a).
Acest mod de gândire le-a schimbat, în timp, atitudinea. Nu
cumva s-a furişat şi în mintea noastră acest gând demonic,
că Stăpânul întârzie?
c). Lipsa de caracter. Tot din pilda de mai sus (Luca 12)
desprindem şi motivul. Au început să-şi bată tovarăşii de
lucru, să mănânce, să bea și să se îmbete (Luca 12:45b).
Aceasta înseamnă lipsă de caracter, de respect și de
principii. Adevăratul caracter se vădeşte în lipsa Stăpânului,
nu în prezenţa Lui. Cum te comporţi atunci când nu te vede
nimeni?,
Dragii mei, nu cumva ne-a invadat şi pe noi aceeaşi
mentalitate de stăpâni ai viei şi începem să ne comportăm
ca şi cum Biserica este a noastră? Ce altceva ar putea să
însemne gesturile, replicile, ifosele, lipsa de reverenţă din
închinare sau slujire, tămâia străină de pe altar şi alte lucruri
sau atitudini care există uneori în bisericile noastre? Când am
postit ultima dată înainte de a predica, de a îndemna, de a
cânta, de a recita sau de a lua cuvântul în Biserică? Nu uitaţi,
chiar dacă avem un statut privilegiat în Biserică („cetăţeni cu
sfinţii”, „oameni din Casa lui Dumnezeu” - Efeseni 2:18-22),
Stăpânul Bisericii este Dumnezeu şi El trebuie să rămână
pentru totdeauna!
2. Pericolul lepădării de Hristos
Iudeii din vremea Domnului Isus concepuseră un
sistem religios care funcţiona atât de bine, încât nu mai
aveau nevoie de Dumnezeu şi de Isus Hristos. Piatra pe care
Dumnezeu o proiectase să fie în capul unghiului, ei (zidarii)
au lepădat-o, spunând: „Nu avem nevoie de Tine în sistemul
nostru. Ne descurcăm foarte bine fără Tine. Chiar ne încurci
planurile.” Ei nu ştiau că fără El, via nu poate da rod, iar toată
clădirea (planul de mântuire al lui Dumnezeu) se reazemă
pe această piatră din capul unghiului (adică pe El). „Din El,
prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.” (Romani 11:36)
Cum ne raportăm noi, zidarii Noului Legământ, la Isus
Hristos? Nu cumva L-am lepădat şi noi, ca şi evreii odinioară,
şi ne-am făcut un mod de viaţă (chiar religios) din care El
lipseşte? Am ajuns să venim la adunare fără El, să cântăm,
să predicăm, să slujim și să facem misiune sau ajutorare fără
El. Am ajuns să ne distrăm, să facem afaceri, să călătorim,
să ne căsătorim fără El ... Da, e posibil să mergem un timp
prin puterile, inteligenţa, resursele şi relaţiile noastre, dar
într-o zi, casa pe care o vom construi fără „Piatra din capul
unghiului”, se va prăbuşi! Şi mai reţine un lucru: într-o zi, te
vei reîntâlni cu acest Isus pe care astăzi Îl respingi și Îl lepezi.

10 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)

Dar atunci Piatra aceasta te va zdrobi sau te va spulbera
(Matei 21:44). Nu te temi de ziua aceea?
3. Pericolul nerodirii pentru Dumnezeu
Există în textul precizat la început o expresie care ne
pune pe gânduri: „De aceea Împărăţia lui Dumnezeu va fi
luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele
cuvenite”. Asta înseamnă că erau roade în vie, dar ele nu erau
pentru Dumnezeu. Sistemul pus la punct de iudei funcţiona
foarte bine şi producea roade, dar nu pentru Dumnezeu, ci
pentru ei.
Dacă afirmăm că via este a lui Dumnezeu, implicit
trebuie să admitem şi ideea că ea trebuie să-i aducă profit
lui Dumnezeu. Nu uita: tu nu eşti în cantina, în spitalul sau
în şcoala lui Dumnezeu în primul rând, ci în „firma” Lui! Da,
firma lui Dumnezeu este atât de mare, încât ea are cantină,
camere de dormit, infirmerie, săli de cursuri şi chiar sală de
concerte; dar toate acestea sunt pentru angajaţi, ca ei să fie
apţi, calificaţi, echipaţi și împuterniciţi să rodească pentru
Dumnezeu!
Câtă roadă ai adus pentru Dumnezeu până în momentul
acesta? Nu cumva te înfrupţi din via Stăpânului şi nu produci
nimic pentru El? Mai mult, El aşteaptă să–i aducem roadele
la vremea lor (Matei 21:41). Nu cumva aproape ţi-a expirat
vremea rodirii şi eşti tot neroditor (Luca 13:6-9)?
Încheiere
În finalul pildei, Isus spune ceva care ar trebui să ne
cutremure. Dumnezeu nu-şi va lăsa via Sa veşnic pe mâna
unora care se cred stăpâni pe vie şi care refuză să aducă
roadă pentru El. Când noi nu ne vom mai ruga, nu vom mai
posti, nu ne vom mai pocăi, când vom neglija Biblia, vom
minţi, bârfi, curvi și vom fi lăcomi, El va lua via de la noi
şi o va da altui neam. Lui Dumnezeu nu o să-i pară rău de
clădirile noastre și nici de investiţia făcută în noi. Lucrarea
Lui va merge înainte. Dar tu şi eu? Vom fi în Împărăţie sau
vom fi scoşi afară?
Iosif Ignat
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Biblia ne spune că omenirea va fi marcată în vremurile
sfârșitului de numeroase crize  : politice, sociale, spirituale,
economice, naturale (geografice), de sănătate (epidemii). În
aceste vremuri grele pentru omenire, nici Biserica lui Hristos nu
va fi scutită de circumstanțe extreme și provocatoare. Este ușor
de observat faptul că această instituție divină este bombardată
intens, sistematic și concertat de forțele întunericului, pentru
a fi destabilizată și deturnată de pe traiectoria fixată inițial.
În atare situație Biserica trebuie să fie în gardă și să aibă un
răspuns adecvat la provocările majore pe care le întâmpină,
pentru a-și menține statutul, pentru a-și îndeplini menirea pe
pământ și pentru a funcționa potrivit principiilor stabilite de
Capul ei, Isus Hristos.
Departe de a fi exhaustiv sau aprofundat teologic,
studiul nostru se dorește a fi mai mult un semnal de avertizare,
un imbold la analiză și un îndemn la veghere pentru noi,
credincioșii, care credem că suntem foarte aproape de ultimele
evenimente ale istoriei și de revenirea Domnului Isus. Deoarece
au fost concepute sub forma unor articole separate, capitolele
cărții sunt distincte și au un conținut destul de ușor de parcurs.
La sugestia unor prieteni și frați am decis ca, până la urmă, ele
să fie înmănuncheate în această carte, cu intenția ca oricine să
le poată folosi, aprofunda și oferi mai departe pentru trezire și
edificare spirituală. Titlul cărții „Biserica - încotro?” nu a fost
ales ca să stârnească interesul, ci ca să ne pună în alertă și să ne
aducă mai aproape de ceea ce Dumnezeu intenționează să fim
noi, poporul Noului Său Legământ.
Primele 18 capitole scot în evidență, prin lentila Scripturii
și a realității, câteva din crizele și pericolele care hărțuiesc
Biserica lui Hristos în vremurile pe care le trăim, căutând și
soluții de evitare sau ieșire din ele. Este îmbucurător faptul că la
toate crizele și pericolele pe care le întâmpinăm la acest sfârșit
de veac avem răspunsuri adecvate și exacte în Sfânta Scriptură.
În capitolul 19 am surprins, pe baza unui pasaj profetic din
Vechiul Testament, patru păcate majore care destabilizează
Biserica Domnului în aceste vremuri tulburi, căutând și remedii
biblice pentru contracararea lor. Capitolul 20 ne atenționează
asupra pericolului amăgirii în ce privește mersul la adunare,
care poate fi folosit foarte ușor ca un înlocuitor al unei relații
personale cu Dumnezeu, atunci când tratăm superficial viața
noastră spirituală. Ultimele două capitole se vor un răspuns la
două întrebări: nu cumva este necesară o reformă sau chiar o
trezire spirituală în sânul Bisericii, atunci când ea și-a pierdut
spiritualitatea, discernământul și relevanța?
