Paharul
Cuprins
Gustat-ai un fior de moarte pentru mine,
Gustat-ai suferinţa prin grădini.
Gustat-ai plânsul şi durerea cu suspine,
Gustat-ai foamea,‘nţepăturile de spini...
Gustat-ai lovituri nepuse-n număr,
Gustat-ai jale, zile de surghiun.
Gustat-ai crucea care apăsa pe umăr,
Gustat-ai chiar vânzarea din ajun.
Gustat-ai ţintuirea pe crucea biruinţei,
Gustat-ai pălmuirea din unii trecători.
Gustat-ai grav osânda şi haina persecuţiei,
Gustat-ai tot potirul cu-ntunecaţii nori.
Gustat-ai pedepsirea pentru toţi din continente,
Gustat-ai şi ruşinea pentru omul decăzut.
Gustat-ai înjosirea, scuipături permanente,
Gustat-ai treieratul unui bob cernut.
Gustat-ai, ca să-Ţi gust deplin iubirea,
Gustat-ai, ca să dai tot Cerul Tău.
Gustat-ai, să-Ţi doresc dumnezeirea,
Să te-ador Părinte, Dumnezeu.
Cornel David
3 Editorial
Relația dintre neprihanire și nevoile
fundamentale ale omului – Editorii
4 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri
Ocrotit de Dumnezeu în orice vreme –
Ezechiel Belțig
6 Familia, cuibul credinței
Daruri pentru târnosire – Emanuel Nemeș
8 Doctrine biblice
Acceptarea suferinței în așteptarea slavei –
Iosif Anca
11
Sunt la porțile țării Canaanului... –
F.B.
12 Cuvânt pentru slujitori
O biserică în expansiune – Iosif Ignat
14 Biografii
Simionuc, predicatorul care a trăit în umbra
Scripturilor – Fănel Șuteu
16 Experiențe
Cu Dumnezeu în permanență – H.A.
19
Fă războiul cu chibzuință – Dorel Petruț
20 Meditație
Drumul renunțării – Nelu Zlibuț
Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei
ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
Relaţia dintre
neprihănire şi nevoile
fundamentale ale omului
Deși promisiunile umblării în neprihănire acoperă
mai multe domenii, unul dintre ele care mi-a atras atenția
este cel descris în Proverbe 10:3: „Domnul nu lasă pe cel
neprihănit să sufere de foame; dar îndepărtează pofta
celor răi.”
La o simplă lectură, putem înțelege că neprihănirea
va conduce și la împlinirea nevoilor noastre de hrană.
Chiar dacă scopul principal al lui Dumnezeu este altul, El
Se angajează să împlinească și această nevoie. Dumnezeu
dispune de multiple posibilități de a ne oferi ceea ce ne
trebuie. Este în stare să ne dea „pâine din cer” (Ioan 6:31),
poate înmulți puținul pe care îl avem (Ioan 6:13) sau poate
ca deodată să ne pună la dispoziție apă (Numeri 20:8) și
alte alimente. (Exodul 16:8) În realizarea acestei promisiuni,
Se implică El în mod direct sau poate porunci altora să ne
poarte de grijă. (1 Regi 17:9) Interesant este că uneori S-a
folosit și de animale! (1 Regi 17:4) Totuși, nu metoda este
cea mai importantă, ci garanția că „El însuşi a zis: «Nicidecum
n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.» Aşa că putem
zice plini de încredere: «Domnul este ajutorul meu, nu mă voi
teme: ce mi-ar putea face omul?»” (Evrei 13:5-6)
În versetul din Proverbe apar două expresii paralele
care par să exprime același lucru, și totuși nu este așa.
Analiza celor doi termeni poate constitui pentru noi un
izvor de înțelepciune. Când vorbim de „foame”, putem
spune că e ceva normal, fiind o nevoie legitimă. În ce
privește „pofta” cred că avem de-a face cu un abuz, din
punctul de vedere al lui Dumnezeu. Când cerem lui
Dumnezeu să-Și împlinească promisiunea purtării de
grijă, nu ar fi corect să distingem înainte dacă este o
nevoie reală sau dacă dorința noastră provine din „poftele”
noastre? Bineînțeles că da. Deși linia de demarcație dintre
cele două pare greu de descifrat, întâlnim pe paginile
Scripturii exemple care trebuie să ne dea de gândit. Spre
exemplu, Ilie, atât la pârâul Cherit, cât și la văduva din
Sarepta, n-a avut parte de un meniu diversificat, ci de
aceeași mâncare zilnic. (1 Regi 17:16) Apostolul Pavel
spune despre sine că „s-a deprins” să fie mulțumit și cu
„lipsa”. (Filipeni 4:11-12) Același Pavel îl învăța pe Timotei
să fie mulțumit cu puțin, căci pentru apostol „suficient”
era să ai ce să mănânci și ce să îmbraci. (1 Timotei 6:8)
Este drept că exemplele amintite trebuie să le asociem cu
perioada istorică aferentă și contextul respectiv.
Privind istoria biblică putem constata ce efecte
nocive are „pofta nerăstignită” atât pentru propria sănătate
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
cât și pentru relația cu Dumnezeu. În pustie, evreii au
primit de la Dumnezeu un singur fel de mâncare: mana.
Din cauza poftei, și-au dorit și carne. Dumnezeu le-a dat,
dar i-a pedepsit pe cei apucați de poftă. (Numeri 11:34)
Se pare că apariția pretențiilor e o dovadă a faptului că
noi suntem conduși de pofte. În ce privește poftele, ele
nu vor putea fi satisfăcute niciodată (Eclesiastul 1:8), iar
dacă le lăsăm să ne conducă, ne „străpungem” singuri cu
„o mulțime de chinuri”. (1 Timotei 6:10) De ce este pofta
așa de periculoasă? Pentru că, la rândul ei, este înşelată
de promisiunile ispititorului, care promite, dar nu asigură
fericirea, nici chiar prin obţinerea celor promise. (Iacov
1:12-15) Asigurarea nevoilor noastre ca pământeni şi
adevăratele şi eternele împliniri sunt inseparabile de starea
de neprihănire, după cum spunea Domnul Isus Hristos,
vorbind pe acest subiect: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor
da pe deasupra.” (Matei 6:33)
Pentru că orice demers trebuie să ofere și soluțiile
necesare, versetul amintit la început vrea să ne spună
că preocuparea noastră trebuie să fie îndreptată spre
„partea dinăuntru”. (Matei 23:25,26) Cred că modul în care
este „construit” versetul amintit inițial sugerează aceasta.
Celor neprihăniți le este asociat termenul de „foame”, iar
celor răi, termenul de „poftă”. În cele din urmă, totul se
rezumă la neprihănire sau răutate. Degeaba căutăm să
neutralizăm efectele dacă nu am rezolvat cauza. Prezența
poftelor vorbește despre starea noastră interioară.
Degeaba dorim să nu fim conduși și controlați de pofte,
dacă nu rezolvăm natura noastră și relația cu Dumnezeu.
(Iacov 3:11,12; Matei 12:35) În același timp, niciodată
virtuțile divine nu pot izvorî decât dintr-o inimă curată și
o relație corectă cu Dumnezeu.
Așadar, nu ce vom mânca sau ce vom bea trebuie
să fie preocuparea noastră, ci dobândirea unui caracter
duhovnicesc. Adevărata luptă nu se dă pentru supraviețuire
sau pentru a avea cele necesare existenței umane, ci
pentru „neprihănire” sau pentru „răutate”. Ferice de noi
dacă am înțeles aceasta și dacă am priceput modul în care
ne asigurăm reușita. Dumnezeu să ne ajute!
Editorul
3
 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri
„să dea celor neîncercați agerime de minte, tânărului
cunoștință și chibzuință” (Proverbe 1:4)
ocrotit de dumnezeu
în orice vreme
Dumnezeu, în bunătatea și mila Sa, are grijă de toți
oamenii. „El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei
buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei
5:45b), dar pentru o categorie aparte de oameni oferă cea
mai mare binecuvântare care a existat, există și va exista în
toate timpurile: dreptul de a fi copil de Dumnezeu. De
aceea, „... tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în
Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu,
... născuți din Dumnezeu.” (Ioan 1:12,13)
Așa cum un copil născut într-o familie are dreptul
la o anumită parte de moștenire a resurselor materiale
și financiare ale familiei, tot așa un copil născut din
Dumnezeu are dreptul de a fi moștenitor al lui
Dumnezeu: „Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori:
moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu
Hristos.” (Romani 8:17) Pe lângă dreptul acesta, copilul lui
Dumnezeu beneficiază pe acest pământ de multe alte
binecuvântări, dar și de încercări și necazuri prin care
iese biruitor cu Dumnezeu, după cum este scris: „N-am
văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și
pâinea.” (Psalmul 37:25b); „Dumnezeul nostru căruia Îi slujim
poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din
mâna ta, împărate.” (Daniel 3:17); „în lume veți avea necazuri;
dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33b)
Trăim, în perioada aceasta, niște vremuri în care
Psalmul 20, Psalmul 46, Psalmul 91 și Psalmul 103 sunt
cele mai citite și studiate pasaje din Biblie, de către cei
care se declară ca fiind credincioși lui Dumnezeu. Cea
mai mare parte a acestora se bazează pe ceea ce promite
Dumnezeu, în acești psalmi, că se va înfăptui. Este drept că
„făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt
«da».” (2 Corinteni 1:20a)
Pe baza promisiunilor din Cuvântul lui Dumnezeu,
(inclusiv cele relatate în Psalmii menționați anterior,
dar nu numai) putem afirma că în Dumnezeu „nu este
nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17b) și tot
ceea ce mi-a făgăduit a adus la îndeplinire. „El rămâne
credincios, căci nu se poate tăgădui singur.” (2 Timotei 2:1b)
El Își împlinește promisiunile la momentul cel mai potrivit
pentru noi, așa cum este scris că „orice lucru El îl face frumos
la vremea lui.” (Eclesiastul 3:11a)
În cele ce urmează, voi preciza și detalia succint
patru condiții menționate în Psalmul 91 pentru ca o
persoană să beneficieze de binecuvântarea, ajutorul,
4
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
protecția și izbăvirea lui Dumnezeu în vreme de belșug,
de pace și de bucurie sau în vreme de strâmtorare, de
necaz și de durere.
1 cunoaște
Îl cunoaște pe Dumnezeu - „căci
Numele Meu”
Cunoașterea lui Dumnezeu presupune o întâlnire
și o descoperire personală de către muritori a naturii
Sale. „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24), este etern (1
Timotei 1:17), este sfânt (1 Petru 1:15,16), este omniprezent
(Psalmul 139:8-10), este omniscient (Matei 28:18), este
iubitor (Ioan 3:16), este drept (Psalmul 119:142b) și este
un foc mistuitor (Evrei 12:29).
Putem afla despre Dumnezeu prin intermediul
mărturiei creației. „În adevăr, înșușirile nevăzute ale Lui,
puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit, de
la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în
lucrurile făcute de El.” (Romani 1:20) Demne de luat în seamă
sunt și mărturiile istoriei sau mărturiile unor oameni
ai credinței creștine. Totuși fiecare om trebuie să-L
cunoască individual pe singurul Dumnezeu adevărat,
prin intermediul Cuvântului Său.
Cuvântul lui Dumnezeu este în totalitate adevărat.
(Ioan17:17b) Cuvântul vorbește pe înțeles despre
Dumnezeu și lucrările pe care El le realizează, precum și
despre garanția că tot ce a spus se va împlini. Domnul
Isus spunea: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele
nu vor trece.” (Marcu 13:31) Prin Biblie, ochii oamenilor se
deschid și astfel Îl cunosc pe Dumnezeu. Avertismentul
Domnului când spunea că „vă rătăciți, pentru că nu
cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei
22:29) poate fi valabil și pentru noi.
Este aboslut necesar de precizat că Dumnezeu nu
este departe de om și Se lasă a fi găsit (Fapte 17:27) și
cunoscut de către cei doritori. Exemplul lui Natanael (Ioan
1:45-51) sau cel al famenului etiopian (Fapte 8:26-40)
întăresc cele spuse.
