Rugă
Nemărginitule…Suprem,
Eu sunt un vierme care gem
Înăbuşit precum un ghem.
Altaru-mi zace sfărâmat,
Vasul apare fisurat,
Iar duhu-i răscolit, pătat.
Nu mai deţin parfum ceresc
Simt că sunt slab, mă ofilesc.
Păşesc prin stratul îngheţat,
Cu deznădejde confruntat,
Căutând mantia de-mpărat.
Nemărginitule...Sublim
Sunt bobul cel mărunt, infim.
Şi câteodată-un nostim.
Păşesc agale prin noroi,
Privesc spre viaţa cea de soi,
Ca cei săraci lipsiţi şi goi.
Pierdui al mântuirii cânt,
Bătut de arşiţă şi vânt
Şi multe mă atestă frânt.
Lăsat-am al iubirii jar
Şi bâjbâiesc ca biet hoinar
Spre jertfa sacră din Calvar.
Nemărginitule…Divin
Nu mai deţin miros de crin,
Ci sunt de forma unui spin.
Mă zbat intens, din răsputeri,
Dar numai Tu îmi dai puteri
Să trec prin tot ce sunt dureri.
Aud și vijelia rea,
Pierd şi lumina de-a fi stea,
Mă-nvăluie şi noaptea grea.
Sunt disperat după-ajutor
Nu pregeta, că o să mor
De nu-mi deschizi al Tău izvor.
Nemărginitule…Adonai
Nu sunt mai mult decât un pai
S-a nimicit şi stinsul grai.
Mă ameninţă norii seci,
Mă împresoară mii și zeci,
Vor să m-alunge pe poteci.
Eu vin spre Tine şi păşesc
Lumina Ta să o zăresc,
Din zi în zi, mai mult să cresc.
Cuvântul să-mi fie turban,
Să m-odihnesc în al Tău har,
Să-Ţi văd frumosul Canaan.
Cornel David
Cuprins
3 Editorial
Pericolul formalismului! – Editorii
4 Închinători în duh şi în adevăr
În viața mea, voia Ta – Viorel Roșca
6 Doctrine biblice
Dragostea frățească – Iosif Anca
10 Statutul moral și spiritual al creștinului
Speculum regis - Despre rămânerea în
Cristos – Fănel Șuteu
11 Statutul moral și spiritual al creștinului
Esau – Predicatorul
13 Statutul moral și spiritual al creștinului
Ascultat din pricina evlaviei – Carol Szekely
14 Statutul moral și spiritual al creștinului
Managementul timpului din perspectiva
creștină – Daniel Grigoriciuc
16 Statutul moral și spiritual al creștinului
Nu te teme! – Iosif Anca jr.
17 Statutul moral și spiritual al creștinului
Slujba ideală sau idealul slujbei –
Nelu Dobra
18 Experințe
În lupta cu leucemia... Dumnezeu intervine – O.M.
Copil născut perfect sănătos prin intervenția
miraculoasă a lui Dumnezeu – S&L B
Vindecată de cancer! – C.L.
Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei
ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
Formalismul, definit ca fiind acea atitudine
caracterizată prin respectarea strictă a formei în
dauna fondului problemei, a fost unul dintre dușmanii
necruțători ai credincioșilor adevărați, de-a lungul
timpului. Acesta „a lovit” în primii creștini, a fost
prezent în toate perioadele istoriei, iar cu precădere „va
ataca” credincioșii vremurilor din urmă. Nu este ușor
de identificat, deoarece acționează în timp, lăsându-
ne să credem că suntem în regulă, dar „furându-ne” ce
avem mai valoros: puterea sau vlaga duhovnicească.
Cu alte cuvinte, rămânem cu ambalajul, dar pierdem
conținutul. Probabil aceasta era problema „îngerului
Bisericii din Laodicea”, care afirma despre sine „Sunt
bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, neștiind
că era „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” (Apocalipsa
3:17). În aceeași situație se afla și „îngerul Bisericii din
Sardes” căruia îi mergea numele că „trăiește”, iar în
realitate era „mort” (Apocalipsa 3:1).
Ca și „modalitate de atac”, formalismul ne-a biruit
atunci când cunoașterea principiilor Scripturii nu mai
este direct proporțională cu împlinirea (trăirea) lor.
Punând mai mult accent pe cunoașterea lor decât pe
împlinirea lor, repetăm istoria fariseilor și a cărturarilor
care au fost acuzați de Domnul Isus că „zic dar nu fac”
(Matei 23:3). Domnul Isus spunea că slujitorii adevărați
vor fi identificați „după roadele lor” (Matei 7:20), adică
nu după ceea ce cunosc, ci după ceea ce împlinesc.
Apostolul Ioan scotea în evidență același adevăr, când
scria „să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi
cu adevărul” (1 Ioan 3:18), motivându-ne astfel să ne
arătăm iubirea prin fapte (sacrificii) și să nu rămânem la
stadiul de vorbe. Atunci când un credincios împlinește
ceea ce cunoaște, va fi însoțit de puterea lui Dumnzeu,
pentru că sursa puterii nu sunt cuvintele, ci faptele. Din
acest motiv noroadele au rămas uimite de învățătura
Domnului Isus. El îi învăța ca unul care avea putere,
spre deosebire de cărturari, cărora le lipsea puterea,
deoarece le „lipseau” faptele. (Matei 7:28-29)
O altă modalitate de manifestare a formalismului
este neacceptarea întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
PERICOLUL
FORMALISMULUI!
Fariseii și cărturarii dădeau zeciuială „din izmă,
din mărar și din chimen” și lăsau neîmplinite „cele
mai însemnate lucruri din lege: dreptatea, mila și
credincioșia”. Domnul Isus i-a mustrat, spunându-le că
pe cele însemnate trebuiau să le facă și pe celelalte
să nu le lase nefăcute. (Matei 23:23) Astfel, degeaba
punem accentul doar pe anumite porunci și nu ținem
cont de celelalte, mai ales de cele „însemnate”. În alt
context, Domnul Isus se adresa fariseilor și bătrânilor,
acuzându-i că au „desființat” Cuvântul lui Dumnzeu
prin datina lor, dând alt sens poruncii. Mai exact,
au „desființat” porunca lui Dumnzeu de a-ți cinsti
părinții, spunând că: „Cine va zice tatălui său sau
mamei sale: „Ori cu ce te-aş putea ajuta l-am închinat
lui Dumnezeu”, nu mai era obligat să-și ajute părinții
(Matei 15:5,6). Apostolul Pavel, biruind acest pericol,
afirma despre sine, că „nu m-am ferit să vă vestesc tot
planul lui Dumnezeu” și „n-am ascuns nimic din ce vă
era de folos”. Drept urmare, a putut să mărturisească
că era „curat de sângele tuturor” (Faptele Apostolilor
20:20,26,27). Responsabilitatea noastră este să
acceptăm întreg Cuvântul și să-l trasmitem în totalitate,
deoarece „oricine va strica una din cele mai mici din
aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat
cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi
şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare
în Împărăţia cerurilor.” (Matei 5:19)
Tot spre formalism ne îndreptăm când, în
împlinirea poruncilor, motivația noastră este greșită.
Fariseii și cărturarii, chiar dacă făceau anumite fapte,
scopul lor era greșit, deoarece doreau să fie văzuți
de oameni (Matei 23:5). Din același motiv, unii, când
făceau milostenie „sunau cu trâmbița” „în sinagogi
și în ulițe, ca să fie văzuți de oameni.” (Matei 6:2)
Importantă este și fapta în sine, dar mai importantă
este motivația cu care o realizăm. Unii propovăduiau
pe Hristos, dar făceau aceasta „din pizmă sau din duh
(continuare în pagina 9)
3
 Închinători în duh şi-n adevăr
„...fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl!”
(Ioan 4:23b)
în viața mea, VOIA TA
„...Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta
de la Mine! Totuși facă-se nu voia Mea, ci a Ta. Atunci
I s-a arătat un înger din cer, ca să-l întărească.” ( Luca
22:42-43) Acest pasaj, ca și multe altele din Sfânta
Scriptură, pun în evidență momentele culminante din
viața Domnului Isus – suferințele Sale. Dar nu acest
aspect aș dori să-l tratăm în continuare, ci ne vom
concentra atenția asupra expresiei „Totuși facă-se nu
voia Mea, ci a Ta”. Această afirmație a Domnului Isus
este cheia îndeplinirii misiunii Sale și stă la baza tuturor
hotărârilor sale.
El, Mântuitorul, mai presus de ceea ce era și dorea,
a lăsat să se vadă cu claritate, prin vorbă și faptă, că
urmărea în toate să se facă „voia Tatălui”. În momentul
în care Dumnezeu Tatăl a hotărât mântuirea omenirii,
Fiul a fost cel care a ascultat voia Lui. Acest adevăr este
consemnat în Psalmul 40:7-8 „Atunci am zis : Iată-mă
că vin! în sulul cărții este scris despre mine, vreau să fac
voia Ta, Dumnezeule!”. Această prorocie a împăratului
David este confirmată prin cuvintele Mântuitorului
consemnate de apostolul Ioan în epistola sa: „căci
M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia
Celui ce M-a trimis”. (Ioan 6:38) Această voie a lui
Dumnezeu a urmărit-o prin fapte Domnul Isus, în toată
viața Sa, până în momentul în care, pe cruce a spus
„S-a isprăvit!” (Ioan 19:30).
Spre acest model de ascultare suntem chemați
toți să ne îndreptăm privirile, având o atitudine
umilă și de considerație, așa cum ne învață apostolul
Pavel: „Urmați, dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii
preaiubiți”. (Efeseni 5:1) În următoarele rânduri ne
propunem să surprindem prin dovezi biblice, ce a
însemnat voia lui Dumnezeu pentru Isus.
În primul rând voia lui Dumnezeu pentru Isus
a însemnat cunoașterea legii lui Dumnezeu. Acest
adevăr este relatat de David în Psalmi „Și legea ta
este în adâncul inimii mele.” (Psalmul 40:8) Pentru ca
Domnul Isus să poată împlini bine voia lui Dumnezeu,
El, Mântuitorul, a trebuit să cunoască cu adevărat și
în mod amănunțit Legea Tatălui. Despre modalitatea
în care această cunoaștere a fost dobândită ne
vorbește prorocul Isaia: „Domnul Dumnezeu Mi-a
deschis urechea, și nu M-am împotrivit, nici nu M-am
4 tras înapoi.” (Isaia 50:5) Acest model al ascultării de
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ni-l însușim și noi.
Chiar dacă în unele circumstanțe voia lui Dumnezeu ne
displace, nu trebuie să retractăm, ci să continuăm cu
desăvârșită ascultare să împlinim legea lui Dumnezeu,
care reprezintă voia lui Dumnezeu. Apostolul Pavel
surprinde acest adevăr când le vorbește romanilor:
„Căci mie nu mi-e rușine de evanghelia lui Hristos:
fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea
fiecăruia care crede...” (Romani 1:16).
În această idee, Domnul îl îndeamnă pe Iosua
următoarele lucruri: „Cartea aceasta a legii să nu se
depărteze de gura ta ; cugetă asupra ei zi și noapte,
căutând să faci tot ce scrie în ea; căci atunci voi izbândi
în toate lucrările tale și atunci vei lucra cu înțelepciune”
(Iosua 1:8). Iar pe noi Domnul ne îndeamnă prin Pavel:
„Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în
toată înțelepciunea ...” (Coloseni 3:16) Dumnezeu
să ne ajute să cunoaștem Cuvântul Lui și crezând, să
rămânem în voia Tatălui.
În doilea rând, voia lui Dumnezeu pentru Isus
a însemnat sfințire. Lucrul acesta este consemnat cu
multă grijă de scriitorul Epistolei către Evrei: „Și tocmai
un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat,
fără pată, despărțit de păcătoși...” (Evrei 7:26) Pentru
acest lucru a venit Domnul Isus pe pământ, ca să fie un
exemplu vrednic în trăire. Această stare de sfințire a
trebuit să fie dovedită prin viața trăită pe pământ. Și iată
că cel care este sfânt și care nu se schimbă niciodată,
a trebuit să își prezinte modelul de sfințire prin viața
Fiului său, Isus din Nazaret, pentru ca cei care vor urma
acest model de sfințire să primească dreptul de a fi frați
cu Isus și, împreună, fii ai Lui Dumnezeu: „Căci cel ce
sfințește și cei ce sunt sfințiți sunt dintr-unul. De aceea,
Lui nu-i este rușine să-i numească frați.” (Evrei 2:11)
Apostolul Pavel a înțeles foarte bine voia lui Dumnezeu
pe care trebuia să o prezinte Isus oamenilor, de aceea
scria tesalonicenilor: „Știți în adevăr, ce învățături v-am
dat prin Domnul Isus. Voia lui Dumnezeu este sfințirea
voastră...” (1Tes 4:2-3) Astfel Pavel, apostolul, vrea să
evidențieze clar menirea lui Hristos, dar și a noastră, a
tuturor, în prezentarea voii Tatălui – sfințirea. De altă
parte, apostolul Petru face o chemare la sfințire către
toți cei împrăștiați, cuprinzându-ne și pe noi astăzi: „Ci,
după cum cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți
 s-a încheiat, ci ea rămâne valabilă și astăzi. Apostolul
Iacov, scrierea sa nu o încheie cu Amin, ci abordând
subiectul recuperării păcătoșilor, el lansează o strigare
care rămâne valabilă până azi: „Fraților, dacă s-a
rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr și întoarce un
altul... va mântui un suflet de la moarte...” (Iacov 5:19)
Dumnezeu să ne ajute să ne implicăm în această voie a
lui Dumnezeu - salvarea sufletelor!
În al patrulea rând, voia lui Dumnezeu pentru Isus
a însemnat acceptarea suferinței. Mântuitorul se ruga:
„..Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la
Mine! Totuși facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42)
Isus Hristos a acceptat voia Tatălui chiar și în suferință,
rămânând ascultător și supus voii lui Dumnezeu, până
la final: „...măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin
lucrurile pe care le-a suferit...” (Evrei 5:8)
în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiți sfinți, căci
În timpul vieții, Domnul Isus i-a înștiințat pe
Eu sunt sfânt.” (1 Petru 1:15-16).
ucenici că vor avea parte de încercări: „ ... și să nu
Dumnezeu să ne ajute să ne sfințim și să ne
primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai
ducem sfințirea până la capăt, pentru a rămâne în voia
mult: case, frați, surori, mame, copii și holde, împreună
Tatălui!
cu prigoniri, iar în veacul viitor, viața veșnică.” (Marcu
În al treilea rând, voia lui Dumnezeu pentru Isus
10:30) Dar i-a sfătuit să nu murmure, să nu cârtească,
a însemnat mântuirea tuturor oamenilor. Pentru
ci să accepte voia Tatălui. Modelul Domnului Isus din
aceasta S-a coborât Isus din cer, ca să caute ce era
grădina Ghetsimani este elocvent: „...Totuși nu cum
pierdut și să-i învieze în ziua de apoi. Acest adevăr îl
voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Matei 26:39). Exemplul
remarcă însuși Mântuitorul: „Și voia Celui ce M-a trimis
acesta a fost urmărit și de apostolii Domnului, care,
este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez
după ce au fost îmbrăcați cu Duhul Sfânt, s-au supus
în ziua de apoi.” (Ioan 6:39)
voii lui Dumnezeu chiar cu prețul vieții lor.
Din momentul în care omul a căzut în păcat,
Un moment foarte clar este surprins în viața lui
Dumnezeu și-a arătat și îndreptat toată acțiunea voii
Pavel când, mergând spre Ierusalim, Duhul Sfânt l-a
Sale, în a reabilita poziția omului. Încă din vremurile
înștințat că-l vor aștepta lanțuri și necazuri. Pentru el,
străvechi, El a trimis mesageri care au căutat să-i
prioritară nu a fost viața sa, ci împlinirea voii Domnului:
întoarcă pe oameni spre Dumnezeu. Această voie
„Numai Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate în
a lui Dumnezeu a fost desăvârșită prin Isus Hristos.
cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri, dar eu nu
Mântuitorul ilustrează voia lui Dumnezeu în reabilitarea
țin numaidecât la viața mea... ci vreau numai să-mi
oamenilor prin Pilda cu oaia rătăcită, bucuria celui ce
sfârșesc cu bucuire calea și slujba pe care am primit-o...”
își găsește oaia reflectând bucuria cerului în momentul
(Fapte 20:23-24) Un frumos îndemn are Pavel pentru
întoarcerii unui păcătos: „Care om dintre voi, dacă are
copilul său drag, Timotei: „Suferă împreună cu mine...”
o sută de oi, și pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte
(2 Timotei 2:3), iar scriitorul Epistolei către Evrei ne
nouăzeci și nouă pe islaz și se duce după cea pierdută
îndeamnă următoarele: „să ieșim, dar, afară din tabără
până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu
la El și să suferim ocara Lui.” (Evrei 13:13)
bucurie pe umeri, și când se întoarce acasă, cheamă pe
Dumnezeu L-a ajutat pe Isus să sufere până la
prietenii și vecinii săi și le zice: Bucurați-vă împreună
capăt: „Atunci i s-a arătat un înger ca să-l întărească”
cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută. Tot
(Luca 22:43). Cu siguranță El ne va ajuta și pe noi. Petru
așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un
confirmă acest adevăr cu claritate: „...după ce veți
singur păcătos care se pocăiește ...” (Luca 15:4-10)
suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va
Când apostolii au primit marea trimitere
da putere și vă va face neclintiți.” (1 Petru 5:10)
misionară, Isus i-a învățat că lucrul cel mai important
Nu ne rămâne decât, uitându-ne la Isus, modelul
este mântuirea (recuperarea) omului: „Duceți-vă
desăvârșit, și la norul de martori, să-L rugăm pe bunul
și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în
Dumnezeu să ne ajute, să ne adâncim în cunoașterea
Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” (Matei
legii, să trăim sfințirea, să luptăm pentru mântuirea
28:19) Misiunea aceasta a primit-o și apostolul Pavel:
oamenilor și să acceptăm suferințele prin care trecem.
„Te-am ales din mijlocul norodului acestuia și din
Știm că aceasta înseamnă voia Tatălui, iar cine face voia
mijlocul neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi
Lui rămâne în veac: „Și lumea și pofta ei trece, dar cine
ochii, să se întoarcă de la întuneric, la lumină, și de sub
face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2:17)
puterea Satanei, la Dumnezeu ...” (Fapte 26:17-18)