Rugăciunea inimii mele este ca atunci când vei lectura
aceste scurte lecțiuni, să lași lumina și adevărul Cuvântului
să pătrundă înăuntrul inimii tale și să te întrebi: Fac eu parte
din Biserica autentică a Domnului Isus? Sunt eu o fecioară
înțeleaptă, cu vasul plin de untdelemn și așteptând în orice
moment să apară Mirele? Fac tot ce depinde de mine pentru
ca lucrarea Domnului să înainteze? Folosesc cu bucurie și cu
pasiune orice ocazie pentru a lărgi Împărăția lui Dumnezeu?
Sunt gata în orice moment să spun: „Maranata! Vino, Doamne
Isuse”? Noi știm că adevărata Biserică a Domnului Isus nu va fi
biruită nici chiar de porțile locuinței morților. Întrebarea este:
vom fi prezenți, tu și eu, la marea întâlnire a Bisericii cu Mirele
Isus Hristos? Așa să ne ajute Dumnezeu!
Autorul
Comenzi, la tel. 0745636572
11
 Cuvânt pentru slujitori
„Luați seama, dar, la voi înșivă și la toată turma peste care
v-a pus Duhul Sfânt episcopi...”(Faptele Apostolilor 20:28)
războiul împotriva
bisericii
Bătălia împotriva Bisericii primare
Încă de la apariția Bisericii creștine, s-a putut ușor
observa împotrivirea puternică manifestată de forțele Celui
Rău, odată cu formarea acesteia. Pentru ucenici, izbucnirea
acestui război spiritual, nu a fost o noutate. Domnul Isus i-a
prevenit de faptul acesta în noaptea trădării, atunci când le-a
spus că vor fi urâți, disprețuiți, persecutați și martirizați. Mai
mult, le-a mai spus că cei ce urmau să-i ucidă, vor comite
crimele, în ideea și crezul că fac o slujbă pentru Dumnezeu:
„Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea
când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui
Dumnezeu.” (Ioan 16:2) Ei au fost astfel preveniți pentru a nu
fi luați prin surprindere, iar realitatea acesta să nu constituie
pentru ei un prilej de cădere (Ioan 16:1). Biserica primară a
fost ținta distrugerii de către mai multe puteri inamice.
Dintre cei mai importanți inamici ai Bisericii primare,
menționăm: religia strămoșească a poporului, religia idolatră
a păgânismului, forțele oculte ale întunericului, sistemele
de conducere – irozii ucigași, infiltrajul din exterior, hristoșii
mincinoși, apostolii mincinoși, respectiv proroci și frați
mincinoși.
I. Dușmanii interni asediază biserica primară
– evreiască. Bătălia împotriva mărturiei Bisericii
evreiești din Ierusalim și Iudeea.
După cum bine este știut faptul că doctorul Luca a
sistematizat cartea Faptelor Apostolilor, în funcție de zonele
de răspândire a Evangheliei, care au respectat porunca Marii
trimiteri a Mântuitorului (Fapte1:8). Creștinismul a avut
ca leagăn de formare și creștere - Țara sfântă a poporului
evreu. Aici s-a declanșat prima mare bătălie. Desigur,
mărturia creștină s-a lovit atât în Ierusalim, cât și în Iudeea
de tradițiile, dogmele și obiceiurile religiei autohtone. La
prima vedere, părea ceva normal. Numai că Ierusalimul
n-a cunoscut ziua cercetării și lucrurile care puteau să-i dea
pacea (Luca 19:41). Această totală ignoranță, a respingerii
adevăratului Mesia, a fost fructificată din plin de Îngerul
decăzut. Planul lui de atac, s-a conturat prin strategiile puse
la cale de el, care au debutat prin asmuțirea conducătorilor
religiei iudaice. Nu este de mirare că persecuția Bisericii
primare de către religia strămoșească iudaică, începe din
12
sânul ierarhiei mozaice. Imediat, acest sobor iudaic a stabilit
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
o listă a doctrinelor primejduite pe baza cărora s-au alcătuit
câteva strategii de eliminare a creștinismului, încă din fașă.
Cei ce au stabilit lista cu fundamentele doctrinale ce trebuiau
apărate, cu orice preț, adică pe viață și moarte, erau însăși
cei ce constituiau această preoție vechi testamentară.
Aceasta s-a organizat în prima linie de bătălie, condusă de
comandantul, a cărui cartier este situat în văzduh (Efeseni
6:12), influențând-o să reacționeze ostil, față de apariția
Bisericii, încleștând prima atacul contra acesteia.
În continuare asistăm la metodele și mijloacele prin care
au fost apărate punctele de învățătură mozaice, care au fost
văzute ca fiind amenințate, prin parcurgerea evenimentelor
din cartea Faptele Apostolilor. Cartea acoperă o perioadă de
aproape treizeci de ani de istorie a Bisericii primare.
Crezul saducheic
Deși nu aparținea legii lui Moise, convenea de minune
vrăjmașului, pentru că elimina învierea din morți și lumea
sa spirituală - cea a îngerilor –, învățături contrazise de
crezul creștin. Acesta, ca de altfel și crezul fariseic care le
mărturisește pe amândouă (Fapte 23:8), nu se potrivea cu
crezul creștinilor, care vorbeau de învierea morților în Isus
(Fapte 4:2). Preoții, căpitanul Templului și mai ales saducheii,
au fost vizibil deranjați de miezul propovăduirii creștine –
învierea din morți prin Isus, cum foarte plastic a ilustrat
doctorul Luca: „foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi vesteau
în Isus învierea din morţi” (Fapte 4:2). Este explicabilă reacția
de respingere a mesajului Evangheliei, transmis de apostolul
Petru, venită tocmai din tagma preoțească amintită, în frunte
cu căpitanul Templului, la care s-au aliat și subscris cu toată
deschiderea, saducheii. Aceștia din urmă, provocați de fapt
de Satan, erau deranjați de conținutul predicilor apostolilor,
în care se sublinia învierea din morți, atât a Domnului Isus
Hristos, cât și a tuturor oamenilor la final. Scopul clerului
era eliminarea învățăturii deranjante a învierii morților. De
ce? Pentru că învățătura creștină, nu lovea doar în crezul
saducheic, ci mai ales în interesele lumii spirituale demonice.
Pentru că un mesaj, din care lipsește Hristos (Cel răstignit, Cel
care apoi a înviat și Cel care îi va învia pe toți oamenii), ar fi
rămas fără substanță, iar noua credință devenea zadarnică.
Aceasta l-a deranjat cel mai mult pe Satan, care simțea
puterea crezului creștin, bazat pe descoperirea adevăratului

sens al existenței omului în viață, încununat apoi de speranța
într-o lume pe care Domnul Isus o pregătește pentru ai Săi.
Creștinul care crede în înviere își schimbă radical viața, știind
că viața continuă prin învierea morților.
Preoția vechi testamentară
Preoții au trecut primii la atac, deoarece Mântuitorul
a conferit creștinismului o altă preoție – preoția universală
a tuturor credincioșilor. Aceștia au acces direct la Dumnezeu
prin intermedierea singurului Mijlocitor, Domnul Isus
– singurul Mare Preot (1 Timotei 2:5), a Cărui preoție nu
are succesiune. Din Exod 19:5,6, aflăm că preoția veche și
implicit Legământul vechi au fost condiționate: „Acum, dacă
veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu,
... îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.” Este
binecunoscut faptul, că ei n-au rămas în legământul sfânt:
„...Pentru că n-au rămas în legământul Meu şi nici Mie nu
Mi-a păsat de ei, zice Domnul.” (Evrei 8:9)
Schimbarea preoției aaronice este subliniată și de
apostolul Petru când se adresează aleșilor sau urmașilor
lui Hristos, care odinioară nu erau un popor, dar care
acum sunt poporul lui Dumnezeu (1 Petru 2:10). Ucenicul
lui Hristos, zugrăvește cel mai plastic preoția universală a
toturor credincioșilor, atunci când spune: „Voi însă sunteți
... o preoție împărătească, un neam sfânt ...” (1 Petru 2:5,9).
