Cuprins

Rostul vieții

De câte ori privesc în sus, când stelele apar

Și mă întreb, mai este mult, Isuse când vi iar? 3 Editorial
Și-n orice picur de cristal din roua de pe câmp, Atacați din spate – Editorii
Și-n orice vânt ce poartă-n el al păsărilor cânt.

Nu eu le-am dat culoare, nu eu le-am conceput 4 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri

Și rostul lor le știe, doar cine le-a făcut Adevărurile Domnului sau minciunile
satanei – Iosif Anca
Rămâne-o taina-adânca măcar, c-aș vrea să știu
Se-nedreaptă înspre mine, eu nu sunt rob, sunt fiu
6 Familia, cuibul credinței
Cum să crești copii în Egipt pentru Canaan
Când soarele-i pe cer si norii toți dispar (Exod 2:1-10) – Iosif Ignat
Când florile ne-ncântă simțiind ca totu-i har
Când căutarea noastră nu este în zadar 8 Doctrine biblice

Noi am găsit iubirea, albinele nectar Profeții mesianice – Va fi un timp de har

după răpirea Bisericii? – Simion Buzduga

Când simți că totu-n preajma-i lipsit de sens și zici

Că n-ai nici o-mplinire, ce rost mai ai aici
12 Cuvânt pentru slujitori

Când Dumnezeu spune: „Destul!” –

Atunci privește-n juru-ți atent și ai să vezi Viorel Rosca
Ce mare ți-e chemarea, să spui ce ști și crezi
16 Biografii
N-ai vrea să fi lumina când umbre reci apar Eugen Mocan (1921-2019) – Fănel Șuteu
Când tot mai rară-i jertfa ce arde pe altar
Când totu-i parcă forme lipsite de-orice har
Slujirea și mesajul să-ți fie tot mai clar 18 Experiențe

Cu Dumnezeu în permanență (partea a II-a) –

H.A.
Nu îți lasa privirea s-o-ncânte tot ce-i jos
Trăirea-ți și umblarea să-ți fie cu Hristos
Sa vezi ce alții atâția nu văd și nu cunosc
20 Meditație

Drumul pocăinței – Ioan Zlibuț

Că le trec anii vieții și n-au nici un folos

Privește peste vremuri și-n fața și-n trecut

Ce har și zile multe promise la-nceput
Și pașii ce urmează să-i faci spre infinit
Încet dar, mai aproape-i tot ce-i făgăduit
Nelu Dobra
Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei

ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
ATACAți din spate
Privind istoria războaielor biblice, observăm tot felul
de metode de atac. Uneori războinicii atacau inamicii pe
neașteptate. Fiind luați prin surprindere, vrăjmașii erau mai
ușor de biruit. În alte contexte, se luptau în mod special cu
împăratul, conștienți fiind că odată ucis, creștea atât frica
cât și dezorganizarea. Întâlnim și situații în Sfânta Scriptură
când una dintre tabere a apelat la oameni care bleastămă
sau binecuvintează. Și lista de tehnici folosite atunci poate
continua.
Fiecare metodă folosită atunci ne poate învăța în
lupta noastră duhovnicească. Nu folosim armele lor, nici
nu apelăm la forța fizică, dar trebuie să fim conștienți că și
astăzi putem fi „atacați” la fel, de cel rău.
De această dată, vă supun atenției, una din metodele
folosite de cel puțin două ori în războaiele Verchiului
Testament. O întîlnim atât atât în luptele date de Iosua
(Iosua 8) cât și în perioda judecătorilor, în lupta împotriva
seminției lui Beniamin (Judecători 20). Pe scurt, tehnnica
era următoarea: poporul se împărțea în două tabere; una
lupta din față, iar alta ataca pe la spate. Ca metoda să fie
și mai ingenioasă, tabăra care ataca din față se prefăcea
bătută cu scopul de a le permite celorlalți să pătrundă mai
repede în cetate și să îi dea foc. Când cei ce se credeau
biruitori conștientizau ce s-a întâmplat, aveau de luptat și
înainte și înapoi, înfrângerea era aproape sigură.
Cum atacă Diavolul astăzi, folosind același model?
Când atacă atât din față, cât și „dinapoi”? Următoarele
cazuri din Sfânta Scriptură, pot exemplifica, într-un anume
fel, cele menționate.
– În Corint, Pavel care dorea să fie ferm cu păcatul,
a decis ca persoana care a păcătuit să fie pedepsită
(2 Corinteni 2:6). Totuși, le scrie fraților că „este destul pentru
omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulţi; aşa
că, acum, este mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu
fie doborât de prea multă mâhnire.” (2 Corinteni 2:6-7) Oare
nu vedem aici dorința lui Pavel ca nu cumva aceea luptă să
fie pierdută datorită neatenției lor? Ce folos că ne luptăm
doar înainte (să apărăm adevărul cu orice preț), dacă nu
suntem atenți la atacurile din spate (riscând să pierdem pe
unii cineva nu datorită păcatului, ci datorită „mâhnirii”).
– La un moment dat, „Saul pusese pe popor să jure,
zicând: «Blestemat să fie omul care va mânca pâine până
seara, până mă voi răzbuna pe vrăjmaşii mei!» Şi nimeni nu
mâncase.” (1 Samuel 14:24) Ambiția lui, râvna lui credem
că a fost bună. Totuși a uitat că oboseala îl poate ataca
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
„pe la spate”. Nu la voia întâmplării, Ionatan a remarcat că
„Negreşit, dacă poporul ar fi mâncat azi din prada pe care a
găsit-o la vrăjmaşii lui, n-ar fi fost înfrângerea filistenilor mai
mare?” (1 Samuel 14:30) Câți dintre noi nu riscăm să pățim
la fel? Apelăm la o râvnă specială, uitând că nu doar lenea
este un păcat ci și lipsa mâncării sau a odihnei.
– Când evreii erau în război cu filistenii, „...David s-a
coborât cu slujitorii lui şi a luptat împotriva filistenilor. David
era obosit.” (2 Samuel 21:15) Această inițiativă a lui David
este demnă de laudă. În general, este bine să ajutăm pe
alții. Totuși, când situația este de așa natură, mai degrabă
nu facem nimic decât să „stingem” lumina unui popor
datorită faptului că nu suntem suficient de apți pentru
aceea lucrare.
Revenind la metodă, lupta în sine se dădea până la
urmă pentru cetate. Era de la sine înțeles că odată asediată
cetatea de reședință, biruința era asigurată. Păstrând
comparația, noi trebuie să avem grijă de „cetate”. Cu alte
cuvinte, nu trebuie să ne măgulim cu rezultate deosebite
în slujirea noastră dacă relația cu Dumnezeu este aproape
inexistentă. E doar nevoie de timp până când vom constata
că am pierdut bătălia. Din acest motiv, asistăm la tot felul
de „căderi” ale unor oameni cu potențial. Au fost biruiți
deoarece au neglijat atacurile „din spate” ale Diavolului.
Apostolul Pavel era preocupat de „ținerea în stăpânire” a
„trupului său”, ca nu cumva finalul său să fie nepotrivit. Din
acest motiv, asistăm la tot felul de „căderi” ale unor oameni
cu potențial. Au fost biruiți deoarece au neglijat atacurile
„din spate” ale Diavolului.
De asemenea, preocupare trebuie acordată și familiei.
Ce folos că ne luptăm cu înverșunare „în deplasare” dacă
familia nu am protejat-o suficient. Înfrângerea propriului
nostru cămin s-ar putea să fie pentru noi o lovitură prea
grea, pentru a mai putea continua în activitățile de slujire.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute, să înțelegem metodele
diverse de atac ale Diavolului și să fim pregătiți și ajutați de
Dumnezeu!
Editorul
3
 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri
„să dea celor neîncercați agerime de minte, tânărului
cunoștință și chibzuință” (Proverbe 1:4)
adevărurile domnului sau
minciunile satanei
Omul este o fiinţă ce-şi formează conceptele şi îşi
trăieşte viaţa în urma informării. Aşa a fost de la începutul
istorieri umane şi aşa va fi până la finalul ei. Cartea Geneza,
în special primele capitole şi cartea Apocalipsa, ultimele
capitole ale revelaţiei divine, conţin cele mai disputate
informaţii. În Grădina Edenului Dumnezeu le-a făcut o
informare corectă primilor oameni, dar şarpele a venit cu
o dezinformare. Până în momentele acceptării minciunilor
şarpelui cei doi au trăit încredinţaţi de poruncile şi condiţiile
fericirii lor, dar din momentul ispitirii au devenit îndoielnici
cu privire la cele spuse de Creator. Tot ceea ce a urmat şi va
mai urma, au fost şi vor fi reeditări şi extensii ale afirmaţiilor
contrare rostite de Dumnezeu şi de Satana.
Tot din cazul ispitirii protopărinţilor noştri putem
învăţa că omul este dependent în cunoaştere nu numai
prin limita informaţiilor acumulate, ci şi prin faptul că
poate fi înşelat prin informaţii eronate când nu cunoaşte
natura şi intenţiile surselor de informare. În articolul
de faţă vreau să scot în evidenţă valoarea şi beneficiile
acceptării adevărurilor rostite de Dumnezeul Bibliei şi
monstruozitatea creditării minciunilor celui ce a înşelat
mulţimi de îngeri şi de oameni.
1. Adevărurile Domnului
Adevărurile Domnului apar frecvent în textul
sacru, sub diferite expresii de introducere sau încheiere.
Iată câteva dintre acestea şi frecvenţa lor în traducerea
Cornilescu: „zice Domnul” - 438, „aşa vorbeşte Domnul”
- 408, „Cuvântul Domnului” - 231, „Domnul a vorbit” -
108, „Domnul a zis” - 59, „Cuvântul lui Dumnezeu” - 41,
„Dumnezeu a zis” - 30. Ele au fost rostite de Domnul,
prin trimişii Săi, îngeri sau oameni; El „a vorbit în... multe
rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor
zile, ne-a vorbit prin Fiul.” (Evrei 2:1-2) Unele dintre
afirmaţiile divine menţionate în Biblie sunt referitoare
la viaţa de aici şi la anumite situaţii particulare. Din
ele putem învăţa noţiuni de principiu despre modul
de gândire şi acţiune a autorităţii divine. Însă cele
4 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
mai „puternice” afirmaţii divine sunt cele cu adresare
generală, la care toţi ar trebui să fim cu luare aminte
căci: „Aşa vorbeşte Domnul... «Eu, Domnul, Dumnezeul
tău, te învăţ ce este de folos şi te călăuzesc pe calea pe
care trebuie să mergi!»” (Isaia 48:17)
Afirmaţiile Domnului arată totala Lui dăruire şi
disponibilitate pentru întreaga creaţie. Tot ceea ce face
Dumnezeu porneşte din natura şi scopurile Lui de a
împărtăşi tot ce are prin acţiuni şi stări de manifestare
a dragostei Sale desăvârşite. Un alt adevăr ce rezultă
din afirmaţiile Sale este că sfinţenia a fost şi va rămâne
atributul fundamental în obţinerea şi păstrarea părtăşiei
cu divinitatea. De aici derivă condamnarea fără excepţie a
păcatului şi a răului. Tot din gura Domnului aflăm, e drept
în mod limitat pentru pentru că noi suntem limitaţi, ceea
ce se poate afla despre veşnicia trecută şi despre veşnicia
viitoare; cum a apărut răul în univers şi cum va fi complet
anihilat. Cuvintele rostite din partea Domnului conţin şi
adevăruri legate de viaţa familială, de relaţiile sociale sau
economice şi alte chestiuni necesare să fie cunoscute de
noi cei care trăim în lumea unde nebunia îşi vinde marfa ei
falsă la doar paşi de masa înţelepciunii (Proverbe 1; 9)
Voi prezenta câteva afirmaţii ale Domnului în diferite
etape ale istoriei poporului eveu, pentru a constata câtă
greutate are un cuvânt spus de Cel ce veghează asupra
cuvintelor Sale, în a le respecta şi în a fi respectate. El a
spus lui Moise: „Acum, vino, Eu te voi trimite la faraon şi
vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.”
(Exodul 3:10) Pe lângă acestă promisiune, dată mai întăi
lui Avraam, Dumnezeu a adugat multe altele despre
moştenirea Canaanului. La aşezarea în ţara promisă Iosua
a afirmat în faţa poporului : „Toate cuvintele bune pe care vi
le spusese Domnul, Dumnezeul vostru, s-au împlinit pentru
voi.” (Iosua 23:15) Aceeaşi acurateţe în pronunţare şi
executate observăm şi în cazul celor profeţite de prorocul
din Iuda trimis la Betel, la împăratul Ieroboam I, fie că viza
o împlinire pentru minutele următoare, fie pentru 300
de ani mai târziu: „El a strigat împotriva altarului, după
cuvântul Domnului şi a zis: «Altarule! Altarule! Aşa vorbeşte
Domnul: «Iată că se va naşte un fiu casei lui David; numele
lui va fi Iosia; el va junghia pe tine, pe preoţii înălţimilor,
care ard tămâie pe tine şi pe tine se vor arde osăminte
omeneşti!»» Şi în aceeaşi zi a dat un semn, zicând: «Acesta
este semnul care arată că Domnul a vorbit: Altarul se
va despica şi cenuşa de pe el se va vărsa.»... Altarul s-a
despicat şi cenuşa de pe el s-a vărsat, după semnul pe care-l
dăduse omul lui Dumnezeu, potrivit cu cuvântul Domnului.”
(1 Regi 13:2-5) Reîntoarcerea după robia babiloneană, la
expirarea timpului de pedeapsă este o altă dovadă de
adevăr a cuvintelor lui Dumnezeu, care a a zis: „De îndată
ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce
aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea
bună, aducându-vă înapoi în locul acesta.” (Ieremia 29:10)
Toate afirmaţiile Domnulu pentru evrei au devenit
valabile şi pentru noi, pentru că avem parte de „aceeaşi
făgăduinţă” (Efeseni 3:6) De aici şi promisiunea generală:
„Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel
Atotputernic.” (2 Corinteni 6:18) Împlinirea reală şi totală,
în Împărăţia eternă este reitertă mereu de Stăpânul
universului. „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu
fac toate lucrurile noi.» Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste
cuvintesSunt vrednice de crezut şi adevărate... Cel ce va
birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi
el va fi fiul Meu.»” (Apocalipsa 21:5-7) Dumnezeul nostru
care „nu poate să mintă” (Tit 1:2), va împlini tot ceea ce a
promis, aşa cum spunea şi regele Solomon în rugăciunea
sa: „Astfel, Ţi-ai ţinut cuvântul dat robului Tău David, tatăl
meu; şi ce ai spus cu gura Ta, împlineşti astăzi prin puterea
Ta.” (2 Cronici 6:15) Slavă Domnului!
2. Minciunile Satanei
În referinţele la Satana voi folosi diferitele nume
ce-l reprezintă: „balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit
Diavolul şi Satana” (Apocalipsa 12:9) Nu ştim cu ce minciuni
a amăgit el pe unii dintre îngeri, dar ştim care a fost prima
minciună rostită în faţa oamenilor. Din cele prezentate în
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Geneza 3:1-6 putem vedea cu câtă perfiditate i-a înşelat pe
cei doi, întâi cu o îndoială apoi cu o declaraţie ce părea a
fi fără echivoc. Acesta este parcursul general al seducerii
prin păcat, aşa cum explică apostolul Pavel îndepărtarea
oamenilor de adevărurile sfinte şi apropierea de minciunile
nebuniei idolatriei şi imoralităţii (Romani 1:18-32).
Este foarte important să ştim că diavolul îşi prezintă
cuvintele drept adevăr şi uneori, în parte, este aşa, dar
scopul lor este întotdeauna distructiv. „Satana se preface
într-un înger de lumină.” (2 Corinteni 11:14) El îşi înfiltrează
minciunile în mediu religios, jalonează cu succes în cel
filozofic dar şi în alte ştiinţe sau pseudoştiinţe. Teorii
privitoare a apariţia cosmosului şi a evoluţiei vieţii sunt
propagate în cele mai înalte medii academice, deşi fără
nicio bază reală. Mai nou, paradigme înfiorătoare referitoare
la relaţia dintre aspecte biologice şi sociale, cu accent pe
viaţa de familie se impun cu bestialitate în toate categoriile
sociale şi de vârstă.
În cazul analizei neprihănirii lui Iov, observăm
că diavolul minte la risc. El a făcut o afirmaţie înaintea
soborului ceresc prezidat de atotputernicul Dumnezeu,
căruia i-a zis: „Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-te de tot ce
are şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.” (Iov 1:11) A
revenit la şedinţa următoare cu o declaraţie mai „puternică”
în faţa Domnului: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are
pentru viaţa lui. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de oasele
şi de carnea lui şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.”
(Iov 2:4-5) Nu s-a adeverit nici aceasta; nu a avut succes
cu Iov şi astfel n-a putut dovedi celor din cer vinovăţia lui
în aspectul scontat – blestemul. Când Iov era greu lovit
soţia i-a propus să blesteme pe Dumnezeu (Iov 2:9). De
ce tocmai astfel de cuvinte? Pentru că ceea ce i-a şoptit
lui şi nu a rostit, i-a şoptit şi ei, încercând să-l corupă prin
ea, dar aici Iov a fost mai pe poziţie ca Adam. În schimb,
a reuşit să-l convingă pe Elifaz, care spunea că a auzit „un
glas care şoptea încetişor: «Fi-va omul fără vină înaintea lui
Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă
5
(continuare în pagina 7)
 Familia, cuibul credinței
„...Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”
(Iosua 24:15b)
cum să crești copii în egipt
pentru canaan (Exod 2:1-10)
Vremurile pe care le trăiau evreii în Egipt erau
grele. Devenise o adevărată provocare să-şi păstreze
identitatea lor ca popor. Egiptenii se săturaseră să-i
ţină chiar şi robi şi doreau să-i extermine. Însă evreii se
încăpăţânau să reziste. Ei au folosit o metodă care a dat
roade: au investit în copii. O constatare dureroasă este
faptul că noi nu mai investim în copii, iar pe cei care îi
avem, ni-i cam fură Egiptul. Mesajul meu este acesta:
Cum să creşti copii în Egipt pentru Canaan. Ce să
facem ca să nu ne pierdem copiii aici în Egipt? Ce a făcut
Amram şi Iochebed, ca să se salveze de la dispariţie?
1. Primeşte-i în ciuda legilor potrivnice
Ce faci atunci când societatea nu te mai vrea (ca
pocăit)? Faci copii‼ Dar ce ne-ar putea motiva să naştem
copii într-o societate care nu iubeşte copiii şi mai ales
copiii pocăiţi? Alocaţia primită? Teama de Dumnezeu? Iată
motivaţia părinţilor lui Moise de a-l păstra pe acesta: ”Au
văzut că copilul este frumos” (Exodul 2:2; Evrei 11:23). Dar ce
copil este urât? Ce copii de pocăiţi sunt urâţi?
Tată, mamă, drag părinte, ce vezi în copiii tăi? O
povară, o gură în plus de hrănit, o sursă de griji, nervi şi
bătăi de cap? Oamenii aceştia au văzut în Moise frumuseţe,
valoare, ceva care merită păstrat. Nu există valoare mai
mare într-o casă decât copiii. „Fetele noastre sunt ca nişte
stâlpi săpaţi frumos, care fac podoaba caselor împăraţilor.”
(Psalmul 144:12). Singurii în care merită să investeşti,
pentru care merită să munceşti, să rişti, să transpiri sunt
copiii. Societatea a alungat această dragoste pentru copii
prin hedonism (goana după plăceri şi distracţii), îngrijorare,
stres, nesiguranţă, frică de viitor.
Mă uit la copiii noștri minunaţi şi mă gândesc că
dintre ei Dumnezeu poate ridica prooroci, evanghelişti,
păstori, cântăreţe, misionari, medici, profesori, senatori,
miniştri... Aşa trebuie să gândească orice părinte!
2. Dă-le drumul pe Nil, dar unge bine
sicriaşul cu smoală
Cornilescu a tradus ciudat unele cuvinte. N-a spus că
mama lui l-a pus pe Moise într-un coşuleţ, ci într-un sicriaş,
cuvânt care ne duce cu gândul la moarte. Şi aproape că îl
6 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
vezi mort, când îi pui ghiozdănelul în spate şi-l trimiţi la
şcoală. Lumea de astăzi e plină de „crocodili”, ca şi Nilul de
atunci. Dar n-ai ce face, trebuie să-l trimiţi, căci a crescut.
Cum să faci ca să nu-l mănânce crocodilii?
Secretul ni-l dezvăluie tot Iochebed. Primul lucru este
să ungi sicriaşul cu lut şi cu smoală (post şi rugăciune).
Privind din afară, ai zice că femeia o înnebunit sau a fost
inconştientă, fanatică. Cum să reziste un copil în Nil, într-
un sicriaş uns cu lut şi cu smoală?? Rezistă! Sunt cele mai
bune materiale impermeabile! Şi-au dovedit rezistenţa
de-a lungul vremurilor. Şi apoi îi dai drumul prin credinţă
pe Nil. Dacă prin credinţă femeile Bibliei „şi-au primit înapoi
pe morţii lor înviaţi” (Evrei 11:35), de ce n-am putea crede
că Domnul poate să ne protejeze copiii de „crocodilii” lumii
acesteia? Doamne, ajută-ne să ne facem datoria şi apoi
dă‑ne credinţă că Tu îi poţi păzi când noi nu mai putem!
3. Trimite-i la palatul lui Faraon cu lecţia
învăţată
Gândiţi-vă că mama lui nu mai avea drept de părinte
asupra lui Moise, ci doar de doică (asta urmăreşte şi statul
secular al vremurile noastre: să ne ia dreptul de părinţi
asupra copiilor noştri). Dar Iochebed şi-a făcut bine treaba
ca doică. Fiecare picătură de lapte de la sânul ei o combina
cu laptele duhovnicesc şi curat al învăţăturilor sfinte. Când
îi dădea de mâncare lui Moise cu linguriţa, îi spunea: „Ştii tu
cine ţi-a făcut guriţa, ochişorii, mâinile, mâncarea pe care o
mănânci? Este un Dumnezeu care se numeşte Iehova, acolo
sus …” Când îl legăna să adoarmă, îi şoptea încetişor: „Tu nu
eşti fiul lui Faraon, ci fiul lui Avraam. Tu faci parte din poporul
adevăratului Dumnezeu, Iehova. Dumnezeu a promis
părinţilor noştri că le va da o ţară minunată, Canaanul. Când
vei creşte mare, mai bine să suferi alături de poporul tău,
decât să guşti din plăcerile de o clipă ale păcatului. Mai bine
să fii un pocăit hulit şi prigonit, decât un păgân lăudat de cei
din jur.” Şi aşa a ajuns Moise să iubească lucrurile de valoare,
să-şi pironească privirile spre răsplătirile divine şi în final să
renunţe la incredibilul privilegiu de a fi numit fiul fiicei lui
Faraon (Evrei 11:24-26).
Ce ne trebuie, ca părinţi, să facem această slujbă de
doică spirituală? Iubire de Dumnezeu şi iubire pentru