Toți apostolii au lucrat împreună cu același gând,
urmând pilda Domnului Isus. Același lucru trebuie
Viorel Roșca
să-l urmăm și noi, fiind animați de o dorință înfocată
în a salva suflete. Această voie a lui Dumnezeu nu
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
5
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
DRAGOSTEA FRĂȚEASCĂ
Eu cred că sunt credincioşi cărora apostolul
le‑ar spune: „Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi
nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţăţi de
Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii şi iubiţi într-adevăr pe
toţi fraţii... (dar şi pentru aceştia dragostea frăţească este
recomandată, după cum scria apostolul în continuare)
Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult în
ea.” (1 Tesaloniceni 4:9-10) Deci rămâne valabil pentru
toţi îndemnul biblic: „Stăruiţi în dragostea frăţească.”
(Evrei 13:1), scop în care voi prezenta o parte dintre
însuşirile şi beneficiile dragostei frăţeşti.
Dragostea frăţească este:
1. Dovada apartenenţei la adunarea sfinţilor
Dragostea frăţească este o caracteristică
fundamentală a relaţiilor dintre ucenicii Domnului Isus
Hristos, după modelul iniţiat de Domnul şi Învăţătorul
lor şi al nostru. El spunea: „Vă dau o poruncă nouă:
«Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să
vă iubiţi şi voi unii pe alţii.»” (Ioan 13:34) Recomand
tuturor membrilor de drept într-o adunare creştină,
să-şi verifice statutul prin prisma dragostei pentru toţi
membrii adunării. Dragostea frăţească nu este numai
o acceptare a învăţăturii Domnului, ci o împărtăşire din
„Duhul Fiului Său” (Galateni 4:6) în viaţa celor născuţi
din nou. Este o stare naturală pentru cei născuţi din
Dumnezeu şi nu se constituie dintr-o sforţare lipsită de
bucurie. De aceea, apostolul Ioan solicita și constata:
„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea
este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut
din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4:7)
Relaţia dintre mântuire şi convieţuirea în dragoste, în
comunitatea frăţească, este evidenţiată şi de îndemnul:
„Deci, ca unii cari, prin ascultarea de adevăr, v-aţi
curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de
fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din
toată inima.” (1 Petru 1:22)
Nu putem cere celor din lume să iubească pentru
că nu au resursele necesare şi nici idealul la care aspiră
cei care au avut parte de chemarea cerească, de aceea:
„Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea. Noi ştim
că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe
fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.
Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că
niciun ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el.” (1 Ioan
3:13-15) Aşadar, fiecare se poate verifica, cercetându-şi
relaţia Părinte (ceresc) – fiu, prin relaţia cu frații şi surorile
de credinţă, după cum este scris:. „Dacă zice cineva: «Eu
6
iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său, este un
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l
vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L
vede?” (1 Ioan 4:20). Prin iubirea frăţească putem şti dacă
avem sau nu dreptul să nădăjduim la veşnicia împreună
cu Dumnezeu şi poporul Lui. Dreptul moştenirii tuturor
promisiunilor Împărăţiei lui Dumnezeu este primit prin
acceptarea noastră în comuniunea divinităţii şi a sfinţilor
îngeri, dar condiționat şi de acceptarea reciprocă în
comunitatea frăţească.
2.Atmosfera necesară creşterii spirituale a
celor mântuiţi
Nevoia de a rămâne şi de a progresa în dragostea
frăţească este cu atât mai necesară cu cât trăim într-o
vreme şi o societate a urii, mereu în creştere, după cum
a profeţit Domnul despre vremea sfârşitului: „Atunci
mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii
pe alţii... Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea
celor mai mulţi se va răci.” (Matei 24:10-12) Cine
iubeşte are lumină în suflet şi în orientare, după cum
scria „apostolul iubirii”: „Cine zice că este în lumină şi
urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum.
Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină şi în
el nu este niciun prilej de poticnire. Dar cine urăşte
pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric şi
nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit
ochii.” (1  Ioan 2:9-11) Lumina şi căldura dragostei
îndepărtează piedicile şi păstrează curată cărarea
pe care trebuie să călătorim împreună cu „oameni
duhovniceşti” sau „prunci în Hristos”. (1 Corinteni 3:1)
În lume, oamenii nu se suportă multă vreme unii
pe alţii, dar „dragostea pe care o aveţi faţă de toţi
sfinţii” (Coloseni 1:4), face posibilă acceptarea reciprocă
pentru toată viaţa. Dacă cei de afară se răzvrătesc
adesea împotriva celor ce conduc, dragostea se oferă
printr-o supunere voluntară, cu bucurie. Sfatul referitor
la o atitudine corectă faţă de cei ce conduc: „Să-i
preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării
lor.” (1 Tesaloniceni 5:13) are menirea conştientizării
valorii serviciilor realizate şi primite în dragoste.
La rândul lor, cei ce conduc trebuie să poată spune:
„ne‑am arătat blînzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi
creşte cu drag copiii.” (1 Tesaloniceni 2:7) Dragostea
frăţească permite convieţuirea credincioşilor aflaţi
în diferite grade de maturizare duhovnicească, după
modelul dragostei din familie, unde soţii se iubesc deşi
sunt diferiţi (bărbat / femeie), iar copiii sunt iubiţi de
părinţi în toate etapele creşterii lor.