Se înțelege de ce marii-preoți Ana și Caiafa au simțit primii
că le fuge pământul de sub picioare, chiar de la începutul
lucrării lui Mesia, a cărui activitate prin săvârșire de minuni,
nu a fost și nu va fi egalată de altcineva, în istoria Planetei
Pământ. Lucrările Sale, erau puncte forte în recunoașterea
Sa, ca Mesia, Cel așteptat. Când Caiafa a aflat că El este
Mesia, și-a rupt hainele, ceea ce era interzis să facă. De
fapt, a pus capăt preoției de tip aronic, predând astfel
ștafeta preoției (Evrei 6:17-20). Când era atârnat pe cruce,
Mântuitorul a strigat: „S-a isprăvit!”, iar când perdeaua din
Templu s-a rupt de sus până jos, a fost semnul că a fost
acceptată jertfa Sa. Odată ce, a devenit Mare-preot „...S-a
așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi în ceruri
ca slujitor al Locului Preasfânt și al adevăratului cort, care
a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.” (Evrei 8:1a-2)
Pavel n-a mințit când s-a apărat în fața preoților cei mai de
seamă și a soborului, spunându-le că nu știa că Anania este
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
marele preot, deoarece nu mai era ... Este clar că la ora
aceea, nu el era Mare-preot, ci Domnul Isus.
Numele divin - lupta împotriva Numelui Isus
„Şi după ce i-au chemat, le-au poruncit să nu mai
vorbească cu nici un chip, nici să mai înveţe pe oameni în
Numele lui Isus.” (Fapte 4:18) Numele Isus este echivalentul
grecesc pentru numele ebraic Iehoșua – Ieșua, care înseamnă
Yahveh salvează - Numele divin a lui Dumnezeu, pe care
evreii se tem să-L pronunțe până astăzi. Numele divin este
și în zilele noastre înlocuit cu expresia: „Binecuvântat să
fie Sfântul Unic”. Cuvântul Mesia, care înseamnă Unsul în
ebraică, are corespondent în limba greacă, cuvântul Hristos,
adică Unsul, Mîntuitorul, Salvatorul sau Iertătorul. Este
limpede, că un astfel de nume era insuportabil pentru cei ce
L-au respins pe Mesia, dar mai ales pentru îngerii căzuți. De
ce? Pentru că în Numele lui Isus se capătă iertarea păcatelor
(Fapte 10:43); se primește neprihănirea (1 Corinteni 6:11);
este administrat botezul (Fapte 2:38; 8:16; 10:48; 19:5);
este făcută propovăduirea (Fapte 9:27); este invocat în
luarea unor decizii (1 Corinteni 5:4; 1:2); se realizează
vindecări (Fapte 3:6); se fac exorcizări (Fapte 16:18; 19:13)
și se aduce închina / proslăvire (Filipeni 2:10; Fapte 19:17).
Este de prisos să aflăm la cine și de ce, exista interesul ca
să nu fie chemat Numele Domnului Isus. Dar realitatea cea
mai șocantă, era că Numele lui Isus era cunoscut până și de
îngerii răi: „Duhul cel rău le-a răspuns: „Pe Isus Îl cunosc şi pe
Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” (Fapte 19:15).
Spiritualizarea în noul legământ - Templul din
ierusalim, dar și o mare parte din elementele Vechiului
Legământ.
Reprezentanții religioși ai vremii – Marii preoți, au
perceput lucrarea Domnului Isus, ca pe un pericol iminent,
care viza amenințarea poziției lor într-un mod special, mai
ales prin înlocuirea unor ritualuri din închinarea veche,
cu altele din închinarea nouă, având, bineînțeles, alte
conotații. În sensul acesta ei vedeau eliminarea religiei
strămoșești a poporului iudeu. Inspirați în mod malefic și
copleșiți de o teamă ciudată, asemeni lui Irod odinioară,
au trecut la dezbateri puternice, pentru a stopa avalanșa
răspândirii noii credințe. Concluzia la care au ajuns
era, desigur, stoparea noii credințe prin orice mijloace,
începând cu apostolii Domnului Isus. Pentru ucenici,
nu a fost o noutate declanșarea valului de ură venit din
partea ierarhilor preoției vechii, întrucât noua preoție a
marelui Preot Domnul Isus, era de acum funcțională. Este
o realitate cât se poate de veridică, că multe elemente
din Legea lui Moise primesc în Noul Legământ o conotație
duhovnicească, spiritualizată. Conținutul caracterului divin
a lui Dumnezeu, care exprimă cerințele Sale față de Sine
și față de semeni se poate observa apropierea Sa față de
om, mai întâi pe muntele Sinai, apoi în Cortul mărturiei și
în Templu. Și cum în Noul Legământ, credinciosul devine
Templul Duhului Sfânt, Dumnezeu și Domnul Isus, vin să
13
(continuare în pagina următoare)
 Cuvânt pentru slujitori
„Luați seama, dar, la voi înșivă și la toată turma peste care
v-a pus Duhul Sfânt episcopi...”(Faptele Apostolilor 20:28)
locuiască în om, transferând conținutul voii Sale în inimă,
scriindu-l în același timp în minte (Evrei 10:16).
Templul iudaic
Dacă cel din vechime a fost unul literar, în noul crez
acesta, devine unul spiritual: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul
lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
(1 Corinteni 3:16) Același apostol continuă: „Căci noi suntem
Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu.”
(2 Corinteni 6:16) Uneltele și elementele care îl compuneau,
devin la fel, spirituale. Dumnezeu a dat poporului iudeu a
doua șansă, prin mesajul transmis de profetul Daniel – cei
patru sute optzeci de ani (Daniel 9:25-27). Templul este
restaurat de Ezra, dar pe când ieșea Mesia din el, cu ucenicii
Săi, a profețit distrugerea acestuia: „Adevărat vă spun că nu
va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată.”
(Matei 24:2) Chiar și până la dărâmarea vechiului Templu, în
cer apare un nou Templu (Apocalipsa 11:19; 14:7; 15:5,8).
Prin respingerea lui Mesia și pentru că n-a cunoscut vremea
când a fost cercetată, casa poporului iudeu a fost lăsată
pustie, aproape nouăsprezece secole.
Jertfele de la Templu
După dispariția Templului vechi, dispar și jertele de
animale. Acestea sunt înlocuite cu cele de tip spiritual.
Astfel că preoția nou-testamentară oferă în continuare
jertfe Domnului, dar de data aceasta, jertfe, nesângeroase,
în număr de șapte:
1. Jertfa trupului, personală (Romani 12:1);
2. Jertfa de laudă (Evrei 13:15);
3. Jerfa binefacerii (Evrei13:16);
4. Jertfa dărniciei (Evrei13:16),
5. Jertfa mulțumirii (Efeseni5:20; 1 Tesaloniceni 5:18:
Psalmi 50:23)
6. Jertfa slujirii (Romani 15:16);
7. Jertfa de băutură – martirajul (2 Timotei 4:6).
Mielul de Jertfă
În Noul Legământ acesta este chiar Domnul Isus. Când
Ioan Botezătorul îl vede pe Hristos exclamă: „Iată Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29b)
Sărbătorile Domnului
Este adevărat că cele vechi testamentare au gravitat
în jurul jertfelor sângeroase și în sensul inițial, nu puteau
fi comemorate de creștini – făceau parte din umbra
lucrurilor viitoare, dar în Hristos, ele pot căpăta profunde
semnificații pentru creștinul de astăzi. Sunt adevărate
popasuri de introspecție, de reflectare și de meditație asupra
evenimentelor marcante, ale mersului spiritual de viață
creștină. Astfel că, spiritualizarea sărbătorilor biblice, ar putea
începe cu odihna fizică, prima din listă. Hristos, care este Domn
și al Sabatului, a devenit Odihna sufletelor noastre; „... fiindcă
cine intră în odihna Lui se odihnește și El de lucările lui, cum
14 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
s-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.” (Evrei 4:10). Apoi,
același Domn Hristos, este și Paștele noastre, care trebuie
sărbătorit cu azimile curăției și ale adevărului (1 Corinteni
5:7-8). Sărbătoarea Azimilor semnifică foarte bine trăirea
unei vieți sfințite, care de asemeni, trebuie comemorată
nu doar anual, cât mai ales zilnic. Ziua Cincizecimii, este
singura care comemorează Pogorârea Duhului Sfânt și
împlicit dovada primirii acestuia prin roadele Sale (Galateni
5:22-23). Apoi, sărbătoarea Trâmbițelor, evocă cel mai bine
evenimentul revenirii glorioase a Domnului Isus: „Căci însuşi
Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa
lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi
în Hristos....” (1 Tesaloniceni 4:16). Ziua Iertării, a Împăcării,
a Judecății, cunoscută cel mai mult ca - Ziua Ispășirii, ne
amintește de datoria iertării aproapelui. Aceasta ar trebui
comemorată zilnic, nu doar anual, în luna a șaptea al anului
biblic. Ceea ce este interesant de amintit cu această ocazie,
este faptul că Dumnezeu ierta păcatele săvârșite împotriva
Lui, ca urmare a pocăinței; dar păcatele poporului săvârșite
împotriva semenilor, le ierta numai după ce fiecare își
cerea iertare de la semenul său sau numai după repararea
daunelor materiale și spirituale (Leviticul 5,6). Nu-i așa că
semnificațiile acestor sărbători ar trebui subliniate, nu doar
anual, ci zilnic, săptămânal sau lunar? Sărbătoarea corturilor
ne amintește de fericirea care îi așteaptă pe credincioși în
Cortul lui Dumnezeu din Patria cerească (Apocalipsa 21:3).