Primul atribut pe care omul îl află despre Dumnezeu
este sfințenia Lui nemărginită, căci „sfânt, sfânt, sfânt
este Domnul Dumnezeu”. (Apocalipsa 4:8) În fața Lui, omul
trebuie să se recunoască drept păcatos, precum apostolul
Pavel (1 Timotei 1:15b), deoarece nimic bun nu locuiește în
firea pământească a omului. (Romani 7:14b-23; Geneza 6:5)

În momentul în care omul se recunoaște în fața lui
Dumnezeu ca vinovat, Dumnezeu Se face cunoscut
omului și prin cel de-al doilea atribut, și anume
dragostea Sa. „Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a
arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul
Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul
că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe
noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele
noastre.” (1 Ioan 4:9,10)
Cunoașterea lui Dumnezeu nu se limitează doar la cele
precizate mai sus și nici la a ști doar câte ceva despre cine
este El și ce a făcut sau a zis. Cunoașterea lui Dumnezeu
presupune o dorință sinceră, din partea fiecăruia, de a-L
descoperi autentic și profund prin Biblie, tot mai mult în
fiecare zi, precum și a experimenta zilnic din frumusețea
Lui, trăind o viață împreună cu El. Cu alte cuvinte, trebuie
să putem afirma ca Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine.” (Galateni 2:20a) Cunoașterea adevărată a lui
Dumnezeu, precum cea a apostolului Pavel (Fapte 9:1-31),
produce în viața omului anumite schimbări: schimbarea
părerii despre Dumnezeu (dovedești că Isus este Hristosul
- Fapte 9:22b), schimbarea părerii despre tine (recunoști
că ești păcătos - 1 Timotei 1:15b), schimbarea statutului
(devii rob a lui Dumnezeu - Tit 1:1), schimbarea modului de
a trăi (te înfrânezi - 1 Corinteni 9:27), schimbarea sensului
și direcției vieții (trăiești doar pentru Dumnezeu - Galateni
2:19) și schimbarea destinului vieții (dobândești viața
veșnică - 2 Timotei 4:8).
Dorința mea pentru fiecare este ca aceea a apostolului
Pavel: „mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos,
Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire
în cunoașterea Lui.” (Efeseni 1:17)
Închei acest punct cu versurile scrise de Pavel Mariana
Florica, versuri pe care și eu le-am experimentat: „Cu cât
încerc să Te cunosc / Iubite Domn Isus, mai bine, / Va
trebui să recunosc / Că sunt şi mai uimit de Tine.”
2 Îliubește”
iubește pe Dumnezeu - „fiindcă Mă
Așa cum un copil nu-și va iubi părinții și pe cei din
familie până când nu-i va cunoaște și nu va simți dragostea
lor, tot așa un om nu-L va iubi pe Dumnezeu până când
nu-L va cunoaște personal.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Iubirea lui Dumnezeu presupune cunoașterea și
respectarea cu strictețe și în totalitate a poruncilor date
de El. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor
Lui.” (1 Ioan 5:3a) Poruncile se regăsesc în Cuvântul Său.
Este important de menționat că prima poruncă pe care
Dumnezeu o cere păzită este: „Să iubești pe Domnul
Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot
cugetul tău și cu toată puterea ta.” (Marcu 12:30)
Pe un credincios al lui Dumnezeu trebuie să îl
caracterizeze o dorință lăuntrică profundă privitoare la
Legea Lui, precum cea a psalmistului, care își declară de
câteva ori iubirea față de Ea: „cât de mult iubesc Legea Ta”
(Psalmul 119:97); „dar iubesc Legea Ta” (Psalmul 119:113);
„eu iubesc învățăturile Tale” (Psalmul 119:119); „eu iubesc
poruncile Tale mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul
curat” (Psalmul 119:127); „vezi cât de mult iubesc eu poruncile
Tale.” (Psalmul 119:159)
Cea mai mare virtute pe care o poate avea un om
este dragostea (1 Corinteni 13:13b), iar scopul poruncilor
date de Dumnezeu este iubirea, căci „ținta poruncii este
dragostea”. (1 Timotei 1:5a)
Domnul Isus a spus că „nu vă mai numesc robi, ci v-am
numit prieteni” (Ioan 15:15) și că „nu este mai mare dragoste
decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi” (Ioan 15:13),
iar fiindcă iubirea nu trebuie să fie doar la nivel declarativ,
„să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul.”
(1 Ioan 3:18) Mântuitorul nostru a ales de bună voie să
dovedească faptic iubirea: „fiindcă iubea pe ai Săi, care erau
în lume, i-a iubit până la capăt.” (Ioan 13:1b)
Principalele motive pentru care noi trebuie să Îl
iubim pe Dumnezeu sunt:
- El ne-a iubit întâi (1 Ioan 4:19),
- ne pregătește un loc să fim cu El (Ioan 14:2,3),
- prin El suntem mereu biruitori (Romani 8:37b),
- ne poartă de grijă (1 Petru 5:7b),
- ascultă și răspunde la cererile noastre (Psalmul
116:1,2).
Modelul iubirii noastre să nu fie altul decât cel al
Domnului Isus Hristos, care, iubindu-L pe Tatăl, a făcut
pe pământ doar voia Lui (Ioan 6:38) și de aceea și noi să
fim gata să facem doar voia Lui Dumnezeu - să Îl iubim
pe El. Domnul Isus spunea că „cine are poruncile Mele și le
păzește acela Mă iubește.” (Ioan 14:21a) Să nu iubim viața
aceasta și lucrurile pe care ni le oferă, căci „cine își iubește
viața o va pierde” (Ioan 12:25a) și „... nimic să nu fie în stare
să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:38, 39)
Îmi răsună în minte niște versuri scrise de Traian Dorz,
la care vreau să medităm și să răspundem fiecare: „Dragul
meu, ce iubești? / Ce iubești, dragul meu? Dacă Tu nu
mai vrei să-L iubești / Pe Isus, ce iubești, ce iubești, / Ce
iubești dragul meu?”
(va urma)
Ezechiel Belțig
5
 Familia, cuibul credinței
„...Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”
(Iosua 24:15b)
daruri pentru
târnosire
Al șaptelea capitol din cartea Numeri este, la drept
vorbind, unul dintre cele mai aride și mai monotone
capitole ale Scripturii. Și aceasta pentru că în el se repetă
de douăsprezece ori aceleași versete. El prezintă darurile
pe care căpeteniile semințiilor lui Israel le-au adus, fiecare
pe rând, pentru a târnosi altarul. Vă îndemn să îl citiți cuvânt
cu cuvânt. Când am ajuns în citirea Bibliei, împreună cu
familia, la acest capitol, primul gând a fost să trecem
peste el după ce am citit doar un singur paragraf. Practic,
celelalte unsprezece repetă aproape cuvânt cu cuvânt
primul paragraf, doar numele fiind schimbate. Știind că
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, chiar și în cele mai mici
detalii și că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, am
citit capitolul fiind convins că există un sens mai profund,
dincolo de versetele care se repetă de douăsprezece ori.
Recomand celor ce citesc aceste rânduri să facă la fel.
Târnosire
În primul rând am remarcat un cuvânt interesant, pe
care nu l-am mai întâlnit în altă parte și anume târnosire.
Este un cuvânt vechi, folosit doar în limbajul bisericesc.
În Sfânta Scriptură apare doar de patru ori într-un singur
capitol, în Numeri 7, când se vorbește de târnosirea
altarului. Fără a deveni foarte tehnic aș vrea să privim puțin
la acest cuvânt. În textul original este folosit substantivul
ebraic feminin chănûkkâh care înseamnă „inițiere” sau
„consacrare”. În original chănûkkâh mai apare și în
2 Cronici 7:9, Neemia 12:27 și în antetul Psalmului 30, unde
este tradus prin „sfințire”, dar se subînțelege din context
că este vorba de inaugurare sau consacrare. Rădăcina
substantivului chănûkkâh este verbul chânak care, pe
lângă a inaugura sau a dedica, mai înseamnă și „a iniția”, „a
învăța”. Cu cel din urmă sens menționat apare în Proverbe
22:6 - „Învață pe copil calea pe care trebuie să o urmeze și
când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” Înțeleg astfel că
târnosirea, dedicarea sau consacrarea în slujba Domnului
presupune instruire și învățare, așa cum arată etimologia
termenului în limba originală.
6 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Sfințire și consacrare
După ce Cortul Întâlnirii și toate uneltele lui au
fost făcute, Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă un
untdelemn de ungere cu care să stropească toate uneltele
și să le sfințească. Altarul de aramă a fost nu numai sfințit, ci
și târnosit sau consacrat în lucrare. Dacă sfințirea altarului
a fost făcută de Dumnezeu prin Moise și prin ungerea lui
cu untdelemnul pentru ungere, la consacrarea altarului a
participat tot poporul, prin jertfele pe care fiecare căpetenie
de seminție le-a adus. Punctul central al consacrării a
constat în jertfirea zilnică, din partea fiecărei seminții, a
darurilor cerute de Dumnezeu.
Știm că vechiul Legământ a fost umbra unor
realități spirituale care ni s-au revelat prin Domnul Isus.
Ce înseamnă acest lucru pentru noi, în noul Legământ?
Eu înțeleg că sfințirea și târnosirea altarului reprezintă
pentru noi chemarea în slujire din două perspective. Este
pe de o parte, sfințirea pe care o face Dumnezeu atunci
când cheamă pe cineva în lucrare. Mai exact, neprihănirea
care se capătă prin credință, reprezentată prin ungerea
cu untdelemnul sfințirii. Aceasta este lucrarea pe care o
face Dumnezeu. Târnosirea altarului, de cealaltă parte,
este realizată prin participarea noastră, prin jertfa pe
care o aducem. Presupune din partea noastră jertfire
repetată, dovedindu‑se astfel consacrarea noastră în
slujba lui Dumnezeu. După cum sugerează termenul
original, consacrarea presupune educarea și instruirea prin
practicare a celor ce sunt chemați în slujba lui Dumnezeu.
Ca simbol al acestei consacrări zilnice, legea cerea o jertfă
necurmată pe altar: un miel dimineața și unul seara.
(Numeri 28:1-8)
Consacrare continuă
Cred că una dintre cele mai importante preocupări
ale unui creștin ar trebui să fie înțelegerea chemării în slujba
Domnului și intrarea în slujire, conform acestei chemări.
Dar câți înțeleg și răspund chemării pe care Dumnezeu
o face fiecăruia pentru o consacrare care presupune o
trăire personală zilnică în legătură cu El? Prima și cea mai
importantă chemare este să ne supunem voia noastră voii
Lui. Aceasta este lepădarea sinelui, luarea crucii și urmarea
Lui. Și această jertfire zilnică, ascunsă și dureroasă cere
un efort susținut, cere perseverență. Acesta este adevărul
principal pe care l-am înțeles citind Numeri 7.
Cea mai mare piedică în a face voia lui Dumnezeu
este voia noastră și de aceea perseverența, repetarea
zilnică a lepădării de sine și consacrarea zilnică este primul
și cel mai important pas al slujirii. Domnul Isus a rezumat
scopul venirii Sale în lume spunând: „Căci M-am coborât din
cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan
6:38) Prin împlinirea acestei voi a lui Dumnezeu, Domnul
Isus ne-a mântuit. Împlinirea zilnică a voii lui Dumnezeu în
viața Sa a pregătit altarul pentru jertfa supremă, prin care
noi suntem mântuiți.
Ce facem noi? Cum consacrăm altarul vieții noastre,
astfel încât jertfele pe care le aducem pe el să fie de un bun
miros și bine primite înaintea Dumnezeului nostru?
O jertfă a voinței și a timpului
Jertfa pe care noi suntem chemați ca să o punem pe
altar este însăși viața noastră. Domnul Isus ne-a învățat că
„cine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga.” (Matei 10:39)
Dar ce înseamnă să îți jertfești viața pentru Domnul?
În primul se cere o jertfire a voinței. Chiar Domnul
Isus a spus că nu a făcut voia Sa, ci voia Tatălui Său și astfel
ne-a dat un exemplu de urmat. Jertfirea voinței noastre
înseamnă supunerea zilnică față de voia lui Dumnezeu.
Uneori poate părea monoton și repetitiv; așa cum poate
să fie citirea de douăsprezece ori a aceluiași text. Dar cu
fiecare călcare a voinței noastre pentru a împlini voia lui
Dumnezeu, se produce o modelare a caracterului nostru
după voia Lui, iar Hristos, exemplul perfect de supunere ia
tot mai mult chip în noi. Unii ies din voia Lui Dumnezeu
aducând jertfe din voința lor, cum vor ei. Fiii lui Aaron,
Nadab și Abihu au adus foc străin pe altar, foc pe care
Domnul nu îl poruncise, iar sfârșitul lor a fost tragic. De
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
aceea, prima jertfă pusă pe altar trebuie să fie voința
noastră, și apoi toate celelalte jertfe vor fi aduse în voia Lui
și vor fi astfel jertfe de un miros plăcut Domnului.
Viața noastră este timpul pe care îl avem pe acest
pământ. Zilele noastre pe acest pământ sunt numărate,
timpul nostru fiind cel mai valoros lucru pe care îl avem.
Jertfirea vieții înseamnă jertfirea timpului, iar felul în care
ne cheltuim timpul ne arată care sunt lucurile pe care
punem preț cel mai mult. Ce a făcut Moise patruzeci de
ani înainte de a împlini chemarea de a elibera poporul
lui Dumnezeu? Care a fost lucrarea Domnului Isus timp
de treizeci de ani înainte de lucrarea Sa publică? Privind
dintr-o perspectivă umană nu înțelegem aceste perioade
lungi de timp de pregătire și de consacrare, dar ele sunt
foarte importante pentru lucrarea vizibilă ce urmează.
