Motivaţie pentru rugăciune!

Doamne, fiecare apus de soare lasă o

Cuprins
amintire cu Tine, fiecare răsărit de soare aduce
o nouă speranţă prin Tine! Între apus şi răsărit
sunt ore pe care aş dori să le împletesc cu firul
RUGĂCIUNII.

Ce este rugăciunea pentru tine? E focul

dinlăuntru ce arde atâta timp cât ai jarul sfânt, sau
poate apelantul în „ziua accidentului”? Un fel de a
zice:„trebuie să îmi fac datoria”, sau dorinţa de a
începe o nouă zi sub soare, în care toate lucrurile 3 Editorial
vor părea o rutină? Ruga înălţată cu sinceritate Oameni care umblă cu ochii închişi –
va fi sămânţa ce ai semănat-o în ogorul prezenţei Editorii
Lui, ai udat-o cu lacrima de durere şi mulţumire,
şi ai lăsat-o în nădejdea credinţei că va prinde
roadă la vremea potrivită. Scopul rugăciunii este
4 Închinători în duh şi-n adevăr

şi a primi rod. Astfel, de la El primim sămânţa şi Rugăciunea şi păcatul – Augustin Kuschausen

Lui îi dăm rodul. Căci toate lucrurile bune vin de la
El.(Iacov 1:17). Şi dorinţa rugăciunii vine de la El.
Chemarea ta în prezenţa Lui Dumnezeu este mai
6 Principii sfinte

mult decât poţi să redai în cuvinte. El se-nvoieşte Biserica, în căutarea resurselor spirituale
„să lase totul” pentru a se angaja la o discuţie cu (partea II)– Simion Buzduga
tine. Fii gata oricând să vorbeşti cu Dumnezeu,
alege cuvinte simple dar curate care dau greutate 8 Doctrine biblice
în vorbire! Nu-ţi făuri singur emoţii de sfinţenie! Fie
Îmbrăcăminte şi podoabe (partea II) – Iosif Anca
ca El să fie ţinta mea şi a ta în orice zi, ca bucuria
şi necazul să le împărtăşim în prezenţa Lui!

C.M.
10 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm
Scrisoarea a XV-a – Zaharia Bica

15 Statutul moral şi spiritual al creştinului

Crede, pentru a avea – Marin Pintilie

Fondurile necesare editării şi distribuirii revistei

17 Înţelepciune pentru înţelepţi
O analiză medico-duhovnicească –
„Dragoste pentru Adevăr”, în tiraj de 4500 exem-
Iosif Anca
plare, provin din donaţii din ţară şi străinătate.
Cei care doresc să sprijine această lucrare pot
face depuneri în contul Asociaţiei Creştine de
caritate Gosen 2511.1-1584.1/ROL COD IBAN:
18 Istorie
Secolul XVII – Daniel Brânzei
RO91RNCB1200000015840001 sau 2511.1-1584.2/
EUR, COD IBAN: RO64RNCB1200000015840002
deschis la BCR, Arad, care are ca obiect de ac-
tivitate doar educaţia creştină. 19 Mărturisiri
O pocăinţă reală – Iertatul
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul de redacţie