În cadrul comunităţii creştine se impune un acord
de principiu pentru convieţuire în dragoste, chiar și în
condiţii de înţelegeri diferite a unor aspecte nepăcătoase
„în sine”. Apostolul Pavel oferă un exemplu concret de
acceptare în dragoste, pe fondul înțelegerilor spirituale
diferite. În cazul consumului de carne care a fost iniţial
jertfită idolilor, fapt frecvent pe piaţa alimentară a
vremii lor, el recomandă o atitudine de lepădare de sine
în favoarea celor slabi în credinţă: „Dar dacă faci ca
fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări,
nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta,
pe acela pentru care a murit Hristos!... Cine slujeşte lui
Hristos în felul acesta, este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit
de oameni. Aşadar, să urmărim lucrurile, care duc la
pacea şi zidirea noastră.” (Romani 14:15-19) Interesul
spiritual al comunităţii din care am fost învredniciţi
să avem parte, trebuie să primeze în faţa pretenţiilor
firii noastre pământeşti. Progresul spiritual comun va
fi dat de aportul fiecăruia la formarea unui cadru al
bunăvoinţei dragostei. Acest cadru trebuie să întreacă
orice amabilitate protocolară care se poate întâlni
într-o altă comuniune umană. Dragostea nu pretinde,
în schimb, se dă exemplu pe sine după nevoile celor
din jur, aşa încât să putem spune: „Noi, care suntem
tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi
să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă
aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora.”
(Romani 15:1-2) Dacă avem parte de acest har în
comunităţile noastre, „trebuie să mulţumim totdeauna
lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, cum se şi cuvine, pentru
că credinţa voastră merge mereu crescând şi dragostea
fiecăruia din voi toţi faţă de ceilalţi se măreşte tot mai
mult.” (2 Tesaloniceni 1:3)
3.
Puterea iertării, prin care se menţin relaţiile
în adunarea Domnului
Atmosfera dragostei elimină repede stările de
păcat nebiruite la timp, prin iertare. Astfel, relaţiile
frăţeşti sunt mereu actualizate, căci iertarea oferă
de fiecare dată şansa unui nou început. Cazierul
sfinţilor nu păstrează evidenţe negative în registrele
divine şi nu trebuie să păstreze nici în evidenţele
noastre. Aceasta se poate realiza doar în condiţii de
dragoste, căci „Ura stârneşte certuri, dar dragostea
acoperă toate greşelile.” (Proverbe 10:12) Oricine
întâmpină probleme în procesul iertării trebuie să ştie
că dragostea lui nu este suficient de vie şi are nevoie
de o însufleţire divină: „Mai pe sus de toate, să aveţi
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea
acopere o sumedenie de păcate.” (1 Petru 4:8) Orice
lipsă de desăvârşire sau stare de păcat va determina în
cel care iubeşte întristare și nu ură faţă de cel vinovat,
după cum şi apostolul Pavel scria îndurerat de situaţia
unora dintre corinteni: „V-am scris cu multă mâhnire
şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrămi, nu
ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de
mare pe care o am faţă de voi.” (2 Corinteni 2:4) El îşi
descria starea, faţă de cei ce înregistrează înfrângeri
spirituale, prin cuvintele: „Cine cade în păcat, şi eu să
nu ard?” (2 Corinteni 11:29) Dacă cineva a căzut în stări
de păcat şi este în proces de pocăinţă, recomandarea
lui era: „să vă arătaţi iarăşi dragostea faţă de el”
(2 Corinteni 2:8), iar dacă este cazul unor carenţe de
slujire în comunitatea frăţească: „îngăduiţi-vă unii pe
alţii în dragoste.” (Efeseni 4:2)
Dragostea adevărată nu face diferenţe în
raporturile frăţeşti, acceptând pe fiecare, în starea lui,
mai mult sau mai puţin plăcută, determinată de felul
lui temperamental sau de lipsurile lui spirituale. Aici
nu-i vorba de acceptare în comunitate a activităţilor
lumeşti şi de fapte păcătoase, ci de convieţuire în
unitate, luptând pentru recuperarea celor căzuţi
şi respingând orice tendinţă de dezbinare, după
îndemnul: „faceţi‑mi bucuria deplină şi aveţi o
simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.” (Filipeni
2:2) Un asemenea deziderat nu este utopic pentru că
„dragostea nu face rău aproapelui: dragostea, deci,
este împlinirea Legii.” (Romani 13:10)
4.
Imaginea cea mai vizibilă în evanghelizare
Dragostea frăţească este unitatea de măsură în
imaginea şi impactul slujirii noastre în lume. Domnul
Isus spunea celor pe care i-a trimis cu vestea bună până
la marginile pământului, pentru a aduna un popor care
să locuiască într-o singură cetate – Ierusalimul ceresc:
„Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii
Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan
13:35) O comunitate creştină iubitoare este o oază în
deşert şi va ajunge să fie recunoscută pentru calităţile
ei dătătoare de odihnă şi de potolire a setei. Pentru
că omul a fost creat să relaţioneze în dragoste, va fi
atras de cele auzite şi văzute în relaţiile din familiile de
credincioşi. Cei ce sunt „frate, soră şi mamă” (Matei
12:50), deşi nu sunt rudenii de sânge, vor atrage pe
mulţi care au astfel de rudenii şi totuşi nu se iubesc
între ei.
Dragostea frăţească ne formează modul de gândire
şi purtare cu diferiţi oameni din cadrul adunărilor.
Dobândind un caracter altruist, vom dezvolta o
atitudine generală binevoitoare şi faţă de cei de afară.
Astfel unim „cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.”
(2 Petru 1:7), fapt ce nu poate trece neobservat,
pentru că este diferit de comportamentul celor ce
nu-L cunosc pe Dumnezeu. Aceasta îi va determina să
primească mai uşor Evanghelia şi „prin faptele voastre
bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua
cercetării.” (1 Petru 2:12)
Chemarea sfântă oferită prin dragostea lui
Dumnezeu se face evidentă începând cu momentul
transmiterii Evangheliei. Trebuie dovedită în
mod operativ și prin comportamentul celor ce
7
(continuare în pagina următoare)
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
evanghelizează, iar apoi prin atmosfera cu care sunt
primiţi în comunitate noii convertiţi. Dragostea în
slujirea din câmpul de misiune a echipei apostolului
Pavel este exprimată în cuvintele: „Astfel, în dragostea
noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm
nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi
viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi.”
(1  Tesaloniceni 2:8) Cu o aşa atitudine, orice cost ce
trebuie plătit în lucrarea de evanghelizare, de la efort
fizic la riscul martirajului, nu este prea greu pentru
misionari. Câştigul va fi constituit din suflete salvate
de la ură şi moarte, ce vor fi destinate pentru iubire şi
viaţă eternă.
5. Cea mai bună motivaţie pentru fapte bune
Dragostea frăţească conţine un limbaj al dragostei,
dar şi faptele dragostei. Nu se poate să iubeşti fără
să-ţi materializezi iubirea în binefacere şi dărnicie,
„căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.” (Evrei
13:16) Cine iubeşte se va asemăna cu Dumnezeu.
Ne putem cerceta dragostea comparând Ioan 3:16
(unde este scris despre dragostea lui Dumnezeu, care
„atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat...”) cu
1 Ioan 3:16 (unde este scris explicit despre dragostea
frăţească dovedită prin dăruire: „Noi am cunoscut
dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi;
şi noi, deci, trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.”) În
continuare apostolul întreabă: „Dar cine are bogăţiile
lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi
închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea
de Dumnezeu? (şi îndeamnă) Copilaşilor, să nu iubim
cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.”
(1 Ioan 3:17-18) El arată că un astfel de comportament
al dragostei este certificat de o conştiinţă curată: „Prin
aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne
vom linişti inimile înaintea Lui.” (1 Ioan 3:19) Nu se
poate să iubeşti şi să nu observi o nevoie materială ce
te va determina în dragoste, ca pe filipeni, să doreşti
să o împlineşti. Apostolul le scria: „Vă gândeaţi voi
la aşa ceva, dar vă lipsea prilejul.” (Filipeni 4:10) Ce
binecuvântată stare să vrei să faci un bine încă înainte
de a avea posibilitatea şi ce tristă insensibilitate să ai
posibilitate şi să nu doreşti. Iată de ce se poate spune
că unul dintre antonimele dragostei este indiferenţa.
Dragostea frăţească găseşte mereu ocazii de
binefacere. Astfel se vor putea spune şi despre noi,
cuvintele adresate de Pavel lui Filimon: „am auzit despre
credinţa pe care o ai în Domnul Isus şi dragostea faţă de
toţi sfinţii... pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile
sfinţilor au fost înviorate prin tine.” (Filimon 1:5-7). În
dragoste, este permanent valabil principiul: „După
cum sporiţi în toate lucrurile: în credinţă, în cuvânt,
în cunoştinţă, în orice râvnă, şi în dragostea voastră
pentru noi, căutaţi să sporiţi şi în această binefacere.
Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru
râvna altora şi ca să pun la încercare curăţia dragostei
voastre.” (2 Corinteni 8:7-8) Da, dragostea exprimată în
milostenie nu-şi trâmbiţează serviciile, dar nici nu poate
să rămână ascunsă. Când un binefăcător a fost întrebat
care-i este numele, a răspuns celui ce a beneficiat
de serviciile lui: „Dacă-mi spui cum l-a chemat pe
8 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
samariteanul milostiv îţi spun şi eu numele.” Nu-i ştim
numele, dar faptele lui vorbesc, ceea ce face ca să se
slăvească pe deplin Numele Domnului, care ştie numele
celor ce fac fapte bune, iar dacă sunt făcute în dragoste,
le va răsplăti pe deplin.
6. Natura necesară oricărei lucrări sfinte
În contextul problemelor spirituale din Corint,
unde, deşi erau stări de păcat, Domnul a zis lui Pavel:
„am mult norod în această cetate” (Fapte 18:10),
apostolul prezintă dragostea (frăţească) drept unica
motivaţie valabilă în orice activitate spirituală.
Afirmaţiile ce urmează nu permit nicio abatere de
la norma dragostei, nici în veacul acesta, nici în cel
viitor: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti
şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau
un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul
proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată
ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să
mut şi munţii şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi
chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana
săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş
avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea
este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate:
dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu
se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu
caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr,
acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere
totul.” (1 Corinteni 13:1-7) Calitatea vieţii sfinte este
obţinută prin dragoste, care dă sens şi gust oricărei
activităţi. Sfatul apostolic: „Tot ce faceţi, să fie făcut
cu dragoste!” (1 Corinteni 16:14), adresat în finalul
aceleiaşi epistole, era leacul pentru vindecarea tuturor
neconcordanţelor corintenilor. Sfatul acesta indica nu
doar topirea gheţarilor, ci şi potolirea tuturor furtunilor,
pentru a-i ajuta să navigheze pe o mare caldă şi liniştită.
Urmând acest îndemn, se uniformizează toate formele
de relief, conform profeţiei lui Isaia, reluată de Ioan
Botezătorul, relief prin care toţi pot parcurge drumul
spre ţintă fără probleme.
Rezultă că fiecare mântuit va avea ca obiectiv
desăvârşirea în dragoste. Nimic nu este mai de dorit şi
mai plăcut în relaţiile interumane, decât convieţuirea
în dragoste. „Ţinta poruncii este dragostea, care vine
dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o
credinţă neprefăcută.” (1 Timotei 1:5), de acea tot Pavel
îndemna: „Dragostea să fie fără prefăcătorie... Iubiţi‑vă
unii pe alţii cu o dragoste frăţească...” (Romani 12:9-
10) Începând cu gândurile şi intenţiile ce derivă de aici,
continuând cu cuvintele şi trecând la fapte concrete
efectuate în mod sistematic şi fără dorinţe de răsplată,
dragostea se manifestă în orice împrejurare cu aceeaşi
pasiune, căci dragostea este eternă. Aceasta înseamnă:
„Trăiţi în dragoste.” (Efeseni 5:2)
7.
Investiţia cea mai rentabilă şi de durată a lui
Dumnezeu şi a poporului Său
Activităţile spirituale şi materiale necesare într-o
comunitate locală, acolo unde se consumă cea mai
mare parte a vieţii sfinţilor, au nevoie de principiul:
„slujiţi-vă unii altora în dragoste.” (Galateni 5:13) (continuare din pagina 3)
Ferice de cine poate declara cu sinceritate ca apostolul
Pavel: „Căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc

PERICOLUL
pe toţi cu o dragoste nespusă în Isus Hristos.” (Filipeni
1:8) În finalul epistolei adresate celor din Roma, el
trimite salutări la mulţi fraţi şi surori pe care-i identifică