Succesul lucrării publice atârnă, în cea mai mare parte,
de perioadele de pregătire. După ce bobul de grâu este
îngropat în brazdă toamna, rămâne ascuns în pământ și
săptămâni la rând nu se petrece nimic vizibil; dar în bob se
activează procesele care, odată cu venirea primăverii, fac
posibilă aducerea rodului dorit.
Suntem gata să jertfim timp în singurătate cu
Dumnezeu în odăiță, ascultând vocea Lui și lepădând voia
noastră ca să fim prelucrați de El? Târnosirea altarului cere
jertfă de voință, timp și perseverență. Noi înșine trebuie să
fim jertfa pusă pe altar. Dar când se va coborî focul sfânt
și va mistui jertfa de pe altar, vom deveni o dovadă vie
că Domnul este adevăratul Dumnezeu și El va desăvârși
lucrarea Sa în noi şi cu noi.
Emanuel Nemeș
7
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
acceptarea suferinței în
așteptarea slavei
Suferinţa este o realitate incontestabilă, fiind prezentă
de la naştere până la moarte şi potrivit celor scrise în
Scripturi, pentru unii nu va înceta la moarte. În plan fizic
suferința poate varia de la o simplă durere cauzată de o
căzătură ce nu se lasă cu fracturi sau alte leziuni, până la
durerile cauzate de torţionari sadici sau o boală cumplită.
În plan sufletesc - de la o supărare ușoară la chinuri adânci
provocate de o infidelitate familială şi până la remuşcările
din focul veşnic. Totuși, toate suferinţele sunt ceva neplăcut
şi de nedorit.
De-a lungul timpului, ideologii unor religii şi filozofii
au emis diverse teorii despre suferinţă. Ateii consideră
suferinţa o verigă în procesul evoluţiei. Umaniştii prezintă
suferinţa ca un efect al diferitelor cauze ce pot fi interpretate
cu mintea umană. Agnosticii abordează suferinţa cu
gândul că Dumnezeu nu Se implică în problemele noastre.
Iluzioniştii încearcă să facă abstracţie de suferinţă, spunând
că este doar o părere. Panteiştii plasează suferinţa în „listă
comună” unde Dumnezeu şi natura, în toate stările ei, sunt
toate şi cauză şi efect. Toate acestea nu sunt plăcute la auz
unui om care suferă, oricât de stoic ar fi în gândirea lui. În
schimb, Biblia ne prezintă o viziune a suferinţei care poate
fi un suport suficient de solid pentru orice tip şi grad de
durere. Întrebarea: „De ce există suferinţă cu un Dumnezeu
bun şi iubitor?” este superficială şi adesea iresponsabilă.
Trebuie să abordăm suferinţa în contextul cauzei
primare şi a rezultatului ultim, pentru a avea o imagine
corectă a acestui fenomen. Deși este atât de comun,
totuşi ne diferenţiază radical, de la cauze și de la tipul
de abordare (teoretică şi practică) până la efectele
imediate sau eterne.
Originea şi cauzele suferinţei
Suferinţa a apărut pe pământ odată cu păcatul.
Incidentul din grădina Edenului explică mult din subiectul
suferinţei. Satan este promotorul ei, iar alegerea umană i-a
deschis o uşă ce nu s-a mai putut închide. În ziua căderii în
păcat, s-a auzit prima dată cuvântul suferinţă, în sentinţa
adresată Evei: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea
ta; cu durere vei naşte copii...” (Geneza 3:16) De atunci Satan,
în limitele permise, ca în cazul lui Iov, cauzează cu pasiune
suferinţa. Uneori chinuie prin diferite forme de posesiuni
demonice, ca pe omul din Gadara, care „totdeauna, zi şi
noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipând şi tăindu-se
cu pietre.” (Marcu 5:5) Tot o apăsare demonică a fost şi la o
8 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
„femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă;
era gârbovă, şi nu putea nicidecum să-şi îndrepte spatele.”
(Luca 13:11) Unele dintre aceste suferinţe ar putea fi
evitate, căci Dumnezeu dă înţelepciune omului ca să facă
alegeri corecte. Dar, ca în Eden, când omul a acceptat
provocarea la păcat, neascultatea duce mereu la repetatea
şi amplificarea păcatului iniţial şi a urmărilor lui dureroase.
Încălcarea legilor spirituale şi fizice, aşezate de la creaţie,
adaugă noi suferinţe şi multă nefericire.
Tot ca urmare a păcatului, Adam şi Eva au fost
despuiaţi de slava divină şi li s-a interzis accesul la ea, fapt
pentru care toţi oamenii suferă, împreună cu toată creaţia
terestră. „Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci
din pricina celui ce a supus-o -cu nădejdea însă că şi ea va fi
izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia
slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi,
toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea,
dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm
în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului
nostru.” (Romani 8:20-23) Prin răscumpărarea sufletului,
am scăpat de robia păcatului (Romani 6:6), dar numai
prin „răscumpărarea trupului” vom avea „parte de
slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu”.
Atitudinea lui Dumnezeu faţă de suferinţă
Dumnezeu a permis suferinţa, pentru că altfel ar fi
trebuit să anuleze principiile legilor Sale sfinte. Dacă ar
curma suferinţa, ar suprima voinţa liberă. Totuși libertatea
oferită fiinţelor create nu permite anularea autorităţii Lui.
Prin suferinţă, oamenii pot evalua rezultatele alegerii lor.
Suferinţa este reversul dureros al plăcerii păcatului,
de aceea Dumnezeu o foloseşte ca o armă împotriva
păcatului şi ca o metodă pedagogică cu rol de corijare.
„Suferiţi pedeapsa... Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele
nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui... Este adevărat
că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare
şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut
prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.” (Evrei
12:7-11) Cât adevăr este în mesajul profetului, transmis
într-o vreme când Dumnezeu disciplina sever pe evrei,
prin retragerea sprijinului acordat şi abandonarea lor în
mâinile neamurilor, ai căror zei îi adoptaseră în schimbul
adevăratei închinări: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta
şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta, şi vei şti şi vei vedea
ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău şi

să n-ai nici o frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.”
(Ieremia 2:19) Astfel, s-a repetat fenomenul din Eden, când
omul a fost expulzat din grădină; acum erau expulzaţi din
ţară, iar condiţiile de viaţă erau înăsprite.
Pe de altă parte, în dragostea Lui, Dumnezeu
avea planul tainic al salvării de suferinţă prin suferinţă
şi la „împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său”
(Galateni 4:4), „ca să nimicească lucrările diavolului.”
(Ioan 3:8) Domnul Isus Hristos a coborât în mediul suferinţei,
ca un „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3),
a îndepărtat durerea multora „prin minunile, semnele şi
lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El”
(Fapte 2:22) şi a murit pentru noi: „El suferinţele noastre le-a
purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.” (Isaia 53:3-4)
Proiectul divin s-a dovedit a fi minunat în modul de derulare
şi atingerea scopurilor propuse. „Domnul a găsit cu cale să-L
zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă
pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile
şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.” (Isaia 53:10)
Imaginea noii ordini eterne a fost deja anunţată. „Şi am
auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:
«Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor
fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul
lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai
fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că
lucrurile dintâi au trecut.»” (Apocalipsa 21:3-4)
Atitudini ale oamenilor faţă de suferinţă
Creştinul, numit aşa după Hristosul mort şi înviat,
priveşte suferinţa printr-o abordare holistică, prin
încadrarea ei în „planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus,
Domnul nostru.” (Efeseni 3:11) Actele mântuirii ne pot oferi
o imagine reală şi completă, care, odată asumată, permite o
raportare corectă şi benefică în faţa suferinţei. Creştinul are
prezentată în Biblie explicaţia (cauza) suferinţei şi remediul
prescris de Dumnezeu. Conştienţa a ceea ce s-a întâmplat
în Eden şi la Golgota, efectele greşelii primului Adam şi
favoarea primită în urma sacrificiului celui de-al doilea
Adam, dimensiunile vieţii din veacul acesta şi a celei
din veacul viitor, toate acestea facilitează o atitudine
plină de realism, credinţă şi speranţă, în perspectiva
slavei fără suferinţă. Chiar moartea poate fi acceptată
prin prisma încredinţării a ceea ce va urma. Astfel, Domnul
ştia că va învia şi va dobândi prin aceasta salvarea omenirii
şi slava eternă. (1 Petru 4:19)
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Suferinţa, odată înţeleasă, nu mai este privită ca un
virus scăpat de sub control şi fără antidot; dimpotrivă,
capătă sens şi ne motivează în lupta împotriva lui Satan
şi a păcatului. Suferinţa ne maturizează şi dovedeşte
adeziunea noastră faţă de El şi loialitatea faţă de principiile
divine, ca în cazul lui Iov. Acceptarea suferinţei aduce
bucuria şi harul unei ipostaze unice de a-L glorifica şi
sluji pe Dumnezeu. Apostolii Petru şi Pavel evidenţiază
acest concept în scrierile lor: „Prea iubiţilor, nu vă miraţi
de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste
voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi:
dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui
Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei
Lui.” (1 Petru 4:12-13) „Şi când eram la voi, v-am spus mai
dinainte că vom suferi necazuri, ceea ce s-a şi întâmplat, cum
bine ştiţi. De aceea ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu,
pentru statornicia şi credinţa voastră în toate prigonirile şi
necazurile pe care le suferiţi. Aceasta este o dovadă lămurită
despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi
vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi.”
(2 Tesaloniceni 1:3-5) Suferinţele urmaşilor Domnului Isus
sunt o realitate mereu prezentă pe tot pământul; „ştiind
că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.”
(1 Petru 5:9) Lista celor ce au suferit pentru credinţa lor nu
poate fi nominalizată acum, dar ea există întreagă. (Evrei
11:36-40) „Să ieşim, deci, afară din tabără la El şi să suferim
ocara Lui.” (Evrei 13:13)
Suferinţele ne ajută să-i înţelegem pe alţii, să
ne identificăm cu ei, fapt uşor de observat în toată
istoria Bisericii Domnului. „Aduceţi-vă aminte de zilele
de la început, când, după ce aţi fost luminaţi, aţi dus o mare
luptă de suferinţe: pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în
mijlocul ocărilor şi necazurilor, şi pe de alta, v-aţi făcut
părtaşi cu aceia care aveau aceeaşi soartă ca voi. În adevăr,
aţi avut milă de cei din temniţă şi aţi primit cu bucurie
răpirea averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri
o avuţie mai bună, care dăinuieşte. Să nu vă părăsiţi, deci,
încrederea voastră pe care o aşteaptă o mare răsplătire!”
(Evrei 10:32-35) Când scria despre „despre necazul care
ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură
de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai
trăgeam nădejde de viaţă” (2 Corinteni 1:8), apostolul
Pavel a arătat şi ceea ce „anesteziază” suferinţele sfinţilor:
„Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui
Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de
mângâiere... Şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită,
pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte
şi de mângâiere.” (2 Corinteni 1:5-7)
Suferinţele aparent îngreunează slujirea, dar de
fapt o fac mai eficientă. Apostolul Pavel a avut parte
de multe suferinţe fizice, aşa cum a fost informat de la
începutul chemării sale, căci Domnul a spus despre el: „Îi
voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” (Fapte
9:16) El spunea ucenicului său, Timotei: „Tu ai urmărit
îndeaproape... răbdarea mea... prigonirile şi suferinţele
care au venit peste mine” (2 Timotei 3:10-11) şi-l îndemna:
„suferă împreună cu Evanghelia prin puterea lui Dumnezeu”
(2 Timotei 1:8); „fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele,
fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba.”
(2 Timotei 4:5)
9
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
Scopul suferinţei
Suferinţa este efectul păcatului, este răul care
doare, ce urmează după răul „plăcere” şi anticipează
răul „fără plăcere” şi fără limite, aşa cum anunţa un înger
cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi
primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din
vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul
mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea
sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se
suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au
odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte
semnul numelui ei!” (Apocalipsa 14:9-11) Cei ce suferă
pentru păcatele lor şi nu înţeleg că aceasta se întâmplă ca
o consecință a răzvrătirii lor, sunt ispitiţi să se răzvrătească
în continuare, iar suferinţele se pot amplifica şi prelungi
pentru eternitate. Ioram, fiul lui Iosafat, nu s-a întors
la Domnul cu toate avertizările (scrisoarea prorocului
Ilie) şi pedepsele menite să îi arate grozăvia şi urmările
păcatului său. „După toate acestea, Domnul l-a lovit cu o
boală de măruntaie, care era fără leac. Ea s-a îngreuiat din
zi în zi şi pe la sfârşitul anului al doilea i-au ieşit lui Ioram
măruntaiele din pricina tăriei bolii. A murit în dureri grele.”