ISSN: 1841-1185

Expresia aparţine apostolului Petru care scrie
că cei ce au crezut, trebuie să devină părtaşi firii (naturii)
dumnezeieşti, să devină oameni duhovniceşti, prin Duhul
Sfânt care locuieşte în ei şi-i călăuzeşte, aşa cum scria şi
apostolul Pavel în Romani 8:9,14. Realizarea este posibilă
şi obligatorie, căci fără naşterea din nou nu se poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum a spus-o însuşi Domnul
Isus Hristos (Ioan 3:3). Aceasta cere efort, dar în condiţii de
har - „dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot” (2 Petru 1:3).
„De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa
voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea;
cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia;  cu evlavia,
dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni”
(2 Petru 1:5-7).
Aşa se realizează un belşug de roadă (2 Petru
1:8), de credinţă generatoare, nu numai de fapte
sporadice, ci din abundenţă, o permanenţă a trăirii
duhovniceşti, caracterizată cel mai bine de dragoste.
„Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea
împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin
dragoste” (Galateni 5:6). Astfel se întăreşte chemarea şi
alegerea, eliminându-se trista posibilitate a „alunecării”
– căderii din credinţă. „Dar cine nu are aceste lucruri,
este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost
curăţit de vechile lui păcate” (2 Petru 1:9).
Ce înseamnă orb, care umblă cu ochii închişi?
Răspuns: membru în Biserica din Laodicea - „ticălos,
nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apocalipsa 3:17). Acest
buletin de analize spirituale este urmat de o soluţionare
a cazului cu o reţetă de tratament. Ochii, de exemplu,
pot fi trataţi cu doctorie cumpărată de la Domnul (v. 18),
dar aceasta presupune pocăinţă cu râvnă (v.19). Este
o abordare similară cu cea din 2 Petru 1:5 - „Daţi-vă şi
voi toate silinţele...”
Asistăm, în aceste condiţii, la acuzaţii reciproce
de apostazie, din partea celor ce văd şi de fanatism
din partea celor ce au ochii închişi şi care ar trebui
trataţi pentru a vedea. Se întâmplă ca în imaginaţia
Editorial
unui scriitor care prezenta un om normal (cu ochii) ce a
căzut pe alt tărâm într-o societate de oameni fără ochi.
Imediat el a început să le descrie realitatea vizuală a
pământului şi a cerului. Dar cei fără ochi nu puteau
nicicum să înţeleagă. S-a trecut la analize concrete şi
au ajuns la concluzia că acel om nu putea fi „lecuit”de
gândirea lui numai dacă i se vor opera şi anula ceea
ce constituiau, după părerea lor, organele ce-i încurcă
gândirea - ochii. Ce har ar fi pentru asemenea oameni
să poată fi ei operaţi şi să vadă splendorile Împărăţiei în
care, numai dacă vor dobândi noua natură li „se va da
intrare din belşug în Împărăţia veşnică” (II Petru 1:11).
În concluzie, scopul nostru editorial este să
ungem ochii celor ce citesc, ca să vadă să înţeleagă
mai bine că pocăinţa şi viaţa de credinţă creştină ar
trebui să fie mai vie, mai activă. „Să ţinem fără şovăire
la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este
Cel ce a făcut făgăduinţa.  Să veghem unii asupra
altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”
(Evrei 10:23-24). Dacă nu ne vom trezi la realitate şi nu
vom „alerga cu stăruinţă” (Evrei 12:1), în mod natural
şi logic, un om nenorocit, sărac, orb şi gol nu-i departe
de moarte şi va ajunge la situaţia din Apocalipsa 3:1-
„îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”. Mai poate
fi salvat numai cel ce e pe moarte (Apocalipsa 3:2),
dar cei „de două ori morţi” sunt pierduţi (Iuda 1:12).
Pentru ei, din cauza orbirii „le este păstrată negura
întunericului pe vecie” (Iuda 1:13).
Totul pleacă de la ochi, de la felul cum vezi
(gândeşti). „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este
sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;  dar dacă ochiul
tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă
lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie
să fie întunericul acesta!” (Matei 6:22-23).
Ferice de cei ce se vor ruga din toată inima
înaintea Domnului: „Deschide-mi ochii, ca să văd
lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmul 119:18).
Editorii 3
 Închinători în duh şi-n adevăr
Şi le-a zis: „Este scris:
„Casa Mea va fi o
casă de rugăciune.
Dar voi aţi făcut din
ea o peşteră de
tâlhari”
(Luca 19:46).
„...Să păcătuim mereu
ca să se înmulţească
harul? Nicidecum! Noi
care am murit faţă de
păcat, cum să mai
trăim în păcat?”
(Romani 6:1-2).
Rugăciunea sinceră, călăuzită
de Duhul Sfânt, întotdeauna este în
luptă dârză cu păcatul, căci Domnul
Hristos s-a arătat ca să ia păcatele.
Oricine rămâne în El nu păcătuieşte;
copiii diavolului păcătuiesc (1 Ioan
3:4-10; 1 Petru 4:1-2). Adevăraţii
credincioşi au sfârşit-o cu păcatul.
Lor li se admite doar greşeala, adică
abaterea de care nu-şi dau seama
până ce s-a înfăptuit. Toţi greşim
în multe feluri, dar trebuie să biruim
păcatul. Diavolul urmăreşte cu o
ardoare neobosită ca să intre în
biserici prin unii formalişti şi prefăcuţi
pentru a face ravagii, ca în biserica din
Smirna şi Pergam unde şi-a aşezat
scaunul de domnie (Apocalipsa 2:8-9,
13). În biserica primară nu a reuşit
în orice loc. Amintiţi-vă de felul cum
Anania şi Safira au fost descoperiţi.
În Apocalipsa sunt prezentate şapte
Biserici. Prima este cea din Efes
(vrednic de dorit şi de iubit). De ce?
Între altele, pentru că avea calitatea
că nu putea suferi pe cei răi, adică pe
robii păcatului.
În zilele din urmă Diavolul
încearcă şi atacă toate bisericile. În
4 aceste condiţii, dacă rugăciunea nu
are putere, atunci totul este pierdut.
Doar trăind o viaţa de rugăciune,
păcatul poate fi biruit şi eliminat din
biserici. Domnul Isus ne-a învăţat cum
să păstrăm Biserica curată (Matei
18:15). Este foarte regretabil că astăzi
nu se mai aplică aceste principii în
majoritatea bisericilor. Dar să nu uite
nimeni că numai biserica primară a
obţinut făgăduinţele Domnului. Astăzi
bisericile sunt reci, seci, decăzute şi
fără evlavie. Pentru că azi se admite
păcatul vizibil în biserici, păcătosul
are dreptul la Cina Domnului. Dar
păcatul trecut cu vederea în biserici,
aduce blestem asupra întregului
popor. Dumnezeu a spus lui Israel că
El nu va mai fi cu ei dacă nu nimicesc
păcatul din mijlocul lor, fapt valabil şi
pentru noi (Iosua 7:1, 10-12). Astăzi
bisericile sunt pline de Acani. Pentru
aceasta nu obţinem binecuvântările
promise şi numele Domnului este
hulit printre neamuri; oamenii au
ajuns să cunoască nelegiuirile celor
aşa-zişi pocăiţi, dar cei ce comit
nelegiuirea nu se autosesizează…
(Romani 2:21-24). Cel mai mare rău
în lume este faptul că nelegiuirile au
intrat pe faţă în biserici şi nu încearcă
aproape nimeni să oprească potopul
de nelegiuiri din ele (Ezechiel 22:30-
31). Se constată o creştere a stărilor
de păcat, deşi se cunoaşte blestemul
păcatului şi toate urmările lui nefaste.
Cu păcatul nu putem glumi!
El nu are termen de comparaţie nici
cu boala, nici cu suferinţa, ci numai
cu moartea. Plata păcatului este
moartea! Cu toate aceste urmări,
mulţi îl măgulesc şi s-au dus atât de
departe, că nu se mai pot întoarce
niciodată (Osea 5:4). Atunci când
trăirea în păcat depăşeşte limita, harul
încetează. Ieremia, cu insistenţele
sale pline de durere, se ruga cu lacrimi
pentru un popor răzvrătit. Domnul
l-a oprit de două ori din rugăciune
spunându-i să nu mijlocească pentru
ei, căci nu-l va asculta, pentru ei
harul se terminase şi urma pedeapsa
prin robie (Ieremia 7:16; 14:11). Iar
lui Samuel, Domnul i-a spus că în
asemenea stări, chiar de vor posti,
nu le vor fi ascultate rugăciunile; căci
au depăşit limita îndurării ca şi casa
lui Eli, ajungând într-o situaţie de
dizgraţie (1 Samuel 3:14).
Istoria se repetă, profeţiile
biblice cu privire la zilele din urmă