FORMALISMULUI!
prin dragostea lui pentru ei. Printre ei erau „Ampliat,
prea iubitul meu în Domnul... Stache, prea iubitul
meu.... Persidei prea iubite şi tuturor sfinţilor care sunt
împreună cu ei.... Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o
sărutare sfântă.” (Romani 16:8-16)
În situații limită, dragostea se impune cu hotărâre
şi dăruire totală. Dragostea nu ţine de sentimente
trecătoare, ci se subordonează nevoilor vieţii, inclusiv
prin oferirea vieţii. Ca model îl avem pe Cel ce nu doar
ne-a poruncit să iubim, ci şi a dovedit iubirea prin jertfa
supremă. „Nu este mai mare dragoste decât să‑şi de ceartă” (Filipeni 1:15). Simon a dorit „puterea” pe
dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13) care au avut-o Petru și Ioan, dar inima lui nu era „curată
Dragostea fiind o poruncă permite executare cerinţelor înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 8:18-23). Căutând să
ei chiar în condiţii de ispitire şi de adversitate, după plăcem oamenilor sau având alte scopuri, nu doar că
cum spunea Domnul ucenicilor Săi: „Aceasta este nu mai suntem „robii lui Hristos” (Galateni 1:10), dar
porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit
Eu.” (Ioan 15:12) Împărăţia fragmentară a diferitelor ne vom pierde identitatea.
forme de orânduire socială, politică, militară sau Din punct de vedere practic, cel care dorește să
economică, de la imperiul antic al Turnului Babel fie biruitor, nu va neglija nicidecum relația personală
sau a Babionului lui Nebucadneţar, la cele moderne cu Dumnezeu, prin rugăciune, citirea Cuvântului și
şi contemporane, este sortită distrugerii, aşa cum alte activități spirituale. Aceasta este temelia pe care
a fost arătat în visul prezentat în Daniel 2, tocmai clădim „faptele credinței”. Neexistând o părtășie
pentru că liantul dragostei lipseşte. În schimb, piatra
văzută în acel vis, care a umplut pământul, prindea permanentă cu Dumnezeu și clar delimitată în orarul
proporţii tocmai prin puterea ei de coagulare a tot ce nostru, nu putem vorbi despre o credință autentică.
întâlnea în cale. Fenomenul dragostei adevărate, prin De asemenea, credicioșii biruitori vor fi dispuși să dea
caracteristicile sale, este divin şi oricine îl primeşte la o parte „orice piedică” (Evrei 12:1) și „orice se pare
se contopeşte în masa de sfinţi, până la identificare rău” (1 Tesaloniceni 5:22), deoarece doar atunci când
comună. Totuşi aceasta se realizează fără anularea
ești „credincios în cele mai mici lucruri” vei fi credincios
identităţii personale, ceea ce face ca dragostea să fie în
egală măsură, natură, voinţă, faptă, relaţie, sentiment „și în cele mari” (Luca 16:10). Câteodată, aceasta
şi orice altceva ar fi necesar pentru a se ferici pe sine şi înseamnă să plătești prețul de a fi diferit față de ceilalți
pe cei din jur. (Mica 4:5). Doar „pierzând” înaintea oamenilor, suntem
În scopul obţinerii şi păstrării unor relaţii frăţeşti vrednici de „a câștiga” înaintea lui Dumnezeu. Biruim
sănătoase, este necesară o motivaţie corectă, formată prin lepădare de sine, care implică și disponibilitatea
din cercetarea Scripturilor sfinte, care ne descoperă
dragostea lui Dumnezeu, şi rugăciunea subordonării de ne smeri și de a renunța la orice bunuri materiale
Duhului lui Dumnezeu. Când dobândeşti o asemenea sau idealuri trecătoare. Noi trebuie să fim gata să
înţelegere, vei spune din inimă cuvintele: „Domnul să plătim toate aceste „costuri” cu bucurie, precum cel
vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă ce găsește comoara, „și de bucuria ei”, vinde tot ce are
de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru (Matei 13:44). Doar cei ce dau totul, vor câștiga totul.
voi.” (1 Tesaloniceni 3:12) „Dragostea, care este Dumnezeu să ne ajute!
legătura desăvârşirii” (Coloseni 3:14) rămâne idealul
oricui L-a cunoscut pe Dumnezeu prin dragostea Lui, Editorii
Cel ce şi-a legat iubiţii cu „funii de dragoste”. Veşnicia
viitoare va arăta ce valoare incomensurabilă a avut
dragostea Tatălui şi a Celui „întâi-născut dintre mai
mulţi fraţi.” (Romani 8:29) Despre perspectiva imediată
şi îndepărtată a dragostei, apostolul scria: „Căci sunt
bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii,
nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici
cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă
făptură (sau: zidire.), nu vor fi în stare să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos,
Domnul nostru.” (Romani 8:38-39)

Iosif Anca

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
9
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
SPECULUM REGIS1
Scrisoarea VI: Despre rămânerea în Cristos
(Proverbe 17:1)
Fratele meu,
Am vorbit destul de mult cu tine despre două
case. Acum trebuie să-ți spun ce înseamnă să rămâi în
Cristos. Știi de ce am ales acest subiect? Pentru că, dacă
nu veghem, Casa della Armonia poate deveni Casa della
Discordia; atunci când Ioan Marcu devine Nabal, „Casa lui
Ioan Marcu” se poate transforma în „Casa lui Nabal”.
Câteva recomandări: fii atent!
Recomandările Prea Înţeleptului nostru Stăpân
trebuie respectate cu stricteţe. Iată câteva, spicuite din
cartea Proverbe:
1. Fii mulţumit cu situația ta financiară!
Cearta ia amploare din mici nemulţumiri. Starea în care
te găseşti este îngăduită de Domnul. Fii mulţumit de
tot ce ai primit în dar de la Tatăl luminilor. Fii mulţumit
cu coaja ta de pâine. Chiar dacă nu e cozonac, e totuşi
pâine. Chiar dacă nu este de pe masa împăratului, este
totuși din Ulița Brutarilor împăratului. Chiar dacă nu ești
bogatul din pildă, fii mulțumit că ești săracul Lazăr. Fii
mulțumit în Domnul tău care ți-a dat situația financiară
actuală! „Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace.”
(Proverbe 17:1).
2. Fii mulţumit cu zestrea intelectuală
și înfățișarea ta! Dacă nu eşti Einstein, eşti copilul
Domnului. Fii mulţumit! Chiar nu eşti Miss America, eşti
fiica Sionului. Fii mulţumită! Căci „cel cu inima mulţumită
are un ospăţ necurmat.” (Proverbe 15:15)
3. Fii precaut cu vorbele rostite! Ești regele
tăcerii tale și sclavul cuvintelor tale. Vorbele aspre
seamănă cu nişte ape, cărora li s-a pus un baraj puternic
– tăcerea. Când ai deschis gura, ai oferit catastrofei o
spărtură în baraj. Gândeşte-te bine la ce vorbeşti; s-ar
putea ca prin breşa făcută, să năvălească şuvoaiele,
pustiind totul. Tăcerea ta va suprima pofta de ceartă a
celuilalt. Aminteşte-ţi de Socrate şi Xantipa; când soţia,
furioasă, i-a turnat filozofului o găleată cu apă în cap, iar
el a declarat senin: „După tunete şi trăznete urmează
ploaia!” Iată recomandarea sfântă: „Începutul unei certe
este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta
înainte de a se înteţi.” (Proverbe 17:14) Și nu te amesteca
unde nu este cazul. Ar fi comic-tragic să vezi pe cineva
trezind un urs din hibernare sau călcând un leu somnoros
pe coadă sau apucând un câine de urechi! „Un trecător
care se amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte, este ca
10 unul care apucă un câine de urechi.” (Proverbe 26:17).
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Este trist, dar adevărat: unii mai bine apucă un câine de
urechi decât să tacă.
4. Fii precaut cu micile prietenii! Izgoneşte
pe batjocoritor sau „izgoneşte-ţi” picioarele de pe calea
lui, adică fugi de el. Amnon a avut un prieten care l-a dus
la moarte. Dina a avut câteva prietene care au dus-o în
casa unui necunoscut. Samson a avut un prieten care
i-a luat nevasta. Ionadab a râs de Amnon: „Pentru ce te
usuci din zi în zi, tu, fiul împăratului?” (2 Samuel 13:4)
Probabil că Dina a devenit obiectul batjocurii sihemitelor:
„Nu eşti în stare ...? Puiu’ mamii! Unde e fusta de care
ai stat agăţat(ă) până acum?” Şi a căzut. Aminteşte-ţi
că un bulgăre mic poate produce o avalanşă. Prietena
„vulpe mică” va distruge via frumuseții tale. „Un foc
mic” va aprinde pădurea vieții tale (Iacov 3:5). De
aceea, „izgoneşte pe batjocoritor şi cearta se va sfârşi,
neînţelegerile şi ocările vor înceta” (Proverbe 22:10).
5. Fii precaut cu firea ta umană. Nu te
grăbi la ceartă; mai bine priveşte, roagă-te şi taci. Iată o
recomandare bună pe care ne-o oferă apostolul Iacov:
„Orice om să fie” ... Cum? Sunt trei atitudini ale omului
care conţin trei adjective corespunzătoare:
a. „grabnic la ascultare”,
b. „încet la vorbire”,
c. „zăbavnic la mânie”.
Ascultarea, vorbirea şi mânia trebuie însoţite de
grabă, încetineală şi zăbavă,. Dacă inversăm elementele,
vom suferi amarnic. „Nu te grăbi să te iei la ceartă”, ne
recomandă Cartea Înţelepciunii; „ca nu cumva la urmă
să nu ştii ce să faci, când te va lua la ocări aproapele tău”
(Proverbe 25:8).
6. Fii prudent cu oamenii fără caracter!
Mai bine stai închis în casă, decât să dai faţă cu cei cu
două fețe, dar fără obraz. Degeaba l-a instruit Seneca pe
Nero; la urmă, acesta l-a forţat pe înţelept să se sinucidă.
Degeaba Fenelon a fost perceptorul Delfinului Franţei;
Ludovic al XIV-lea l-a izgonit cu ură din anturajul său.
Oamenii fără caracter nu pot face pace: „cei răi n-au
pace” (Isaia 48:22). Răul este imprimat în inima lor. Fă
pace cu viespile, cu scorpionii sau cu viperele. Reușești?
Chiar dacă ai reuși, cu oamenii fără caracter să nu te
amesteci. Nebunia nu a fost dezlipită de inima lor cu
nuiaua certării. Ei seamănă astfel cu Adonia pe care „tatăl
său nu-l mustrase niciodată în viaţa lui” (1 Împăraţi 1:6).
Înţeleptul nostru Tată ne sfătuieşte să fim prudenţi cu ei:

„Când se ceartă un înţelept cu un nebun, să se tot supere sau să
tot râdă, căci pace nu se face.” (Proverbe 29:9)
7. Nu te certa cu Dumnezeu niciodată! Primeşte
acest ultim sfat, care nu este nesemnificativ pentru că ar fi ultim.
Nu te certa cu Dumnezeu pentru niciun lucru”. El ştie bine ce face.
„Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! Un ciob dintre cioburile
pământului! Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: Ce faci?” (Isaia
45:9) Pune la inimă versurile acestea:
Cine ești tu, ciob de lut, Cine ești ca să lovești
Cine ești tu, tină? Plugul și plugarul?
Ai rostit la Început: Ai tu drept să clevetești
Vasul și Olarul?
«Să fie lumină!»? [...]
Eu Sunt Veșnicul Olar
Cine ești tu, bob cernut?
Eu Sunt fără vină.
Ții în palme vântul?
Eu Sunt Marele Zidar:
Al tău deget a făcut
Cerul și pământul? [...] Cine ești tu, tină?”
Dacă El vrea să te certe, mănâncă-ţi coaja de pâine cu pace
şi primește certarea! „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu!
Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic.” (Iov 5:17)
Aşa vei rămâne „până la sfârşitul zilelor” în Casa della
Armonia, în familia lui Ioan Marcu. Casa della Discordia va locui
departe de tine, pentru că nu te va suporta niciodată. Iar tu, vei fi
primit într-o zi în familia noastră mare de Dincolo, în care oamenii
și îngerii te aşteaptă cu drag. Dar până atunci, nu uita: „Mai bine
o bucată de pâine uscată, cu pace decât o casă plină de cărnuri,
cu ceartă!” (Proverbe 17:1). Acum, fii binecuvântat în Casa della
Armonia, în familia lui Ioan Marcu și în Biserica Dumnezeului
Celui Viu!
Cu drag,
Fratele Mielului.
Fănel Şuteu
Notă de subsol
1. Printr-un generic intitulat Speculum regis, adică „oglinda regilor”,
doresc să abordăm câteva teme actuale referitoare la viața creștină.
Speculum regis a constituit un gen literar răspândit în Evul Mediu care
conținea principii de guvernare și etică destinate suveranilor. Pe noi,
Scripturile ne consideră împărați și preoți ai Domnului (Apocalipsa 1:6;
20:6). Deci, a șasea scrisoare din seria „oglinzii regilor” este adresată
unui împărat al Împăratului Împăraților: cel care o citește.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
ESAU
Context: După 20 de ani de căsătorie
şi aşteptări, Isaac şi Rebeca au ajuns părinţi.
Unul dintre gemenii lor, Esau, a fost cunoscut
de Dumnezeu înainte de a se naşte că va fi un
copil, un adolescent, un tânăr şi apoi un bărbat
ce nu nu-L va iubi pe Dumnezeu. La rândul Lui,
Dumnezeu a zis: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau
l-am urât.” (Romani 9:13) Istoria vieţii lui este
un exemplu reprezentativ pentru copiii născuţi
în familii de credincioşi, dar care nu vor să
urmeze credinţa părinţilor lor şi nici să slujească
Domnului. Istoria biblică ne oferă motivele
acestei respingeri reciproce.
1. Esau – relaţii sociale vinovate
„Esau a
ajuns un vânător îndemânatic, un om care
îşi petrecea vremea mai mult pe câmp; dar Iacov
era un om liniştit, care stătea acasă în corturi.”
(Geneza 25:27) Diferenţa dintre cei doi gemeni a
fost dată şi de mediul lor de socializare. Esau avea
prietenii lui canaaniţi, oameni care nu erau dintre
cei din clanul patriarhului Avraam, care încă trăia
în vremea copilăriei celor doi gemeni. Cananiții
aparţineau unor religii idolatre şi foarte imorale.
Dovada cea mai evidentă a existenţei acestor
relaţii sociale cu „cei de afară”este căsătoria lui.
„Esau a luat de neveste pe Iudita, fata hetitului
Beeri şi pe Basmat, fata hetitului Elon.” (Geneza
26:34) Poate şi toleranţa subiectivă a tatălui
său a facilitat continuarea acestor relaţii mixte
care s-au soldat cu încuscrirea cu canaaniţii,
căci „Isaac îl iubea pe Esau pentru că mânca
din vânatul lui; Rebeca însă iubea mai mult pe
Iacov.” (Geneza 25:28)
În vremea noastră, socializările cele mai
obişnuite sunt cele virtuale şi din nefericire,
lumea de azi seamănă foarte mult din punct
de vedere religios şi moral cu cea din Canaan.
Ieşirile la vânătoare ale lui Esau sunt comparabile
cu pierderea de vreme pe internet, pe diferite
11
(continuare în pagina următoare)
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
(continuare din pagina 11)
reţele de socializare şi cu timpul petrecut prin mall‑uri,
cluburi sau alte locuri de distracţie ale lumii. Cu astfel
de relaţii, te îndepărtezi nu doar de comunitatea
familială şi de adunare, ci și de Dumnezeu, aşa cum s-a
întâmplat cu Esau.
2. Esau – pofte necontrolate „Odată, pe când
fierbea Iacov o ciorbă, Esau s-a întors de la câmp
rupt de oboseală. Şi Esau i-a zis lui Iacov: «Dă-mi, te
rog, să mănânc din ciorba aceasta roşiatică, fiindcă
sunt rupt de oboseală.... Iată-mă, sunt pe moarte; la ce-
mi slujeşte dreptul acesta de întâi-născut?» Şi Iacov a
zis: «Jură-mi întâi.»„” Esau i-a jurat şi astfel şi-a vândut
dreptul de întâi-născut lui Iacov. Atunci Iacov a dat lui
Esau pâine şi ciorbă de linte. El a mâncat şi a băut;
apoi s-a sculat şi a plecat. Astfel şi-a nesocotit Esau
dreptul de întâi-născut.” (Geneza 25:29-34) Într-una
dintre zilele lui de plimbări, a comis marea lui greşeală
sau poate atunci s-a umplut paharul. Din textul biblic
rezultă că era foarte vulnerabil în faţa poftelor firii;
n-a rezistat la foame, nu la foamete. Faptul că imediat
ce a mâncat a şi plecat, arată că nu era chiar atât de
epuizat cât era de dependent de poftele trupului. În
shimb, nu întâlnim la Esau nicio dorinţă şi pasiune
pentru Dumnezeu şi făgăduinţele Lui făcute urmaşilor
lui Avraam. Nici când fratele său a făcut referire la
Dumnezeu, când a fost întrebat despre copii şi avuţii,
Esau n-a pomenit nici măcar în treacăt numele celui
ce era Dumnezeul tatălui şi bunicului lui. El nu era
legat de promisiunile părinţilor săi, aşa că mai târziu
„Esau şi-a luat nevestele, fiii şi fiicele, toată lumea din
casă, turmele, toate vitele şi toată averea pe care şi-o
agonisise în ţara Canaan şi s-a dus într-o altă ţară,
departe de fratele său Iacov.” (Geneza 36:6)
Fenomene asemănătoare întâlnim la tot pasul,
la copii, adolescenţi sau tineri care nu se pot abţine
de la o mâncare sau de la un suc. Mai grav este că nu
se pot abține de la săruturi, care par nevinovate, sau
de la atingeri imorale. Pentru o poftă necontrolată
renunţă la multe haruri pe care le au. Cel ce nu rezistă
pierde, ca Esau cel flămând. Rezistenţa în faţa ispitelor
12 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
care accesează poftele este determinantă în stabilirea
destinului. Ce credeţi, cine era mai obosit: Esau în
acea zi sau Iacov, după o zi de trudă, de stres şi teamă,
urmată de o noapte în care s-a luptat până dimineaţa
pentru a fi binecuvântat?
3. Esau – o binecuvântare pierdută „...Esau... a
zis tatălui său: «Tată, scoală-te şi mănâncă din
vânatul fiului tău, ca să mă binecuvânteze sufletul
tău!» Tatăl său Isaac i-a zis: «Cine eşti tu?» Şi el a
răspuns: «Eu sunt fiul tău cel mai mare, Esau». Isaac
s-a înspăimântat foarte tare şi a zis: «Cine este atunci
cel ce... l-am binecuvântat. De aceea va rămâne
binecuvântat.» Când a auzit Esau cuvintele tatălui său, a
scos mari ţipete, pline de amărăciune şi a zis tatălui său:
„«Binecuvântează-mă şi pe mine, tată!... N-ai păstrat
nicio binecuvântare pentru mine?... N-ai decât această
singură binecuvântare, tată? Binecuvântează‑mă
şi pe mine, tată!» Şi Esau a ridicat glasul şi a plâns.”
(Geneza 27:30-38) Cu referire la acest episod şi la tot
trecutul care l-a generat, direct sau indirect, este scris:
„Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc
ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul
de întâi-născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să
capete binecuvântarea n-a fost primit; pentru că, cu
toate că o cerea cu lacrămi, n-a putut s-o schimbe.”
(Evrei 12:16-17) Providenţa, nu doar Rebeca şi Iacov,
au dus la ratarea momentului şi a binecuvântării
dorite, aşa cum s-a spus profetic atunci când mama lui
era însărcinată. Lacrimile lui ar fi fost potrivite după
întoarcerile de la vânătoare, acum era tardiv. La fel,
nici lacrimile celor ce vor ajunge în pedeapsa eternă
nu vor mai avea valoare.
Să nu forţaţi răbdarea divină şi să ştiţi că nu toţi fiii
risipitori se mai întorc la timp acasă. Va veni o vreme
când uşa casei se va închide şi toţi cei ce nu sunt acasă,
ca Iacov, ci sunt plecaţi în lume să vâneze ceea ce le
place, nu vor mai avea de primit nicio binecuvântare.
Predicatorul
 ASCULTAT DIN PRICINA
EVLAVIEI
Despre Domnul Isus este scris: „El este acela care,
în zilele vieții sale pământești, aducând rugăciuni și
cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea
să-l izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina
evlaviei lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin
lucrurile pe care le-a suferit.” (Evrei 5:7,8) Versetele
amintite fac parte din prezentarea funcției de mare
preot, îndeplinită de Domnul Isus. Ele evidențiază
evlavia, ca premiză a ascultării rugăciunilor noastre în
Cer, iar suferința, ca mijloc de perfecționare în domeniul
ascultării noastre. Suferințele L-au desăvârșit pe Isus
în calitatea Sa de slujitor, conferindu-I dreptul de a fi
„urzitorul unei mântuiri veșnice.” (Evrei 5:9)
Ideea că Isus a fost ascultat din pricina evlaviei
sale sună cam bizar. Toată lumea este încredințată că
Hristos a fost ascultat ca Fiu. Ori, evlavia exemplară nu
putea lipsi de la singurul Fiu născut din Tatăl, evlavie ce
îi caracterizează și pe cei născuți din Duhul. Noi, ucenicii,
ne rugăm pentru a beneficia de promisiunile divine, ce
„sunt da” în Hristos (2 Corinteni 1:20). Dacă Tatăl nu vede
în noi pe Fiul, ce îndrăzneală mai avem să cerem ceva în
Numele Fiului? (Ioan 14:13)
Termenul de „evlavie” are mai multe sinonime
în limba română: pioșenie, cuvioșenie, pietate și
devoțiune. Enciclopedia Larousse definește evlavia
astfel: „Pietatea este o virtute ce ne face să-I dăm lui
Dumnezeu cinstea ce I se cuvine”. După dicționarul
„Micro Robert”, „evlavia este un atașament fervent la
practicile și îndatoririle religioase”. De fapt, evlavia este
dragoste și dăruire nețărmurită pentru împlinirea a tot
ce este scris pe tăblițele inimii și pe paginile Evangheliei.
(2 Corinteni 2:2,3)
Pe orice discipol angajat în lucrare, îl interesează
conceptul biblic de evlavie. La împlinirea vremurilor,
Tatăl nu mai dorea jertfă după Lege, nici dar de mâncare,
ci un slujitor credincios care să facă toată voia Lui. Fiul
veșnic, Cuvântul creator, i-a răspuns: „Iată-mă că vin!
În sulul cărții este scris despre mine, vreau să fac voia
ta, Dumnezeule! Și Legea ta este scrisă în fundul inimii
mele.” (Psalmul 40:7,8) Înțelegem de aici că pietatea
hristică vine totdeauna în întâmpinarea voii Tatălui. Dacă
se pune în balanță voia omului și voia lui Dumnezeu,
pietatea înclină necurmat balanța către voia Domnului.
În agonia sa, Hristos S-a rugat cu evlavie: „Tată,dacă este
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
cu putință, depărtează de la mine paharul acesta! Totuși,
nu cum voiesc eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26:39)
După modelul hristic, ucenicul este chemat să-și
subordoneze voința proprie voinței lui Dumnezeu, care
se semnalează în duhul lui regenerat. „Cortul” de carne
în care locuiește duhul nu renunță ușor la voia sa proprie,
însă voia firii se anulează cu ajutorul crucii hristice.
Pietatea hristică apare în toată puterea sa în scena
botezului de la Iordan. (Matei 3:13-17) Înainte de jertfa
de la Golgota, era prevăzut ca Isus să Se scufunde în apele
Iordanului. Iordan înseamnă „Moarte”. Însă botezătorul,
din rațiuni de smerenie, a refuzat să-și facă datoria,
zicând: „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii
la mine?” Replica Domnului poate fi considerată ca un
cuvânt de aur al celor cuvioși: „Lasă-mă acum, căci așa
se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Dacă însuși
Domnul a dat exemplu de spălare a picioarelor după
cină, de ce n-am putea și noi să ne spălăm picioarele unii
altora? (Ioan 13:14-17) Ucenicul nu se formează numai
prin mărturisirea de credință și prin botez, ci și prin
împlinirea poruncilor date de Hristos. (Matei 28:18-20)
După descrierea celor întâmplate la fântâna din