(2 Cronici 21:18-19) Generalizarea şi amplificarea
suferinţelor oamenilor vor culmina în perioada
ultimilor ani ai istoriei umane, dar descoperirile
escatologice ne dezvăluie faptul că aceștia vor refuza
să înţeleagă suferinţele lor ca pedepse divine. În acest
caz, suferinţa rămâne cu scopul nedorit de Dumnezeu,
doar de anihilare a răului. „Al patrulea a vărsat potirul....
Al cincilea a vărsat potirul ... Oamenii îşi muşcau limbile de
durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului, din pricina durerilor
lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele
lor.” (Apocalipsa 16:8-11) Chiar dacă pentru o vreme
scurtă unii „n-au parte de suferinţele omeneşti şi nu sunt
loviţi ca ceilalţi oameni” (Psalmi 73:5), la sfârşitul vieţii şi a
istoriei, suferinţa îi aşteaptă cu întreg pachetul de dureri.
Fiecare om care-L cunoaşte pe Dumnezeu drept Cel
care decide cine şi cât va suferi, este tentat să se roage
ca Iaebeţ şi ar dori să primească acelaşi răspuns „Iaebeţ
a chemat pe Dumnezeul lui Israel şi a zis: «Dacă mă vei
binecuvânta şi-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi
cu mine, şi dacă mă vei feri de nenorocire, aşa încât să nu
fiu în suferinţă!...» Şi Dumnezeu i-a dat ce ceruse.” (1 Cronici
4:10) Nu la toţi oamenii şi nu tot timpul va răspunde
Dumnezeu astfel şi nu acest mod de viaţă fără griji şi
suferinţe este întotdeauna benefic omului. În suferinţă
se formează cele mai alese caractere şi atitudini de
încredere în Dumnezeu, aşa cum spun versurile cântării:
„Când nu mai am nicio speranţă / Atunci Tu vii în ajutor
/ Mă mângâi şi-mi dai siguranţa / Vieţii dincolo de nor.”
Iov avut o relaţie frumoasă cu Dumnezeu în vremurile
de prosperitate, dar când a avut „parte de luni de durere
şi ... nopţi de suferinţă” (Iov 7:3) a ajuns să-L vadă pe
Dumnezeu. N-au fost uşoare suferinţele lui sufleteşti şi
fizice, despre care a spus :„Vreau să-mi uit suferinţele, să-mi
las întristarea şi să fiu voios. Sunt îngrozit de toate durerile
mele...” (Iov 9:27-28); „...suferinţa îmi înăduşe suspinurile.”
(Iov 23:2) „...mi se topeşte sufletul în mine şi m-au apucat
10 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
zilele suferinţei... De tăria suferinţei haina îşi pierde faţa,
mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.” (Iov 30:16‑18) Suferinţa
fără perspectivă este o ispitire răscolitoare, de aceea Iov
a fost avertizat: „Fereşte-te să faci rău, căci suferinţa te
îndeamnă la rău.” (Iov 36:21). Acelaşi Elihu observa că:
„Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui şi
prin suferinţă îl înştiinţează.” (Iov 36:15) Suferinţele lui Iosif
sunt un exemplu al necesității calificării prin suferinţă şi al
înaintării cu succes în drumul spre slavă. Numai în urma
multor suferinţe a putut să spună: „Istorisiţi tatălui meu
toată slava pe care o am în Egipt şi tot ce aţi văzut; şi aduceţi
aici cât mai curând pe tatăl meu.” (Geneza 45:13) Ezechia
constata şi el că, şi pe termen scurt, în viaţa aceasta,
suferinţele sunt purtătoare de efecte binecuvântate:
„Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea; Tu ai
găsit plăcere să-mi scoţi sufletul din groapa putrezirii. Căci
ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Isaia 38:17)
Fiindcă Dumnezeu controlează totul și ştie
întotdeauna motivul şi scopul suferinţei, este corect
să ne întrebăm ca profetul: „pentru că am păcătuit: vom
suferi noi veşnic sau putem fi mântuiţi?” (Isaia 64:5) Cei ce
primesc harul iertării şi se silesc să fie plăcuţi Domnului,
vor beneficia de promisiunile mântuirii: „zilele suferinţei
tale se vor sfârşi” (Isaia 60:20) şi „vechile suferinţe vor
fi uitate.” (Isaia 65:16) Suferinţele pot fi cuantificate
la valoarea lor reală numai în perspectiva slavei
Împărăţiei lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, trecut prin
suferinţe, dar care a văzut şi raiul lui Dumnezeu, scria:
„Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt
vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie
descoperită faţă de noi.” (Romani 8:18) El, când a înţeles
mersul lucrurilor, în istoria Domnului Isus Hristos, a
acceptat cu plăcere suferinţele tocmai având în vedere
viitorul glorios. Astfel îşi descria din închisoare dorinţa
unică: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia
suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să
ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.”
(Filipeni 3:10-11) Fiecare înţepătură de ac, dureroasă, este
o nouă steluţă pe cununa slavei: „Căci întristările noastre
uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate
veşnică de slavă.” (2 Corinteni 4:17) Apostolul Petru nu a
înţeles iniţial scopul venirii Domnului în vederea morţii
şi a învierii glorioase, dar după aceea scria cu multă
convingere despre scopul suferinţelor, în parcursul nostru
spre mântuire: „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat
în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină
vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va
face neclintiţi.” (1 Petru 5:10)
Suferinţele sunt purtătoare de slavă şi în favoarea
altora, fapt valabil mai întâi cu Domnul: „Se cuvenea, în
adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia
să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe,
pe Căpetenia mântuirii lor.” (Evrei 2:10) „Şi prin faptul că
El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în
ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” (Evrei 2:18) Apostolul era şi el
conştient de rostul suferinţelor pentru alţii, când scria: „Mă
bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu,
împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul
Lui, care este Biserica.” (Coloseni 1:24); „De aceea rabd totul

pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este
în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică.” (Timotei 2:10)
Sfârşitul suferinţei sfinţilor şi intrarea în
slavă
Acceptarea slavei trecătoare a lumii și a lăudăroşiilor
acestui veac este o mare înşelare, dar tocmai aici se vede
tăria credinţei în Dumnezeu. Sunt incompatibile acceptarea
slavei oferite de diavolul şi respectiv de Domnul, care a
zis celor ce voiau locuri de onoare şi în lumea aceasta şi
în cealaltă: „Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava
pe care v-o daţi unii altora şi nu căutaţi slava care vine de la
singurul Dumnezeu?” (Ioan 12:43) Cei mai mulţi oameni au
ales ceea ce nu rămâne – slava trecătoare: „Căci au iubit
mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.” (Ioan
5:44) Asaf s-a luminat la minte atunci când a înţeles rostul
suferinţelor în perspectivă eternă, în raport cu fericirea
de o clipă: „Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat
de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei
primi în slavă.” (Psalmul 73:23-24) Imaginea imediată şi
trecătoare, respectiv crucea, imaginea eternă și slava, toate
trebuie privite cu ochii credinţei în Domnul Isus Hristos: „Să
ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre,
adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a
suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului
de domnie al lui Dumnezeu.” (Evrei 12:2)
Domnul a promis încă din vechime că la poarta cetăţii
se schimbă o cruce pe o coroană, primită din mâna Celui ce
a purtat o cruce şi acum poartă „multe cununi împărăteşti”
(Apocalipsa 19:12): „o cunună împărătească în loc de
cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină
de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi „terebinţi
ai neprihănirii” „un sad al Domnului, ca să slujească spre
slava Lui.” (Isaia 61:3) Maniera de prezentare a adevărurilor
mântuitoare este o „partitură” în care „strofa” întâi este cu
cruce, iar a doua cu cunună. Uciderea diaconului Ştefan
este o imagine a limitei de hotar între suferinţă şi slavă: „Dar
Ştefan, plin de Duhul Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut
slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui
Dumnezeu.” (Fapte 7:55)
Realitatea actuală dovedeşte că lumea nu are
percepţia transferului de la suferinţă la slavă, prin
procesul răstignirii Fiului lui Dumnezeu şi a firii
pământeşti totodată; crucea pentru lume este o
nebunie. Totuși în ea este ascunsă cheia cunoaşterii.
„Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică
şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava
noastră, mai înainte de veci şi pe care n-a cunoscut-o niciunul
din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o,
n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” (1 Corinteni 2:7-8) La
revenirea Domnului „în slava Tatălui cu îngerii Săi” (Matei
16:27), fie prin transformarea de la răpire, fie prin înviere, va
fi o trecere spectaculoasă de la suferinţă şi ocară la slavă. „El
va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea
trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi
supune toate lucrurile.” (Filipeni 3:21) Atunci se va vedea şi
cunoaşte „pe deplin” rolul şi locul suferinţelor Domnului şi
Mântuitorului nostru, cât şi ale tuturor celor mântuiţi, atât
în postura de păcătoşi cât şi în calitate de sfinţi.
Iosif Anca
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Sunt la
porţile ţării
Canaanului...
Sunt la porțile țării Canaanului. Am mai fost o dată
aici. Dar m-am rătăcit din cauza necredinței mele și am
ajuns în pustie. A fost greu drumul, căci vrăjmașii din mine
și din jur mi-au sabotat fiecare pas. Dar Domnul nu m-a
lăsat.
Am zis: „Era mai bine în Egipt” și m-am întors, în inima
mea, la ce am lăsat. Acolo, da, eram sclav, dar vrăjmașii
nu‑mi aveau treaba. Și sunt vrăjmași puternici. Dar Tu m-ai
izbăvit din mâna lor. Ziceam: „Îmi mergea mai bine fără
Domnul, înainte să-L cunosc.” Și am mers din rău în mai
rău. Mi-am făcut un dumnezeu din ceea ce mi-ai dat și
m-am dedat la mari ocări față de Tine. Dacă nu era Mielul
Mijlocitorul meu – și dacă pe Moise l-ai ascultat, cu cât
mai mult pe Singurul plăcut Ție – aș fi pierit în pustie și în
nelegiuirea mea. Dar Răscumpărătorul meu este viu și nu
mă lasă. M-a mântuit și vrea să-mi poarte de grijă până la
sfârșit.
Am ajuns la porțile țării Canaanului și m-am întâlnit
cu Căpetenia oștirii. Râvna mea nu e decât efort omenesc
și slavă deșartă. Șansa mea e că El a sfințit pământul prin
iubire și că El m-a ales pe mine, nu eu pe El.
Voi ajunge în Canaan. E inevitabil. Dar în mine trăiesc
atât Core, Datan și Abiram, cât și Aaron cel slab, care de
glasul mulțimii Îl uită pe Dumnezeu. E și Maria, care spune:
„Doar el...?” Sunt toți cârtitorii, pofticioșii și flămânzii care
au stârnit mânia lui Dumnezeu. Aș vrea să fie doar Iosua și
Caleb, dar nu, toți sunt vii și trăiesc în mine. Alături de mine
e însă și Îngerul Domnului, Cel sfânt, îndurător și mare. Cel
fără păcat. Și a primit un Nume nou: Neprihănirea noastră.
Aș vrea să mor față de lume, iar El, Cel viu, să trăiască
în mine tot mai mult. Știu că va durea uneori, dar mai știu
și că El e bun.
„Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: aș
vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să
privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de Templul
Lui.” (Psalmul 27:4)
Îngerul a dispărut. Sunt la porțile țării Canaanului. Ce
voi face când El mă va binecuvânta...?
„Dacă te voi uita, Ierusalime ceresc, să-și uite dreapta
mea destoinicia ei, cum s-a mai întâmplat și să mi se
lipească iar limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce
aminte de tine, dacă nu voi face din tine culmea bucuriei
mele.” (Psalmul 137:5-6) Amin!
F. B.
11
 Cuvânt pentru slujitori
„Luați seama, dar, la voi înșivă și la toată turma peste care
v-a pus Duhul Sfânt episcopi...”(Faptele Apostolilor 20:28)
O BISERICĂ
ÎN EXPANSIUNE
Am încercat, fără succes, să găsesc un
corespondent al stării vremurilor noastre în timpul
Bisericii Primare sau chiar la bisericile de mai târziu
(spre exemplu Bisericile din Apocalipsa). Citind
cartea Faptele Apostolilor este imposibil să nu observi
„erupṭia” creştinismului şi apoi revărsarea şuvoiului de
„lavă” peste lumea de atunci, începând din Ierusalim şi
până la marginile pământului. Ce a determinat erupṭia
acelui vulcan? Vom spune că rolul determinant l-au
avut evenimentul şi lucrarea de la Cincizecime. Este
adevărat, dar după cum un vulcan erupe în urma
clocotului unei materii incandescente, aflată sub o
imensă presiune în inima pământului, tot aşa este
nevoie de o perioadă de zbucium, de agonie şi de
fierbere interioară, înainte de a se înmulṭi Biserica.
Cine a fost cel care s-a rugat, a plâns, a agonizat şi
chiar şi-a dat viaṭa pentru Biserica născută în flăcările
Cincizecimii, dacă nu Isus Hristos, Capul ei? Dar noi,
astăzi, ce contribuṭie avem la înmulṭirea Bisericii?