sunt foarte îngrijorătoare. „Duhul spune
lămurit!” (1 Timotei 4:1) care va fi starea
multora: „având doar o formă de evlavie,
dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te
de oamenii aceştia.” (2 Timotei 3:5); „...
niciodată nu pot ajunge la cunoştinţa deplină
a adevărului” (2 Timotei 3:7). Ei prigonesc
pe cei evlavioşi şi trăiesc după poftele lor
nelegiuite. Aceştia sunt cei ce fac din Casa
Domnului o peşteră de tâlhari (2 Petru 3:4-
18; Iuda 4, 5, 18; Apocalipsa 3:14-22).
Domnul Hristos a zis iudeilor:
„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va
face liberi,... dar oricine trăieşte în păcat,
este rob al păcatului” (Ioan 8:32-34);
„Deci dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu
adevărat liberi” (Ioan 8:36). După aceste
făgăduinţe se pune marea întrebare: eşti
rob sau eşti liber? „De aceea este zis: „S-a
suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri
oamenilor” (Efeseni 4:8). Prin acest cuvânt
– a luat robia roabă – acum înţelegem că
prin răscumpărarea Sa, prin sângele Său
sfânt şi nevinovat, vărsat pe Golgota,
robia noastră sau cu alte cuvinte, vinovăţia
noastră a trecut într-o supunere şi ascultare
totală de voia Sa. Acum nu mai este rob,
ci fiu, ne mărturiseşte cuvântul Domnului
(Galateni 4:6-7). Prin rugăciunea călăuzită
de Duhul Sfânt strigăm AVA, adică TATĂ
(Galateni 4:31). Hristos ne-a izbăvit ca
să fim liberi de păcat, iar ca mamă avem
Ierusalimul de sus (Galateni 4:26), căci
n-am primit un duh de robie, ci unul de
înfiere (Romani 8:14-17; 6:12-13). Dorim
să ajungem acasă la Domnul în Ierusalimul
de sus, la mama noastră cerească, în
locul pregătit de Domnul Isus? Atunci
este nevoie de o renaştere spirituală.
Domnul ne îndeamnă azi: „Rămâneţi dar
tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei,
al păcatului” (Galateni 5:1). „Şi robul nu
rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne
pururi.” (Ioan 8:35). Iubit suflet, se cere un
nou efort, o nouă întoarcere la Dumnezeu,
un nou legământ (angajament).
Bunul Păstor a inclus în primele
rânduri vegherea şi rugăciunea, care sunt
„surori sfinte”, când a zis: „Vegheaţi dar în
tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere
să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care
se vor întâmpla, şi să staţi în picioare
înaintea Fiului omului” (Luca 21:36).
Cine nu trăieşte viaţa după cuvântul
lui Dumnezeu, nu are nicio posibilitate
de a obţine puterea de sus. Numai prin
mărturisirea greşelilor şi părăsirea lor se
poate obţine iertare şi îndurare (Proverbe
28:13). Înainte de înălţarea Domnului
Isus, El i-a binecuvântat pe ucenici. În acel
Închinători în duh şi-n adevăr
ultim moment, le-a mai dat o poruncă, tot
în legătură cu rugăciunea, zicând: „Şi iată
că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui
Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi
îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49).
Mântuitorul lumii nu i-a trimis să facă
lucrarea fără putere de sus. Nu le-a zis:
„mergeţi şi lucraţi”; nu a îndemnat nici pe
unul dintre ucenici zicând: „du-te aşa cum
eşti, du-te gol, du-te lucrează singur”. Nu!
Ce au făcut cei unsprezece ucenici
împreună cu ceilalţi credincioşi care au
ascultat de porunca „rămâneţi”? Toţi aceştia
stăruiau cu un cuget în rugăciuni, cereri şi
laudele Domnului (Luca 24:53; Fapte 1:12-
15). Cei în jur de o sută douăzeci de ucenici
au rămas în cuvântul Bunului Păstor. Ei
trebuia să fie constanţi şi credincioşi în
răbdarea lor pentru că făgăduinţa Tatălui
nu a venit în prima zi de rugăciuni şi cereri,
nici în a doua zi…până în a zecea zi. Ce
mă bucură, în acest caz, este faptul că nu
se dovedeşte în Cuvânt că unii din ei ar fi
cedat de a mai stărui în făgăduinţa Tatălui.
Cuvântul ne relatează că toţi au aşteptat…
şi la Cincizecime au şi primit binecuvântarea
promisă. În fruntea lor este trecut Petru,
întărit prin puterea divină. La Rusalii, toţi
cei veniţi pentru sărbătoare, au rămas
uimiţi şi încremeniţi de cele văzute şi auzite
(Fapte 2:6-21). Erau acolo oameni fireşti şi
păcătoşi care îşi băteau joc de ei şi ziceau:
„sunt plini de must”. Petru însă le vorbeşte
plin de putere despre făgăduinţa Tatălui prin
Ioel (Ioel 2:23).
Mai sunt aceste lucrări divine şi
astăzi? Unde ele lipsesc, acele biserici se
aseamănă cu munţii din Ghilboa care erau
lipsiţi de rouă şi de ploaie. Vom avea doar
vorbitori fără putere de sus ce vor răspunde