Sihar, evanghelistul Ioan notează o replică a Domnului,
dată celor ce Îl invitau să mănânce: „Mâncarea mea
este să fac voia celui ce m-a trimis, și să-I împlinesc
lucrarea” (Ioan 4:34). Pentru cel evlavios, împlinirea
voii lui Dumnezeu are importanța hranei zilnice. De
fapt, îndeletnicirile spirituale au prioritate, în viziunea
Domnului, asupra celor materiale. Următorul îndemn
denotă pioșenia lui Isus: „Căutați mai întâi împărăția lui
Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se
vor da pedeasupra.” (Matei 6:33)
Grijile materiale, înșelăciunea banilor, renumele de
artist sau de sportiv, puterea politică și alte preocupări
lumești împiedică pe mulți creștini să se agajeze pe calea
evlaviei. Ei nu știu că pioșii n-au de ce să se îngrijoreze,
căci li se dau cele trebuincioase pe deasupra.
În concluzie, amintim cuvintele lui Pavel către
Timotei: „Căci deprinderea trupească este de puțin folos,
pe când evlavia este folositoare în orice privință, întrucât
ea are făgăduința vieții de acum și a celei veșnice.”
(1 Timotei 4:8)
Carol Szekely
13
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
MANAGEMENTUL TIMPULUI
DIN PERSPECTIVĂ CREȘTINĂ
Noțiunea de „timp” este influențată de faptul că
trebuie privită din perspectiva Bibliei. Timpul din viața unui
om este o anticameră a veșniciei, moment în care scurgerea
timpului nu va mai exista. Acolo nu va mai fi noapte, deci
acest ciclu alternant actual noapte-zi, va fi expirat. Acolo
nu vom mai dormi! Acum însă, timpul este asemenea unui
patrimoniu oferit de Dumnezeu, prin intermediul căruia
ne influențăm propria eternitate. Dacă vom folosi bine
timpul, vom avea o veșnicie frumoasă și îmbelșugată. Dacă-l
utilizăm ineficient, atunci vom avea o veșnicie mai săracă.
Dacă-l folosim total greșit, vom avea parte de o veșnicie
cruntă. A ne pierde timpul înseamnă a ne pierde, practic,
viața. Pierderea vremii este de departe cheltuiala cea mai
păgubitoare și extravagantă, din câte există, deoarece, odată
pierdută, este pierdută pentru totdeauna.
În investirea timpului, prioritatea priorităților este să
te menții într-o relație corectă și permanentă cu Dumnezeu,
Cel care este în afara timpului și care a inventat timpul. Asta
înseamnă să cultivi o relație tot mai strânsă cu Dumnezeu
prin rugăciune și cunoașterea Lui prin intermediul Scripturii,
înțelese cu ajutorul Duhului. Cine ar ști oare mai bine, cum
trebuie folosit timpul decât Cel care ne-a dăruit timpul?
Un creștin trebuie să aleagă să-și folosească timpul
în activități care au valoare din perspectiva veșniciei. Asta
nu înseamnă că nu vor exista și momente de destindere.
Dar a folosi aproape tot timpul liber doar pentru activități
sportive, pentru plimbări și întâlniri cu amicii, nu mi se
pare înțelept. De aceea, participarea la activități sociale, la
întâlniri cu caracter evanghelistic, la repetiții muzicale, la
întâlniri de rugăciune sau de părtășie, denotă o înțelegere
corectă a îndemnului paulin de a răscumpăra vremea. Nu
trebuie uitate dezvoltarea intelectuală, relaționarea socială,
consolidarea familială și perfecționarea profesională. Însă,
toate acestea sunt surclasate de aspectul spiritual al vieții,
atunci când abordăm timpul din perspectivă creștină.
În ceea ce privește tehnicile de planificare a timpului,
trebuie să identificăm valorile la care aderăm. În funcție de
acestea, vom stabili obiective rezonabile și limite temporale
pentru realizarea lor. Dacă țintim spre nimic, vom nimeri
de fiecare dată. Apoi, controlul timpului continuă cu
planificarea exactă. Asta face diferența între succes și eșec.
Viitorul aparține oamenilor disciplinați. Dacă nu ai timpul
planificat, vei deveni o marionetă în mâinile altora. Cel ce
spune mereu „da”, va deveni un nimeni. De aceea, trebuie
14
să avem demnitatea și înțelepciunea de a spune „nu” în
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
anumite situații, deoarece avem deja anumite activități în
vizor. În fine, se cade să facem evaluări juste. Asta pentru
a vedea dacă nu cumva administrarea timpului personal a
înregistrat unele scurgeri neînțelepte, pe care se cuvine să
nu le mai repetăm. Retrospectiva este absolut necesară.
Precum spun versurile: „Când te duci seara la culcare, și‑ți
pui o mână sub obraz, să te întrebi cu-ngrijorare: Ce am
făcut eu oare azi?”.
Un creștin este, mai întâi de toate, un om. Așadar, are
nevoie, ca oricare, de odihnă. Apoi, este nevoie de muncă
încadrată temporal pentru întreținerea sa și, eventual,
a familiei. Restul de timp trebuie folosit pentru familie,
gospodărie și slujire creștină, inclusiv participarea la servicii
ale bisericii. Timpul pe care-l putem folosi pentru a investi
în eternitate reprezintă mai cu seamă această ultimă treime
din cele 24 de ore zilnice. Asta, dacă cineva lucrează doar
8 ore. Dacă lucrează mai mult, 10 sau 12 ore zilnic, acest
timp alocat familiei și domeniului strict spiritual se subțiază
foarte mult și presupune o gestionare extrem de atentă. Aici,
este necesar să decidem ce este urgent și ce este important.
De aceea este nevoie de planificare riguroasă pentru acest
interval. Dacă eșuăm să planificăm, planificăm eșuarea.
Instrumentele necesare în planificarea timpului sunt
un ceas, un calendar, eventual o agendă și un obiect de
scris. Personal, obișnuiesc să-mi planific de la începutul
anului anumite intervale calendaristice, în care voi fi ocupat
cu anumite activități semnificative. Așa evit aglomerația sau
suprapunerile. Un curs important, un concediu cu familia,
o conferință, sunt aspecte anuale de care trebuie să ținem
cont. Planul anual trebuie să fie succedat de planul lunar
și săptămânal. Planul zilnic, trebuie organizat pe intervale
orare, alocate fiecărei activități în parte, pentru a nu ajunge
să fim gâtuiți temporal.
Nu numai că este necesar, dar este chiar obligatoriu
pentru un creștin să-și rezerve timp liber. Mântuitorul i-a
chemat într-o împrejurare pe ucenicii săi deoparte și i-a
îndemnat să se odihnească puțin. Chiar El a dormit în corabie.
Dumnezeu ne-a structurat astfel încât să avem nevoie de
odihnă și de recreere. Dacă nu ținem cont de acest aspect,
vom deveni ineficienți în orice activitate. Unii devin epave
prematur, pentru că nu mai au resurse interioare și fizice
pentru activitatea în care au fost implicați. Avertizez însă, că
este nevoie de echilibru duhovnicesc. Unii pedalează excesiv
în direcția relaxării, a concediilor exotice, a week¨end-urilor
reconfortante și devin astfel niște creștini foarte comozi,
 folosit extrem de eficient. Oamenii înțelepți folosesc puțin
timp pentru a realiza lucruri mari, iar unii care dispun de
timp suficient îl pierd pe nimicuri. Personal, am sesizat că
oamenii suprasolicitați sunt cei care sunt dispuși să-și asume
de multe ori și sarcinile celor care au tot timpul din lume. „În
calul care trage, în acela se bate”, iar cel care este obișnuit să
tragă la jug mai primește și un alt sac în căruță pentru ca unii
să nu plimbe căruța doar cu un sac. Pericolul este în dreptul
celui cu un singur talant, nu cu mai mulți!
Recomand celor hiper-ocupați, să-și folosească timpul
de dimineață devreme, pentru părtășia zilnică cu Dumnezeu,
pentru că seara nu vor mai fi în stare. Să-și folosească timpul
în care călătoresc cu mașina sau cu autobuzul, pentru a se
hrăni spiritual, ascultând Biblia în format audio sau predici,
muzică creștină în vederea consolidării credinței personale.
Verificarea adresei de mail pe telefon este o facilitate
fapt incompatibil cu principiile Scripturii. Nu-mi imaginez
actuală, care nu te mai leagă de un birou, nici măcar de un
creștinii aplecați doar spre divertisment, relaxare și fără
computer portabil. Mulți citesc și în metrou și în autobuz;
inimă atunci când se face apel la participarea pentru o
alții… niciodată.
noapte de rugăciune, la un priveghi sau înmormântare.
Pentru un creştin, între „hoții de timp” din perioada
Pentru a sublinia beneficiile în a avea un timp
actuală, se numără şi internetul, care captivează mai
organizat, cineva ilustra modul corect de administrare a
cu seamă tinerii, dar nu numai. O utilizare nejudicioasă
timpului prin introducerea într-un borcan mare, a două-trei
a acestui instrument deosebit de util, dar și periculos
pietre de dimensiuni considerabile. După aceea, mai adăuga
totodată, poate să creeze dependență și conduce deseori la
câteva pietricele și, la final, umplea restul de spațiu cu nisip
irosirea unor intervale mari de timp. Un alt hoț al timpului
fin. Morala era că dacă introduci inițial obiectivele majore în
este determinat și de spiritul consumerist al vremii. Astfel,
borcanul vieții și apoi cele care sunt mai puțin importante,
pentru unii, shoppingul a devenit un mod de viață. Pentru
vei reuși să te mai ocupi și de alte detalii, dar dacă viața nu
alții, întâlnirile prea lungi și prea dese cu prieteni la o pizza,
gravitează în jurul unor obiective semnificative, vei ajunge
în care se discută doar flecării și chestiuni inconsistente,
să te preocupi de mărunțișuri, pierzând din vedere tocmai
devin modalități constante de pierdere de vreme.
ceea ce este extrem de important. Beneficiul major pe
Atunci când apar două responsabilități în același timp,
care-l are o persoană bine organizată este acela că va putea
alegerea trebuie să se facă pe criterii ce ţin de călăuzire
acționa nedeviat de la obiectivele prestabilite.
divină. Totuşi se impune existenţa unui discernământ cultivat
Controlul asupra timpului face diferența dintre succes
în timp, pe baza experienței. Depinde de la caz la caz. Totuși,
și eșec. Oamenii care nu se organizează nu vor avea parte de
trebuie evaluate implicațiile unei alegeri sau a alteia.
mari realizări. Ierusalimul post-exilic a fost refăcut în doar
Pentru tinerii necăsătoriţi viața este mult mai lipsită
52 de zile datorită unei organizări pe vremea lui Neemia,
de complexitate, decât cea a unui familist. De aceea,
deși au trecut ani destui de la întoarcerea din captivitatea
cel necăsătorit poate folosi timpul la maximum, fără a fi
babiloniană. O citire ordonată a Bibliei va conduce la o
responsabil direct față de o familie. Timpul propice pentru
finalizare a acesteia garantată, pe când o abordare haotică
formarea profesională și învățarea unor limbi străine este
nu va conduce la citirea ei integrală. Etapizarea pe termene
cel dinainte de căsătorie. După aceea, va fi mult mai greu.
de realizare a activității din gospodărie, conduce la realizări
Nu vei învăța să cânți la un instrument legănând copiii
certe. O planificare a fiecărei zile, a fiecărei săptămâni sau
tăi. Timpul pierdut este pierdut pentru totdeauna. De
luni, te va ajuta să acționezi ordonat și focalizat, urmărind
aceea, se impune folosirea profitabilă a timpului copilăriei,
realizări notabile.
adolescenței și a tinereții.
Nu te plictisești niciodată dacă faci toate lucrurile
Când devii familist, va trebui să folosești timpul pentru
organizat. Se plictisesc cei care nu fac nimic sau care fac ceva
cei dragi și să renunți la timpul pe care-l aveai odinioară cu
fără scop. Oamenii care urmăresc mereu realizarea unor
amicii. Vei munci mai mult, vei dormi mai puțin, vei deveni
obiective în limite de timp prestabilite, acționează contra
mai responsabil în cele administrative. Asta cere timp. Nu
cronometru și n-au timp să se lovească de banal. A fi mereu
vei mai citi ca înainte, nu vei mai reuși să participi la toate
în priză și a trece de la o activitate la alta, care figurează pe
conferințele. Vor fi piedici mereu. Dar, vă asigur, nu există
agendă, nu-ți permite să mai ai parte de monotonie. Cineva
timp mai plăcut, din perspectivă umană, decât cel petrecut
a scris următoarele: „pe lista lucrurilor de realizat era…
împreună cu familia.
nimic. Am lucrat toată ziua și sunt numai pe la jumătate…”.
Concluziile le trageți singuri.
Daniel Grigoriciuc
Pentru creștinii care au un loc de muncă solicitant, ce
le răpește un procent important din timpul total de care au
parte în viață, Principiul Pareto, care mai este cunoscut și ca
regula 20-80, spune că în mod normal, 20% din timp este
folosit pentru a obține 80% din rezultate. Nu este cazul ca