poporul sfânt. Mă doare când văd mame care îşi îmbracă
la ultima modă copiii dar care nu se roagă, nu cântă, nu
citesc Biblia și nu vin la adunare. Iubirea de Dumnezeu şi
de adunare trebuie sădită în copii de mici, pentru ca atunci
când vor fi mari să facă alegeri corecte.
4. Roagă-te ca atunci când vor fi mari să
întâlnească rugul aprins
Acolo, la rugul aprins de pe Horeb, viaţa lui Moise
a fost schimbată pentru totdeauna. Acolo l-a întâlnit pe
Dumnezeu, un Dumnezeu care l-a atras ca un magnet şi
i s-a descoperit ca un Dumnezeu care are un Nume, care
este sfânt şi care ne cunoaşte pe nume. Apoi, l-a trimis şi
l-a împuternicit să meargă să scoată poporul din robia
egipteană.
Mi se strânge inima când văd copiii noştri plictisindu-
se în adunare şi butonând telefoanele. Şi îmi dau seama
că în adunărilor noastre lipseşte ceva esenţial: rugul acela
aprins care să-i atragă pe tineri, să le faciliteze cunoaşterea
personală a lui Dumnezeu şi să dea un sens vieţii lor printr-o
chemare specială făcută de Dumnezeu. În lipsă de acest
rug aprins, ei se duc prin alte biserici (în cel mai bun caz)
în care ard focuri străine sau pleacă în lume. Nu-l poţi ţine
la nesfârşit în adunare dacă rugul este stins sau nu există.
Ce face o biserică să fie un rug aprins? Logic şi normal:
focul. E vorba de focul rugăciunilor fierbinţi, focul dragostei
şi al unităţii dintre fraţi, focul lucrării Duhului Sfânt, zelul
credincioşilor pentru mântuirea altora. Întrebarea „de foc”
ar fi: Cine aprinde şi întreţine focul în adunare? Păstorul,
comitetul, fraţii de slujbă? Sau fiecare dintre noi? Doamne
ajută-ne!
Moise i-a spus lui Faraon la plecare din Egipt: „Nici
o unghie din ce este al nostru nu va rămânea aici”. Cine
doreşte să plece spre Canaan cu toată familia lui? Atunci, la
treabă cu toţii!
Iosif Ignat
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuare din pagina 5)
adevărurile domnului
sau minciunile satanei
n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El
greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc
în case de lut, care îşi trag obîrşia din ţărână şi pot fi zdrobiţi
ca un vierme!»” (Iov 4:16‑19) Elifaz l-a crezut, astfel era de
părere că dacă şi îngerii comit erori cum ar putea Iov să nu
fie vinovat. Iată că prin silogismul expus diavolul a convins,
dar Scripturile sfinte afirmă integritatea îngerilor rămaşi
credincioşi Domnului (Psalmul 103:20-21).
O altă declaraţie mincinoasă şi fără scrupule a fost
rostită folosind un citat biblic, tocmai în faţa Fiului lui
Dumnezeu. „Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat
pe streaşina acoperişului Templulu şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul
lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici»; căci este scris: «El va
porunci îngerilor Lui să Te păzească»; şi: «Ei Te vor lua pe
mâni, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»”
(Luca 4:9-11) Ce har pentru noi că Domnul a fost biruitor
şi i-a dat o lecţie de interprtetare corectă a Scripturilor.
Adevăruri sfinte, rostite trunchiat şi scoase din context se
găsesc în multe manuale de teologie, la a căror redactare,
tipărire şi difuzare Satan îşi numără succesele, dar totuşi
adevărul biblic a rămas peste veacuri în picioare.
Domnul Isus Hristos a arătat originea satanică a
oricărei forme de minciună, când a demascat adevărata
identitate a evreilor, dată nu de sorgintea lor avraamică ci
de comportamentul lor fals: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi
vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost
ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori
de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este
mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44) Minciunile Satanei,
ce conţin de regulă promisiuni favorabile celor păcătoşi
crează cel puţin pe moment o stare de încredere, pentru
că omul are nevoie de anumite motivaţii. În fond, induc
„o încredere mincinoasă”, aşa cum a spus Domnul despre
prezicerile lui Şemaia, nehelamitul, care pe moment era
agreat, find mai de dorit prezicerile sale decât cele ale lui
Ieremia. El promitea întoarcerea din robie şi eliberarea
de sub jugul babilonean în scurt timp, nu o robie de
durată, fapt ce nu s-a adeverit şi el a fost aspru pedpsit
de Domnul (Ieremia 28-29) Să fim atenţi că numai unele
dintre minciunile Satanei se descoperă în scurt timp, ca şi
profeţiile sub inspiraţia unui duh de minciună rostite prin
Zedechia, fiul lui Chenaana, care „îşi făcuse nişte coarne
din fier şi a zis: «Aşa vorbeşte Domnul: „Cu aceste coarne,
(continuare în pagina 14)
7
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
profeții mesianice
Va fi un timp de har după
răpirea Bisericii?
Va fi a doua șansă, după închiderea ușii mântuirii?
Este cunoscut faptul că în zilele din urmă vor fi mari
înșelăciuni. Una dintre acestea spune că va fi mântuire
după răpirea Bisericii. Ce spune însă Biblia despre cei care
vor rămâne de la răpirea Bisericii? Când Domnul Isus a fost
întrebat de ucenici despre semnul venirii Lui și al sfârșitului
veacului, El le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.
Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: «Eu Sunt
Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.” (Matei 24:4-5) Apostolul
Pavel profețește către Timotei: „Să știi că în zilele din urmă...
oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor
amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.” (2 Timotei 3:13)
Pentru a nu fi înșelați trebuie să aflăm adevărul Celui care
este Adevărul, transmis de El - Marele Învățător - consultănd
mesajul Său: profetic, salvator și regesc.
I. Profețiile Marelui Profet - Hristos
Trăim zile profetice. Asistăm la împlinerea cu precizie
a profețiilor mesianice, rostite de Domnul Isus pe Muntele
Măslinilor și desigur, a tuturor profețiilor biblice pe subiectul
revenirii Sale. Având și oficiul de Profet, alături de oficiile de
Mare Preot și Împărat, El, a profețit despre venirea Sa, cum
nu se poate mai clar. Astăzi, opiniile cercetătorilor cu privire
la acest eveniment, oscilează între ideea că în discursul Său,
de pe muntele amintit, Domnul se adresează doar evreilor
sau ideea că El se adresează inclusiv Bisericii. Oricum, fiind
respins de neamul Său, și mai ales că era adevăratul profet,
Domnul transmite mesajele sale profetice apostolilor Săi,
știind că Biserica urma să fie zidită pe temelia acestora
(Efeseni 2:20). La începutul mileniului trei, realitatea, parcă
se vede mai bine, după ce se tot dă la o parte vălul sau
cortina unor învățături derutante, care lasă să se vadă mai
bine adevărul prezis de Mântuitor și care concordă cu
realitatea din teren.
Profețiile Domnului, se derulează ca răspuns la cele
trei întrebări puse de ucenici:
1. „Când se vor întâmpla aceste lucruri?”
2. „Care va fi semnul venirii Sale?”
3. „Care va fi semnul sfârșitului veacului acestuia?”
Fără să intrăm în detalii cu privire prima întrebare, care
vizează Templul, Mesia profețește distrugerea acestuia, fapt
întâmplat în anul 70. Vom arunca o privire peste profețiile
8 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
care țintesc semnele care preced ziua venirii Sale și implicit
ale sfârșitului veacului. O analiză atentă a acestora, ne vor
dezvălui faptul că se încadrează în cel puțin trei domenii:
1. Semne spirituale – în special înșelăciunea hristoșilor
și a profeților falși;
2. Semne sociale – degradarea relațiilor interumane
– conflicte internaționale și naționale: războaie, terorism,
revolte, răscoale, etc., apoi degradarea inclusiv a relațiilor
frățești, datorită spiritului de vânzare și trădare a multora
dintre aceștia.
3. Semne fizice – cutremure, foamete, ciumi, epuizarea
resurselor umane, de apă, ale solului, schimbarea
climaterică, incendii, calamități naturale – alunecări de
teren, deșertizarea unor zone,.
Ce trebuie să știm, pentru a nu fi înșelați? Un crez
fals – este arma puternică a celui Rău și primul semn spiritual
care s-a manifestat în toată perioada istoriei bisericii
creștine. Domnul subliniază pericolul acestui fenomen,
care a luat și ia o tot mai mare amploare, de aceea El, cere
prudență sporită față de înșelăciune, considerându-o
cel mai dezastruos semn spiritual, atunci când a spus să
băgăm de seamă să nu fim înșelați. Profeția care descrie
semnele spirituale, începe cu un avertisment major care
focalizează un fenomen accentuat care marchează etapa
premergătoare venirii, si anume, maximă prudență, sau
o concentrare serioasă pe semnul spiritual care merită o
totală atenție. Se impune o mediatizare mai accentuată
asupra învățătorilor și cercetătorilor creștini – astăzi - mai
mult ca oricând, deoarece pânza „Păianjenului” îi prinde pe
tot mai mulți din cei care nu cercetează Scripturile și face
tot mai multe victime în rândul acestora. De ce? Deoarece
nu le place adevărul și își dau învățători după poftele lor,
înghițind de la aceștia, tot ceea ce li se oferă pe tavă. Există
câteva surse a înșelăciunii și câteva coordonate pe care se
dezvoltă aceasta:
– Înșelăciunea cauzată de diavol, pe toate coordonatele
viețuirii creștine la nivel planetar (Apocalipsa 12:9,12; 20:8)
și de duhuri înșelătoare (1 Timotei 4:1).
– Autoînșelăciunea – aceasta poate să apară din
momentul în care omul alege un set de valori la care se
raportează. Valorile după care se ghidează oamenii, pot fi
clasificate în cel puțin trei grupe:
 a. valori omenești – filosofii, științe sau sisteme de
gândire umanistă, care nu fac parte din subiectul nostru;
b. valori religioase - învățături,reguli sau norme
stabilite de către întemeietori de religii, diferiți oameni
denumiți sfinți sau diferite personalități religioase care au
dat diferite interpretări cu privire la aspecte de anvergură
din sfera religioasă;
c. valori sau învățături divine – scripturistice.
Problema apare mai cu seamă atunci când omul
folosește ca instrument de evaluare spirituală personală,
conceptele de gândire și filosofie umană sau ceea ce a
substituit adevărul printr-un pachet de tradiții omenești,
bazat, în realitate pe un: „așa vorbește și decretează
omul!”, în detrimentul unui: „așa vorbește Domnul!”care
s-a constitut și conturat în Cuvântul revelat prin
învățăturile și poruncile lui Dumnezeu care au devenit
și ale Domnului Isus, atunci când a spus: „Ați auzit că s-a
zis..., dar Eu, vă spun: ...” (Matei 5:21,27, 31,33,38,43). În
practică, realitatea tristă, arată că omul a îmbrățișează
mai degrabă poruncile omenești, desființând decretele
divine (Matei 15:3,8,9). Însă, ceea ce va fi cel mai sigur la
final - adevăr bazat pe Biblie – este că Dumnezeu nu va
judeca omenirea după conceptele și tradițiile religioase
omenești, nici după interpretările unor învățători, ci
după codul Său penal - Sfânta Scriptură, Cuvântul Său,
ce nu poate fi desființat (Proverbele 30:6; Matei 15:6;
Marcu 7:9,13) și care nu va trece niciodată și va fi baza
judecății (Ioan 12:48; Romani 2:16).
În continuare, vom identifica unele învățături care
vizează timpul din ajunul revenirii și cel de după răpirea
Bisericii Domnului Isus.
II. Timpul încetării slujirii ca Mare-Preot
Este vorba, desigur de cel de al doilea oficiu al
Domnului Isus – cel de Mare Preot. Să punem pe cântarul
Cuvântului învățătura care dă a doua șansă celor care
nu vor fi răpiți la revenirea Domnului Isus, ce a devenit
deosebit de populară, din cauza liniștii pe care o oferă
celor care se complac în neveghere și nepăsare, vis a vis
de marele eveniment, dar care, în realitate este extrem de
periculoasă. Se poate un credincios biblic să pună bază pe
o astfel de învățătură doar din scrierile celor care susțin că
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
există a doua șansă pentru cel care rămâne de la răpirea
Bisericii? O examinare atentă a unor pasaje cheie care
descriu evenimantele finale, nu par deloc să susțină acestă
falsă speranță. Întrucât Biserica nu este rânduită pentru
mânie, este clar (1 Tesaloniceni 1:10;5:9; Romani 5:9; Matei
3:7), în continuare vom vedea dacă va mai fi un al doilea
timp de har pentru păcătoși sau harul va fi retras.
Templul din cer
Apostolul Ioan vede deschis în cer Templul cortului
mărturiei. Una din cele patru făpturi vii dă celor șapte
îngeri, care ies din Templu, șapte potire de aur pline cu
mânia lui Dumnezeu...„ Şi Templul s-a umplut de fum, din
slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să
intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor
şapte îngeri.” (Apocalipsa 15:8) Ce înseamnează această
schimbare a cursului obișnuit, milenar din Templul nostru
care este în cer? (Apocalipsa 11:19; 14:17; 15:5,8). Astăzi,
încă este un har că încă avem în Templul ceresc pe Marele
Preot, Domnul Isus Hristos, ca slujitor al locului Preasfânt
și al adevăratului Cort din cer (Evrei 8:1,2). Dar mersul
evenimentelor ar trebui să ne apropie de El, cât încă este
Apărător, căci El nu va rămânea de-a pururi pe scaunul
harului ca Mijlocitor, odată ce se va închide Templul. Și
acum să medităm puțin: „Care este baza biblică în virtutea
căruia se spune că unii din cei rămași vor avea a doua
șansă, pentru că vor obține mântuirea plătind cu viața și
cu sângele lor?” În Apocalipsa 15:5-8, se derulează scena
încetării slujirii ca Mare-Preot, când ne prezintă Templul
care este în cer, și în care este slava lui Dumnezeu (Șekinah),
dar în momentul declanșării urgiilor, nu mai intră în el, dat
fiind faptul că slujba de ispășire s-a încheiat. Timpul milei,
al harului, a încetat – urmează pedepsele și judecățile peste
cei ce s-au închinat fiarei. Tablouri similare, când nu se mai
putea în templu, din cauza prezenței slavei Domnului care
umplea cortul o întâlnim și în (Exodul 40:35; 2 Cronici 5:14).
Cel mai trist lucru pe care nu-l învață mulți din credincioși
este că vine o vreme când mila lui Dumnezeu încetează:
„Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa
înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta.
Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!” (Ieremia 15:1). Iată
destinul omului sau al unui popor, care și-a pecetluit
9
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
destinul printr-o alegere greșită. Faptul că nu mai poate
intra nimeni înseamnă că nimeni nu mai poate mijloci
să abată mânia sau hotărârea lui Dumnezeu cu privire la
împlinirea planurilor Sale. Planul Său de mântuire și timpul
alocat omului pentru salvare s-a încheiat. Vremea harului,
a milei s-a încheia, timpul judecății a sosit. Astfel, rămâne
valabil decretul final a lui Dumnezeu pentru locuitorii
pământului, după ce soarta acestora este deja pecetluită:
„Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este
întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să
trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este Sfânt, să se
sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22:11). Numai după
ce își încheie oficiul de Mare-Preot, Hristos, va înainta în
Fața Celui îmbătrânit de zile pentru a primi stăpânire, slavă
și putere împărătească...„ ca să-i slujească toate popoarele,
neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o
stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu
va fi nimicită niciodată.” (Daniel 7:14b)
III. Împăratul care închide și nimeni nu va
deschide
În primul rând El este Cel ce ține cheia lui David – care
face trimitere la profetul Isaia (22:22), care îl prezintă pe
Dumnezeu ca fiind Suveran, Cel care are cheile să deschidă
ușile marilor Sale lucrări. Domnul Isus are cheile Împărăției,
ale morții și ale locuinței morților. Acceptând mântuirea
prin Isus în viețile noastre noi, trebuie să-L acceptăm pe Isus
nu doar ca Mântuitor, ci și ca Domn, Stăpân sau Împărat.