pentru sufletele pierdute înaintea Domnului.
De asemenea dacă îngăduim păcatele,
întreaga biserică este vinovată înaintea lui
Dumnezeu. Ce este de făcut? Cereţi şi vi se
va da (Matei 7:7). Bunul şi Blândul Păstor
ne îndeamnă şi azi zicând cu dragoste:
„vegheaţi dar tot timpul şi vă rugaţi”, nu numai
la sărbători şi la diferite ocazii, ci tot timpul.
Consacrarea trebuie înnoită zi de zi, iar
rugăciunea fără post, este ca şi pâinea fără
sare. În fiecare zi avem nevoie de umplerea
cu Duhul Sfânt pentru a fi cu adevărat
ascultători şi împlinitori ai Cuvântului sfânt.
Pentru orice împrejurare a vieţii este nevoie
să avem o călăuză sfântă, prin puterea
Duhului Sfânt, nădejdea noastră pentru
veşnicie, ca să putem supravieţui până la
sfârşitul vieţii noastre.
Augustin Kuschausen 5
 Principii sfinte
partea II
c) Secretele creşterii numerice a
Bisericii.
1. În lucrarea de
răspândire a Evangheliei, apostolii
au aplicat strategia poruncită de
Domnul Isus. (Marcu 6:7; Luca
10:1-11) şi au plecat în lucrare, în
echipe de câte doi: Petru şi Ioan
(Fapte 8:14-15); Barnaba şi Saul
(Fapte 11:26); Pavel şi Sila (Fapte
15:40) ; Iuda şi Sila (Fapte 15:22);
Barnaba şi Marcu (Fapte 15:39);
Sila şi Timotei (Fapte 17:14). Mai
rar întâlnim câte unul: Filip (Fapte
8:5); Apolo (Fapte 18:25; 19:1)
sau câte trei: Barnaba Saul şi Ioan
Marcu (Fapte 12:25);
2. Au folosit diverse
locaţii pentru propovăduirea
Evangheliei. La început îi învăţau
pe oameni în Templu (Fapte
5:42), dar asemeni Domnului
Isus, au preferat sinagoga, mai
ales când vesteau Evanghelia
conaţionalilor evrei, care erau
întâlniţi în tot Imperiul Roman.
Astfel îi întâlnim în sinagogile din:
Damasc (Fapte 9:20); Salamina
(Fapte 13:5), Antiohia din Pisida
(Fapte 13:14,44); Iconia (Fapte
14:1); Tesalonic (Fapte 17:2);
Berea (Fapte 17:10); Atena (Fapte
17:17); Corint (Fapte 18:4); Efes
(Fapte 18:19). Ei foloseau orice
loc şi ocazie pentru vestirea
Evangheliei (Fapte 17:17; 22).
Mai târziu se adunau
6
prin case. În Milet, Pavel declară
în faţa prezbiterilor: „... nu m-am
ferit să vă propovăduiesc şi să
învăţ înaintea norodului şi în case”
(Fapte 20:20); în casa Mariei,
mama lui Ioan Marcu, ucenicii erau
adunaţi pentru rugăciune (Fapte
12:12); în casa temnicerului din
Filipi (Fapte 16:32-34); în casa
Lidiei (Fapte 16:40); în casa lui Iust
din Corint (Fapte 18:7-11); în casa
lui Aquila şi Priscila (Fapte 16:26;
1 Corinteni 16:19); în Roma, unde
Pavel primea pe toţi cei ce veneau
la el (Fapte 28:30).
3. Apostolii stăteau mai
mult timp într-un loc pentru a forma
comunităţi locale de credincioşi:
în Antiohia, Pavel şi Barnaba au
stat un an întreg (Fapte 11:26);
în Corint au rămas un an şi şase
luni în casa lui Iust, timp în care
învăţau pe corinteni Cuvântul
Domnului (Fapte 18:11); în Efes,
Pavel a predicat poporului timp de
doi ani, în şcoala unuia numit Tiran
(Fapte 19:9-10); în Roma, timp de
doi ani, Pavel îi primea pe toţi cei
ce voiau să-l vadă şi să discute din
Scripturi, într-o casă luată cu chirie
(Fapte 28:30);
4. Aveau timp alocat pentru
vestirea Evangheliei: „Şi în fiecare
zi în Templu şi acasă nu încetau să
înveţe pe oameni şi să vestească
Evanghelia lui Isus Hristos” (Fapte
5:42); în ziua Sabatului (Sabate
în şir) în Antiohia Pisidiei (Fapte
13:14,42); în Filipi, lângă un râu,
în ziua Sabatului (Fapte 16:13);
în Tesalonic au vorbit succesiv în
trei Sabate (Fapte 17:2); în Corint
vorbea grecilor şi iudeilor în fiecare
zi de Sabat (Fapte 18:4); în ziua
întâi a săptămânii (Fapte 2:1; 20:7).
5. Au fost ajutaţi de îngeri,
care au fost implicaţi în lucrarea
de vestire a Evangheliei şi în
acţiuni de salvare a apostolilor:
cazul salvării miraculoase a
apostolilor din închisoare (Fapte
5:19); în lucrarea de convertire
a famenului etiopian, prin Filip
(Fapte 8:26); în formarea primei
biserici dintre neamuri din casa
sutaşului Corneliu (Fapte 10:3); în
cazul salvării apostolului Petru din
închisoare (Fapte 12:7); cu ocazia
morţii lui Irod, pe care l-a lovit
un înger, Cuvântul s-a răspândit
şi mai mult (Fapte 12:23); când
i-a vorbit lui Pavel pe mare şi l-a
încurajat (Fapte 27:23-24);
6. Când erau izgoniţi
dintr-un loc, ca semn al ascultării
de porunca Domnului scuturau
praful de pe haine şi de pe picioare
(Fapte 13:51; 18:6)
7. Au beneficiat de
descoperirea voii lui Dumnezeu,
în vederea misiunilor, prin
vedenii cereşti. Când Dumnezeu
a direcţionat planul său de
mântuire la neamuri, a făcut de