Cele șapte zile reprezintă eternitatea, unde va trona bucuria
veșnică, viața de comuniune eternă cu Domnul; odihna,
sfințenia, pacea desăvârșită; belșugul și liniștea; închinarea
prin adorarea și slujirea eternă a Sa, când cunoștința noastră
va fi deplină.
Strategiile folosite de dușmanii Bisericii sunt dintre
cele mai diverse, începând cu întemnițarea (Fapte 4:3;5:18);
amenințări (Fapte 4:17,18,21); bătăi (Fapte 5:40); interdicția
de a învăța Cuvântul și a predica și vesti Evanghelia (Fapte
4:18) cât și umilirea (batjocora) din partea clerului religios
național (Fapte 5:41). Persecuția urmată de martiraj, a fost
o constantă a practicilor manifestate de torționarii vremii.
Procedeul de eliminare a persoanelor incomode
(martirajul lui Ștefan) este cunoscut și are o mare vechime.
Mai întâi persoana este învinuită de anumite erezii sau
încălcări de dogme sau ritualuri. Acest mecanism este pus
în scenariu, de obicei prin diverși martori mincinoși, ca și în
cazul lui Ștefan (Fapte 6:11). Această tehnică a funcționat
și în cazul lui Nabot din Izreel (1 Regi 21:10,13). Când l-au
condamnat pe Domnul Isus au procedat la fel (Marcu
14:55‑61). Apoi, urmează fie izolarea sau îngrădirea, fie
martirajul (Fapte 7:57-60).
II. Dușmanii externi asediază biserica
primară dintre neamuri.
Evanghelia își croiește drum până la marginile
pământului. Odată cu deschiderea cerului, a treia oară,
întâia dată cu ocazia botezului Domnului Isus, a doua oară
în momentul declanșării morții lui Ștefan, a treia oară, când
apostolul Petru este trimis la un ofițer păgân Corneliu, se
deschide o nouă pagină în istoria bisericii: inaugurarea
primei biserici dintre neamuri, în casa ofițerului amintit.
Aceasta s-a datorat și mărturiei celor împrăștiați, din cauza
persecuției declanșate cu prilejul martirajului lui Ștefan.
Printre inamicii externi și interni ai Bisericii dintre
neamuri amintim: forțele oculte ale întunericului; forțele
idolatre păgâne; infiltrajul malefic prin hristoși, apostoli,
învățători, proroci și frați mincinoși și apostazia – lepădarea
de credință.
Lupta vizibilă pe frontul ocult al forțelor
întunericului – Simon Magul, Elima – vrăjitorul și
ghicitoarea din Filipi.
Restul luptelor care au fost invizibile, au avut loc
sub aceeași comandă. Este clar că perioada de formare a
bisericii dintre neamuri, n-a fost lipsită de piedici din partea
vrăjmașului. Oridecâteori spiritele și-au făcut cunoscute
prezența, apostolii, prin darurile de deosebire a duhurilor,
au demascat imixtiunea acestora.
Unul din cazurile cunoscute în cartea Faptele
Apostolilor, a fost cazul lui Simon magul, întâlnit în
Samaria, prin oferta sa de a plăti bani pentru a primi
puterea de vindecare (Fapte 8:18-24). Era convins că prin
darul primit putea să obțină puternice foloase materiale
și în special financiare. Apostolul Petru intervine promt și
îi desecretizează planul. Apoi îi explică pericolul în care se
află dacă nu se pocăiește. Apostolul Pavel, cu o altă ocazie,
anihilează lucrarea demonică manifestată prin Elima – zis
vrăjitorul (Fapte 13:8-12). Într-o altă împrejurare, pe când
se afla în Filipi, apostolul Pavel a fost ținta unui strigăt
nefiresc al unei ghicitoare. El a perceput atacul acesteia ca
pe un afront adus misiunii pe care o desfășura. De altfel, ea
spunea adevărul: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului
Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii.” (Fapte
16:17) Numai că mesajul venea din partea îngerilor răi, iar
scopul era destabilizarea și tulburarea lucrării, în special
prin mândrie. Iată de ce, mărturia acestor demoni, trebuia
respinsă. Cam același lucru se întâmplă și astăzi prin mesajele
unor „cântece creștine”, care deși nu au o încărcătură de
profunzime, totuși biblic și teologic sunt corecte. În schimb,
problema este că sunt înveșmântate în melodii de sorginte
malefică, care produc un rău incomensurabil. Mesajul este
doar o capcană care simulează nevinovăția cântecului. Pe
fondul melodiei, însă se pot transmit subliminal mesaje
prin care receptorul poate fi manipulat în mod extrem de
negativ. În cazul din Filipi, Dumnezeu este în control. Necăjit,
apostolul i se împotrivește și procedează la eliberarea
acestei ființe chinuite. Cel rău începe persecuția, ca urmare
a răzbunării prin aghiotanții săi. Dumnezeu intervine,
producând un puternic cutremur de pământ, dar și spiritual,
care rezultă cu dezlegarea cătușelor și lanțurilor de ordin
spiritual. Atacul străin continuă – gardianul ajunge în pragul
unei tentative de sinucidere. Din nou, Domnul intervine, de
această dată îl mântuiește atât pe el, cât și întreaga sa casă
(Fapte 16:27‑34).
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Cele întâmplate, au fost bătălii vizibile ale forțelor
întunericului, în realitate bătăliile cele mai mari s-au dat în
mod invizibil, prin diverse atacuri, situații, și mai ales prin
diverse persoane.
Lupta pe frontul păgân al idolatriei
Creștinismul, își trage seva din butucul și din rădăcina
bunului măslin, din Israel, așa că este în totală opoziție cu
închinarea idolatră. Bătălia dinspre și contra idolatriei, a fost
de asemeni, una crâncenă. Un prim atac, s-a desfășurat în
Listra. Cultul idolatru prin slujitorii săi, au aruncat o capcană
și o mreajă puternică lui Pavel și lui Barnaba pentru a-i face
să cadă prin mândria de a fi idolatrizați (Fapte 14:8-18). Un
alt atac, destul de încrâncenat, l-a declanșat apostolul Pavel
în Areopag. De data aceasta, a fost un atac direct, frontal
împotriva cultului păgân al închinării idolatre, împotriva
zeităților păgâne, în spatele cărora sunt demoni: „Au
adus jertfe dracilor, unor idoli care nu sunt dumnezei ...”
(Deuteronom 32:17). Atacul decisiv, care l-a dat Satan, a fost
răscoala provocată de argintarul Dimitrie. Acesta a reușit să
tulbure toată cetatea, care a protestat într-un mod cu totul
ieșit din comun, strigând timp de două ceasuri: „Mare este
Diana efesenilor!” (Fapte 19:21-41),. Manifestația a luat
sfârșit numai datorită logofătului, care a știut să gestioneze
situație primejdioasă creată. Lupta împotriva idolatriei
continuă și astăzi. Mai rău, este faptul că cea de azi nu este
doar una materială, ci mai ales spirituală.