El stă pe tronul Său regesc împreună cu Tatăl (Apocalipsa
3:21). Împărăția lui este de ordin spiritual (Romani 14:17).
Astăzi, Domnul Isus domnește în chip spiritual pe în inimile
noastre, dar la final va fi Domnul domnilor și Împăratul
împăraților (Apocalipsa 19:16). Când Taina lui Dumnezeu
va înceta, Universul în triumf de slavă va aclama Împărăția
Sa veșnică (Apocalipsa 11:15-19).
Taina lui Dumnezeu
1. Ce este această taină și când începe?
În primul rând este planul lui Dumnezeu de salvare
sau de mântuire a omului, care începe odată cu jertfa
de substituire a Domnului Isus pentru păcatele noastre
(1 Ioan 4:10). Este adevărul prin care evreii și neamurile
credincioase în Mesia, compun deopotrivă trupul lui
Hristos și impliciți devin moștenitori ai Săi (Efeseni 3:6).
Această taină, s-a manifestat și încă o face prin adevărurile
pline de putere divină cuprinse în ceea ce numim: „Taina
lui Hristos” (Efeseni 3:5); „Taina Evangheliei” (Efeseni 6:19);
„Taina credinței” (1 Timotei 3:9) și „Taina Împărăției lui
Dumnezeu” (Marcu 4:11) Cuvântul „taină”, sugerează un
sens ascuns (Daniel 2:22; Apocalipsa 1:20; 17:5-7). Ea a
fost descoperită într-o măsură limitată profeților Vechiului
Testament: „..am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari,
fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi
10 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Moise că are să se întâmple; şi anume, că Hristosul trebuie să
pătimească şi că, după ce va fi cel dintâi din învierea morţilor,
va vesti lumină norodului şi neamurilor.” (Fapte 26:22b, 23)
și în cea mai mare măsură apostolilor și prorocilor Noului
Testament așa cum subliniază apostolul Pavel despre Taina
lui Hristos: „.. n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în
celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor
apostoli şi prooroci ai lui Hristos, prin Duhul.” (Efeseni 3:5)
2. Când se va sfârși această taină?
Profetul Daniel reține din sfera cerească dialoguri
între sfinți sau îngeri – dintre unul care avea o înfățișare
puternică, și un altul, care avea înfățișare de om. Întrebările
pe care se puneau, primeau răspunsul ce ținteau vremea
sfârșitului sau niște vremi îndepărtate (Daniel 8:17,
19, 26b). Erau întrebări de genul: „În câtă vreme?... Până
când?” (Daniel 8:13). Dar întrebarea, care viza direct
timpul judecății și al răzbunării lui Dumnezeu, a fost pusă
de către martirii de sub altar: „Până când zăbovești?”
(Apocalipsa 6:10). În Apocalipsa 10:1, se pare că același
înger cu o înfățișare puternică, care se pogora învăluit în
nor, care avea deasupra capului lui curcubeul, a cărui față
era ca soarele și a cărui picioare erau ca niște stâlpi de foc,
pare să-L înfățișeze pe Domnul Isus (Apocalipsa 1:13-15).
Cunoaștem acest amănunt prin faptul faptul că Domnul i-a
promis lui Moise că i se va arăta în nor (Litic 16:2; Numeri
12:5; Isaia 19:1; Ezechiel 1:14; Apocalipsa 14:14). Ei bine,
îngerul amintit vine cu răspunsul: „...că nu va mai fi nici
o zăbavă, ci că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna
din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea
bună vestită de El robilor Săi prorocilor.” (Apocalipsa 10:6,7)
Practic, cum va lua sfârșit taina? Sunetul trâmbiței
a șaptea proclamă în mod solemn încheierea timpului de
har, de milă, prin care s-a primit mântuire prin credința și
harul Domnului Isus Hristos (Efeseni 2:8; Tit 2:11). Încetarea
propovăduirii Evangheliei! Vremea alocată de Dumnezeu
pentru salvarea omului s-a încheiat! Ce se va întâmpla
când va suna trâmbița a șaptea? Va avea loc răpirea
(parusia) Bisericii: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi
toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din
ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor
învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.” (1 Corinteni
15:51,52). Pecețile, trâmbițele, judecățile, trag cortina
timpului final dezvăluind scenele și priveliștile, atât de pe
pământ a celor rămași de la răpire, cât și din cer, a celor
răpiți în momentul încheierii Tainei lui Dumnezeu.
3. Ce se va întâmpla cu cei rămași de la răpirea
Bisericii?
În cartea Apocalipsei. Fiindcă istoria Bisericii, de la
începutul ei până la evenimentele finale, cu privire la
credincioși și necredincioși se repetă de șapte ori în cartea
Apocalipsei putem afla dacă mai este vreo șansă pentru cei
rămași. Astfel, cei căldicei din Laodiceea vor fi vărsați din
gura Domnului (3:16). În 6:12-17, ne este zugrăvită venirea
Zilei celei mari de mânie a Mielului (....), tot spectrul social al
celor răi intră în panică, fug la munți și la peșteri – și strigă să
cadă peste ei, pentru a-i ascunde de Fața lui Dumnezeu, care
este prezentă în ziua de răzbunare, a sfârșitului, deasupra
pământului. Este știută realitatea că, nimeni nu poate sa-I
vadă Fața și să trăiască (Exodul 33:20). O altă scenă a celor
rămași, este în Apocalipsa11:18, cei morți sunt judecați, iar
cei aflați în viață sunt prăpădiți, pentru că la rândul lor l-au
prăpădit, adică l-au întinat din punct de vedere spiritual.
O altă scenă a primei categorii, adică a celor răi, o găsim
în Apocalipsa 14:18 – cei rămași de la seceriș (grâul este
deja în grânar), sunt asemuiți cu strugurii sălbatici care
sunt aruncați în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu
din care va ieși sânge... În 16:21, datorită grindinei care a
căzut peste oameni și care cântărea un talant, nimeni nu
se mai pocăiește, nimeni nu se mai salvează, oamenii îl
hulesc pe Dumnezeu. În capitolul al 19-lea, ospățul Nunții
Mielului, este urmat de ospățul păsărilor cerului cu cei care
se războiesc cu El (19:17,18), restul, vor fi uciși de sabia care
ieșea din gura Celui ce ședea călare pe calul alb (19:21).
Ultima menționare a acestora, îi descrie mistuiți de focul
pogorât din cer ca urmare a faptului că s-au războit cu
tabăra sfinților, n-au făcut parte din ea (Apocalipsa 20: 10).
Apostolul Pavel explică motivul pentru care unii
credincioși nu vor fi fost răpiți. Aceștia vor rămâne de
la venirea Domnului, pentru că au crezut o minciună și
n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. În
consecință vor fi osândiți (2 Tes.2:10-12). Apoi cei ce nu
ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, de
asemeni „Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la
faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua
aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi
cei ce vor fi crezut .” (2 Tesaloniceni 1:9).
Cei care n-au făcut voia lui Dumnezeu, în Ziua
aceea – revenirii Domnului Isus (2 Timotei 1:12;18;4;8; 2
Tesaloniceni 1:9), vor fi respinși: „Atunci le voi spune curat:
„Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine,
voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7:23) De asemeni,
fecioarele, care nu și-au pregătit candelele și nu și-au luat
ulei în candele nu li se va mai deschide ușa: „Mai pe urmă,
au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne,
deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat
vă spun, că nu vă cunosc!” (Matei 25:11-12) Însă cel mai
limpede mesaj de refuz al Domnului Isus pentru cei ce vor
bate la ușile încuiate este cel reținut de evanghelistul Luca,
atunci când spune: „Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va
încuia uşa, şi voi veţi fi afară, şi veţi începe să bateţi la uşă, şi
să ziceţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” drept răspuns, El
vă va zice: „Nu ştiu de unde sunteţi.” (Luca 13:25)piți?
În Cartea Apocalipsei, paralelismul progresiv al istoriei
Bisericii, este prezentat în șapte ipostaze sau descrieri
diferite. Cei credincioși care sunt răpiți sunt prezentați la
fel, în secvențe edenice, magnifice diferite. Asfel, biruitorii
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
descriși în capitolele 2-3, primesc răsplătirile. Cei din 5:8-14,
ei cântă în cel mai mare cor al tuturor timpurilor, cântarea
celor mântuiți și răscumpărați de pe pământ. În 7:9,
răscumpărații se constituie în marea mulțime oprimată,
venită din necazul cel mare, care declamă atributele
divine înaintea tronului Celui Veșnic. În 11:15, glasurile lor
puternice proclamă biruința finală - Împărăția lumii devine
Împărăția lui Dumnezeu și Hristosului Său.Urmează un
ceremonial de adorare – Sanctus - identic cu cel din 4:8, de
data aceasta, participă și cei 24 de bătrâni, care își unesc
mulțumirile cu acele glasuri puternice, deoarece răpirea a
avut loc. În 15:2-3, așa cum pe țărmul Mării Roșii, israeliții au
intonat cântarea lui Moise – la fel, o fac biruitorii fiarei, de
data aceasta pe marea de sticlă, alătură cântării amintită,
pe cea a Mielului. În 19:1-9, marea mulțime cântă cântările
aleluiatice – a sosit Nunta Mielului. Și în sfârșit pe noul
Pământ, în cetatea Noului Ierusalim, nemurile și împărații
vor aduce slava și cinstea slavei lui Dumnezeu (Apocalipsa
21:24-26).
Concluzie
Pasajele din Scriptură, care vorbesc despre revenirea
Domnului Isus sau răpirea bisericii, nu conțin indicii că va fi
o perioadă de pocăință între răpirea Sa și judecată sau între
revenire și starea eternă. Cel mai mare eveniment al tuturor
creștinilor și anume revenirea Sa în glorie, nu va mai lăsa
timp pentru pocăința celor rămași de la acest eveniment.
Teoria care piermite timp pentru pocăință după venirea lui
Hristos, este o erezie periculoasă care îi încurajează pe cei
nepăsători sau pe cei ce trăiesc în păcate nemărturisite și
nepărăsite, care vor trăi pe marginea prăpăstiei, cu toate
șansele de a cădea în ea – în prăoastia căderii, lepădării și
rătăcirii și de credință (1Timotei 1:18,19; 4:1; 6:10). Biblia
prezintă întoarcerea lui Hristos drept un eveniment ce va
reprezenta apogeul tainei lui Dumnezeu.
Așadar, închiderea timpului de har nu va lăsa posibilitatea ca
ușa mântuirii să mai poată fi deschisă după ce însuși Mesia
o va închide. Speranța deschiderii ei, a doua oară nu se va
realiza niciodată, pentru că nu poate documentată, cu atât
mai puțin propagată. Cine o face, va trebui să răspundă de
sufletele înșelate...În schimb, este scris„ de aceea, cum zice
Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi
inimile...” (Evrei 3:7a). Dumnezeu să facă să rămânem în
picioare în vremurile care vin și să fim nu printre cei care se
vor ruga zadarnic în fața ușii închise. De-a Domnul să fim
toți în odaia Sa de Nuntă, Amin!
Simion Buzduga
11
 Cuvânt pentru slujitori
„Luați seama, dar, la voi înșivă și la toată turma peste care
v-a pus Duhul Sfânt episcopi...”(Faptele Apostolilor 20:28)
când Dumnezeu spune:
„Destul!”
Biserica Domnului se află acum într-o situaţie foarte
dificilă. După o perioadă în care toți ne-am unit în muncă
fizică pentru a avea clădiri impunătoare și frumos amenajate
în interior, timp în care Dumnezeu a binecuvântat lucrul
mâinilor noastre, să nu poți să intri în Biserică este o mare
încercare. Chiar slujbele efectuate în curtea bisericilor ne
fac să ne uităm cu durere la clădirea ridicată și ușa încuiată.
Din momentul în care am intrat în interiorul clădirii cu
restricțiile de distanțare fizică impuse de autorități, simțim
încă ruperi ale legăturilor de dragoste ce au existat.
De ce au venit toate acestea? Până când le va îngădui
Dumnezeu? Ce trebuie să facem ca Dumnezeu să aducă
o schimbare în bine? Iată câteva întrebări care trec prin
mintea noastră și ne frământă. „Până când, Doamne?”
este o întrebare frecvent întâlnită în poporul Israel când
era pedepsit de Dumnezeu. „Până când, Doamne?”, ne
întrebăm şi noi când auzim mereu expresii de genul: „Nimic
nu va mai fi ca înainte!”
Când David a poruncit recensământul oamenilor apţii
pentru război fără respectarea celor scrise, Dumnezeu a
trimis o urgie printr-un înger care a omorât „șaptezeci de mii
de oameni”. În timp ce îngerul nimicea în Ierusalim „Domnul
S-a uitat și I-a părut rău de răul acesta ; și a zis îngerului care
nimicea: «Destul!» (1 Cronici 21 :14-15) Acest cuvânt dorim
să-l auzim și noi în situația prin care trecem. Dar ce la
determinat atunci pe Dumnezeu să spună „Destul!”?
1. David a recunoscut că acolo era mâna
lui Dumnezeu
„David a ridicat ochii și a văzut pe îngerul Domnului
stând între pământ și cer și ținând în mână sabia scoasă și
întoarsă împotriva Ierusalimului. Atunci, David și bătrânii,
înveliți cu saci, au căzut cu fața la pământ.” (1 Cronici 21:16)
Același adevăr este surprins și în cartea Judecătorii,
căci Dumnezeu permitea asuprirea poporului ori de cîte
ori se îndepărta de Legea Domnului, cu scopul întoarcerii
cu fața spre El. Când poporul era în strâmtorare, recunoștea
mâna lui Dumnezeu ce apăsa asupra lor și se întorceau
de la viaţa lor idolatră şi imorală, dar nu erau statornici de
la o generaţie la alta. Mai târziu, în perioada împăraţilor,
fenomenul s-a repetat mereu, dar şi pedepsele au urmat,
după cum avertiza Domnul prin profeţii Lui: „Tocmai pentru
că ați ars tămâie și ați păcătuit împotriva Domnului, pentru că
n-ați ascultat glasul Domnului și n-ați păzit Legea, poruncile și
12
învățăturile lui, tocmai pentru aceea vi s-au întâmplat aceste
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
nenorociri, cum se vede astăzi.” (Ieremia 44:23); „De aceea și
Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi; căci
Domnul, Dumnezeul nostru, este drept în toate lucrurile pe care
le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul lui.” (Daniel 9:14)
Astăzi, prin împrejurările prin care trecem, trebuie
să recunoaștem mâna lui Dumnezeu implicată în aceste
acțiuni, nu ca să ne distrugă, ci ca să ne întoarcem cu fața
spre El. Indiferent care este adevărul despre virusul acesta
scăpat de sub control, trebuie să recunoaștem intervenţia
lui Dumnezeu care dorește să-i salveze pe oameni din
ceva mult mai înfiorător – moartea eternă . Dumnezeu
lucrează în aşa fel ca să vedem mâna Lui și ne cheamă să
ne întoarcem cu toată inima la El.
2. David și-a recunoscut păcatul, a acceptat
pedeapsa şi a apelat la îndurările Domnului
El a zis: „Oare n-am poruncit eu numărătoarea poporului?
Eu am păcătuit și am făcut răul acesta; dar oile acestea, ce
au făcut oare? Doamne, Dumnezeul meu, mîna Ta să fie dar
peste mine și peste casa tatălui meu și să nu piardă pe poporul
Tău!” (1 Cronici 21:17) Atitudinea de recunoștință a lui David
față de păcatul înfăptuit, l-a determinat pe Dumnezeu să
oprească pedeapsa declanșată. Din nefericire puțini sunt cei
care au voinţa sinceră şi smerenia necesară să-și recunoască
păcatul înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. „David
a răspuns lui Gad: «Sunt într-o mare strâmtorare! Să cad în
mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite; dar
să nu cad în mâinile oamenilor!»” (1 Cronici 21:13) David,
deşi era împărat, nu i-a fost rușine de prorocul Gad, ci a
recunoscut faptele, cerând îndurare înaintea lui Dumnezeu.
Ce diferenţă între atitudinea lui şi cea a împăratului Saul,
care a recunoscut păcatul doar silit să o facă, după care
a vrut să fie cinstit înaintea oamenilor, ca și cum nu ar fi
păcătuit. Saul a zis: „Am păcătuit! Acum, te rog, cinstește-mă
în fața bătrânilor poporului meu, și în fața lui Israel; întoarce-
te cu mine, ca să mă închin înaintea Domnului, Dumnezeului
tău.” (1 Samuel 15:30) David și-a mărturisit păcatul şi în cazul
altui complex de păcate, recunoscând starea lui sufletească
de după comiterea păcatului şi apoi de după primirea
iertării din partea Domnului. „Atunci Ți‑am mărturisit păcatul
meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi
Domnului fărădelegile!» Și Tu ai iertat vina păcatului meu.”
(Psalmul 32:5)
Avem şi noi făgăduințele lui Dumnezeu că primim
iertarea păcatelor şi oprirea pedepselor le le-au generat,