cunoscut acest lucru lui Petru
printr-o vedenie (Fapte 10:9-16);
apostolul Pavel în Damasc a fost
înştiinţat printr-o vedenie că va
fi vindecat de orbirea fizică şi
spirituală (Fapte 9:12-16); Domnul
a planificat misiunea lui Pavel
printr-o vedenie (Fapte 16:9-10);
În Corint, apostolul Pavel a fost
încurajat să vorbească şi să nu se
lase intimidat de potrivnicii lui, tot
printr-o vedenie cerească (Fapte
18:9); pe mare, în drum spre Roma
a avut altă descoperire (Fapte
27:23-24);
8. Au fost împuterniciţi
de Dumnezeu cu darul minunilor,
ceea ce a produs stimularea
credinţei şi autentificarea mesajului
lor. Când ologul Enea a fost
vindecat prin apostolul Petru,
toţi locuitorii din Lida şi Sarona,
văzând, s-au întors la Domnul
(Fapte 9:35). De asemenea, când
a fost înviată Tabita, mulţi din
Iope s-au întors la Domnul (Fapte
9:42); Dregătorul Sergius Paulus
s-a convertit când vrăjitorul Elima
a fost orbit în urma cuvintelor
spuse de Pavel (Fapte 13:7); La
vindecarea ologului din Listra au
considerat pe Pavel şi Barnaba zei
(Fapte 14:11); Învierea lui Eutih a
fost pricina unei mari mângâieri
(Fapte 20:12). Au fost multe
cazuri când oamenii au slăvit pe
Dumnezeu pentru că s-au convins
de puterea Lui prin vindecări
(Fapte 4:21; 5:14-16).
Impactul vestirii
Evangheliei, în aceste condiţii,
a făcut ca la predica apostolului
Petru din ziua Cincizecimii, să
se convertească peste trei mii
de oameni (Fapte 2:41); după
ce Petru a predicat cu ocazia
vindecării ologului de la Poarta
Frumoasă, numărul creştinilor
a ajuns la aproape cinci mii
(Fapte 4:4). Răspândirea
Cuvântului lui Dumnezeu a făcut
ca numărul celor ce au crezut şi
al ucenicilor să se înmulţească
tot mai mult (Fapte 5:14), căci
„o mare mulţime de preoţi
veneau la credinţă” (Fapte 6:7).
Astfel, Bisericile se întăreau
în credinţă şi sporea zi de zi
numărul credincioşilor (Fapte
16:5). Ca rezultat al predicilor
rostite în sinagogi, au crezut atât
unii dintre evrei, cât şi o mare
mulţime de greci temători de
Dumnezeu (Fapte 17:4,12). De
asemenea, în Tesalonic, Berea şi
Atena, unii au trecut de partea lor
şi s-au convertit (Fapte 17:4,34).
După aceea, mulţi dintre corinteni
au crezut şi au fost botezaţi
(Fapte 18:8). Deşi marea parte
a convertiţilor s-a datorat vestirii
Evangheliei, nu trebuie să
minimalizăm numărul relativ mare
al celor care au crezut în urma
minunilor făcute prin Duhul Sfânt.
Au fost însă şi piedici în
calea vestirii Evangheliei, pentru
că pe lângă diferite greutăţi, au
avut parte şi de persecuţii. Primii
care s-au opus cu înverşunare
credinţei au fost ierarhii religiei
iudaice, marii preoţi: Ana, Caiafa,
Ioan Alexandru (Fapte 4:6). Apoi
saducheii împreună cu marele
preot i-au aruncat în închisoare
pe apostoli (Fapte 5:17). Mai
târziu soborul împreună cu marele
preot au decis să-i omoare (Fapte
5:27,33). Singurul dintre iudei
care a privit lucrarea din alt unghi
a fost Gamaliel, cel care i-a apărat
(Fapte 5:34-39). Iudeii au izgonit
pe apostoli de la hotarele lor în
Antiohia Pisidiei (Fapte 13:50); au
întărâtat alte neamuri împotriva
apostolilor în Iconia (Fapte 14:2),
în Tesalonic (Fapte 17:5), în
Berea (Fapte 17:3), au uneltit şi
i-au întins curse lui Pavel (Fapte
20:3,19). Apostolii şi echipele lor
de misiune au avut probleme cu
meşterii obiectelor de cult păgân
(Fapte 19:27) şi cu profitori de
pe urma ghicitului în Filipi (Fapte
16:9). Formele de manifestare
a persecuţiei începeau cu
Principii sfinte
batjocorirea, dar ajungeau până
la împroşcarea cu pietre - Ştefan
(Fapte 7:60; 14:4-9); răscoale
(Fapte 18:12-17); arestări (Fapte
21:33); smulgerea hainelor, bătaia
cu nuiele – Pavel şi Sila (Fapte
6:22-23); închisoarea (Fapte
4:3; 8:3; 12:4; 16:23); chinuirea
(Fapte 12:11); martiraj - Iacov
(Fapte 12:2). Cele de mai sus au
constituit doar preludiul marilor
persecuţii şi martiraje de mai
târziu, aşa cum Domnul Isus le-a
prevăzut (Ioan 16:2-4).
III. Ucenicizarea - învăţarea
noilor convertiţi.
a) Activităţi spirituale şi
administrative.
După ce a luat naştere
Biserica în ziua Cincizecimii, ni
se prezintă cele patru activităţi
principale ale ei: „Ei stăruiau în
învăţătura apostolilor, în legătura
frăţească, în frângerea pâinii şi în
rugăciune” (Fapte 2:42). Se poate
observa locul pe care Biserica îl
acordă învăţăturii. Pentru lucrările
de administraţie au fost aleşi
diaconii (Fapte 6:1-6). Astfel apar
slujbele în Biserică. Aceştia au
fost aleşi de popor (Fapte 6:3).
(continuarea în pagina 12)
7
 Doctrine biblice
III. PRINCIPII BIBLICE PENTRU ÎMBRĂCĂMINTE ŞI
PODOABE
Orice om ce a studiat acest domeniu va putea
afirma că hainele sunt reprezentative pentru o persoană.
William Thourlby, un recunoscut consilier în îmbrăcăminte,
în cartea „Eşti ceea ce porţi”, scrie că după felul cum se
îmbracă, oamenii arată nivelul economic, de pregătire,
de educaţie, poziţie socială, averea, succesul, caracterul
moral şi dacă sunt sau nu vrednici de încredere. 2
Astfel hainele hippy arată respingerea valorilor
tradiţionale, o îmbrăcăminte sexy – seducere, iar
îmbrăcămintea oficială - demnitate şi încredere. Hainele
sunt legate inseparabil de starea decăderii. Din Geneza
3, omul a fost tentat să-şi facă haine diferit de modul în
care i le-a confecţionat Dumnezeu, iar ulterior şi-a pus
podoabe, ceea ce Dumnezeu nu i le-a cerut. Pheobe
Palmer (1807-1874) afirma că hainele înzorzonate sunt o
piedică pentru sfinţirea lăuntrică şi arată o inimă împietrită
(I Timotei 3:4; Iacov 4:4).3 (1 Timotei 2:9). Aici se distrug trei expresii directoare:
1. Îmbrăcămintea trebuie să reliefeze o
identitate creştină, să prezinte un caracter duhov­
nicesc. Hainele pot să evidenţieze înnoirea minţii, care
face omul să aibă alte preocupări şi alte scopuri, în care
trupul ocupă un loc de cinste în raport cu spiritul, devenind
Templu al Duhului Sfânt „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul
lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în
voi?  Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe
acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu
este Sfânt: şi aşa sunteţi voi” (I Corinteni 3:16-17). „... Şi
că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un
preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul
vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6:19‑20).
Deci Dumnezeu este cel ce dispune de funcţiile
trupului şi de valoarea lui. Omul capătă o funcţie de
evidenţiere a lui Dumnezeu, a operei şi lucrărilor Sale.
De aceea, apostolul sfătuia: „ Deci, fie că mâncaţi, fie că
beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui
8 Dumnezeu” (I Corinteni 10:31). Astfel vom înţelege că omul
este creaţia lui Dumnezeu, purtând imaginea şi amprenta
divină. În procesul de răscumpărare, în etapa ultimă trupul
va fi eliberat de efectele degradării, dar până atunci trebuie
să fie îmbrăcat corespunzător în contextul păcatului.
În condiţiile pământeşti, rolul primar al hainelor
este reflectarea unei imagini, apoi ca rol secundar,
protecţia trupului şi evitarea păcatelor trupului. Cel
credincios, bărbat sau femeie, trebuie să se concentreze
la partea spirituală, cultivând virtuţi sfinte care nu se
perimează odată cu trecerea anilor: „ Podoaba voastră să
nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în
purtarea de scule din aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci
să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui
duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui
Dumnezeu. ” (I Petru 3:3-4).
Apostolul Pavel recomandă: „Vreau, de
asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip
cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr,
nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe”
cuviincios, (grecescul „kosmios” - ceea ce înseamnă
modest, cuvânt ce provine de la ordonat, demn,
cineva care te disciplinează şi care este privit ca
moral şi respectabil); cu rusine (grecescul „aidos” -
reverenţă, respect faţă de Dumnezeu şi rege, ceea
ce cere o îmbrăcăminte decentă ce evidenţiază
calităţile spirituale); sfială (grecescul „sophrosure”,
format din două cuvinte „sos” (sunet) şi „phrenes”
(minte) - vigilenţa minţii, autocontrol, sănătate
mintală, echilibru, sobrietate, moderarea dorinţelor şi
pasiunilor, opusul frivolităţii şi a tot ceea ce ar putea
trezi pasiuni nesfinte”).4 Un om nu trebuie să atragă
atenţia asupra trupului prin îmbrăcăminte şi podoabe,
pentru ca mesajul creştin să nu fie suprimat de ele.
2. Îmbrăcămintea trebuie să protejeze intimi-
tatea şi să evite manifestarea păcatelor trupului.
Felul în care se îmbracă un creştin nu trebuie să devină
o provocare sexuală, ceea ce este unul dintre scopurile
realizatorilor de modă. Mary Quant, o femeie implicată în