15
cineva să se simtă văduvit de timp. Timpul puțin poate fi

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
NU TE TEME!
Expresii ca „Nu trebuie să te temi...”, „Nu te teme de
nimic...” sau „Nu te teme...” apar rostite de Dumnezeu în
peste patruzeci de situații din Sfânta Scriptură. În orice situații
ne-am afla, îndemnul Scripturii e valabil și pentru noi. Chiar
dacă nu suntem scutiți de situații care să ne înfrice, avem la
îndemână liniștea care vine de la Dumnezeu. Nu întotdeauna
dobândim aceasta cu ușurință, dar odată primită, ea ne va
servi ca un adăpost sigur. De aceea, oricare ar fi costurile,
merită să urmărim să avem această comoară.
De ce ne temem? Urmărind istoria biblică putem
observa că una din consecințele păcatului este frica. Altfel
spus, păcatul odată acceptat, va produce în noi neliniște și
teamă. Nu întotdeauna conștientizăm ce „ascunde” păcatul,
crezând că acesta va aduce numai plăcere. Oare de ce
diavolul nu „arătă” adevărata față a păcatului? Adam și Eva,
furați de faptul că rodul pomului „era bun de mâncat şi plăcut
de privit”, nu au realizat că datorită neascultării lor, de frică,
vor încerca să se ascundă (Genesa 3:6,10). Acan nu a fost
conștient că lăcomia lui îl va face să simtă fiorii morții. Nici
David nu a înțeles pe deplin că în urma imoralității sale va fi
un drum lung de suferințe și temeri. Oare noi vom pricepe că
evitând păcatul, ne sporim șansele de a nu ne teme?
Pentru a birui teama, Dumnezeu ne propune ca,
situațiile care ne pot înfrica, să le traversăm prin credință. Unul
din secretele credinței constă în faptul că nu se „poticnește”
în aparentele conjuncturi nefavorabile. Avraam „nu s-a uitat
la trupul său care era îmbătrânit” și „nici la faptul că Sara nu
mai putea să aibă copii”, ci datorită credinței lui, a fost deplin
încredințat că Dumnezeu va împlini ce i-a promis (Romani
4:19-21). Apostolul Petru, „a început să umble pe ape”, dar
nu a rămas pe ape, deoarece împrejurările nefavorabile, ca
„vântul care era tare” și teama lui, au fost mai puternice
decât credința lui. (Matei 14:29-31). Observăm că noi ne
dorim lucruri mari pentru Dumnezeu, dar nu întotdeauna
avem o încredere fermă și neclintită în Dumnezeu. Pe vremea
lui Elisei, atunci când cetatea era înconjurată de o oaste „cu
cai și care”, slujitorul lui s-a temut. Dar după ce „Domnul a
deschis ochii slujitorului”, acesta a „văzut muntele plin cai și
de care de foc împrejurul lui Elisei”, înțelegând abia atunci de
ce Elisei era liniștit (2 Împărați 6:15-17). Părinții lui Moise,
în situații dificile, au gestionat la fel teama, nelăsându-se
„înspăimântați de porunca împăratului” (Evrei 11:23).
Credința are nevoie și de promisiunile lui Dumnezeu.
Fără ele, credința își pierde fundamentul. Slujbașul
16
împărătesc, al cărui fiu era bolnav, și-a bazat încrederea
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
lui fermă pe cuvintele pe care „i le spusese Isus” și a pornit
la drum, cu toate că nu văzuse nimic (Ioan 4:50). Avraam
a fost ferm în încrederea sa, deoarece avea ca suport
„făgăduința lui Dumnezeu” (Romani 4:20). Pentru că „nici
un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca
1:37), să pășim înainte ferm convinși „că El ce făgăduiește
poate să și împlinească” (Romani 4:21). Totuși încrederea în
primisiunile lui Dumnezeu este condiționată de cunoașterea
Lui și apropierea de El. Hanania, Mișael și Azaria, cu toate
că au trecut prin cuptorul aprins, au ieșit biruitori deoarece
și-au sprijinit încrederea pe relația lor cu Dumnezeu. „Iată,
Dumnezeul nostru căruia Îi slujim”, spuneau ei „poate să ne
scoată din cuptorul aprins” (Daniel 3:17). Daniel, în groapa
cu lei, în baza relației lui zilnice cu Dumnezeu, a afirmat plin
de încredere: Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a
închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău.” (Daniel
6:22) Apostolul Pavel, atunci când ceilalți pierduseră „orice
nădejde de scăpare”, a putut să-i încurajeze, deoarece
Dumnezeu căruia el „Îi slujea” i-a promis că vor fi scăpați.
Iar el a fost ferm convins că se va întâmpla așa cum i s-a spus
(Faptele Apostolilor 27:23-25).
În mod practic, liniștea este legată de practicarea cu
consecvență a rugăciunii, de citirea Sfintelor Scripturi și de
alte discipline spirituale. Prin aceste practici, noi „aruncăm”
asupra lui Dumnezeu toate îngrijorările noastre (1 Petru
5:7). Ana a reușit să dobândească alinare doar atunci când
„a stat multă vreme în rugăciune înaintea Domnului” (1
Samuel 1:12). Tot la rugăciune a apelat și Domnul Isus, în
momentele în care sufletul îi era cuprins de o „întristare de
moarte” (Matei 26:36-44). Filipenii erau sfătuiți să nu se
îngrijoreze de nimic, ci să aducă cererile lor la cunoștința
lui Dumnezeu, „prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri”
pentru a beneficia de pacea lui Dumnzeu (Filipeni 4:6,7). La
fel de multă nădejde aduce și „mângâierea pe care o dau
Scripturile” (Romani 15:4). Iosua, la începutul slujirii sale,
având nevoie de întărire și îmbărbătare, a fost sfătuit să
nu se depărteze de „Cartea legii” (Iosua 1:7-9). David când
afirma cu tărie că nu se teme, dorea „fierbinte” să „locuiască
în Casa Domnului”, demonstrând astfel legătura dintre
pacea lui și prezența la Casa Domnului. Așadar, merită să
practicăm aceste discipline spirituale care ne întorc „privirile
spre El”, ca să ne luminăm de bucurie! (Psalmul 34:5)
Așadar, să nu ne temem!
Iosif Anca jr.
 SLUJBA IDEALĂ SAU
IDEALUL SLUJBEI
„Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli,
ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu,
fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care
străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul
vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că
n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar.” (Filipeni
2:14-16)
În cele ce urmează, aș vrea să dăm un plus de
atenție câtorva gânduri ce se desprind din versetele de
mai sus. Apelul foarte just și indiscutabil al apostolului
Pavel, „Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli
...”, este necondiționat. Privind contextul unde se
încadrează versetele menționate, încă din primele
versete ale capitolului, Pavel face o pledoarie pentru o
slujire colectivă, armonioasă, cu îngăduință, cu multă
smerenie și o sinceră apreciere a celorlalți (Filipeni
2:1-5). Exemplul ideal în ce privește slujba și slujirea
este Domnul Isus, care „să fie deopotrivă cu Dumnezeu”
n-a considerat ca un lucru de apucat, ci o poziție care
se putea dobândi prin dezbrăcarea de sine, smerenie
și ascultare (Filipeni 2:6-8).
Când vreunuia din cei ce slujesc, îi lipsesc însușirile
menționate în primele versete, slujba este privită ca o
oportunitate, ca ceva de apucat.
Slujirea fără cârtire și fără șovăire e factorul ce ne
conferă titlul de copii ai lui Dumnezeu, fără prihană,
curați și fără vină (Filipeni 2:1). Poziția în care slujește
cineva în biserică se dobândește prin smerenie și
ascultare. „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a
smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă
moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat
nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus
de orice nume” (Filipeni 2:8). Se pare că multora le-ar
plăcea să aibă o slujbă în biserică, dar puțini sunt cei
ce înțeleg că trebuie să fie smeriți, pentru ca înălțarea
să o facă Dumnezeu. „Smeriţi-vă, (voi) dar, sub mâna
tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă
înalţe.” (1 Petru 5:6) Un astfel de principiu practicat în
biserici, între frați, va asigura întotdeauna o armonie în
slujire și o bună rânduială între frați.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Expresia „ţinând sus Cuvântul vieţii” (Filipeni
2:16) este o altă însărcinare primită de la Dumnezeu.
În versetele precedente este descrisă condiția care
trebuie îndeplinită de cei ce doresc să urmeze această
grea misiune. Nimeni nu va putea să țină mai sus
Cuvântul decât nivelul la care este el însuși. Omul plin
de sine niciodată nu va putea învăța despre lepădarea
de sine; omul mândru niciodată nu va putea învăța
pe alții smerenia; omul nesupus și neascultător,
niciodată nu va avea credit vorbind despre ascultare.
Autoritatea lui Pavel în fața bisericii a fost: „Urmaţi-mă
pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă
după pilda pe care o aveţi în noi.” (Filipeni 3:17) Orice
atitudine incompatibilă cu versetul de mai sus este o
reală ipocrizie și lipsă de onestitate față de cei ce ți-au
dat girul slujirii. Să ne gândim în modul cel mai serios
că „alergarea” și „osteneala” noastră pot fi „degeaba”,
conform celor spuse de Pavel, dacă nu ținem sus
Cuvântul Vieții.
Abilitatea de a sluji din Cuvânt sau într-o altă formă,
nu are menirea să ne înalțe pe noi, ci pe Dumnezeu și
Cuvântul Lui. Dacă înzestrările primite de la Dumnezeu
slujesc ambițiilor, personalității și promovării mele,
atunci NU „slujim Domnului Hristos,” ci nouă înșine.
Așadar, cu cât suntem mai spirituali, cu atât ținem
mai sus Cuvântul Vieții!
Nelu Dobra
17
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
În lupta cu leucemia... Dumnezeu
intervine!
La vârsta de 24 de ani aveam patru copii, dintre
care un bebeluş de doar două luni. Starea mea de
sănătate de până atunci a fost foarte bună.
Pe 23 octombrie 2011, după două luni de la
naşterea celui de-al patrulea copil, am fost la urgenţe la
spitalul R. P., deoarece aveam infecţie în gât şi vânătăi.
În urma analizelor şi a puncţiei am fost diagnosticată cu
leucemie promielocită acută m3 LAP. Am fost trimisă în
aceeaşi seară la spitalul N. P. pentru a mai face o dată
analizele, primind aceleaşi rezultate. Doctorii mi‑au
spus că nu găsesc cauza acestui fel de leucemie. Din
acea seară, am rămas în spital şase săptămâni, timp
în care am fost izolată într-o cameră unde am primit
un tratament foarte puternic, pentru că aveam în 85%
din celule leucemie (nedezvoltate). Tot atunci, mi s-a
spus că, dacă nu veneam la spital, aş fi murit în câteva
săptămâni.
În aceste şase săptămâni nu am putut să îmi văd
copiii şi nici bebeluşul, aceasta fiind cea mai mare
durere pentru mine ca mamă. La început am crezut că
Dumnezeu va face o minune şi mă va scoate de acolo
fără tratament. Era un loc închis, unde nu puteam să
simt decât miros de medicamente.
Când am înţeles că va trebui să trec prin chinurile
acestei boli, am început să deznădăjduiesc şi să disper.
Dacă nu erau fraţii slujitori şi biserica să mă susţină, să
se roage şi să postească pentru mine, aș fi avut toate
şansele să cad într-o depresie. Dumnezeu a lucrat prin
ei şi nu m-a lăsat să ajung acolo în această perioadă de
suferinţă. Deşi efectele negative ale tratamentului de
inducere erau destul de inconfortabile, doctorii au fost
surprinşi să vadă că trec atât de bine prin ele. Eu ştiam
că mâna Domnului era cu mine.Totuşi, gândul că ar fi
putut rămâne copiii mei fără mamă, mă îngrozea.
După aceste şase săptămâni am ieşit din spital.
Trebuia să stau o lună acasă pentru a mă recupera.
Mergeam o dată la 3-4 zile la spital pentru că imunitatea
îmi era foarte scăzută în urma tratamentului. Eram atât
de bucuroasă să fiu din nou cu copiii mei! Dar, după
doar două săptămâni m-au chemat de urgenţă la spital
pentru că mi-au găsit un microb în sânge. Mi-au spus
că această infecţie ar fi trebuit să mă pună la pat fără
vlagă, dar eu mă simţeam bine fizic. Simţeam că totul
se prăbuşeşte la gândul că trebuia să mă întorc din
nou în spital. Am stat o săptămână în spital, apoi una
acasă şi din nou alte patru săptămâni în spital pentru
un tratament de menţinere.
Dorul după copiii mei creştea intens, cu fiecare zi
pe care o petreceam închisă în acea cameră. Dumnezeu
mă ţinea în picioare prin familie şi printre fraţii din
biserică, care mă vizitau foarte des şi mă încurajau.
18
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Mă măcina faptul că nu ştiam care este planul lui
Dumnezeu cu privire la viaţa mea şi nu puteam accepta
ideea că soţul şi copiii mei vor rămâne singuri. Acest
tratament a ţinut aproximativ patru luni şi jumătate.
După această perioadă, doctorii m-au informat că
măduva mea e curată şi mă aflu în remisie completă.
M-am bucurat şi I-am mulţumit Domnului că am
ieşit cu bine. Încă eram sub supraveghere şi mergeam
la puncţie o dată la trei luni. După şapte luni, am rămas
însărcinată cu cel de-al cincilea copil şi totul a fost bine
până în a douăsprăzecea săptămână de sarcină, când
mi-au spus că leucemia s-a întors şi că trebuia să renunţ
neapărat la copilaș dacă vroiam să trăiesc. Trebuia să
reîncep chimioterapia şi bebeluşul, dacă ar fi trăit, ar fi
ieşit cu malformaţii foarte grave sau desfigurat. După
o luptă de argumente cu doctorii, am reuşit să-i fac
să înţeleagă că, orice s-ar întâmpla, eu nu renunţ la
bebeluş. Mi-au spus că ei nu pot înţelege cum într-o
lume în care toţi luptă să-şi salveze propria viaţă, eu
parcă lupt contra ei.
După prima doză de tratament, care a durat trei
săptămâni, leucemia a dispărut. Doctorii s-au mirat că
s-a întâmplat asta după doar prima fază de tratament.
Copilul era în stare normală. I-am rugat să mă lase
acasă sub semnătură şi fără tratament până se va
naşte copilul. Dumnezeu a lucrat în chip minunat în
această sarcină, simţindu-mă la fel de normal precum
în celelalte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Totul a fost în regulă până în a treizeci și șaptea
săptămână de sarcină când, în urma unui control de
rutină, mi-au spus să merg acasă să-mi fac bagajul şi să
mă întorc în spital. În urma puncţiei făcute recent, cei
de la hematologie au descoperit că leucemia s-a întors
şi trebuie să nasc copilul de urgenţă. Deşi doctorul
de la hematologie era ateu, mi-a spus că era ceva
supranatural ce se întâmpla cu mine şi că el credea că
Dumnezeul în care mă încred este de partea mea.
Naşterea a decurs normal şi, deşi mi-au spus că o
să asiste o echipă întreagă de medici, nu a asistat decât
o moaşă.
După doar două zile de la naştere nu m-am mai
putut bucura în întregime de noul meu născut, întrucât
am început un nou tratament, cel de recidivare,
petrecând 7-9 ore pe zi la spital. Tratamentul cu Arsenic,
pe lângă faptul că era toxic, îmi lua tot magneziul şi
potasiul din corp, existând posibilitatea să-mi afecteze
grav inima. Dar Dumnezeu nu a îngăduit aşa ceva.
După nouă săptămâni de tratament, leucemia nu a
mai dispărut. Doctorii mi-au spus că tratamentul nu
mai dă randament, iar singura soluţie ar fi transplantul
de celule stem, această procedură este foarte riscantă,
deoarece puţini oameni supravieţuiesc.
Până se pregăteau toate testele pentru transplant,
a trebuit să continui încă patru săptămâni cu Arsenic.
În această perioadă mă rugam stăruitor Domnului
să mă vindece, fiind sătulă de spitale şi tratamente.
Dumnezeu mi-a răspuns printr-o prorocie şi mi-a spus
că nu mai există tratament pentru mine, iar El a hotărât
să îşi întindă mâna şi să mă vindece.
În acest timp am aflat că sunt însărcinată cu cel
de-al şaselea copil. Sora mea, fiind compatibilă cu
mine, donase celulele stem, iar doctorii erau gata să
efectueze transplantul, când eu am venit cu vestea
că sunt din nou însărcinată. Apoi m-au vizitat doi
fraţi din România, iar unul dintre ei a avut o vedenie
pentru mine, în care o fiinţă îmbrăcată în alb s-a atins
de sângele meu şi m-a vindecat. După această lucrare
le-am spus că nu mai vreau să continui tratamentul cu
Arsenic şi vreau să mi se facă puncţie. M-au sfătuit să
renunţ la copil pentru că altfel moartea mea e sigură.
Doctorul de la spitalul din H., care se ocupa de mine,
mi-a spus că mai aveam şanse de 1% de supravieţuire,
şi că nu mai avea ce să îmi facă. De asemenea, doctoriţa
de la spitalul N. P., în grija căreia am fost în toată această
perioadă, mi-a spus: „Cu toate miracolele pe care le-am
văzut de când eşti în spitalul acesta, îţi dau 5% şanse de
supravieţuire.” Eu, bazată pe promisiunile Domnului, am
rugat-o să îmi facă din nou puncţie. Aceasta, convinsă că
rezultatul este acelaşi, nu prea a fost de acord, dar în cele
din urmă a acceptat. A rămas foarte surprinsă că măduva
era curată şi fără vreo urmă de leucemie, a spus că aşa ceva
nu a mai întâlnit. Trecuseră două săptămâni de la ultima
puncţie, iar leucemia a dispărut fără niciun tratament.
Slăvit şi binecuvântat să fie Domnul care m-a
lăsat să rămân în mijlocul familiei o soţie şi mamă
sănătoasă. Datorită faptului că la începutul sarcinii mi
s-a administrat Arsenic, bebeluşul ar fi trebuit să aibă
probleme grave la inimă. I s-au făcut nouă ecografii
pentru a i se verifica inima şi slavă Domnului că a fost
și este sănătos.
De atunci au trecut patru ani şi sunt sănătoasă,
iar Dumnezeu ne-a mai binecuvântat cu o fetiță după
şase băieţi şi un alt copilaş este pe drum.
Ca familie, mulţumim Domnului şi apoi tuturor celor
care s-au implicat, ne-au susţinut şi s-au rugat pentru noi.
Prin această încercare, Dumnezeu Și-a făcut Numele de
slavă, ne-a întărit credinţa şi ne-a apropiat mai mult de
El.Toată slava şi gloria să îi fie aduse lui Dumnezeu!
O. M.
Copil născut perfect sănătos prin
intervenţia miraculoasă a lui
Dumnezeu
Familia are 8 copii născuţi toţi cu cezariană, din
care 7 sunt în viaţă. În timpul celei de-a cincea sarcini,
doctorii au adus la cunoştinţa părinţilor că beluşul
are lăbuţele picioarelor întoarse şi va fi nevoie ca în
momentele imediat următoare naşterii, un doctor
ortoped să îi rupă picioruşele copilului şi să le pună
în ghips în poziţia corectă. Sora L. a făcut mai multe
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
ecografii şi toate au arătat acelaşi lucru. Cu o zi înainte
de naştere, soţii B. au fost la biserică şi sorei L. i s-a făcut
ungerea cu untdelemn. La naştere a asistat doctorul
ortoped, pregătit pentru intervenţia ce trebuia făcută,
dar Dumnezeu a lucrat în mod miraculos şi copilul
s-a născut perfect sănătos, fără nicio problemă la
picioruşe.
Asta dovedeşte că Dumnezeu a vindecat copilul
la clipeală şi astăzi copilul este perfect sănătos. Toată
slava şi gloria este a Domnului!
Ş.& L. B.
Vindecată de cancer!
În urma pierderii unei sarcini, în data de
30.12.2007 am fost anunțată de la spital că, în urma
analizelor făcute, au depistat o tumoare la uter.
În data de 03.01.2008 am fost internată la
secţia de oncologie, cu diagnosticul de „trophoblastic
tumour”. Acolo mi s-au făcut mai multe investigaţii şi s-a
constatat că tumoarea era malignă şi că era răspândită
în tot uterul, existând riscul de a se extinde foarte
repede. Soţul meu a vorbit cu fraţii din conducerea
bisericii şi, câteva zile mai târziu, fraţii au venit şi s-au
rugat pentru mine, iar apoi mi-au făcut ungerea cu
untdelemn.
A urmat o lună dificilă, în care am fost internată
în spital și de mai multe ori pe săptămână urmam
tratamente de chimioterapie. Îmi amintesc în mod
special una dintre nopţi, în care a fost mare agitaţie la
noi în salon deoarece colega mea de suferinţă decedase.
Eram chiar lângă patul ei. Nu a durat mult şi încă o
pacientă tânără a decedat în aceeaşi noapte. Au venit
copiii ei, soţul, şi a început infernul. Eu eram ghemuită
pe pat cu Biblia la piept și mă rugăm:„Doamne, te rog
nu mă lua şi pe mine!”. Eram slăbită, nu mai vedeam
nicio speranţă, mă copleşise frica și mi se părea că și
Dumnezeu m-a părăsit. Primul nostru copil avea pe
atunci doar un an şi câteva luni.
Chiar în dimineaţa aceea, Dumnezeu l-a trimis pe
pastorul bisericii locale, împreună cu soţia lui, să mă
viziteze. Ne-am rugat, m-au încurajat mult cu exemple
din Scriptură şi încet, încet am început să prind iarăşi
speranţă. Au urmat multe zile de jertfă necurmată şi
rugăciune stăruitoare în biserică, fraţii şi surorile fiind
trup şi suflet alături de noi, în acele momente.
Dumnezeu Atotputernic, Dumnezeul Minunilor,
nu a stat nepăsător. Slavă Lui, S-a atins de mine şi m-a
vindecat. Doctorii mi-au spus că nu voi mai putea avea
copii în urma chimioterapiei făcute, dar, ca mărturie că
Dumnezeu S-a atins de mine şi m-a vindecat pe deplin,
„aşa cum ne-a promis”, El ne-a mai binecuvântat de
atunci cu încă 2 copii minunaţi şi sănătoşi. Acesta-i
Dumnezeul nostru mare şi adevărat şi Îi aducem Lui
toată slava şi mulţumirea!
C. L.
19
 Necesitatea silinței în creșterea spirituală