Sistemele de conducere - irozii ucigași
Dacă pentru început, odată cu prima referință a magilor
despre faptul că s-a născut un împărat, a creat o mare panică
în Irod cel Mare, care a reacționat dur, căutând să-L omoare
pe Hristos. Nereușind, a trecut la represalii, la uciderea a
mii de prunci din jurul Betleemului. Irod Antipa, care a fost
pus de cezarul Claudiu, pentru a fi pe placul iudeilor, i-a
hărțuit pe unii din biserică și l-a ucis pe apostolul Iacov. Dar
cum omul culege ceea ce seamănă, i s-a plătit cu aceeași
monedă. Cezarii și guvernatorii au luat la scurt timp decizia
de a elimina creștinismul. Ei au trecut la suplicii, numai că
cei din urmă au devenit numeroși. Au recurs la adevărate
genociduri drastice, începând cu Nero și alți cezari care au
urmat după el, până la cei din ziua de azi.
Concluzie
Adevăratele obstrucționări și piedici au fost puse de
dușmanii interni ai bisericii, chiar din faza incipientă, dar
nici prigoana n-a reușit să stopeze extinderea creștinismului
primar, ci mai degrabă l-a întărit. Afirmația Domnului Isus a
rămas și va rămâne în picioare: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru
(greceşte: Petros.) şi pe această piatră (greceşte: petra.) voi
zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”
(Matei 16:18).
Simion Buzduga
15
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
experiențe cu dumnezeu
P lanurile lui Dumnezeu sunt înalte şi minunate şi
hotărârile Lui sunt mari şi nepătrunse, dar înțelepciunea
omenească, în mărginirea ei, nu poate să le cunoască şi să
le priceapă mai dinainte. În vara anului 1966, Dumnezeu a
îngăduit să fiu pusă la o încercare mare printr-o boală grea.
Părinții au hotărât să mă ducă la spital împotriva voinței mele
- eu nu aşteptam ajutor de la oameni. Medicul a spus că
boala este foarte gravă, dar după un tratament serios mă voi
face bine; într-adevăr, după tratament m-am simțit ceva mai
bine, dar nu pe deplin. După o lună, boala a revenit, însă mai
grea ca prima dată: nu mai puteam sta pe picioare. Stăteam
la pat şi nu mai suportam nici mâinile lipite de trup - mi se
păreau grele şi-mi împiedicau respirația. Căile respiratorii de
la faringe până la plămâni erau pline de leziuni infectate din
care curgea sânge şi o secreție purulentă care mirosea greu.
Aveam mari dificultăți cu respirația, dar eram hotărâtă să nu
mai merg la medic, ştiind că ajutorul meu vine de la Domnul.
Nici nu voiam să fiu vindecată căci aveam o mare dorință
să plec de pe pământ în odihna veşnică. Mă simțeam tare
obosită de atâtea întristări şi dureri avute până aici. Credeam
cu tărie că voi pleca la Domnul şi aceasta mă făcea să suport
mai uşor durerile. Puterile mă părăseau şi am spus celei mai
bune prietene că în curând o părăsesc. Ea s-a întristat şi mi-a
zis: „De ce să pleci tu înaintea mea că eu sunt bolnavă de 15
ani şi Domnul ştie câte zile de suferință voi mai avea.” Mie
nu-mi părea rău după lumea aceasta şi voiam să plec cu fața
veselă să-L întâlnesc pe Domnul.
Într-o seară am simțit o durere foarte cumplită. Cu
greu m-am tras pe genunchi jos din pat şi murmuram printre
lacrimi: „Vino şi mă ia Doamne, scurtează-mi durerea!”
Durerea aceea era îngrozitoare, dar mă gândeam că e ultima
pe care o suport. Era seară şi pentru că nu a venit nimeni
să‑mi aprindă lumina, era întuneric. Deodată a apărut o
lumină - credeam că cineva a aprins becul şi am întors capul
să văd cine e, dar n-am văzut pe nimeni. Pe peretele din
fața mea a apărut o lumină puternică, dar dintr-o dată, un
nor cum ar fi un roi de albine căuta să acopere lumina şi să
împiedice rugăciunea să străbată sus. Am început să plâng
gândindu-mă că asta e ultima vedenie înainte de-a pleca şi
dacă lumina este acoperită de nor, nu voi putea merge cu
fața veselă. Din nou a apărut lumina puternică şi pe razele
de lumină s-a coborât un înger cu o cunună în mână. În
cunună erau împletite câteva flori. Când l-am văzut nu mai
16 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
puteam de bucurie, şi repetam fără glas înlăuntrul meu:
„Vino, vino!” Solul s-a apropiat până la o distanță de circa
trei metri, s-a oprit şi m-a privit, dar nu-mi zicea nici un
cuvânt. Eu repetam încontinuu: „Vino, vino!” Solul a privit
în sus şi aştepta o poruncă. Atunci o voce a strigat îngerului:
„Întoarce-te înapoi că nu este vremea să-i dau cununa.
Va trebui să rămână în trup pe pământ şi numai la timpul
hotărât va primi cununa pentru că în cununa ei vor trebui să
se mai împletească şi alte flori de răbdare şi biruință.” Solul
şi-a luat zborul înapoi pe raza de lumină. L-am privit până nu
l-am mai văzut. Am rămas singură cu durerile mele: nu eram
vindecată. Părinții au hotărât să mă ducă din nou la medic
pentru că nu mai puteam mânca nimic - nici chiar ceaiul
nu-l mai puteam înghiți. La gândul că voi muri, ca să nu fie
condamnați de cei din jur, au luat această hotărâre: mi-au
spus că mă vor mai lăsa trei zile să mă rog cum ştiu eu lui
Dumnezeu, se vor ruga şi ei, iar dacă nu mă voi face bine, mă
vor duce la spital chiar fară voia mea. A doua zi, stând în pat,
plângeam şi mă rugam ca Ezechia când s-a întors cu fața la
perete şi s-a rugat. Am făcut şi eu ca el, spunând: „Doamne
Isuse Fiul lui Dumnezeu, în meritul sângelui vărsat pe
Golgota, priveşte o clipă spre mine şi auzi glasul plângerilor
mele ce le înalț spre Tine. Tu toate le ştii şi-mi cunoşti mersul
meu pe pământ. Te rog fă ceva pentru mine. Primul meu dor
a fost şi este să mă duci la Tine, dar dacă nu este încă timpul
şi vrei să rămân pe pământ, Te rog vinde‑că-mă, că nu mai
pot răbda durerile acestea mari. Te rog să nu mă laşi pe mâna
doctorilor de la spital; vindecarea mea să vină de la Tine.”
Atunci mi-am adus aminte că Domnul Isus a zis: „Orice veți
cere de la Tatăl în Numele Meu veți primi.” (Ioan 16:23.24).
Dintr-o dată am primit încredințarea că dacă voi cere Tatălui
în Numele Domnului Isus voi primi vindecarea. Mi-a venit
graiul şi dintr-o dată am strigat: „Tată, în Numele Domnului
Isus Te rog ascultă-mi glasul, Te rog vindecă-mă!” Atât am
zis şi am aşteptat răspuns. Numele Lui să fie lăudat în veci!
Am simțit că rugăciunea mea a ajuns la El şi mi-a răspuns
imediat: „Aprobat şi semnat. Înaintează cereri şi peste trei
zile vei primi vindecare.” Glasul pe care l-am auzit era atât de
clar şi de tare de parcă Domnul Isus era chiar în camera mea
în persoană - deşi nu am văzut pe nimeni, L-am simțit printr-
un susur foarte blând şi I-am auzit glasul. În ziua în care mi-a
vorbit Domnul, părinții erau duşi la munca câmpului. Seara
când au venit le-am povestit totul, dar mama mi-a zis: „Din

pricina temperaturii ai aiurit.” I-am spus că peste trei zile va
vedea adevărul. Prietena mea care mă vizita des a venit pe
la mine şi i-am spus şi ei. Ea s-a bucurat şi a zis că vrea să
mă ajute şi ea cu post şi rugăciune. I-am spus că nu sunt de
acord, pentru că mi s-a spus să înaintez cereri - nu s-a cerut
să se țină post. „Dacă a fost cuvântul Domnului se va împlini
întocmai. Cu rugăciune poți să mă ajuți dacă vrei.”