industria modei, a declarat: „Toate acestea sunt făcute
pentru a seduce pe bărbaţi”.5 Iată de ce un om care nu
vrea să păcătuiască şi nici să-i provoace pe alţii la păcat
trebuie să evite expunerea (exhibiţionismul), ispitirea
altora. Nuditatea în concept biblic este un simbol al
goliciunii interioare (Osea 2:3; Apocalipsa 3:17-18) căci
trupul trebuie acoperit (Exod 20:26; 28:42).
Înţeleptul Solomon arată într-un mod explicit cum
funcţionează ispitele curviei. El avea experienţa lui şi pe
cea a tatălui său, care au durut mult. El scria că limbajul
femeii imorale este faza a doua a seducerii, căci prima
fază este „îmbrăcămintea de curvă” (Proverbe 7:10) ce
este purtată doar de o persoană cu inima şireată. În acest
mediu, starea devine incendiară şi el întreabă: „Poate
cineva să ia foc în sân, fără să i se aprindă hainele? Sau
poate merge cineva pe cărbuni aprinşi, fără să-i ardă
picioarele?”  (Proverbe 6:27). Podoabele şi cosmeticele
joacă acelaşi rol în vederea seducerii, căci este scris: „Au
umblat chiar după oamenii, care veneau de departe, le-
au trimis soli, şi iată că ei au venit. Pentru ei te-ai scăldat
tu, te-ai sulemenit la ochi, şi te-ai gătit cu podoabele tale”
(Ezechiel 23:40).
În condiţile funcţionării sistemului biologic aflat sub
dominaţia păcatului, trebuie să veghem unii asupra altora
şi să nu fim pricină de păcătuire pentru nimeni (I Corinteni
10:32) căci este „vai de omul prin care vine prilejul de
păcătuire” (Matei 18:7). Fie că este un păcat al privirii ce a
acceptat pofta: „ ... că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o
poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:28),
fie că este un păcat pe deplin realizat (caz David-Bat Şeba
- care s-a expus privirilor publice). „Deci, fiindcă avem
astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice
întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea
până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1).
Pentru a putea menţine şi favoriza un mediu sfânt, este
absolut necesar pantru cei credincioşi să se ferească de
locurile propice păcatelor trupului, (plaje, ştranduri etc...),
chiar dacă intenţia lor nu este una vinovată.
3. Îmbrăcămintea trebuie să permită distincţia clară
intre sexe. Într-o vreme în care heterosexualitatea
inscripţionată în umanitate prin creaţie, pierde teren în
faţa homosexualităţii este cu atât mai necesar să păstrăm
statutul natural al bărbatului şi al femeii, cultivând de mici
în copii ceea ce a implantat Dumnezeu în plan genetic.
Moda unisex şi viziunea androgină (andros-bărbat; gyne-
femeie) s-a proliferat în diferite segmente ale societăţii.
Manualele sociale au absolvit revoluţia feministă şi
au provocat idealul feminist. Teologii denominaţiilor
protestante se identifică cu androginul. Helvin Kooner
(evoluţionist) explică cum cercetările dovedesc că
diferenţele dintre sexe sunt mai mult biologice decât
culturale, căci cea de-a douăzeci şi treia pereche de
cromozomi xx sau yy îl diferenţiază pentru toată viaţa.6
Acest mod de a gândi a fost acceptat în special
de femei, crezând că drumul masculinizării înseamnă
eliberare, neînţelegând că bărbatul şi femeia sunt împliniţi
prin Isus Hristos, eliminând ura dintre sexe care durează
de la căderea din Eden. Elisabeth Elliot scrie: „Adevărata
Doctrine biblice
libertate a femeii începe cu o poartă strâmtă: supunerea.
După această poartă urmează calea unei vieţi libere, în
care diferenţele de gen nu sunt umbrite de păcat, ci pline
de lumină, inegalităţiile fiind esenţiale pentru chipul lui
Dumnezeu, femeia ca femeie, bărbatul ca bărbat, nu ca
două jumătăţi identice şi interschimbabile ci un întreg al
chipului divin”. Potrivit principiului determinativ „eşti ceea
ce porţi”, o femeie ce vrea să pară bărbat îşi va pierde
în parte feminitatea, dar nu va putea deveni bărbat.
Michael Levin, profesor de filosofie la City College N. Y.
spunea: „Există o adâncă şi permanentă diferenţă între
sexe şi multe din nefericirile moderne vin din dorinţa de
a transforma pe femei în pseudobărbaţi”.7 Eloise Curtis,
producător de haine de damă, când moda unisex era
la început spunea că: „În multe familii nu mai există o
diferenţă vizibilă între sexe. O femeie ce poartă pantaloni,
în subconştient, aduce ceva masculin în relaţia sa cu
coplilul. El, nevăzând numai pantaloni în jurul lui, nu ştie
unde se termină tata şi unde începe mama”. 8
Distincţia dintre sexe în îmbrăcăminte este foarte
clar menţionată în Scripturi: Deuteronomul 22:5 – „Femeia
să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească şi bărbatul să nu se
îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face aceste lucruri
este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău”.
Deşi această poruncă este scrisă în Vechiul Testament, ea
nu este încadrată în regulile ceremoniale care au diverse
semnificaţii în noul legământ, în care statutul spiritual al
bărbatului şi al femeii nu comportă nici o discriminare
(Galateni 2:28). Diferenţa dintre sexe are conotaţii terestre
foarte împortante atât din punct de vedere moral cât mai
mult familial; ea creează cadrul de naştere şi dezvoltare a
vieţii fizice şi spirituale a fiecărei generaţii, în care tatăl şi
mama au funcţii atât de diferite, dar absolut necesare şi
complementare (I Timotei 2:8-15).
Tot apostolul Pavel scrie pe această temă în
1 Corinteni 11:3-15: „...Dar vreau să ştiţi că Hristos este
Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că
Dumnezeu este capul lui Hristos. ....Dacă o femeie nu se
învăleşte, să se şi tundă! Iar, dacă este ruşine pentru o
femeie să fie tunsă ori rasă, să se învălească. Bărbatul
nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este
chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava
bărbatului.  ...De aceea femeia, din pricina îngerilor,
trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei.  Totuş,
în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără
femeie. ...Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru
un bărbat să poarte părul lung, pe când pentru o femeie
este o podoabă să poarte părul lung? Pentru că părul i-a
fost dat ca învălitoare a capului”. El arată clar diferenţa
prin lungimea părului şi acoperirea capului - uşor de
realizat la femeile evlavioase şi aproape imposibil la cele
ce nu acceptă supunerea, modestia şi decenţa publică.
Acoperirea capului la femei este explicită în mod diferit
şi nu se confundă cu purtarea părului lung, fapt uşor de
înţeles din versetul 6a: „Dacă o femeie nu se înveleşte,
să se şi tundă...”, ori dacă părul ar fi învelitoarea, cum
(continuarea în pagina 14) 9
 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm
„Pe capul celui neprihănit sunt binecuvântări,
dar gura celor răi ascunde sâlnicie”
(Proverbe 10:6)
Cu acest text cu care - după cum îmi scrii tu - te
frămânţi de câteva zile, intrăm în cea de a doua secţiune
a cărţii „Proverbele”, secţiune care stă sub titlul „Pildele lui
Solomon” (v.1). Îţi înţeleg nedumerirea pe care o ai atunci
când te întrebi dacă acest text intră din punct de vedere al
construcţiei literare (să nu uiţi că Biblia are dimensiunea
frumuseţii literare) în categoria paralelismului antitetic,
căci de cel sinonimic nu poate fi vorba, din moment ce
a doua parte a versetului începe cu particule advesative:
„dar”, „dimpotrivă” sau „din contra”, particule care în mod
natural opun întelesul părţii a doua a textului întelesului
primei părţi. Dar cum se opune, mă întrebi tu, căci prima
parte a textului vorbeşte despre binecuvântările de pe
capul celor iubiţi de Domnul, aceasta fiind ideea centrală,
iar partea a doua se referă la vorbirea celor răi? Ar trebui,
prin contrast, să întărească ideea centrală, aşa cum o
găsim în alte texte, bunăoară: „Pomenirea celui neprihănit
este binecuvântată, dar numele celor răi putrezeşte”
(Proverbe 10:7). Nu doresc să intru acum în explicaţii
10 amanunţite în această privinţă, dar în ce te priveşte, poţi
consulta şi alte traduceri ale Scripturii unde paralelismul
antitetic al acestui text este evident. Noi îl vom trata aşa
cum îl avem în traducerea Cornilescu, textul fiind totuşi
bogat în semnificaţii duhovniceşti.
Să menţionez doar starea omului credincios, care este
prezentată în acest verset, ca o stare sub binecuvântările lui
Dumnezeu: „Pe capul celui neprihănit sunt binecuvântări…”.
Scriptura vorbeşte mult despre binecuvântari şi blesteme.
Dar ce înseamnă cuvântul „binecuvântare”? În limba
noastră cuvântul vine din latinescul „bene-dicere” care
înseamnă „a vorbi de bine” sau „a cuvânta bine”. Dar cum în
cazul nostru este vorba de binecuvântările lui Dumnezeu
asta înseamnă că atunci când Dumnezeu spune cuiva
ceva bine, aici avem în vedere făgăduinţele Sale - acest
lucru i se va întâmpla nu pentru că acest Cuvânt are în el
ceva „magic”, ci fiindcă Însuşi Dumnezeu se angajează
să făptuiască ceea ce a promis prin Cuvâtul Său.
Oriunde este binecuvantarea lui Dumnezeu este bogaţie:
„Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte şi El nu lasă să fie
urmată de nici un necaz” (Proverbe 10:22).