dar numai pe filiera aceasta. „Cine își ascunde fărădelegile,
nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele,
capătă îndurare.” (Proverbe 28:13) „Dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și
să ne curățească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9) Dacă încă
întârzie vremurile de înviorare, înseamnă că nu este destulă
pocăinţă. Să ne grăbim să ne smerim înaintea Domnului!
Cei mai mulți dintre credincioși cred că acest virus, Covid-
19, ce bântuie în toată lumea și care încearcă să oprească
înaintarea credincioșilor este o îngăduință a lui Dumnezeu,
prin care vrea să ne cheme la o verificare a trăirii noastre
înaintea Domnului. Dar câți dintre cei ce știu lucrul acesta
i-au o atitudine de pocăinţă?
3. David a luat hotărârea de al asculta pe
Dumnezeu
„Îngerul Domnului a spus lui Gad să vorbească lui
David, să se suie să ridice un altar Domnului... David s-a suit,
după cuvântul pe care-l spusese Gad în Numele Domnului.” (1
Cronici 21:18-19) Cerința lui Dumnezeu, ca David să zidească
un altar, avea să aducă oprirea mâniei lui Dumnezeu, dar
aceasta era condiționată de ascultarea de care David trebuia
să dea dovadă. „David a zidit acolo un altar Domnului, și a
adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. A chemat pe Domnul și
Domnul i-a răspuns prin foc, care s-a pogorât din cer pe altarul
arderii de tot. Atunci Domnul a vorbit îngerului, care și-a vârât
iarăși sabia în teacă.” (1 Cronici 21:26-27) Ascultarea în totul
de cuvintele lui Dumnezeu este cheia tuturor biruințelor, și
rămânerea sub binecuvântarea lui Lui. De la primii oameni
vedem cum prima cerință a lui Dumnezeu a fost ascultarea
de cuvântul său, iar pedeapsa a venit în urma neascultării
(Geneza 3:17‑19) Nu dorinţa de a continua slijirea tot
fără principii sfinte trebuie să ne marcheze. Dumnezeu
vorbea evreilor ce-şi reluaseră slujirea la Templu, dar nu în
sacralitatea cerută de Lege: „Cine din voi va închide porțile,
ca să n-aprindeți degeaba focul pe altarul meu? N-am nici o
plăcere de voi, zice Domnul oștirilor și darurile de mâncare din
mâna voastră nu-Mi sunt plăcute!” (Maleahi 1:10) Dumnezeu
cerea să se închidă această poartă a neascultării și necinstirii
față de El, și să se deschidă poarta slujirii prin ascultarea
totală față de Dumnezeu. La fel și astăzi, mulți credincioși
se găsesc intrați pe această poartă a slujirii în neascultare
față de cerința lui Dumnezeu, ascunzându-se sub bine
cunoscutele expresie: „Așa credem noi!” sau „Așa-i la noi!”.
Dumnezeu așteaptă să vadă dacă este cineva care să se
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
oprească, verificându-se în fața Cuvântulu și să ia atitudine
de corectare în dreptul lui și a celor din responsabilitatea lui
Comportamentul poporului Israel față de Dumnezeu
şi urmările faptelor lor, în fapt atitudinea divină de răspuns,
ne stau dovadă vie a principiilor ce guvernează lumea
spirituală. Dumnezeu a fost corect în a prezenta întâi
cerinţele Sale sfinte, apoi în a interveni cu binecuvântare
sau blestem ca urmare a ascultării sau a neascultării. Iată
un scurt istoric al alegerii evreilor şi a rezultatelor alegerii
lor: „Ascultați glasul Meu și Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar
voi ve-ți fi poporul Meu; umblați pe toate căile pe care vi
le‑am poruncit, ca să fiți fericiți”. Dar ei n-au ascultat, și n-au
luat aminte, ci au urmat sfaturile și pornirile inimii lor rele,
au dat înapoi și n-au mers înainte.” (Ieremia 7:22-23) Pot fi
observate diferite situații în istoria poporului Israel, când
poporul părăsea legea Domnului și erau pedepsiți din
partea Domnului, iar în momentul în care se întorceau la
ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu se oprea pedeapsa
și primeau binecuvântarea. Apostolul Pavel aduce în
imaginea bisericii din Corint, dar și în fața noastră acest
comportament, pentru ca să învăţăm din istoria lor. „Aceste
lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au
fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit
sfârșiturile veacurilor.” (1 Corinteni 10:11)
Dragii mei, există un dușman care încearcă prin toate
căile posibile să ne oprească din a asculta de Cuvântul lui
Dumnezeu. El a venit și la Domnul Isus încercându-L prin tot
felul de probe, ca să-L determine să-și schimbe atitudinile
în viață, neascultând până la capăt de voia lui Dumnezeu.
Domnului Isus însă a rămas credincios până la sfârşit şi va
continua să-şi îndeplineaacă mandatul de Mântuitor până
la realizarea obiectivului etern de restaurare deplină a
universului. El a zis: „M-am pogorăt din cer, ca să fac nu voia
Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan 6:38) În această decizie
au rămas și apostolii Domnului Isus urmând porunca
marelui Învățător, ascultând până la capăt, chiar cu prețul
multor suplicii din partea oamenilor, totuși ei au socotit
că este mai drept să asculte de Dumnezeu. „Drept răspuns,
Petru și Ioan le-au zis: «Judecați voi singuri dacă este drept
înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de
Dumnezeu.»” (Fapte 4:19)
Daca vrem ca mânia lui Dumnezeu să se oprească,
fiecare din noi trebuie să ne verificăm și să decidem să
ascultăm întru totul de legile Sale sfinte. Cred că s-a uitat
Dumnezeu spre noi și a văzut că amestecăm lucrurile,
ca samaritenii. „Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în
același timp și dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de
unde fuseseră mutați. Până în ziua de astăzi își urmează ei
obiceiurile de la început: nu se închină Domnului și nu se țin
nici de legile și rânduielile lor, nici de legile și poruncile date de
Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel” (2 Regi
17:33-34) Dumnezeu a îngăduit această boală pe întregul
pământ cu scopul să ne trezească și să facem doar cei plăcut
Lui. Dumnezeu să ne ajute să împlinim voia sa „cea bună,
plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2) cu toată inima, pentru
ca să spună: „Destul”. Şi chiar dacă starea lumii ce merge din
rău în mai rău va continua, noi tot aşteptăm un „destul!” când
va suna trâmbiţa şi se va instaura Împărăţia lui Dumnezeu.
13
Viorel Roșca
 Continuare de articole
„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul,...în lumea aceasta n-ar fi
putut încăpea” (Ioan 21:25)
(continuare din pagina 7)
adevărurile domnului
sau minciunile satanei
vei bate pe sirieni până îi vei nimici.»” (2 Cronici 18:10)
Moartea lui Ahab a dovedit în cel mult câteva zile minciuna
lui. În timp toate minciunile vor sfârşi prin a se lămuri de
ele toţi cei ce le-au crezut. Ultima „gara” de unde minciuna
nu mai are plătit bilet în continuarea va fi judecata de apoi,
dar atunci va fi prea tragic să rămânem pe jos, căci ne va
ajunge pârjolul, aşa că trebuie să ne lămurim acum.
3. Confruntări între adevăr şi
minciună
Istoria planului lui Dumnezeu de mântuire în Domnul
Isus Hristos, ca şi concept, necesitate şi modalitate de
realizare, este domeniul cel mai fierbinte al conflictului.
Marea bătălie a început în Grădina Edenului. „Domnul
Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci
după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Geneza 1.16-17)
La prima luare de cuvânt Satan prin vocea şarpelui a zis
Evei: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din
toţi pomii din grădină?» Femeia a răspuns şarpelui: «Putem
să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.» Dar
despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis:
«Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să
nu muriţi.» Atunci şarpele a zis femeii: «Hotărât, că nu veţi
muri! dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el,
vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând
binele şi răul.»” (Geneza 3:1-5). Omul a avut de ales între
cele afirmate de Dumnezeu şi de Satana. Comiterea
păcatului a constat în acceptarea provocării şarpelui, dar
pe loc au conştientizat că s-a produs o schimbare majoră şi
judecata divină, ce s-a pronunţat imediat, i-a făcut să vadă
într-un mod ireversibil diferenţa dintre adevărul spus de
Dumnezeu şi minciuna Satanei.
Cercetarea atentă a afirmaţiilor ce ajung la mintea
noastră, ne scutesc nu numai ce acţiuni pripite ci şi de
afirmaţii înşelătoare. Verificarea celor rostite de Domnul
până aici – prin Scripturi - Îl califică să fie ascultat, pe
când toate înşelătoriile diavolului îl descalifică total, în ai
fi acceptate ofertele şi crezute prezicerile. Totuşi dacă este
aşa de clar, de ce are Satana un succes atât de mare? Cred
că pe motiv de ofertare imediată fără limite şi norme sfinte,
14 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
ceea ce convine omului. În schimb, Dumnezeu urmăreşte
nu împlinirea imediată ci calificarea noastră pentru
adevăratele împliniri, tocmai prin aceste opţiuni. Dacă
Dumnezeu ar oferi totul acum şi aici, cum s-ar putea alege
cei care din dorinţă curată voiesc părtăşia Lui sfântă sau
îl ascultă numai pentru un câştig material. Aceasta rezultă
chiar din spusele Satanei în cazul lui Iov: „Oare degeaba se
teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot
ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mânilor lui şi turmele lui
acopăr ţara.” (Iov 1:9-10)
Cu ce l-a înşelat diavolul pe Iuda când i-a pus în
minte „gândul să-L vândă” (Ioan 13:21) pe Domnul? Nu
ştim exact, dar din cazul lui Petru, cerut şi el să fie „cernut”
(Luca 22:31), înţelegem că mai întâi i-a dat ideea că nu
se poate ca Hristosul, Fiul lui Dumnezeu să fie omorât de
oameni. Atunci „Isus S-a întors şi i-a zis lui Petru: «Înapoia
Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci
gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri
de ale oamenilor.»” (Matei 16:23) Când a venit momentul
arestării s-a opus, apoi s-a lepădat, parcă uitând tot ce i-a
spus Domnul. Mai târziu, poate amintindu-şi de aceste
episoade, a scris: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul
vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută
pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8) Să fim atenţi căci suntem
pe pământul unde „locuieşte Satana.” (Apocalipsa 2:13) şi
ispitirile lui, deşi n-au o justificare temeinică, sunt foarte
insistente ca în cazul provocării lui David pentru a face
numărătoarea poporului. „Satana s-a sculat împotriva lui
Israel şi a aţîţat pe David să facă numărătoarea lui Israel.” (1
Cronici 21:1) Ioab şi probabil alţi consilieri au încercat să-l
determine să renunţe la proiectul acesta, dar el „a stăruit
în porunca pe care o dădea” (2 Cronici 21:4). În urmă regele
şi-a dat seama de eroarea comisă, dar a a fost pedepsit
pentru păcatul spre care l-a condus această ispită.
Domnul Isus fost testat şi el prin şoaptele diavolului,
nu doar în pustie ci şi la cruce: Domnul a spus: „Vine
stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine; dar vine, ca
să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a
poruncit Tatăl.” (Ioan 14:30-31) Ce clar! Mântuitorul nostru
ne-a eliberat de sub puterea diavolului prin statornicia în
iubirea faţă de afirmaţiile Tatălui şi refuzul categoric de a
accepta minciunile diavolului.. Apostolul Pavel scria că
şi noi trebuie să-L biruim după modelul Domnului şi în
Numele Lui. Astfel biruinţa noastră asupra lui va dovedi
pentru fiecare în parte valoarea jertfei de la cruce, prin
faptul că Domnul ne-a eliberat de sub puterea păctului şi
a morţii şi prin slujba Sa de Mare Preot ne oferă resursele
necesară zdrobirii capului şarpelui, adică respingerii totale
a ideilor lui. În felul acesta Dumnezeu va câştiga bătălia
împotriva Satanei tocmai prin omul pe care şarpele la atras
sub dominaţia sa „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe
Satana sub picioarele voastre.” (Romani 16:20)
4. Perspective apocaliptice
În ultima generaţie, nevoia de cunoaştere a
adevărului este cu atât mai mare cu cât puterea înşelărilor
demonice va atinge cotă maxime. Apostolul Pavel le-a
vorbit, apoi le-a scria tesalonicenilor, desprea aceasta, dar
noi putem constata că Domnul ne-a avut în vedere mai
mult pe cei din vremea aceasta decât pe cei de atunci. El
a explicat că fenomenul înşelăriilor demonice are la baza
o suită de minciuni, care îmbină diferite domenii ale vieţii
şi societăţii. „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze...
Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl
va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea
venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei,
cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi
cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea
pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului
ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le
trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună:
pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit
plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi. Noi însă, fraţi prea
iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui
Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a
ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa
adevărului.” (2 Tesaloniceni 2:7-13) Se înţelege din
acest text că evitarea înşelăciunii nu are de-a face cu
incapacitatea demonică de operare, nici cu capacitatea
umană de percepere şi de respingere a puterii răului, ci
cu „dragostea adevărului”, adică acceptarea adevărurilor
rostite de Domnul. Nu există altă metodă de descifrare
a minciunilor şarpelui devenit balaur, numai acceptarea
adevărului sacru; sfinţirea te face înţelept, iar păcatul te
predispune sau chiar te predestinează rătăcirii. „Armătura
lui Dumnezeu, (prin care vom putea) ţinea piept împotriva
uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11) sunt „armele de lovire şi
de apărare pe are le dă neprihănirea” (2 Corinteni 6:7). Cine
nu primeşte adevărul este „obligat” să accepte minciuna!
Ceea ce s-a petrecut în cer prin victoria definitivă
asupra diavolului şi îngerilor lui trebuie să se întâmple şi pe
pământ, dar nu fără o bătălie crâncenă (Apocalipsa 12:12) O
etapă în destituirea Satanei şi dovedirea înşelătoriilor lui s-a
petrecut prin victoria de la cruce. Înaintea crucificării Sale
Domnul a spus: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum
stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” (Ioan 12:31)
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Faza definitivă va fi conform Apocalipsa 20:10 - „Şi diavolul,
care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde
este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în
vecii vecilor.” Până acolo mai este, dar după aceea biruitorii
vor avea linişte şi pace pentru vecii vecilor!
Concluzii
Testul Grădinii Edenului este pentru toţi oamenii,
două glasuri ce deschid două drumuri, înspre pomul vieţii
sau în afara grădinii, alegerea ne aparţine. Prima şansă a
fost ratată de toţi – „prin înşelăciunea păcatului” (Evrei 3:13),
a doua este unică – „prin ascultarea de adevăr” (1 Petru 1:22).
Prin jertfa Domnului Isus Hristos ni s-a oferit şansa „reluării
testului edenic”, în condiţii mult mai favorabile, dar nu fără
alegerea noastră statornică. Există o relaţie inseparabilă
între atitudinea faţă de cele două surse de informare
ce vin de la cele două scaune de domnie, cel adevărat şi
etern şi cel temporar şi seducător. Acceptarea informaţiilor
divine te face biruitor în faţă şoaptelor persuasive sau
strigătelor înspăimântătoare ale Satanei, de aceea este
scris: „Supuneţi-vă, deci, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă
diavolului şi el va fugi de la voi.” (Iacov 4:7)
Însuşirea adevărurilor sfinte şi statornicia în ele
ne va face invincibili la nivelul minţii în faţa minciunilor
Satanei. Pentru ca Adam şi Eva să nu fie biruiţi trebuiau