A treia zi am adus cererile mai stăruitor şi la ora în
care Domnul îmi vorbise în urmă cu trei zile, m-am rugat:
„Doamne, adu-ţi aminte că azi e a treia zi. E acelaşi ceas la
care Mi-ai vorbit. Vino că Te aştept, medicul meu cel bun, să
mă vindeci.” Pot oare descrie puterea şi fiorul ce l-am simțit
atunci? Niciodată. Am auzit un vâjâit şi o putere mare s-a
coborât peste mine. Harul parcă mă ridica în sus. Din creştet
până în tălpi mă treceau numai fiori şi puterea de vindecare
a Domnului. Deasupra capului meu auzeam un glas care a
strigat de mai multe ori: „Isus medic te vindecă.” Nu ştiu
câtă vreme a trecut sub această cercetare - mă simțeam
ca într-un laborator ceresc, unde puterea de vindecare
a Domnului îmi cerceta fiecare mădular. În urma acestei
cercetări divine am fost toată picuri de apă şi hainele de
pe mine s-au udat. În cuvintele pe care mi le-a dat Domnul
prin Duhul Sfânt, I-am mulțumit ca al zecelea lepros când a
fost vindecat, spunându-i Domnului că Îi rămîn datoare cu
mulțumiri veşnice, că pe pământ nu am ştiut să-I mulțumesc
îndeajuns. M-am sculat de pe genunchi şi mă simțeam
perfect vindecată. Am făcut câteva mişcări pe care înainte
nu le puteam face: am tras aer în piept, pentru că în timpul
bolii nu puteam să respir normal căci o mulțime de junghiuri
se înfigeau deodată în plămâni. Dacă îmi puneam mâna
pe piept, mi se părea că o piatră mare s-a lăsat şi nu mai
primeam aer de loc. Acum nu mai aveam nimic: eram deplin
vindecată. Când părinții s-au întors de la lucru am ieşit în
curte şi i-am întâmpinat strigând: „M-a vindecat Domnul!
Uitați-vă la mine: sunt vindecată! Domnul m-a vindecat
complet!” Am intrat cu toții în casă şi am mulțumit şi am
lăudat pe Domnul pentru lucrarea Sa minunată. Până în ziua
de azi, am rămas vindecată de această boală. Slavă să fie
adusă Domnului în veci de veci! Amin!
***
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
N u pot uita niciodată minunata lucrare ce s-a petrecut
în ziua când am avut binecuvântarea celui de-al doilea
copil. Fiind foarte departe de părinții, frații şi surorile mele,
foarte rar ne puteam întâlni şi mai ales să fim toți împreună; ne
întâlneam toți doar la ocazii deosebite. Ivindu-se acest prilej,
i-am chemat pe toți la binecuvântare împreună cu câțiva frați
de credință şi prieteni de familie. În timpul programului în
adunare, Domnul a întins o masă bogată pentru cei dornici
- în rugăciune, în cuvânt, în cântări şi-n poezii s-a simțit
prezența Duhului Sfânt. După terminarea programului din
adunare, am poftit la masă pe cei invitați. Alături de ei au mai
venit şi alții, spunând că vor să mai facă o rugăciune, apoi vor
pleca. După rugăciune, au pornit nişte discuții din Cuvânt,
realizându-se o atmosferă plăcută şi nimeni n-a mai plecat.
I-am numărat: erau în jur de șaizeci de inşi şi mâncarea era
pregătită pentru circa treizeci de persoane care erau invitate.
Îmi era jenă să-i poftesc la masă pe unii şi pe ceilalți nu; de
altfel erau toți copii ai Domnului şi frați apreciați de noi.
Mâncarea era puțină pentru șaizeci de persoane - oricât de
puțin ar fi servit fiecare, tot nu ar fi ajuns. M-am gândit în
sfârşit, să servesc musafirii, cerându-mi scuze de la ceilalți că
nu pot avea bucuria să-i servesc pe toți.
În timp ce eu mă frământam cu gândurile acestea,
fiindu-mi foarte greu să le spun că nu am mâncare pentru
toți, a venit o soră şi mi-a zis: „Vino până afară. Lângă
fântână în curte, este o femeie ce se simte foarte rău şi vrea
să vorbească cu tine.” Mi-a arătat-o din uşa camerei şi m-a
întrebat: „O cunoşti? E din rudenii sau din cei invitați?” I-am
spus că nu o cunosc şi am întrebat şi pe proprietarul casei
(locuiam la un frate pe atunci) şi nici el nu o cunoştea. S-a
mirat pe unde a intrat căci chiar el a încuiat uşa după ce
au intrat toți frații şi surorile. M-am dus atunci la femeia
de lângă fântână, întrebând-o ce vrea să îmi spună. Mi-a
răspuns că e foarte obosită, se simte rău şi e flămândă. Sta
rezemată de fântână ca un om istovit şi stors de putere. I-am
spus că imediat pun masa şi va servi şi ea împreună cu noi.
Ea s-a uitat la mine pătrunzător şi mi-a zis: „Pune-mi te rog
mie întâi de mâncare şi apoi dă celorlalți.” Când am auzit
aceste cuvinte am tresărit; mi-am adus aminte de prorocul
Ilie când a zis văduvei: „Pregăteşte-mi întâi mie şi apoi vei
mânca tu şi fiul tău.” (1 Regi 17:8-13) M-am dus repede în
bucătărie, am pus pe masă castronul cu supă, apoi felul doi
şi o farfurie cu prăjituri şi am spus femeilor de la bucătărie:
„Femeia aceasta va mânca întâi - Dumnezeu ne încearcă prin
ea.” Am chemat-o la masă; a mâncat foarte puțin din toate
şi am întrebat-o cum de a venit la noi. A spus că a văzut mai
multe persoane intrând în curte şi a intrat şi ea că era foarte
obosită şi bolnavă. După ce a mâncat a zis: „Acum mă simt
mai bine. Du-te şi ocupă-te de musafiri; dă-le de mâncare şi
Domnul să înmulțească mâncarea să ajungă la toți.” A ieşit
afară şi s-a aşezat pe un scaun din nou lângă fântână. Apoi
am invitat musafirii la masă. În timp ce ei mâncau, m-am dus
să văd ce face femeia de la fântână şi cum se mai simte. Dar
femeia nu mai era niciunde. Nimeni nu a văzut să fi plecat;
poarta era tot încuiată, dar femeia nu mai era. Am rămas cu
17
(continuare în pagina următoare)
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
toți mirați. Prima tură de musafiri au servit masa şi nu s-a
cunoscut de unde au mâncat treizeci de persoane. Am servit
pe ceilalți treizeci, au mâncat şi ei, şi totuşi a rămas mâncare
destulă pentru ca să mâncăm a doua zi noi şi familia la care
locuiam. Aceasta a fost experiența trăită cu Domnul, pe care
n-o pot uita niciodată. De câte ori îmi aduc aminte, parcă
trăiesc acele momente când Domnul a făcut această lucrare.
Cine a fost femeia aceea? A fost chiar Domnul prezent prin
ea sau a fost altă ființă? Nu ştiu care este răspunsul la aceste
întrebări, dar ştiu că Domnul a înmulțit mâncarea. Prin
această lucrare, Domnul mi-a întărit şi mai mult credința şi
m-a învățat din nou că ori de câte ori am făcut câte ceva
pentru unul dintre cei mai neînsemnați copii ai Lui, pentru
El am făcut. Domnul să mă ajute să fac cu bucurie această
lucrare toată viața; să văd în cel mai neînsemnat frate sau
soră pe Domnul Isus. A Domnului să fie toată slava în veci de
veci, Amin.
***
D upă al şaselea copil, am rămas tare slăbită şi anemică,
din cauză că adeseori aveam slăbiciuni la inimă, dureri
de ficat şi fiere şi nu puteam mânca aproape nimic. Când
copilul avea vreo 5 luni, Domnul m-a pus la o probă în care
recunosc că m-am clătinat. Domnul a fost aşa de bun însă,
că m-a ridicat şi m-a întărit, zicându-mi ca lui Petru când
era să fie acoperit de valuri: „Puțin credinciosule, pentru
ce te-ai îndoit?” Crezând că iarăşi am rămas însărcinată şi
văzându-mă slăbită şi bolnavă, am început să mă frământ,
întrebându-mă ce voi face, cum voi rezista şi cum o voi duce
până la capăt pentru că eu abia puteam sta pe picioare.