Naşterea firească a unui copilaş este precedată
de o dorinṭă intensă, de zile de dureri, de luni de
sarcină; la fel este şi naşterea spirituală. Apostolul
Pavel s-a rugat zi şi noapte pentru bisericile pe care
le-a înfiinṭat; mai mult, a suferit durerile naşterii pentru
cei care trăiau în păcat. Mulṭi dintre noi, predicatorii,
strigăm duminică de duminică: „Trebuie să vă naşteṭi
din nou!” Dar câṭi dintre noi spunem ca şi Pavel: „Chiar
dacă aṭi avea zece mii de învăṭători, totuşi nu aveṭi
mai mulṭi părinṭi, pentru că eu v-am născut în Isus
Hristos, prin Evanghelie”? (1 Corinteni 4:15) Pavel
nu s-a rugat doar pentru bisericile lui, ci le-a născut
în credinṭă. Legea naturală a perpetuării vieṭii (vezi
Geneza 1) ar trebui să fie valabilă şi în viaṭa spirituală,
astfel că fiecare suflet născut din nou ar trebui să dea
naştere, la rândul lui, altor suflete. Dacă rata natalităṭii
fizice ar fi la fel de scăzută azi ca rata naşterilor
spirituale, în scurt timp rasa umană ar dispărea de pe
faṭa pământului!
S-a spus că „sângele martirilor a fost sămânṭa
creştinismului”. Dar câṭi dintre noi mai suntem pregătiṭi
să răbdăm sau să suferim ceva pentru a aduce la viaṭă
pe cei din casele noastre? Bunicul din partea mamei
mele a răbdat grele ocări şi prigoniri din partea bunicii
şi a consătenilor lui, timp de 12 ani, fiind singurul
pocăit în localitatea lui până când a murit. Acum,
la peste 70 de ani de la moartea lui, a lăsat în urmă
peste 500 descendenṭi credincioşi şi o biserică născută
12
din suferinṭă şi prigoană, care numără câteva sute
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
de credincioşi. Marii reformatori din istoria modernă
a creştinismului (John Knox, Zinzendorf, Jonathan
Edwards, John Wesley şi alṭii) au fost obsedaṭi ca de
un coşmar şi copleşiṭi de durerea stagnării spirituale a
bisericilor lor. Acea stare de lucruri i-a îngenunchiat şi
i-a ṭinut în agonie, veghere, aşteptare la Tronul îndurării
divine, până când Duhul şi-a început lucrarea şi cerul a
trimis binecuvântarea trezirii.
Astăzi metodele de naştere s-au schimbat, odată
cu progresul ştiinṭei. Numai că ştiinṭa nu poate scurta
acea perioadă de nouă luni când se formează în taină
copilul. Noi, creştinii moderni, suntem mai ocupaṭi decât
ar trebui să fim şi nu mai avem timp de rugăciune, de
travaliu, de purtare în pântece a copiilor concepuṭi,
până la naşterea lor. Cineva a spus: „Dacă I-am da
lui Dumnezeu timpul nostru, El ne-ar da suflete pentru
veşnicie. Dacă ne-am recunoaşte neputinṭa şi I-am
chema Numele, El ar face să răsară soarele peste noi, ca
la amiază. Biserica are experṭi să-i încarci cu carul; dar
unde sunt cei care poartă agonia câştigării de suflete?
Duşmanul înmulṭirii este stagnarea (lâncezirea). Când
credincioşii vor simṭi povara sterilităṭii spirituale, atunci
vor începe să pulseze de o teamă sfântă, să se roage
cu un zel sfânt şi să dea naştere unei rodnicii sfinte.
La tejgheaua lui Dumnezeu nu există zile de ieftinire şi
chilipir; preṭul trezirilor este acelaşi, durerile naşterii!”
(Leonard Ravenhill, „De ce întârzie trezirea?”)
„Dă-mi copii, ori mor!”
Ce ar trebui să facem pentru a ieşi din starea de
lâncezire spirituală (în care aproape că am ajuns să
ne complacem) şi pentru a reîncepe să naştem copii
pentru Ȋmpărăṭia lui Dumnezeu?
Poate că mai întâi ar trebui să ne invadeze
durerea şi ruşinea de a ne vedea bisericile goale.
Cea mai mare amărăciune şi neîmplinire care puteau
lovi o femeie evreică, veneau din neputinṭa de a avea
copii. Durerea şi ruşinea acestor femei care tânjeau
după copii, le-a împins să ia cu asalt porṭile cerului.
Poate din acest motiv Dumnezeu S-a folosit de astfel
de femei pentru a aduce pe lume oameni care au avut
un rol crucial în istoria Bibliei şi a mântuirii.
Iată ce spune în privinṭa aceasta marele om al lui
Dumnezeu, Leonard Ravenhill, în celebra sa compilaṭie
de articole „De ce întârzie trezirea?”:
„Pe paginile Bibliei, femeile sterpe au dat naştere
celor mai iluştri copii. Sara, la vârsta de 90 de ani a

născut pe Isaac. Strigătul Rahelei: „Dă-mi copii ori mor!”
a primit răspuns şi ea l-a născut pe Iosif, cel care a
izbăvit întreg neamul lui Iacov, în Egipt. Soṭia lui Manoah
a născut pe Samson, un alt izbăvitor al lui Israel. Ana,
după ce a plâns cu suspine la Cortul întâlnirii şi a făcut
juruinṭe, şi-a vărsat sufletul înaintea lui Dumnezeu şi
a primit răspuns prin naşterea lui Samuel, cel care
a devenit marele judecător al lui Israel. Stearpa şi
văduva Rut a căpătat îndurare şi a născut pe Obed, din
sămânṭa căruia s-a născut Mântuitorul. Din Elisabeta
cea îmbătrânită de ani a ieşit Ioan Botezătorul, cel
neîntrecut între cei născuṭi din femei. Dacă ruşinea de
a nu fi avut copii n-ar fi copleşit fiinṭele acestor femei,
ce mare ar fi fost pierderea pentru omenire!”
Dacă aceste stări nu ne vor copleşi şi pe noi,
aşa încât să ne determine la o schimbare radicală, în
curând bisericile noastre vor „concura” cu bisericile
istorice, atât în ce priveşte numărul credincioşilor, cât
şi frecventarea slujbelor divine. Iar acest lucru ar fi o
dovadă de netăgăduit că ne aflăm pe aceeaşi pantă
descendentă a spiritualităṭii şi a îndepărtării noastre de
Dumnezeu, ca şi ele.
Apoi, cred că ar trebui să ne însuşim responsabili-
tatea declanşării unei treziri. Mulṭi dintre noi ne
folosim de ideea suveranităṭii lui Dumnezeu, spunând
cu resemnare: „Când vrea Dumnezeu, atunci va aduce
trezirea”. Acest lucru este adevărat, dar nu este decât
o jumătate de adevăr. Vrem să spunem cumva că
Dumnezeu este de acord ca zeci de oameni într-un
minut să moară fără mântuire? Am ajuns să credem că
Dumnezeu are perioade în istorie când nu este interesat
că lumea piere în păcat? Dacă cităm trunchiat Efeseni
3:21, spunând că „Dumnezeu este în stare să facă
nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”, vom lăsa
trezirile pe treptele tronului lui Dumnezeu. Dar dacă cităm
tot versetul: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează
în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau
gândim noi...”, lucrurile se schimbă radical. Înseamnă că
noi suntem canalele de lucru! Iar când trezirea întârzie
să vină, noi suntem de vină, deoarece canalele sunt
blocate. Pare ciudat, însă Dumnezeu nu poate străpunge
acest blocaj, oricât este El de Dumnezeu, până când noi
nu ne facem partea noastră!
De asemenea, va trebui să fim dispuşi să plătim
preṭul unei treziri. Acelaşi Leonard Ravenhill spunea:
„După cum nou născutul pune în comoṭie tot trupul
mamei, tot aşa o mişcare de trezire spirituală şi durerile
naşterii pun în mişcare tot trupul Bisericii. Viitoarea
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
mamă este cuprinsă de nelinişte cu fiecare clipă ce se
apropie de momentul naşterii, această stare ducând
adesea la nopṭi de nesomn şi plâns. Tot aşa, făcliile din
sanctuarul Bisericilor ard uleiul de la miezul nopṭii, în timp
ce sufletele celor împovăraṭi cu durerea păcatelor celor
pierduṭi, se topesc în rugăciuni de mijlocire înaintea lui
Dumnezeu. Adesea, viitoarea mamă îşi pierde pofta de
mâncare şi, în interesul viitorului copilaş, se înfrânează
de la anumite lucruri. Tot la fel, înfrânarea de la mâncare
şi de la alte multe alte plăceri, cuprinde inimile celor
ce se ruşinează cu viaṭa stearpă a Bisericii. După cum
femeia însărcinată se ascunde de privirile publicului (cel
puṭin aşa era pe vremuri) cu cât se apropie ziua naşterii,
tot aşa, cei ce sunt în durerile naşterii de suflete, se
ascund de publicitate şi se apropie de faṭa Dumnezeului
celui sfânt”. Câtă vreme sufletele noastre sunt sterpe,
ochii uscaṭi şi stomacurile pline, să nu ne aşteptăm să
vină suflete la pocăinṭă, în faṭa altarului. Orice lucru de
valoare îşi are preṭul lui, aşadar o trezire va veni atunci
când vom da tot ce avem mai bun din noi. Aşa să ne
ajute Dumnezeu!
Nu trebuie să uităm rolul Cuvântului lui
Dumnezeu şi al Duhului Sfânt în actul convertirii
oamenilor. Când Ezechiel a privit realitatea din valea
oaselor uscate, s-a înfiorat; nimic nu prevestea o
schimbare în bine, deoarece morṭii sunt morṭi şi aşa
vor rămâne. A existat însă un remediu neaşteptat:
„Prooroceşte despre oasele acestea şi spune-le: ‚Oase
uscate, ascultaṭi Cuvântul Domnului!’... Prooroceşte
şi zi duhului: ‚Duhule, vino din cele patru vânturi şi
suflă peste morṭii aceştia, ca să învieze!’” (Ezechiel
32:4,9) Iar rezultatul nu a întârziat să apară: valea cu
oase s-a transformat într-o oaste foarte mare la număr,
care stătea în picioare, gata de luptă. (Ezechiel 32:10)
Nimic nu poate înlocui o predicare a Evangheliei plină
de puterea Duhului: nici cântările bine armonizate, nici
pregătirea academică a predicatorilor, nici doctrina
corectă, nici dotările de ultimă tehnologie. Toate acestea
ating cel mult sufletul, cu intelectul, emoṭiile şi trăirile
lui. Duhul mort va fi trezit şi mişcat doar de Cuvântul
lui Dumnezeu, predicat prin puterea Duhului Sfânt. Dar
unde este profetul Ezechiel, peste care să fie mâna
Domnului, care să fie purtat de Duhul Domnului şi care
să audă şi să proclame cu putere Cuvântul Domnului?
Ȋn ultimă instanṭă, cred că ar trebui să dăm la o
parte lucrurile care ne abat atenṭia de la obiectivul
salvării celor pierduṭi. Comoditatea şi indiferenṭa,
materialismul şi goana acerbă după plăceri, activismul
exagerat, polemicile dintre noi, diferenṭele doctrinare,
orgoliile mărunte - toate ar trebui să dispară atunci
când e vorba de salvarea celor morṭi în păcat. Fiecare
bănuṭ, fiecare dram de energie, fiecare acṭiune, fiecare
rugăciune ar trebui să fie canalizate înspre întoarcerea
acestei generaṭii de pe drumul spre iad. Sunt uimit să
constat cu câtă nonşalanṭă cheltuim resursele primite
de la Stăpân pentru a ne crea condiṭii de cinci stele în
biserică, când atâṭia oameni mor în păcate, deoarece
nimeni n-a ajuns încă la ei cu Evanghelia. Mă îngrozesc
când văd părinṭi care stau cu un duh adormit pe
băncile bisericii, fără glas, cu ochii uscaṭi, când copiii
lor rătăcesc în întunericul lumii de afară! Cât de exact
surprinde acelaşi Ravenhill starea creştinătăṭii şi a
13
(continuare în pagina 18)
 Biobragii
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
Simionuc, predicatorul care a
trăit în umbra Scripturilor
„Renumitul evanghelist itinerant Simion Mariț”
(1920‑2009), cum îl numește Valeriu Andreiescu1, cu
numele popular de Simionuc, s-a născut în Valea Largă
într-o zi frumoasă de martie, în 1920. La vârsta de 14 ani
a primit nașterea din nou și botezul cu Duhul Sfânt. Însă
Dumnezeu nu l-a lăsat „nici leneș, nici neroditor în ce privește
deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Cristos” (2 Petru
1:8), așa că a început să studieze Scripturile pe câmp, când
îngrijea vitele. Acolo a învățat „cu deștele-ntre foi / fugind
după oi”2 să-l citească pe „A” în „Amin”-ul Bibliei, pe „b” în
„Proverbele” lui Solomon sau în „Obadia”, pe „c” în „Levitic”,
„Luca” sau „Apocalipsa” – această din urmă carte fiind
preferata inimii lui. Acolo a deslușit abrevierile biblice în
ton personal, considerând că versetul se pronunță „vers”, iar
„capitolul” – „cap”, spre amuzamentul copiilor din biserici.