doar să respecte porunca dată. Apostolul Ioan explica
unor biruitori de diferite vârste, secretul biruinţei lor:
„V-am scris părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de
la început. V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul
lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel rău.” (1 Ioan
2:14) Răsplata pentru credinţa şi ascultarea de „Cuvântul
lui Dumnezeu” care este „Adevărul” va fi evitarea judecăţii
lui Dumnezeu şi moştenirea vieţii veşnice (Ioan 5:24).
Pedeapsa pentru acceptarea minciunilor diavolului va fi
împărţăşirea soartei lui (Matei 25:41). Alege viaţa!
Iosif Anca
15
 Biobragii
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
eugen mocan
(1921-2019)
Eugen Mocan s-a născut în 24 februarie 1921, în
localitatea Săliște (Cluj). La vârsta de 16 ani a încheiat
legământul cu Domnul în apa botezului (1937). Zece
ani mai târziu (1947), s-a căsătorit cu sora Elisabeta
Murar (d. 2005), cu care a avut patru copii, astăzi
plecați din viață.
A avut meseria pământească a Tabitei din Scripturi,
lucrând cu mult drag în atelierul familial de croitorie, dar
și în odăiță la propriile „haine de in curat” (Apocalipsa
19:8). Fiind caracterizat de râvna Evangheliei, a călătorit în
multe localități din țară, contribuind la zidirea sufletelor,
la plantarea unor biserici și la clarificarea unor lucruri
încurcate. A fost binecuvântat cu un dar deosebit al
priceperii și al înțelepciunii spirituale; acest lucru nu se
dobândește decât prin rugăciune, seriozitate și citirea
temeinică a Scripturilor. Începând cu 16 mai 1966 a slujit
în conducerea Bisericii Penticostale nr. 1 din Cluj-Napoca
și a misionat prin satele și orașele județelor Cluj, Mureș și
Alba. La o vârstă aproape seculară de 98 de ani (în 6 aprilie
2019), după o slujire-record în biserica penticostală (82 de
ani), fratele Jenu a plecat după o scurtă suferință la Cel pe
care L-a urmat pe pământ.
1. Un om al minunilor lui Dumnezeu
Câte minuni a făcut Dumnezeu în viața acestui om,
vom cunoaște numai în ziua răsplătirilor. Uneori (rareori)
își deschidea inima să spună câte ceva despre acestea. Am
aflat de la el că în timpul celui de-al doilea război mondial,
era urmărit de niște soldați dușmani. A fugit cu toată
puterea și s-a furișat în podul unui grajd părăsit. Urmăritorii
lui au ajuns călare pe cai exact sub streașina grajdului.
În timp ce se sfătuiau să mitralieze podul, o pisică a fost
trimisă de Dumnezeu din același pod, să plonjeze miorlăind
peste militarii care vorbeau în șoaptă. Caii s-au speriat de
moarte și i-au dus departe, oferindu-i credinciosului ocazia
să se ascundă într-o pădurice. Tot el povestea cum odată,
neavând mâncare pentru copii, a plecat spre piață cu vreo
doi lei în buzunar. A reușit să cumpere cu ei doar coji și
legume stricate, destul de puține. Urcând prin cimitirul
central al Clujului spre strada René Descartes unde locuia
în cartierul Zorilor, în cale i-a ieșit un iepure de câmp.
Fugea foarte încet printre monumentele funerare. Fratele
Jenu a aruncat o piatră, l-a lovit, l-a luat și l-a dus acasă,
mulțumind Domnului. De fapt primise de la Dumnezeu un
16 iepure de câmp, numai bun de gătit!
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Mai târziu, după ani de zile în care omul lui Dumnezeu
lucra împreună cu El, am cunoscut personal un caz în care,
o fetiță bolnavă de epilepsie a fost cercetată de puterea lui
Dumnezeu și vindecată în urma rugăciunii cu autoritate a
acestui frate. De ce nu i-a făcut nimeni reclamă? Pentru că
Dumnezeu a lucrat, nu el.
2. Un om smerit
L-am surprins odată vorbind despre o descoperire.
Era a lui, dar el nu divulga numele, spunând că a fost
descoperirea unui „frate”. „În biserica în care slujeam când
eram tânăr, un proroc a avut o descoperire. Că Domnul,
peste 40 de zile va aduce o zi specială în biserica Sa, că
mulți vor fi cercetați spiritual, mulți vor fi pecetluiți, mulți
vor fi vindecați. Și când am numărat zilele, ele se împlineau
exact în ziua Cincizecimii. Nu au trecut multe zile și prin
același proroc s-a repetat descoperirea, dar de data aceasta
se vorbea despre 20 de zile. Duhul Sfânt ținea evidența; noi,
cu calendarul, am socotit din nou și exact peste 20 de zile
era ziua Cincizecimii. Și în ziua aceea a fost exact așa cum
a vorbit Dumnezeu: au fost botezați cu Duhul Sfânt mulți,
au fost cercetați mulți, au fost vindecați mulți. Domnul a
vorbit și a împlinit.” Cine a fost prorocul? Fratele Jenu. Dar
nu era el, ci Marele Proroc din Galileea.
Dacă Dumnezeu a lucrat cumva în viața altora prin
slujirea sa, niciodată el nu se lăuda. Astăzi, în adunările
Bisericii lui Dumnezeu se împlinește mai mult ca oricând
cuvântul înțeleptului care spunea că „mulți oameni
își trâmbițează bunătatea; dar cine poate găsi un om
credincios?” (Proverbele 20:6). Într-adevăr prin toate
mijloacele de „trâmbițare”, de la simple discuții și până la
emisiuni televizate sau postate în spațiul virtual, așa-zișii
slujitori își laudă realizările din domeniul spiritual. În același
timp, după ce au descris cu lux de amănunte ceea ce au
făcut, după ce se laudă fără rușine, nu uită să spună că de
fapt toată lauda este a Domnului. Care laudă? A hoților
de laudă sacră? Jenu Mocanu nu era așa. El provenea din
sămânța acelui sfânt care spunea: „Cunosc un om în Hristos
care a fost…” (2 Corinteni 12:2). Și de fapt, el a fost! Din
această plămadă sfântă a provenit Filagriu, care s-a ascuns
când cineva a vrut să îl laude. De aici a plecat și Simeon
Nebunul, care fugea de orice înălțare omenească. Aici s-a
distins și sfântul John Fletcher, căruia, abia după ce a murit
i-a fost descoperită într-un sertar distincția primită din
partea reginei Angliei. Aici a fost găsit și marele evanghelist
Whitefield, care se ascundea în odăițe pentru a agoniza în
rugăciune, după serviciile sale de evanghelizare. Din acest
punct a fost susținut de Duhul Sfânt și evanghelistul D.L.
Moody, care nu voia să primească mulțumiri de la cei pe
care i-a slujit și i-a îmbogățit cu averi spirituale. Aici a fost
locul în care Domnul nostru preaiubit a spus: „Învățați de
la Mine căci Eu sunt blând și smerit cu inima.” (Matei 11:29).
Oare noi nu putem înțelege că adevărata teologie este
aceea a inimii, nu a capului, a iubirii, nu a cunoștinței?
„Cunosc un caz”, spunea fratele Jenu, „al unui om care era
prezent la o stăruință. Domnul i-a arătat o ramură de pom,
cu șapte flori. Și în seara aceea, Dumnezeu a botezat exact
șapte persoane cu Duhul Sfânt. Inițial, au fost șase. Dar acel
frate s-a ridicat și a spus că erau șapte flori. Și că lipsește
una. Imediat, după o rugăciune, al șaptelea suflet a fost
umplut de putere și a vorbit în alte limbi.” Cine a fost omul
care a văzut ramura? El. Dar slava era a Celui care a dăruit
viziunea. A Celui care a botezat cu Duhul Sfânt.
3. Un „bibliaș”
Deviza de viață a fratelui Jenu a fost aceasta: „Este scris!”,
fiind alipit de Cuvântul Domnului. Citea zi și noapte Cuvântul
Domnului. Folosea câteva versiuni din traducerile românești
ale Scripturilor, pentru o pătrundere mai clară a unor versete
dificile. Obișnuia să răspundă la întrebări cu versete biblice.
Știa că în fața împotrivirilor diavolești nu se poate merge cu
autoritatea proprie. Nu o dată a vorbit în fața demonilor cu
versete biblice, fiind recunoscut ca reprezentant și ambasador
al cerului pe pământ. Sfaturile pe care le oferea tinerilor erau
impregnate de Cuvânt sfânt. Cea mai mare dorință pe care o
avea era să îl viziteze cineva pentru a discuta din Biblie. După
moartea sa au fost găsite fișe de studiu biblic pe care își nota
referințe și gânduri biblice.
4. Un om foarte serios
Fratele Jenu a fost un om liber înlăuntrul său, de o
seriozitate exemplară, care nu glumea niciodată, dar care
totuși era caracterizat de o gingășie deosebită apropiindu‑se
atent de sufletele oamenilor. Am cunoscut un caz în care,
o persoană care nu mai avea pace în suflet nici ziua și nici
noaptea, a fost dusă la o rugăciune de eliberare în casa
acestui om. Cei care au „exorcizat” acea ființă nu știau
exact dacă este un caz de demonizare, sau nu. Singurul
care a intuit realitatea, dintre cei cinci frați care se rugau
și porunceau duhurilor să plece, a fost el. A luat persoana
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
de mână, a dus-o în camera de alături, a întrebat-o câteva
lucruri simple și a adus-o înapoi, spunând: „Plecați acasă.
Nu este cazul ca duhurile să plece. De fapt, ele nici nu au
intrat aici.” Și lucrurile erau exact așa.
Fiind un om care se ruga noaptea și ziua, unul care
petrecea mult timp în părtășia Cuvântului biblic, era uneori
atât de plin de har, încât prin simpla prezență într-o biserică
oferea solemnitate și demnitate cerească slujbelor divine.
Întotdeauna plutea pe chipul său misterul cântării celui
salvat, care poate mărturisi împreună cu poetul: „Drumul
meu spre lumea asta / l-am plătit cu cât pot duce. / Drumul
meu spre cealaltă / l-a plătit Hristos, pe cruce.” (T. Dorz).
La un moment dat a explicat unor tineri de ce el nu
poate să râdă așa cum o fac unii dintre bătrâni, pentru a
intra în voia (sau în mintea) copiilor: „Eram tânăr și am râs de
unele situații ivite pe câmpul de misiune. Cu mine erau și alți
tineri, cu care ne-am încins la veselie. Dar veselia noastră nu
era sfântă! Deodată am auzit niște pași afară, am făcut liniște
și ne-am prefăcut serioși și pocăiți. Dar pe Duhul Sfânt nu
L-am putut înșela! A intrat între noi un frate bătrân. Era un
proroc recunoscut în bisericile noastre de atunci. Și când s-a
pus pe genunchi, a strigat Domnul prin gura lui: «Să știți că
Duhul Meu nu face râsuri! Așa vorbește Domnul! Duhul Meu
nu râde; și ca să cunoașteți că Duhul Meu nu râde, Am să vă
dau o clipă de har.» Și în exact acel moment, noi, toți tinerii
zburdalnici și veseli de atunci, am căzut cu fețele la pământ,
zguduiți de plâns. Și am plâns mai mult de o oră, până am
udat podelele bisericii cu lacrimi. Sub noi era o baltă mare
de lacrimi. Și când ne-am ridicat de pe genunchi și ne-am
văzut chipurile solemne în apă, am știut că lui Dumnezeu nu
Îi place distracția. De aceea am renunțat la glume, la râsuri,
la vorbe fără perdea și la ușurătăți și frivolități.” Acesta era
omul serios cu care nu se putea glumi și care nu glumea.
El iubea adevărul și trăia în adevăr. Căci Mântuitorul lui se
numea Adevărul lui Dumnezeu.
***
Un rob al lui Dumnezeu, omul lucrărilor sfinte de la
slujirea prin cuvânt, prin rugăciunea pentru bolnavi și prin
consilierea multor suflete, a plecat spre odihna sa veșnică.
Încă unul din pionierii mișcării penticostale românești ne-a
părăsit pentru o lume mai bună. Dorim ca Dumnezeu să-și
continue lucrarea prin oameni cel puțin de calibrul lui!
17
Fănel Șuteu
 Experienţe
„Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri,
nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni
care va veni...” (Psalmul 78:3-4)
cu dumnezeu
în permanență
(partea a II-a)
La o nouă adresă
Aveam nevoie de câteva lucruri din partea mamei
înainte de a pleca departe de casă pentru angajare, dar
nu am primit nimic. Ultimul meu bilet de tren gratuit pe
care îl obținusem de la Casa de copii, a fost bagajul meu. Nu
știam unde o să stau în chirie, dar mă aștepta la gară o soră
pe care o cunoscusem în timpul scolii. Ea m-a condus la o
familie credincioasă care avea câțiva copii. De acolo m-au
dus la o altă familie credincioasă care nu avea nici un copil;
dar nu am ajuns în casă pentru că încă din curte, răspunsul
a fost: „Nu o primim.” Nu am fost surprinsă de loc, deoarece
de multe ori am auzit acest răspuns în dreptul meu.
Găsindu‑mă în stradă dincolo de o ușă încuiată în urma
mea, nu eram disperată, știam că Dumnezeu urmărește
fiecare pas și detaliu al vieți mele și că El este singurul meu
ajutor. El mi-a vazut mâhnirea și amărăciunea inimii și mi-a
pregătit o familie credincioasă cum nu am întâlnit până
atunci. Acolo am primit o învățătură părintească sănătoasă.
Slăvit să fie Tatăl orfanilor. Într-o zi, înainte de a pleca la serviciu m-am rugat cu
Dumnezeu aude strigătele inimii
În data de 13 august 1974, într-o zi de marți, m-am
angajat. Privind cu responsabilitate acest nou început
al vieți mele, a pătruns în inima mea dorința arzătoare,
ca această zi să fie cea mai însemnată pentru mine și pe
plan spiritual. Aceasta, pentru că aveam nemulțumirea că
nu eram botezată nici în apă, nici cu Duhul Sfânt, iar acest
lucru nu mai suporta amânare. Aveam pe atunci 17 ani și
jumătate. Este adevărat că, nu avusesem vârsta potrivită
pentru botez, iar despre botezul cu Duhul Sfânt aflasem de
puțină vreme. Pentru mine acestea erau mai importante
decât prima zi de lucru ca angajată. Simțeam în inima mea
ca un strigăt către Dumnezeu care doream să fie auzit. Cu
orice preț voiam ca Duhul Sfânt să fie revărsat în inima mea
neapărat. Nu știam ce să fac și cu cine să vorbesc în privința
aceasta, dar dorința acesta creștea necontenit. . Ajunsă
de la serviciu în aceea zi, fără să vorbesc cu cineva ce se
petrce înlauntrul meu, sora la care locuiam în chirie a intrat
în camera mea și m-a invitat la rugăciune într-o familie.
Acolo erau frați musafiri, iar câteva persoane stăruiau
după Duhul Sfânt. Am fost gata într-o clipă și după foarte
scurt timp de stăruință am fost botezată cu Duhul Sfânt. A
18
fost așa de minunat că nu voi uita niciodată. Printr-o soră
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Domnul a promis că-mi va da ceva din partea Lui, ceea ce
nu a întarziat să se împlinească. Slavit să fie Numele Lui!
Bucuria mea a fost nespus de mare, dar nu s-a oprit
aici. Peste 5 zile, era 18 August, iar printre cei îmbrăcaţi în
haine albe pentru botez mă aflam și eu. Tatăl meu ceresc
mi-a pregatit totul ca eu sa mă botez. Brațele Sale întinse
nu le-am văzut, dar le-am simțit întotdeauna. Slăvit să fie
Numele Lui! Strigătul interior al inimi mele a fost auzit de
Dumnezeul Cerurilor. Din ziua aceea toată mâhnirea mea
a fost transformată într-o neexplicată împlinire. Nu-mi mai
lipsea nimic în lumea asta, eram gata pentru Dumnezeu,
Ajutorul și Apărătorul meu.
„Iubesc pe Domnul că El aude glasul meu, cererile mele.
În veci Îl voi lăuda și voi preamări Numele Lui. Da. El și-a
plecat ureche spre mine, de aceea-L voi chema toată viața
mea.” (Psalmii 116:1-2)
Dumnezeu planifică iar noi acceptăm
trei fete, colege de cameră. Domnul mi-a vorbit că în curând
voi întâlni o persoană pe care nu am văzut-o niciodată,
care va fi soțul meu. Dumnezeu mi-a promis că îmi va da
un semn după care-l voi cunoaște. După scurt timp, actualul
soț s-a angajat la fabrica unde lucram eu. Dumnezeu mi-a
vorbit că eu voi fi o binecuvântare pentru el, iar printr-un vis
de noapte, mi-a arătat și că el va fi soțul meu.
Din treacăt într-o zi, cam fara voia mea, l-am oprit
spunându-i că vreau să-i comunic ceva, iar el a insistat
numaidecât să-i spun atunci. I-am zis că Dumnezeu a
hotărât ca noi să fim împreună. După discuția avută, m-am
tot frământat considerând că nu se potrivește unei fete
credincioase să spună unui băiat așa ceva. Mă gândeam
ce imagine îsi va face despre mine. Următoarea zi când am
ieșit de la serviciu m-a așteptat și mi-a spus exact ceea ce
eu meditasem „Cum eu fată să îi spun unui băiat așa ceva,
deși nu îl cunoșteam!”. I-am spus: „Faci cum crezi, eu mi-am
făcut datoria înaintea Lui Dumnzeu și înaintea ta!” Atunci el
mi-a zis: „Cand te-am văzut în secție prima dată, mi-am dat
seama că te cunoșteam de undeva. Când am fost în armată
Dumnezeu mi te-a arătat așa cum erai îmbrăcată ieri când
mi-ai vorbit, cu o rochie mov și cu batic de aceiași culoare pe
cap. Mai mult, până nu am plecat în armată i-am spus unei
surori din biserica noastră, că doresc ca fata care va trebui