Dacă-n trup nu ai putere/ Sau ești frânt și istovit,/

Calea crucii cere vrere,/ Doar atât și-ai biruit!

Când încetezi să mai urci, deja cobori. Doar trecând dincolo de pustiu,
îți vorbește Dumnezeu! (Exod 3)

A te ridica prin puterea voinţei peste vitregiile soartei cu imperfecţiunile vieţii,

este cel mai nobil ideal de atins.

Niciodată nu vom fi ceva în această viaţă efemeră, dacă mai întâi nu ne fixăm un scop în
citadela minţii şi pe care apoi să ne străduim să-l atingem,
cu toate capacităţile fiinţei noastre.

Împlinirea și trăirea acceptabilă a Cuvântului lui Dumnezeu nu se reazimă pe sentimente,

ci pe ascultare și este o chestiune de voință și persistență.

Mântuirea este individuală, dar creşterea spirituală se face mult mai bine în grup (biserică),
decât individual.

Dacă nu reușim să creștem din punct de vedere spiritual, singura soluție ar fi să schimbăm
meniul. Cine vrea să alerge spre cer trebuie să consume „vitamine” din Sfânta Scriptură.

De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta,
cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu
evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. (2 Petru 1:5-7)

Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o
parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în
alergarea care ne stă înainte. (Evrei 12:1)

De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui
fără prihană, fără vină şi în pace. (2 Petru 3:14)

Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-L
apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. (Filipeni 3:12)

Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să
vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în
adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26:40-41)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080