Însă, potrivit Scripturii, binecuvântările lui
Dumnezeu s-ar putea împărţi în două categorii: una ar fi
categoria bunurilor pământeşti, sau cum spunea Augustin
„a avea” şi cealaltă, categoria bunurilor duhovniceşti
care ne îmbogăţesc în „a fi“. Dacă cele dintâi adesea ne
deformează, acestea dimpotrivă, ne formează caracterul,
configurându-l după chipul şi asemănarea Domnului. Şi
încă ceva, tot în legătură cu binecuvântările: aşa cum
ne informează Scriptura, ele erau dăruite prin punerea
mâinilor pe capul celui ce urma să le primească, se avea
în vedere înâiul născut din fiecare familie evreiască
(Geneza 48). De asemeni, binecuvântările erau folosite
pentru a da conţinut formulelor de politeţe pe care le
foloseau israeliţii între ei (Rut 2:4). Aş mai adăuga aici
binecuvântarea pe care o dădeau preoţii şi leviţi întregii
naţiuni israelite, probabil ca semn că ei sunt „întâiul
născut” dintre celelalte naţiuni ale pământului.
M-ai întrebat în scrisoarea ta „… de ce cred eu că
binecuvântările se puneau pe cap? Era un act simbolic?
Şi care era semnificaţia acestui obicei? Există cumva o
relaţie între „cap” şi materializarea unei binecuvântări
în viaţa cuiva…?” Întrebările tale sunt semnificative
şi răspunsul pe care-l cauţi vine aproape de la sine.
Încearcă să stabileşti o relaţie între versetul care te
preocupă şi acesta pe care ţi-l indic: „…Dar celor ce
judecă drept le merge bine şi o mare binecuvântare vine
peste ei.” (Proverbe 24:25) Nu ţi se pare că la împlinirea
binecuvântărilor se poate ajunge numai printr-o gândire
dreaptă, o gândire care sa fie ca a lui Dumnezeu şi care
să ducă la ascultarea de El? Şi oare pentru cine ar putea
împlini Dumnezeu promisiunile Sale decât pentru cei cu
o judecată dreaptă, judecată care se reflectă în modul lor
de viaţă? Vezi ce important este felul de gândire…! Dar
cei ce gândesc altfel? Peste aceştia vine ca o consecinţă
firească blestemul lui Dumnezeu. Dacă Înţelepciunea şi-a
făcut scaun de şedere din mintea cuiva, atunci ea va fi
izvor de gânduri înţelepte şi curate care, având aprobarea
divină, vor deveni realităţi, vor deveni binecuvântări.
Ce semnificaţii crezi că are oare acest verset:
„Cine lucrează cu o mână leneşă sărăceşte, dar mâna
celor harnici îmbogăţeşte”? (Proverbe 10:4) sau „…
cei harnici se satură“ (Proverbe 13:4). Dacă ar fi să ne
întoarcem acum la traducerea textului aşa cum îl avem
în Bibliile noastre, atunci vei putea observa că un om
care are „pe cap” binecuvântări, le are de asemenea „în
gură” adică o vorbire deosebită şi nicidecum sâlnicie:
„…gura celor răi ascunde sâlnicie“ (Proverbe 10:6b).
Într-un anume fel, o astfel de vorbire transmite aceste
binecuvântări şi altora care le aud rostindu-se, ele fiind
de fapt şi o rugăciune. În Proverbe 11:11 citim: „Cetatea
se înalţă prin binecuvântarea oamenilor fără prihană, dar
este surpată prin gura celor rai”. Dacă astfel stau lucrurile,
Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm
trebuie să înţelegi că oricât de mari ar fi binecuvântările
lui Dumnezeu pentru tine, fie că sunt din cele pământeşti,
fie duhovniceşti, fără o minte înţeleaptă, adică fără un
„cap” pe care sa fie puse, nu vei ajunge niciodată să le
vezi împlinindu-se în viaţa ta, căci la dobândirea lor se
ajunge în mod evident şi prin participarea ta conştientă
şi consecventă; şi asta până la sfârşitul vieţii. Dacă nu
eşti de acord cu ceea ce-ţi spun, scrie-mi dacă găseşti în
toată istoria mântuirii, istorie bogată de altfel în tot felul
de exemple, măcar un singur exemplu în care, un leneş,
un om fără minte, sau fără „cap“ să fi ajuns în posesia
binecuvântărilor divine şi atunci îmi voi schimba şi eu
părerea. Ai grijă însă nu cumva să confunzi „…Comorile
câştigate pe nedrept…” (Proverbe 10:2) sau o anumită
„spiritualitate” specifică omului de lume, fără Dumnezeu,
(Proverbe 26:16) ca fiind binecuvântările Lui. În această
privinţa Scriptura nu ne lasă în confuzie. Dragul meu,
scriindu-ţi aceste rânduri, şi dacă accepţi cel puţin pentru
tine că şi eu am dobândit de la Domnul harul de a fi
vrednic de crezare, cel puţin în parte, îţi vei spori hărnicia
în cele materiale în măsura nevoilor tale, iar în celelalte
în măsura vieţii tale duhovniceşti.
Nu voi încheia înainte de a–ţi da răspunsul cu
care îţi sunt dator, legat de momentul în care autoritatea
slujitorilor bisericii a început să fie subliniată printr-o ţinută
vestimentară deosebită de a celorlalţi credincioşi. În
primele cinci veacuri, atunci când viaţa duhovnicească a
întâistătătorilor bisericii era traită în duh evanghelic, nu mai
era nevoie de nici un element de distincţie faţă de ceilalţi,
dar odată cu trecerea vremii, când hotarul dintre lume şi
biserică s-a sters, lucrurile au luat o nouă turnură, evident
împotriva învăţăturii şi practicii apostolice, constituindu-se
mai târziu într-o practică obligatorie şi motivată teologic.