să fie soția mea, Dumnezeu să-i vobească ei, iar ea să vină și
să-mi spună. Acum nu te întrista pentru că Dumnezeu te-a
trimis, ca să se faca voia Lui.” Acest lucru mi l-a confirmat și
sora din biserică, căreia el îi spusese dorința.
Până aici totul a fost minunat, dar au început
împotrivirile din partea familiei lui. Eu nu aveam o familie
credincioasă cu cine să mă consult în ce privesc lucrările
Domnului, dar l-am luat pe Dumnezeu ca tată și mamă, L-am
rugat să lucreze cum știe El ca acestă lucrare să fie înțeleasă
de toți. Într-o duminică, aveam frați musafiri la biserică, iar
eu cântam în cor pe prima bancă. Atunci L-am rugat pe
Dumnezeu să îmi vorbească în plină adunare, ca să audă
toată lumea că nu eu l-am ales pe viitorul soț, ci Dumnezeu.
În timpul rugăciunii am luat hotărârea că voi umbla în
curăție înaintea lui Dumnezeu. Am promis că nu mă voi
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
ține de mână cu acel tânăr, iar umblarea mea va fi plăcută
Domnului în toate privinţele. Prin unul dintre fraţii musafiri
a fost un mesaj profetic pentru mine în care se spunea că
lucrarea de căsătorie vine din partea Domnului, iar juruința
care am făcut-o stând pe bancă să mă țin de ea că-i placută
înaintea Lui. Slavă Tatălui că m-am ținut de hotărâre!
Altă dată am avut din nou frați musafiri în biserică,
care erau folosiți de Dumnezeu cu daruri. Iar m-am rugat
Domnului zicând că nu vreau să-L supăr, dar doresc să-mi
mai vorbească odată. Mă gândeam că dacă cineva nu a
auzit prima dată să audă acum că asta este voia Lui. Doream
aceasta deoarece ici și colo apăruseră tot felul de vorbe, iar
eu nu voiam să mă justific înaintea oamenilor. De aceea,
am cerut confirmare de la Dumnezeu în auzul tuturor,
considerând că e mai bine să evit discuțiile unora decât să
mă lupt cu ele. Slavă Tatălui care răspunde întodeauna celor
ce vor un răspuns! Eu l-am primit și a doua oră în biserică.
Apoi fratele mai mare al soțului a venit hotărât de la
mai mult de 700 km distanță, ca să-l oprească auzind că eu
sunt de la Casa de copii şi sunt singura pocăită din neamul
meu. Au pus un semn greu de împlinit, dar și acesta s-a
împlinit, căci Dumnezeu veghea asupra acestei lucrări. În
câteva luni m-am căsătorit. Marire și laudă Celui în a cărui
brațe ne-am încredințat ființa! Amin!
H. A.
19
 Drumul pocăinței
„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” (Matei 5:4)