Într-o seară am plâns înaintea Domnului, spunându-I starea
mea şi neputința trupului meu: „Doamne, copilul ce-l am
este aşa de mic - trebuie încă purtat pe brațe - şi altul îi va
lua locul aşa de repede?” Am simțit că nu fac bine; Domnul e
olarul, iar eu sunt lutul şi El este stăpân să facă ce vrea.
Am început să plâng în fața Domnului, cerând iertare
că am îndrăznit să-I încurc planurile cu gândurile mele
nepotrivite; iar dacă e hotărât să mai am un copil aşa de
repede, El mă va putea întări, dându-mi sănătate şi putere.
Cum plângeam, căindu-mă de murmurul meu şi rugându-L
pe Domnul să nu mi-l ia în seamă, Domnul mi-a vorbit.
La ora două noaptea am auzit o voce strigând: „Femeie,
pentru ce te-ai întristat în inima ta, spunând că eşti slăbită şi
bolnavă şi nu vei putea rezista şi vei cădea sub povară? Iată
că nu este aşa cum crezi, că doar ți-am încercat credința.
Iată, îți spun: nu vei purta pe brațe un alt copil, până cel ce
îl ai va împlini doi ani. Atunci îți voi trimite altul. Dar iată,
mai sunt mulți copii, care am hotărât să-i trimit pe pământ
şi privesc în familii unde să-i trimit, căci mulți se împotrivesc
naşterii de copii, iar mamele cu mulți copii plâng înaintea
mea şi suspină că le este greu şi cad sub povară; nimeni nu le
ajută şi nu mai pot duce greul pe umeri. Suspinele mamelor
au ajuns până la Mine, pentru că în loc să fie îmbărbătate,
chiar în poporul Meu sunt mulți ce le batjocoresc că nu sunt
18 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
înțelepte şi de aceea şi-au luat pe umeri povară mai grea
decât pot duce. Dar iată, Eu am trimis copii în familii, nu cu
scopul de-a face mamele să cadă sub povară, ci ca să încerc
prin aceste familii pe cei ce au puțini copii, pe cei care nu
au copii de loc şi pe tineretul bisericii. Eu am îngăduit să fie
săraci şi bogați pe pământ, pentru ca cel bogat să fie încercat
prin cel sărac: dacă îşi întinde mâna şi dă celui sărac, dacă dă
celui lipsit din mâna lui şi îmbracă pe cel gol, dacă face loc în
casa lui pentru cel nenorocit şi fără adăpost, va fi răsplătit,
dar dacă nu va face aceste fapte, va fi osândit. Tot aşa, am
hotărât în planul Meu să încerc, prin familiile încărcate
cu copii şi greutăți, pe alții: le-am pregătit teren să poată
lucra şi vor fi răsplătiți de Mine. Şi familiile cu puțini copii, şi
cele fără copii şi tineretul pot să ajute mamele la creşterea
copiilor, pot să îngrijească de orfani şi de văduve; decât să-şi
risipească timpul fără folos, să ajute pe cei în nevoie. Dar
suspinele şi gemetele celor nenorociți au ajuns până sus,
căci cei mai mulți trec nepăsători pe alături şi nenorociții
gem sub povară. Ba mai sunt şi loviți cu lovituri grele. Unii
aduc cuvinte de ocară mamelor: Pentru aceste fapte şi ocări,
vor fi traşi în curând la judecată. Ca semn că Eu am vorbit,
când copilul ce-l porți va împlini doi ani, atunci îți voi da
altul.”
M-am cutremurat înaintea Domnului auzind planul Lui
şi scopul Lui cu privire la familii, de ce în unele familii sunt
mulți copii, în altele puțini, iar în altele deloc. Ce minunat
este Dumnezeu, cât sunt de nepătrunse planurile Lui şi cum
nu se potrivesc gândurile noastre cu gândurile Lui! Cuvântul
Domnului s-a împlinit întocmai: când copilul a împlinit doi
ani, am primit pe brațe pe al șaptelea copil. Domnul m-a
întărit prin această lucrare, dar Satan nu s-a dat bătut - s-a
hotărât să-mi clatine credința şi şi-a încordat arcul pentru
săgeata cu care m-a lovit. Dar Dumnezeu a fost cu noi şi a
Domnului a fost biruința, slavă Lui în veci!
După naştere am fost dusă într-un salon şi nefiind
supravegheată, căci era noapte, am făcut o hemoragie,
intrând în comă. Dimineața, când au venit medicii în vizită,
nu ştiau ce s-a întâmplat cu mine, căci nu mai puteam vorbi.
Când au văzut sânge sub pat, au analizat fişa mea, şi văzând
că am şapte copii m-au dus repede în sala de operație,
iar după o intervenție chirurgicală, şi-au dat seama ce
s-a întâmplat. Când m-am trezit eram la secția de terapie
intensivă, fiindu-mi puse transfuziile de sânge. Am deschis
ochii, am privit la flacon şi mi-am dat seama că primesc
sânge, dar simțeam cum picătura de sânge mă arde, şi la
inimă simțeam o arsură puternică. Mi-a venit în gând că
Domnul Isus a murit pe Golgota pentru că, din trupul Lui,
sângele s-a scurs picătură cu picătură, iar eu mor că primesc
sânge. Simțeam picăturile de sânge ca otravă pentru corpul
meu. Asistenta ce mă supraveghea a ieşit afară, ştiind că
transfuzia durează mult. Pe mine m-au pornit nişte frisoane
puternice şi trupul meu se zbătea fără nici un control pe
pat, în mari arsuri. Din cauza zbaterilor, mi-a ieşit acul din
venă şi sângele s-a scurs pe pat. Eu m-am mai liniştit când
sângele nu a mai curs în venă. Când a crezut asistenta că e
terminată transfuzia, a venit să mă vadă şi m-a certat când
a văzut sângele pe cearceaf. A crezut că eu am scos smuls
acul, dar i-am spus ce s-a întâmplat, că din cauza frisoanelor
puternice s-a smuls acul. Ea a schimbat cearceaful şi a zis
să nu spun la nimeni că nu m-a supravegheat, ca să nu o
sancționeze. Eu I-am mulțumit Domnului că nu m-a lăsat
să primesc acel sânge pe care corpul meu nu-l primea.
Medicii mi-au făcut apoi analizele să vadă cum a reacționat
sângele şi au constatat că, corpul nu a primit sângele acela
şi de aceea am făcut hepatită cronică de tip B. Medicii au
spus că ei au vrut să mă ajute, dar corpul meu a făcut o altă
reacție. Dacă ar încerca să-mi mai dea sânge ar fi fatal. Mi-
au spus că mă vor duce la un spital de boli contagioase, iar
copilul va rămâne la maternitate până se va vedea ce este cu
mine. Eu m-am necăjit foarte mult atât pentru copilul meu,
cât şi pentru mine şi ceilalți şase copii ce-i aveam acasă. În
timpul consultației, medicii mă jigneau în tot felul: „Sunteți
pocăiți proşti! Acum e bine să mori şi să-ți rămână copiii pe
drumuri? Nu ți-am spus de câte ori ai fost în maternitate
să nu mai faci copii, că ai să mori? Acum să vedem, vine
Dumnezeu să te vindece?” Multe alte cuvinte din acestea mi
le aruncau fără nici un pic de milă sau simț omenesc, cum
s-ar fi căzut unor cadre medicale. Din această cauză, de câte
ori intra un medic în salon, tresăream la gândul că o să mă
certe iarăşi.