În 26 iulie 1954, la vârsta de 34 de ani, s-a căsătorit
cu Lidia, din unirea lor rezultând 12 copii3 care au fost
binecuvântați cu harul pocăinței. În 1985 s-a mutat din
localitatea Jucu în Alba-Iulia, devenind membru în Biserica
Penticostală nr. 1, „Salem”4.
De la 14 ani (data nașterii sale din nou5) la 24 de
ani, el nu doar că a trecut prin Biblie, ci și Biblia a trecut
prin el. Citea în medie 100 de capitole pe zi și a ferfenițit
două Biblii6, astfel că la înmormântarea lui, s-a afirmat că
„Simionuc a interpretat Scripturile prin Scripturi.”7
După zece ani de studiu, a pornit într-o lucrare de lungă
durată. Pentru aproape 75 de ani8, a alergat dintr-o parte în
alta a țării, evanghelizându-i pe necredincioși, întărindu-i pe
credincioși și zidind spiritual bisericile Domnului. Împlinind
porunca divină de a duce Evanghelia până la marginile
pământului, a plecat în călătorii misionare peste hotare,
ajungând din Europa până în Statele Unite (1997).
Chemarea sa la lucrarea de învățătură în cadrul bisericii
a fost recunoscută de către contemporani, astfel că redacția
unei reviste evanghelice i-a luat un interviu în anul 2001,
considerându-l un membru de seamă al penticostalismului
nostru. Însuși titlul interviului este cel puțin interesant:
„Dialoguri cu ultimii înțelepți ai credinței”9.
În 1952 a participat la un curs biblic organizat și
condus de Gheorghe Bradin, în Cluj-Napoca10; împreună
cu el au fost prezenți oameni ai Domnului din țară ca Ilisie
Rus (Negrilești), Ilie Ghirișan (Cluj-Napoca) sau Dumitru
14
Lazăr (Gădălin)11.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Cunoscând Biblia aproape pe dinafară (sau „pe
dinlăuntru”, cum spunea cineva), era supărat atunci când
cineva o citea eronat în public, așa că îl apostrofa: „bietul
de tine! Cum scrie, nu citești și cum nu scrie, citești!?” Când
era pus „la colț” de câte un curios, care-i solicita interpretări
asupra unor texte obscure, obișnuia să spună: „frate, acolo
unde Biblia tace, tac și eu”12.
Din predicile sale putem extrage multe învățături
benefice pentru suflet. Erau pline de înțelepciune practică,
sănătoasă și inspirată uzual din Cartea Naturii sau din
Cartea Cărților – Biblia, dar și din alte cărți. De pildă, la
un moment dat, într-o predică ziditoare intitulată „Calea
și paharul”, citează din Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul
lui Sirah (21:11): „calea celor răi este pardosită cu pietre
frumoase, dar la capătul ei se cască gura iadului.”13 Alături
de precizia cu care cita textele biblice, avea o învățătură
biblică echilibrată. În predica sa „Legătura frățească”, el
susține că:
„... despre primii creștini […] arată la Fapte la capitolul
doi. [...] După ce a fost propovăduită Evanghelia, cam câți
scrie că s-au adăugat în ziua aceea? Aproape […] trei mii.
Și aceștia, ce arată că făceau? Scrie în versetul 42 […]. Scrie
că aceștia stăruiau. Dar în ce? Că obișnuim de câte ori să
facem stăruință... și-apoi, în ce? Că stăruim în ultimul punct
din acelea pe care le-a arătat acolo. Și ultimul punct arată că
aceia stăruiau în rugăciuni, dar aia-i partea ultimă. Dar prima
care era, în care stăruiau primii creștini? Acolo lămurește.
Știți în ce scrie? Cum? Zice așa: că «ei stăruiau în învățătura
apostolilor» – ăsta-i primul punct; al doilea, «ei stăruiau în
legătura frățească»; al treilea, «frângerea pâinii» și al patrulea
«în rugăciune». Uite: astea patru puncte principale în care
stăruiau primii creștini, acestea ce erau? Erau patru stâlpi pe
care era rezemată biserica lui Dumnezeu”14.
Simionuc era și un om al mustrării părintești. De
exemplu, într-o biserică unde a susținut predica „Pleacă‑ți
genunchii”, întreaga pledoarie introductivă a fost
provocată de faptul că i-a surprins pe frați rugându‑se
doar stând în picioare. Astfel, ca să aplice „tratamentul”,
a citat textul din Filipeni în care scrie despre cei „din cer,
de pe pământ și de sub pământ”, ai căror genunchi se vor
pleca în fața lui Cristos: „Noi am ajuns mai presus decât cei
din cer. Ce pocăință-i asta la noi? Și încă avem pretenții, deși
ne-am socoti copiii lui Dumnezeu. Cum stăm noi? De când

am venit aici [la voi] pe mine așa m-a durut când am văzut ce
faceți aicea [plânge!]! Nici o singură plecare pe genunchi. De-
aia Și-a primit El dreptul acela – ca în Numele Lui să se plece
orice genunchi din cer, de pe pământ și de sub pământ? Unde
ne găsim, dragii mei? Înaintăm pe calea pocăinței, ori dăm
înapoi, [ca] să nu mai facem rugăciuni așa cum cere Biblia?
Domnul a putut [face] trei rugăciuni cu fața la pământ acolo
în Ghetsimani [...].”15
Ca fiu de țăran din vatra vechii Dacii, avea și un umor
fin, sănătos. Unii predicatori practică mai degrabă „omorul”
decât umorul, deoarece vorbesc ce n-ar trebui vorbit în
poporul Domnului, desacralizând lucrarea de la amvon.
Pavel a stabilizat problema aceasta în biserica primară,
atunci când le-a transmis corintenilor că un vestitor curat
al Evangheliei este unul care ajunge în fața poporului „cu
vorbiri învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire
duhovnicească pentru lucruri duhovnicești.” (1 Corinteni
2:13) Pastorul Petrică Lascău îl citează pe „umoristul fin”
Simionuc, chiar dacă-i deformează numele, astfel:
„Fratele Simion Nuc [sic!], un scump țăran român
plin de înțelepciunea lui Dumnezeu, predicând din textul
acesta [Mt 25:26; Lc 19:22, n.n.], spunea că acest rob n-a
putut pune în negoț talantul Domnului, pentru că avea el
trei talanți personali. Domnul îi spune: «Rob rău, leneș și
viclean.» Avea talanții numiți lene, răutate și viclenie. Aici
aș vrea să subliniez că alături de lene stau întotdeauna și
celelalte cusururi: răutatea și viclenia. Leneșul trebuie să fie
viclean pentru compensare, altfel ar muri de foame.”16
Niște frați care mergeau în misiune, când au
început o „sesiune” de bârfe, au fost apostrofați de fratele
Simionuc: „iarăși ați început să vorbiți din Evanghelia fără
capitole?”17 Când a murit, în 2009, a lăsat în urmă multă
părere de rău.
La finele anului 2008, când s-au adunat copiii să-i
ureze „La mulți ani!”, bătrânelul de aproape 89 de ani a
replicat: „voi sunteți cu uratul, dar Dumnezeu este cu datul”.
Adică: „voi doriți, dar Dumnezeu dispune. Voi îmi dați ani
de pe buze, Dumnezeu poate să mi-i dea de sus.” Remarca
lui s-a împlinit întocmai. Nu au trecut decât câteva zile și,
în dimineața zilei de 2 ianuarie 2009, au răsărit peste robul
Domnului zorii altei dimineți. Serviciul de înmormântare a
avut loc în Alba Iulia în data de 4 ianuarie, în prezența a
circa 1.500 de participanți.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Nu este de mirare că la înmormântarea fratelui
Simionuc, s-a cântat „Un singur dor mai am și eu”, care, la
final spune:
„Iar din lume când voi pleca
O, Doamne, eu te-aș mai ruga
Să mă învrednicești să-Ți cânt
Și-acolo-n cerul Tău preasfânt.”
Acolo sus cântă Simionuc, alături de marii oameni
ai lui Dumnezeu, căci finis coronat opus, „sfârșitul aduce
lauda”, când se vor ridica sfinții „în partea lor de moștenire”,
la finalul zilelor.
Fănel Șuteu
Biografie
1 Valeriu Andreiescu [II], Istoria penticostalismului românesc, vol. 2,
Editura Casa Cărții, Oradea, 2012, p. 266.
2 Expresia lui Simionuc, consemnată în Valeriu Andreiescu [I],
Istoria penticostalismului românesc, vol. 1, Editura Casa Cărții,
Oradea, 2012, p. 91.
3 Vezi „Serviciu de înmormântare: Mariț Simion”, DVD 2, Media
Studio, Cluj, 2009, momentele 19’30”-20’00”.
4 Ibidem, p. 504 și Moise Lucaci, în „Serviciu de înmormântare:
Mariț Simion”, DVD 2, momentele 20’30”-20’40”. Vezi și: Ștefan
Mariț, „Mariț Simion (1920-2009)”, în: Cuvântul adevărului, nr. 2 /
2009, februarie, p. 21.
5 Redacția revistei ALO+, „Dialoguri cu ultimii înțelepți ai
credinței”, în: ALO+, Cluj-Napoca, XI, nr. 3 / 2001, p. 23.
6 Ibidem.
7 Pastorul Teofil Babuția, în „Serviciu de înmormântare: Mariț
Simion”, DVD 1, Media Studio, Cluj, 2009, momentele 45’30”-
45’40”.
8 Informație preluată de la adresa https://pionieriaicredintei.
wordpress.com/2012/11/03/marit-simion-1920-2009/, accesată
în 16.06.2015.
9 Vezi: Redacția revistei ALO+, „Dialoguri cu ultimii înțelepți ai
credinței”, în: ALO+, Cluj-Napoca, loc.cit., p. 23.
10 În perioada 1951-1952 s-au organizat cursuri biblice la
Rădăuți, Cluj-Napoca, Timișoara și București, conform lui Valeriu
Andreiescu [I], op. cit., p. 290.
11 Ibidem, p. 91.
12 Valeriu Andreiescu [I], op. cit., p. 91.
13 Simion Mariț, Calea și paharul (predică audio), momentele
4’20”-4’40”.
14 Simion Mariț, Legătura frățească (predică audio), momentele
2’40”-4’40”.
15 Simion Mariț, Pleacă-ți genunchii! (predică audio), momentele
1’20”-2’20”.
16 Petru Lascău, Biserica în asediu, Editura Shalom, Oradea, 1998,
p. 91.
17 „Iacov 3:1”, preluată de la adresa http://www.resursecrestine.
ro/tipareste-resursa/129216, accesată în 16.06.2015.
15
 Experienţe
„Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri,
nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni
care va veni...” (Psalmul 78:3-4)
cu dumnezeu
în permanență
Fac parte din categoria celor care pe acest pământ
nu au trăit, cum s-ar putea spune între oameni, o viață
normală, fericită şi împlinită. De mică, Dumnezeu a hotărât
ca eu să simt durerea și să fiu adesea nemângâiată şi
respinsă. Totuși aceasta nu înseamnă că n-am avut valoare
înaintea Lui. Viața mea nu a fost o întâmplare, ci în toate
Dumnezeu a avut un plan. Mâinile Lui m-au modelat. De
aceea, scopul meu este să trăiesc în voia Lui, pentru că pe
pământ viaţa este scurtă, dar în veşnicie este adevărata
viaţă. Acolo vreau să ajung cu orice preț.
M-am născut într-o familie de ortodocși, într-un
sat din județul Bihor. Ochii Domnului m-au văzut și tot
El a rânduit ca pașii mei să calce pe calea Lui încă din
copilărie. La început, am frecventat biserica baptistă din
sat, împeună cu o prietenă vecină și cu mama ei. Copilăria
mea nu a fost ușoară, nici lipsită de necazuri, deoarece la
vârsta de cinci luni tatăl meu a murit. Eu nu l-am cunoscut.