A doua fericire, ne îndreaptă privirile spre alegerea pe care trebuie să o facă orice ucenic. Fiecare
trebuie să urmeze drumul pocăinței. Domnul vorbește omului prin suferință și este aproape de el să-i
ofere mângâiere, har și ajutor (Isaia 57:15). Totuși se pare însă, că în această promisiune, nu e vorba
de plânsul datorat nervilor, invidiei, nemulțumirii, frustrării și nici măcar de plânsul suferințelor sau
pierderilor. Ci cred că e vorba de un plâns născut din motivații mult mai sublime.
1. Plânsul pocăinței: Domnul nu va primi niciodată o pocăință superficială, sau un iartă-mă de
pe buze. Pocăința fără lacrimi e ca femeia care stă să nască și nu are putere; e ca pământul căruia
îi lipsește apa. Domnul prin profetul Ioel spunea: „Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la
Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!” (Ioel 2:12) Ucenicul Petru, după ce s-a lepădat,
când a realizat grozăvia păcatului lui „... a plâns cu amar” (Luca 22:62). Apostolul Iacov spunea: „...
Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor; curățiți-vă inima, ...Simțiți-vă ticăloșia; tânguiți-vă și plîngeți!...”
(Iacov 4:8-9) Simon face un gest de caritate și-L primește pe Domnul cu ucenicii Săi în casa lui. Acolo
vine o femeie păcătoasă, care stă la picioarele Domnului și își plânge păcatele. Simon probabil,
aștepta aprecierile Domnului, dar Domnul care cunoștea gândurile lui, îndreaptă aprecierea Sa spre
această femeie smerită care plângea. Ce bine e să ne vedem bine păcatele și slăbiciunile și să ne
simțim ticăloșia ca să plângem plânsul pocăinței...
2. Plânsul datorat dorinței de sfințire sau rodire: David se ruga cu inima mâhnită așa: „Du-
mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” (Psalmul 61:2b) Domnul
Isus aducea „rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească
de la moarte” (Evrei 5:7), luptând în rugăciune ca să nu păcătuiască. Psalmistul spunea că „Cei ce
seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând când aruncă sămânța,
se întoarce cu veselie, când își strînge snopii.” (Psalmul 126:5-6)
Doamne dă-mi lacrimi când strig să fiu mai bun, mai sfânt; când lupt și mă căznesc să ies din ale
firii mreje...
3. Plânsul dragostei pentru semeni. Cel ce trăiește o viață în Domnul va sluji semenilor săi,
după îndemnul: „plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12:15). El va fi alături de cei nenorociți, ca
Domnul Isus la mormântul lui Lazăr „plângea” (Ioan 11:35).
Ieremia spunea: „O de mi-ar fi capul plin de apă, un izvor de lacrimi, aș plânge zi și noapte
pe morții ficei poporului meu.” (Ieremia 9:1) Domnul „Isus a plâns” (Luca 19.41) pentru Ierusalim.
Apostolul Pavel spunea efesenilor: „timp de trei ani, zi și noapte, n-am încetat să vă sfătuiesc cu
lacrimi pe fiecare” (Fapte 20:31). Credinciosul matur va înțelege rolul lui de mijlocire cu rugăciune,
post și lacrimi pentru starea de împietrire a semenilor și pentru păcatul fraților lui. Dragostea lui
Dumnezeu când umple inima unui om, îl va înflăcăra să nu fie nepăsător, ci să smulgă din foc, suflete
pierdute ...
4. Plânsul de dor după Domnul. Mireasa dorește Mirele. „Maria şedea afară lângă mormânt şi
plângea... (zicând) au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus.” (Ioan 20:11-13) Atunci când
simțim că suntem singuri, când pare că Domnul s-a depărtat, ce bine e să-L căutăm cu lacrimi. „Cu
lacrimi mă hrănesc zi și noapte, ...,unde este Dumnezeul tău?” (Psalmul 42:3)
Lacrimile spală ochii spirituali și fac inima mai bună. Creștinul alege Calea îngustă, cu ispite, suferințe
și lupte. Dar „Dumnezeul oricărei mângâieri, ne mângâie în toate necazurile noastre.” (2 Corinteni 1:3-4)
Și bucuria mântuirii El o toarnă prin Duhului Sfânt în inimile noastre (Romani 5:1-4)
Decât un plâns veșnic mai bine unul vremelnic, decât o bucurie vremelnică, mai bine o bucurie
veșnică.
Alege drumul lacrimilor aici (Luca 6.21,25), în Valea plângerii și când Mirele va apărea, „El va
șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:17; Isaia 25:8-9); și vei ajunge în bucuria veșnică,
fără lacrimi ...
Doamne ajută!
Ioan Zlibuţ

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080