Era într-o joi seara. Ştiam că era adunare, iar la sfârşitul
programului se face rugăciune pentru bolnavi. Frații şi
surorile se rugau la acea oră. Mi-am tras pătura pe față şi
am început a plânge în fața Domnului, chemându-L pe El,
care de atâtea ori m-a vindecat şi mi-a ajutat, să vină şi de
data asta, să se opreas-că la patul meu, să-mi dea vindecare
prin rănile Lui. Deodată am simțit că cineva a ridicat pătura
de pe fața mea. M-am uitat să văd cine este şi am văzut un
medic care mi-a zis: „Trebuie să-ți fac o injecție intravenoasă
pentru că ai primit sânge care nu ți s-a potrivit. Tot sângele
îți este infectat. După ce îți voi face injecția aceasta, sângele
îți va fi vindecat, te vei face bine şi nu vei mai merge la
spitalul de boli contagioase.” M-am uitat la mâinile mele ca
să văd pe care să i-o dau; în urma perfuziilor şi transfuziilor,
ambele mâini îmi erau învinețite şi mă gândeam că o să-
mi găsească vena foarte greu. Dintr-o singură încercare,
medicul mi-a găsit vena. M-am uitat la siringă, care era albă
de tot, iar gradația era aurie. Medicul m-a privit blând şi
era milos cu mine: „Nu-ți fie frică - nu vei muri, te vei face
bine, vei merge acasă la copii, nu vei mai merge la alt spital,
îți vor înceta durerile imediat şi vei putea să te scoli sus.”
Văzând ce frumos vorbeşte cu mine, ca nici un medic până
atunci, m-am uitat la ecuson să-i văd inițiala numelui, ca
să-i spun soțului meu să îl caute, să fie atent cu el pentru
că s-a ocupat de mine şi s-a purtat atât de frumos. Oricât
am privit, nu am putut descifra inițiala numelui, părându-
mi foarte rău că nu ştiu ce medic este. Injecția mi-a făcut-o
foarte încet, în timp ce vorbea cu mine. A scos apoi acul
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
zicându-mi: „Acum te poți scula, căci eşti vindecată. Spune-i
medicului ce va fi dimineața, să-ți semneze fişa de externare
din spital căci tu eşti sănătoasă.” Apoi a început să cânte
o cântare, dar nu în limba românească. Eu nu am înțeles
cântarea, dar o putere mare a venit peste mine. Am înțeles
că el cânta în limbi cereşti şi puterea ce a venit peste mine a
fost de la Duhul Sfânt. Am vrut atunci să-l privesc în față, dar
el s-a înălțat deasupra patului meu; doar haina albă am mai
văzut-o dispărând prin tavan. Tresărind, mi-am dat seama
că a fost Medicul Suprem, Domnul Isus care m-a vindecat.
M-am ridicat din pat simțind vindecarea deplină, fără nici o
slăbiciune în corp. Toată noaptea n-am mai putut de bucurie
că Domnul m-a vindecat şi nu voi mai merge la alt spital.
Cu slabele mele cuvinte am mulțumit Domnului, dar ştiu că
pentru atâta milă şi îndurare, nu am mulțumit îndeajuns.
Am plâns spunându-I: „Primeşte lauda inimii, a buzelor şi a
lacrimilor ce le vărs cu mulțumire la picioarele Tale Isuse, iar
ce nu pot completa, rămân datoare în ceruri, când mă vei
duce la Tine, să-łi mulțumesc cât va ține veşnicia.”
Când a venit medicul de servici dimineața, eu şedeam
pe pat şi citeam în Biblie. Când m-a văzut, m-a întrebat:
„Ce s-a întâmplat? Cum te simți de te-ai putut ridica din
pat?” Eu iam răspuns: „Domnul doctor, eu nu mai sunt
bolnavă. Nu ştiu dacă dumneavoastra ați citit această carte,
Biblia, în care scrie că Dumnezeu vindecă bolnavii. Eu cred
această carte şi pe mine m-a vindecat Dumnezeu. Vă rog să
mă lăsați acasă; nu voi mai merge la alt spital căci nu mai
sunt bolnavă.” Foarte amabil, el a răspuns: „Şi eu am citit
Biblia, părinții mei sunt credincioşi - eu nu sunt credincios,
dar cred ce scrie în Biblie. Un lucru trebuie să-ți spun: pe
fişa ta e scris diagnosticul şi analizele care sunt foarte rele.
Pentru noi, medicii, nu vorbeşte credința, ci analizele; eu
nu-ți pot semna ieşirea din spital dacă analizele sunt rele.
Nouă ne trebuie justificare - analizele vorbesc.” I-am zis:
„Da, vă înțeleg, sunt de acord cu dumneavoastră; faceți-mi
analizele şi veți vedea că nu mai sunt bolnavă.” A sunat la
laboratorul de analize şi a venit o asistentă căreia i-a spus
să-mi facă analizele cu mare atenție, că vrea să fie sigur pe
ele; când vor fi gata, să le aducă la mine în salon că va veni să
le vadă. Mi-a făcut analizele şi aşteptam şi eu cu nerăbdare
să văd care este rezultatul. Când a venit asistenta cu fişa cu
analizele, am întrebat-o care este rezultatul şi mi-a spus că
toate sunt foarte bune şi nu mai am nimic. Medicul a venit
şi le-a văzut şi a zis: „Da, acum cred şi eu că s-a întâmplat
o minune!” M-a bătut pe umăr spunându-mi că mâine voi
pleca acasă, semnând fişa de externare chiar atunci. Acesta
este Domnul care la clipeala ochilor vindecă şi face minuni la
care şi medicii trebuie să recunoască lucrarea lui Dumnezeu.
Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, că nimeni nu-i ca
El în cer şi pe pământ. Mi-a dat din nou prilejul să zic şi eu ca
David: „Ajutorul meu vine de la Domnul care a făcut cerurile
şi pământul.” Slavă Lui în veci! Amin!
V. H.
19
 David și Mefiboșet ...
Servitorii erau tare îngândurați... Aveau o „temă de casă” greu de
rezolvat. Trebuiau să caute dacă mai rămăsese cineva din casa lui Saul, întrucât
împăratul voia să îi facă bine. L-au găsit repede. Cine nu-l știa pe ologul din
Lodebar, pe Mefiboșet? Trimișii, care au venit după el să-l ducă la palat, i-au adus
vestea: „Te cheamă împăratul!” Inima începu să-i bată cu putere… O mulțime
de gânduri și întrebări îi frământau mintea... Oare se va răzbuna împăratul
pe mine din pricina tatălui meu? Oare David, omul lui Dumnezeu, poate ține
ranchiună în inimă atâta vreme și să plătească „facturi din urmă” unui olog
nevinovat? Deodată, o voce puternică îl trezi din gândurile sale negre: „Nu te
teme, căci vreau să-ți fac bine...!” Era David, împăratul, cel mai de temut om
din țară. Și vocea continuă răspicat, dar cu o blândețe aparte: „Îți voi da înapoi
pământurile tatălui tău și... vei mânca toată viața la masa mea...” Mefiboșet
nu-și putea reveni din uimire. Cum, eu, ologul, la masa împăratului? Dar ce
merit am eu? De ce, în loc de pedeapsă, primesc daruri? De ce, în loc de lovituri,
primesc bucate alese? „Din pricina lui Ionatan”, îi spuse cu sfială Țiba, slujitorul
său... Deodată se făcu lumină în mintea lui... Își aminti ca prin vis de legământul
tatălui său, Ionatan, cu David, de juruințele făcute de cei doi și de dragostea lor
sinceră. Şi se trezi în scurt timp la masa lui David...

***
Mefiboșet sunt eu și tu. Am fost chemați la sala Palatului și ar fi trebuit să
fim pedepsiți din pricina asocierii cu „Saul-ul” lumii acesteia. Păcatul ne ologise
de multă vreme și nimeni nu mai dădea pe noi vreun preț. Dar Dumnezeu,
datorită fiului Său, ne-a dat cerul înapoi și un loc la masa Lui. Am început să
umblăm drept doar de când ne-a înfiat El. Nu ne uităm de sus la frații noștri
de la masă, că nu suntem cu nimic mai buni decât ei. Ne uităm însă de jos în
sus spre Calvar și spre jertfa lui „Ionatan”. El a murit ca noi să trăim. Nu am
meritat. Dar jertfa lui Isus ne-a plătit cel mai scump meniu din Univers. Iar când
vom duce azima la gură vom înțelege că toată veșnicia depindem de o bucățică
mică din trupul Său și de o picătură din Sângele care dă lumii viață. Să nu lipsiți
de la masă! Cine mănâncă cu Dumnezeu aici va sta cu El la masă și dincolo!

Cristian Boariu

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080