După aceea, mama m-a încredințat bunicilor, deși erau și ei
destul de săraci. Pot să spun că am avut lipsuri pământești,
dar în ce privește hrana sufletească, la biserică, primeam
din belșug. Deoarece nu mă însoțea nimeni din familie
la adunare, nu aveam bucuria pe care o aveau ceilalți
copii care mergeau cu părinții, frații și surorile lor. Văzând
aceasta, am înțeles clar că trebuie să-mi accept limitele,
să nu aștept și să nu-mi doresc multe de la viață. Mi-am
clarificat prioritățile și am pornit cu Dumnezeu înainte,
plină de îndrăzneală, dar și hotărâtă să înfrunt orice mi
s-ar ivi în cale. M-am așezat în brațele Domnului și nu mi-
am plâns de milă nicio clipă, căci dragostea mea pentru
Dumnezeu îmi dădea aripi. Căutam să fac tot ce puteam
atunci pentru a fi plăcută Domnului meu. Mă apropiam
mereu de El, mă încredeam în El, iar toate celelalte lucruri
păreau tot mai mici și fără prea mare importanță pentru
mine. Sentimentul de satisfacție și mulțumire că fac ceea
ce trebuie să fac și că sunt cu siguranță a Domnului, m-a
păstrat prin toate necazurile acelor ani, gândindu-mă
mereu la veşnicie. Nu știu să mă fi luat mama vreodată
în brațe sau să mă fi îmbrățișat. Nu mi-a purtat de grijă,
deși duceam lipsă de cele mai elementare lucruri. Totuși,
dragostea pentru Dumnezeu nu aș fi schimbat-o cu
nimic altceva.
În biserică eram activă, la programele pentru copii
și la școala duminicală, unde învățam versetul de aur pe
de rost și răspundeam la întrebări. La o întâlnire de la
16
școala duminicală, m-am bucurat mai mult ca de obicei,
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
căci versetul de aur spunea în felul următor: „Hristos Isus
a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși dintre care
cel dintâi sunt eu.’’ (1 Timotei 1:15) Din acel moment, știam
cu adevărat că și eu sunt acel păcătos pentru care a venit
Isus în lume, având aceleași drepturi ca și ceilalți. Eram
atentă la predicare, care îmi plăcea foarte mult, iar când
frații spuneau câte-o istorioară și se potrivea cu situația
mea, primeam curaj să merg mai departe. Când se cântau
cântările în comun, mi se părea că am și pornit cu biserica
întreagă spre cer. Mesajele cântărilor îmi cercetau inima.
Bunicii nu mă opreau de la biserică. În schimb, mama,
care nu locuia cu noi, nemaiavând pe nimeni pocăit în
familie, îi ura și îi disprețuia. Acum eu mă număram printre
ei cu adevărat. Căuta să mă oprească, dar nu a putut, chiar
dacă am avut de suferit. Directorul școlii i s-a alăturat
mamei și am avut de suferit și la școală pentru aceasta.
Dragostea mea pentru Dumnezeu era așa de arzătoare că
„topea” toate planurile ce se făceau pentru a mă împiedica
să particip la biserică.
Fără voia bunicilor și fără voia mea, mama a venit,
m-a luat din casa bunicilor și m-a înscris la o „Casă de copii”
la școală. Aici mă simțeam înlăturată, singurul meu ajutor
fiind Domnul în care mă încredeam. Când s-a apropiat ziua
despărțirii de biserică, de frații și surorile mele, de căldura
și de dragostea pe care o simțeam în mijlocul lor, simțeam
că am o rană adâncă în inima mea, care doar în prezența
Domnului își găsea mângâierea și alinarea. Atunci și acolo,
am cântat cu toții cântarea: „Pe calea către cer noi mergem
cu Isus”, iar când am ajuns la versurile: ,,Orice s-ar ivi, plâns
sau bucurii/ Cu Domnul Isus, noi toți vom birui”, lacrimile
au inundat ochii tuturor, iar pentru mine mesajul acestor
versuri mi-a pus balsam pe rană, deoarece eu primeam
mesajele cântării ca o realitate. Parcă L-am văzut și simțit
pe Dumnezeu luându-mă de mână, și când plângeam și
când mă bucuram.
Abia așteptam vacanțele să fiu din nou la părtășie
cu frații și surorile mele, pe care îi consideram părinții mei
spirituali. Continui să-i vizitez și în ziua de azi, oricând am
ocazia. E biserica în care L-am cunoscut pe Domnul, L-am
primit în inima mea și am crescut spiritual.
Ajunsă la „Casa de copii”, m-am apropiat mai mult de
Dumnezeu. Trebuia să mă încred mai mult în ajutorul Lui,
să-I cer să mă învețe, să mă îndrume și să-mi dea putere,
pentru că acum era momentul să dovedesc că sunt o
pocăită, deși nu aveam prea multă experiență. Fiindcă era

pe vremea comunismului, trebuia s-o transmit și acolo
unde nimeni nu vorbea nimic despre Dumnezeu. Nu mi-a
fost frică de nimic, deoarece știam că Dumnezeu este cu
mine oricând și oriunde aș fi. Așa am învățat la biserică și
așa credeam. Mă încredeam în puterea Lui, așa că seara mă
lăsam pe brațele Lui sigure și calde. Adormeam știind că
grija mea o poartă Cel ce îngrijește de orfani. Pentru vârsta
mea fragedă nu era ușor să mă împotrivesc unor reguli de
acolo, dar nu am cedat. Eu Îl iubeam pe Isus. este mult mai mult decât o dedicare față de Hristos, ea
Într-o seară, eram singură în dormitor când doamna
pedagog a venit și mi-a poruncit cu autoritate să mă alătur
copiilor care priveau la TV, într-un loc special amenajat.
M-am uitat la ea și frumos, dar cu blândețe, i-am răspuns
că eu sunt pocăită și nu mă uit la TV. Nu știam atunci prea
multe, dar știam că lui Dumnezeu aceasta nu-I place. Chiar
dacă atunci nu înțelegeam prea bine de ce nu am voie să mă
uit la TV, știam că voi înțelege mai târziu. Voiam să acționez
la timp și în orice împrejurare să fac voia Domnului.
În fiecare săptămână eu aveam zilele mele de post,
iar în sala de mese se observa ușor lipsa mea. Seara, când
mergeam la cină și când doamna pedagog mă întreba de
ce am lipsit de la masa anterioară, eu îi răspundeam cu curaj
și cu fruntea sus că avusesem o zi de post. Duminica eram
încolonați toți să mergem la cinema în oraș. Nu era voie să
rămână nimeni în școală. Ajunsă în sală, privirea mea era în
jos, iar gândul meu se îndrepta în sus sau adormeam. Eram
mică, dar inima mea era câștigată de Isus.
După ce am terminat clasa a VIII-a, am fost dusă la
Arad la școală, deși eu doream să merg la Oradea, să devin
învățătoare. Profesorii mi-au dat speranțe mari că voi intra
la examen, deoarece învățam foarte bine la școală. Dar
nu a fost cum am vrut eu. Dumnezeu mi-a dăruit, mai
târziu, propiii mei copii într-un număr aproape de a forma
o clasă, să le fiu și mamă și învățătoare. Dumnezeu să-i
binecuvânteze pe toți!
La Arad am continuat să merg cu două colege la o
biserică penticostală. Din prima zi când am intrat într-o astfel
de biserică, Dumnezeu mi-a vorbit ca un Părinte și am înțeles
că acolo era cu adevărat prezența Lui. Tot timpul programului
am fost cercetată, iar Dumnezeu a folosit un frate înzestrat
cu darul prorociei care mi s-a adresat direct, făcându-mă să
înțeleg cu adevărat ce am de făcut mai departe. Mulțumesc
Domnului că de atunci, îmbrăcămintea cuviincioasă nu mi-a
mai fost schimbată niciodată, iar baticul nu mi-a lipsit de pe
cap, nici zi și nici noapte.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
M-am înțeles foarte bine cu fetele din dormitor.
Într-o duminică dimineața, când mă pregăteam să merg la
biserică (bineînțeles cu bilet de voie, căci doar așa puteam
ieși din cămin), una dintre ele a venit la mine și m-a întrebat
unde merg eu în fiecare dunimică. Dorea să vină cu mine
și să fie ca mine. Din acea zi, am dus-o la biserică până am
terminat școala. Era din zona Olteniei.
Mergând la biserică în uniformă școlară - nu puteam
să ies sau să intru în cămin altfel, fiind singura posibilitate
de a ajunge la biserică - aceasta nemulțumea pe unii și
comentau în curtea bisericii. Gestul lor nu m-a oprit să
fiu prezentă de fiecare dată, îmbrăcată în același fel, deși
renunțam la masa de seară (cina), care era la aceeași oră
cu programul de la adunare. Mulțumesc lui Dumnezeu că
pe mine nu m-au schimbat și nu m-au descurajat părerile
negative ale unora, indiferent cine au fost ei. Nu m-au putut
intimida, am avut o țintă precisă (pe Isus Hristos), iar direcția
mea a rămas aceeași. Știam clar că Dumnezeu mă iubește
așa de mult și, deși mergeam în uniformă, dragostea mea
pentru Dumnezeu creștea tot mai mult și criticile nu făceau
altceva decât să-mi îmbogățească cununa. Lăudat să fie
Domnul pentru toate! Ne înșelăm dacă spunem că iubim
biserica și nu îi iubim pe unii din biserică. Viața creștină
implică și o dedicare față de ceilalți creștini, fie ei chiar și
mai neînsemnați.
În timp ce eram la școală la Arad, făceam parte dintr-
un grup de tineri. Odată, unul dintre ei avea niște tablouri
de pus pe perete cu versete biblice și ne-a permis să ne
alegem fiecare ce ne place. Am ales versetul care spune așa:
,,Căci pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un câștig”
(Filipeni 1:21), pentru că mi se potrivea cel mai bine.
După ce am mai crescut, când mergeam acasă la
mama în vacanță, ea îmi spunea că mai bine aș fi făcut
ce făceau tinerii și tinerele din acea vreme, decât să mă
fi pocăit. Îmi zicea că mai mult se rușinează de mine din
această pricină, decât dacă aș fi comis anumite fărădelegi.
Ca să mă păstrez curată înaintea Domnului, doi ani de
zile am mâncat doar o dată pe zi, prânzul la cantina școlii.
Nu am primit un leu de la mama niciodată, deși am crescut
printre străini și nu aveam bani pentru un corn, ce costa
douăzeci și cinci de bani. Aveam două colege pocăite în clasă,
care veneau zilnic de la țară cu mâncare mai multă decât
consumau și de fiecare dată, la urmă, o adunau și o duceau
înapoi acasă. Unii, în pauza de masă rămâneam fiecare la
locul nostru și nu era greu de observat că nu aveam nimic
de mâncare. Nu m-am plâns niciodată că mi-e foame și așa
sunt și astăzi. Nu mă plâng la nimeni de nimic. Dumnezeu
m-a format și m-a modelat să nu am pretenții. Am avut o
copilărie și o tinerețe plină de lipsuri, multe frământări și
întrebări, dar în același timp o inima plină de pace, liniște,
nădejde și o dragoste care îmi umplea ființa; așa că nu mai
era loc pentru nimic altceva. Inima mea era predată lui Isus.
Predarea totală Domnului este singurul mod de a trăi cu
adevărat pentru Dumnezeu. Nu-mi risipeam timpul nici să
mă gândesc măcar la ceva ce ar fi supărat pe Domnul meu.
După ce am terminat școala la Arad, am mers pentru
ultima vacanță la mama, deoarece apoi urma angajarea.
Într-o zi m-am hotărât să merg la rugăciune într-un sat,
17
(continuare în pagina următoare)
 Experienţe
„Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri,
nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni
care va veni...” (Psalmul 78:3-4)
dar mama a venit în urma mea până la ieșire din sat și
m-a întors înapoi. A luat de pe marginea drumului o bâtă
(parcă o văd și acum) și cum eu mergeam în fața ei fără să
scot un cuvânt, ea mă urma, bătându-mă cu acea bâtă. Mă
jignea și mă înjura cu toată pocăința mea și cu toți pocăiții
mei. Umilința aceasta la care m-a supus mama se petrecea
în văzul oamenilor din sat, pentru că mama striga tare
și toți ieșeau să vadă ce se întâmplă. Femeile îi spuneau
mamei că nu face bine. Eram o domnișoară de 17 ani care,
în tăcere, suportam rușinea, batjocura și bătaia pentru
credința neclintită în Isus Hristos. Aveam o „vină” mare, care
îi aducea rușine mamei în fața oamenilor. Eram pocăită.
Pentru mine, era prea puțin important ce se întâmpla în
exteriorul vieții mele. Conta ce se întâmpla înăuntrul meu.
Nu era important cum arătam înaintea oamenilor, dar mă
interesa foarte mult să rezist și să rămân puternică în ochii
lui Dumnezeu. În cele din urmă, am ajuns mai repede acasă,
iar mama m-a găsit pe genunchi rugându-mă. M-a lovit din
nou; căuta să mă înfrice și mai tare, spunând că scoate ea
din mine ideile pocăiților. Atunci între mine și Dumnezeu
s-a sudat o legătură și mai puternică, care a rămas pentru
totdeauna. I-am spus mamei că poate să mă bată cît vrea
ea că eu de Domnul meu nu mă las orice ar fi. Asta a
întărâtat-o și mai mult. Eram hotărâtă în acele momente
să îndur, să rezist și să înving. Slăvit să fie Domnul care m-a
ajutat și m-a întărit!
Pentru mine, era doar începutul umblării cu
Dumnezeu. De-a lungul anilor, El și-a arătat puterea și
S-a dovedit că este un Dumnezeu mare. Dumnezeu m-a
învățat bucuria în mijlocul tristeții și știu și cred că slujirea
mea cea mai eficientă rezultă din durerile mele cele mai
adânci. Îi mulțumesc Domnului că am avut parte de ele.
El mi-a dat și capacitatea de a mă bucura în mijlocul lor.
Când viața este roz putem vorbi despre Isus, dar în mijlocul
încercărilor Îl cunoaștem pe El.
Odată eram foarte tristă și am zis în inima mea că mai
bine nu m-aș fi născut decât să fiu ceea ce eram (a nimănui).
Totuși, răspunsul a venit în momentul următor: mai bine
că m-am născut chiar dacă sunt ceea ce sunt, pentru că
sunt doar ceea ce Dumnezeu a vrut să fiu. Dacă nu mă
nășteam nu eram nimic, iar acum aveam privilegiul să fiu
odată cu Dumnezeu în cer. Acolo nu voi mai fi nici orfană,
nici marginalizată. Aceasta îmi doream foarte, foarte mult.
Știam că acolo mi se va descoperi identitatea reală.
Domnul Isus a murit pe cruce ca noi să avem mântuire,
nu pentru ca noi să trăim aici vieți confortabile și bine puse
la punct. Valorile eterne trebuie să fie factorii decisivi în
luarea deciziilor noastre, deoarece lucrurile pe care le vedem
aici, mâine nu le vom mai vedea; însă lucrurile pe care nu le
putem vedea, vor dăinui veșnic. Doresc să ajung acolo sus,
unde vor fi cei care au suferit în tăcere, cu credincioșie, fără
cârtire, așteptând să-și primească răsplata promisă. Vreau
să trăiesc pentru gloria Lui și atunci am făcut cea mai mare
realizare cu viața mea. Domnul să mă ajute până la capăt!
va urma
18
H. A.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuare din pagina 13)
O BISERICĂ
ÎN EXPANSIUNE
bisericii actuale, când spune: „O, cum ne mustră altarele
noastre goale! Credeṭi oare că Dumnezeu se bucură de
orgile noastre electronice, de covoarele elegante din
biserici, de ornamentele noi, când leagănul este gol?
Niciodată! O, dacă liniştea de moarte din sanctuarele
bisericilor noastre ar fi spartă de binecuvântatul ṭipăt al
nou-născuṭilor în credinṭă!”.
Un ultim cuvânt aş dori să-l îndrept înspre surorile
mele în credinṭă. Dumneavoastră, dragi surori, vi s-a
oferit una din cele mai nobile misiuni de sub soare:
aceea de a popula Ȋmpărăṭia lui Dumnezeu din interiorul
ei. Vă rugăm în Numele Domnului, nu lăsaṭi ca această
măreaṭă misiune să fie blocată de necredinṭă, de
materialism, de hedonism sau de duhul lumii acesteia,
potrivnic voii lui Dumnezeu. Dacă dorinṭa diavolului este
să omoare şi să nimicească, Dumnezeu doreşte să
dea viaṭă şi să păstreze viaṭa. Nu creaṭi premisele ca,
în ziua judecăṭii, femeile sterpe să stea în faṭa voastră
şi să vă acuze spunând: „Noi n-am putut naşte copii;
voi o puteaṭi face, dar aṭi lâncezit!”. Voi, stimate mame
creştine, sunteṭi chemate de Dumnezeu la o dublă
naştere, fizică şi spirituală, a copiilor voştri. Nu vă opriṭi
doar la naşterea fizică! Pavel spune clar că „nu copiii
trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinṭei
sunt socotiṭi ca sămânṭă.” (Romani 9:8) Copiii voștri
trebuie să se nască din nou; aşadar, contribuiṭi şi
asistaṭi-i şi la această naştere! Surorilor cărora nu
v-a fost dat harul procreerii, nu faceṭi din „slobozenia”
voastră o pricină ca să trăiṭi în firea pământească, ci
„adoptaṭi” copiii Bisericii şi „purtaṭi-i în pântece” până
vor deveni copii ai lui Dumnezeu! În felul acesta vă veṭi
câştiga o răsplată egală cu a mamelor din Israel!
Dumnezeu să binecuvânteze toate femeile
credincioase, care zidesc Casa lui Dumnezeu, într-un
fel sau în altul! Fie binecuvântaṭi toṭi bărbaṭii care se
tem de Domnul şi umblă în căile Lui! (Psalmul 128:1)
Binecuvântarea Celui Preaînalt va veni cu siguranṭă
peste familiile şi peste bisericile al căror obiectiv
primordial este evanghelizarea şi naşterea oamenilor
pentru Ȋmpărăṭia lui Dumnezeu!
(Articolul face parte din cartea
„Biserica – încotro?”, autor Iosif
Ignat, retipărită într-o ediṭie
revizuită şi adăugită. Comenzi la
telefonul 0745636572).
Iosif Ignat
 Fă războiul
cu chibzuință!
În războiul spiritual toți suntem angrenați, fie de
partea lui Dumnezeu, fie de partea lui Satan. Desigur,
există posibilitatea ca unii să nu cunoască nici măcar că
sunt în acest război, iar alții să nu realizeze de partea cui
sunt. Totuși sunt unii care luptă cu Dumnezeu împotriva
lui Satan, având dorința de a-și salva sufletul lor și pe ale
celor din jur. Aceștia din urmă au nevoie de un echipament
adecvat pentru a putea învinge. Înainte de a aminti câteva
principii de bază în bătăliile spirituale, reamintesc spre
conştientizare că lumea în care trăim şi totodată firea
noastră pământească sunt total corupte, astfel duşmanul
nostru are un teren foarte prielnic în atacurile lui perfide.
1. Nu lăsa păcatul să distrugă cauza
bună pentru care lupți!
Este important să fim conștienți că păcatul aduce
înfrângerea noastră în lupta spirituală. Autorul cărții
Proverbe scria că: ,,Cine își ascunde fărădelegile nu
propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă
îndurare.” (Proverbe 28:13) În aceeași carte este menționat:
,,Neprihănirea înalță pe un popor, dar păcatul este rușinea
popoarelor.” (Proverbe 14:34) Exemplul seminției lui Efraim,
prezentat de prorocul Osea, sau a lui Acan, descris în cartea
Iosua, arată că păcatul provoacă înfrângeri personale,
familiale sau chiar în întreg poporul lui Dumnezeu. Ar
trebui să fim conștientienți, încă de la început, că în lupta
sfântă este imperativ să fim curați.
2. Nu lupta folosind armele diavolului!
În vremea Domnului Isus unii s-au gândit că El scoate
dracii cu ajutorul lui Beelzebul, neînţelegând că nu se poate
lupta împotriva diavolului cu armele sau puterea acestuia.
(Luca 11:15) Domnul Isus le știa gândul și le-a explicat că
nu este logic ca Satana să fie dezbinat împotriva lui însuși.
Cu alte cuvinte, diavolul nu ajută pe nimeni ca să lupte
împotriva lui. (Luca 11:17,18)
Mai târziu, apostolul Pavel spunea că ,,Măcar că
trăim în firea pământească, totuși nu ne luptăm călăuziți de
firea pământească.” (2 Corinteni 10:3) Ar fi trist ca astăzi să
mai creadă cineva că ,,scopul scuză mijloacele” și astfel să
apeleze la resurse și acțiuni firești sau chiar demonice, ca
să rezolve probleme duhovnicești. Împotriva demonilor
nu avem nevoie de arsenalele răului, ci de „degetul lui
Dumnezeu”. (Luca 11:20)
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
3. Ia toată armătura lui Dumnezeu!
Domnul Isus spunea: „Când omul cel tare și bine
înarmat își păzește bine casa, averile îi sunt la adăpost. Dar
dacă vine peste el unul mai tare decât el și-l biruie, atunci
îi ia cu sila toate armele lui în care se încredea și împarte
prăzile luate de la el.” (Luca 11:21,22) Apostolul Pavel,
de partea lui, îndemna: ,,Îmbrăcați-vă cu toată armătura
lui Dumnezeu ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor
diavolului.” (Efeseni 6:11) În același capitol, el scria: „Luați
toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în
ziua cea rea și să rămâneți în picioare după ce veți fi biruit
totul.” (Efeseni 6:13) Biblia subliniază adesea importanța
și invulnerabilitatea armelor rânduite de Dumnezeu
pentru echiparea creștinului. Prin versetele amintite, ni se
asigură biruința doar dacă suntem îmbrăcaţi şi echipați
cu toată armătura lui Dumnezeu (platoşa neprihănirii,
râvna Evangheliei păcii, scutul credinţei, coiful mântuirii şi
sabia Duhului). În altă epistolă, este garantată calitatea
armelor duhovnicești astfel: ,,...armele cu care ne luptăm
noi nu sunt supuse firii pământești, ci sunt puternice, întărite
de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10:4)
4. Poți fi biruitor doar prin Domnul Isus
Hristos!
Ceea ce este cel mai important am lăsat la urmă,
ca să rămână deasupra. Biruinţele în luptele spirituale
sunt asigurate numai sub conducerea Domnului Isus. El
a spus: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15:5)
Apostolul Pavel afirma: „Noi suntem mai mult decât biruitori
prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:37) Fără Domnul Isus,
viteazul este un înfrânt, însă cu El oricine poate fi biruitor.
Biruinţa Lui de la Golgota a fost punctul de cotitură în
războiul cosmic: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi
le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor
asupra lor prin cruce.” (Coloseni 2:15) După ce a înviat şi S-a
înălţat la cer, El conduce ostilităţile de la dreapta măririi,
repurtând victorie după victorie. Ce har să fim în armata
Lui! Avem toate motivele să spunem: „Mulțumiri fie aduse
lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus
Hristos!” (1 Corinteni 15:57) Amin!
Dorel Petruț
19
 Drumul renunțării

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor!” (Matei 5:3)

Predica de pe munte reprezintă învățăturile de bază ale Domnului nostru

Isus. Fericirile notate în Matei 5 prezintă caracterul creștin. Ele se ocupă de partea
interioară a omului și sunt pietre de temelie ale relației omului cu Dumnezeu.
Prima fericire ne îndreaptă privirile spre „locul prea sfânt” din Templul
Domnului (trupul omului). Duhul omului e sanctuarul unde ar trebui să locuiască
doar Dumnezeu. (2 Timotei 1:14; Romani 1:9) Firea pământească nu se supune lui
Dumnezeu; ea se simte confortabilă cu stăpânul ei, diavolul. Omul, prin cădere, L-a
scos pe Dumnezeu din sanctuarul său și a introdus acolo tot felul de lucruri care îi
oferă o fericire vremelnică și relativă.
Omul are nevoie de siguranță, de dragoste, putere, slavă și ajutor, dar nu
aleargă la Dumnezeu ca să le caute, ci adesea primește oferta vrăjmașului, care îi
zice: „toate acestea ți le dau ție”, dar trebuie să asculți de fire!
Să privim la Cel ce venea din cer și care „S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a
luat un chip de rob...” (Filipeni 2:7) Iată câteva din deciziile Lui privind sărăcia în
duh: „...vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Psalmi 40:8); „...nu fac nimic de la
Mine Însumi...” (Ioan 8:28); „Plăcerea Lui va fi frica de Domnul...” (Isaia 11:3); „Eu
nu caut slava Mea...” (Ioan 8:50); „...păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului
n-are unde-Şi odihni capul.” (Matei 8:20); „Pentru că nici Fiul omului n-a venit să
I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”
(Matei 20:28). Iată Omul care S-a făcut sărac; nimic de la El și pentru El; nimic de pe
pământ, ci totul din cer. Să călcăm pe urmele Lui!
Dacă vrei să fii sărac în duh, luptă ca întreaga ta inimă să fie dată Domnului
(Psalmul 73:25-28), în Domnul găsește-ți toată plăcerea (Psalmul 37:4), iar Domnul să fie
pentru tine „înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” (1 Corinteni 1:30)
Avraam a fost un credincios adevărat, dar când Isaac se zărea să fie speranța sa
de viitor, Domnul îl cheamă să-l jertfească. Avraam trebuie să decidă: cu Dumnezeu
sau cu Isaac? Și noi suntem puși adesea în fața acestei decizii. Ca „să-L câștigăm pe
Hristos”, trebuie să renunțăm la „Isaac-ul” nostru. Prea adesea, creștinii acestor
vremuri cred că pot fi și cu lumea și cu Dumnezeu.
Fericirea este pentru cei ce aleg să renunțe la idoli și plăcerile acestei vieți,
oferind inima lor întreagă doar Domnului…
„Aruncă dar aurul în ţărână, aruncă aurul din Ofir în prundul pâraielor! Şi
atunci Cel Atotputernic va fi aurul tău, argintul tău, bogăţia ta.” (Iov 22:24-25)
Doamne ajută!

Nelu Zlibuț

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080