Iată ce scria papa Celestin I într-o scrisoare adresată
episcopilor din Galia în anul 428 d H, când a aflat că unii
prezbiteri începuseră să folosească veşminte deosebite în
biserică: „Trebuie să ne distingem de ceilalţi prin doctrina
noastră nu prin haine; prin comportamentul nostru nu
prin îmbrăcăminte, prin curaţia sufletului nostru, nu prin
toaleta noastră.” Asemenea, dragul meu s-a întâmplat
şi cu celibatul care a fost propus în dreptul slujitorilor la
sinodul de la Elvira din anul 306 d H şi care s-a generalizat
definitiv abia în secolul XII şi chiar mai târziu. În final, te
îndemn, răsfoieşte paginile istoriei cu râvnă, scotoceşte-i
toate ungherele, chiar şi cele întunecoase, căci dacă grija
diavolului este de a arunca Adevarul în întunericul acestor
unghere, grija lui Dumnezeu este de a le lumina. Acum,
la sfarşit ce ţi-aş putea dori mai mult, în afară de o râvnă
nepotolită de a pune cât mai multe întrebări vremurilor
străvechi şi a găsi răspunsuri potrivite (Deuteronom 4:32).
Spor duhovnicesc!
Zaharia Bica 11
 Continuare de articole
(continuara din pagina 7)
Prezbiterii erau rânduiţi de către cei însărcinaţi cu
aceasta: Pavel, Barnaba şi Timotei, prin urmare nu au
fost aleşi ca şi diaconii. Slujbele de diaconi şi prezbiteri
erau oficializate prin punerea mâinilor (Fapte 6:6;
13:3). Cei chemaţi în acestă lucrare erau încredinţaţi
în mâna Domnului (Fapte 14:23). Apostolii erau
aleşi direct de Duhul Sfânt prin lucrarea de prorocire
(Fapte 13:2). Misiunea principală pe care o aveau era
predicarea Cuvântului (Fapte 11:26). Apostolii Pavel şi
Barnaba „... au rămas în Antiohia şi învăţau pe norod
şi propovăduiau...” (Fapte15:35). Apostolii, prin natura
chemării lor erau şi prezbiteri. Un exemplu în acest
sens îl constituie Petru (I Petru 5:1). Mai făceau şi alte
misiuni; îi întâlnim pe Pavel şi Barnaba care au fost
însărcinaţi să ducă ajutoare la prezbiterii din Iudeea. Un
învăţător special a fost Apolo, căci avea darul vorbirii
şi era tare în Scripturi (Fapte 18:24‑28). Filip a slujit
ca evanghelist (Fapte 8:12). În Biserica Primară, ca
de altfel şi astăzi exista darul prorociei. În Biserica din
Antiohia erau mulţi învăţători şi proroci (Fapte 13:1).
b) Elemente teologice ale învăţăturii apostolilor.
Când apostolul Pavel predică păgânilor din
Atena Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind creatorul
universului (Fapte 17:24); sursa vieţii, a mişcării (Fapte
17:28); Cel ce a stabilit hotarele (Fapte 17:26); Cel ce
a format naţiunile (Fapte 17:26); Cel ce este imaterial
şi nu poate fi văzut (Fapte 17:29); Cel ce cheamă
oamenii la pocăinţă prin ordin (Fapte 17:30); căci Isus
a înviat din morţi şi va fi Judecătorul tuturor (Fapte
17:31; 10:42). În celelalte predici, atât Pavel cât şi Petru
învaţă şi vestesc despre patimile şi învierea Domnului
Isus (Fapte 2:22-23; 10:39-40; 26:23); despre credinţa
în Isus prin care se capătă iertarea de păcate (Fapte
10:43; 26:18); despre neprihănire (Fapte 10:35).
Un rol aparte în învăţătura şi predica apostolilor
o are pocăinţa. Ea este primordială în lucrarea de
mântuire (Fapte 2:38; 3:19; 26;5:21; 17:30). Este
o mare diferenţă faţă de cei ce azi învaţă ceva de
12 felul: „primeşte-L pe Domnul Isus în inima ta”, fără ca
păcătosul să se confrunte cu adevărata problemă,
care este păcatul (Fapte 3:19); ce înseamnă mântuire
şi renunţarea la păcat (Fapte 19:18-19). Alte subiecte
au fost înfrânarea şi judecata viitoare (Fapte 10:42;
17:31; 24:25); botezul in apă (Fapte 2:38, 41; 9:18);
botezul şi lucrarea Duhului Sfant (Fapte 2, 8, 9, 10,
19; sfinţirea (Fapte 9:31); a doua venire (Fapte 1:11;
3:21); Împărăţia viitoare - căci Pavel spunea - „...că în
împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe
necazuri”( Fapte 14:22)..., nici urmă de Evanghelia
prosperităţii. Predicarea şi învăţarea se efectuau cu
toată îndrăzneala fără să ascundă intenţia convertirii
cuiva (Fapte 26:28).
c) Efectele învăţaturii creştine.
Prin slujirea lor, apostolii, întăreau pe cei ce
crezuseră (Fapte 14:22; 16:15), îi mângăiau (Fapte
16:40), le producea bucurie (Fapte 15:3) şi subliniau
ajutorul lui Dumnezeu (Fapte 26:22). De exemplu,
în Efes, credincioşii au fost sfătuiţi cu lacrimi în mod
îndividual, timp de trei ani zi şi noapte şi s-au despărţit
cu lacrimi (Fapte 20:31; 20:37). Lucrarea de învăţare a
cuprins şi combaterea ereziilor şi a învăţaturilor false.
Apostolii au fost fermi în ceea ce priveşte învăţătura
sănătoasă. Aşa se face că, în anul 49 d.Hr. are loc
primul conciliu de la Ierusalim, unde se face delimitarea
clară a învăţăturii creştine raportate la legea lui Moise
(Fapte 15:1-29).
În concluzie, toate cele trei etape: echiparea,
evanghelizarea şi ucenicizarea, au condus la cel
puţin doi factori de succes: înnoirea spirituală şi
creşterea numerică. Aceşti doi factori sunt cel mai bine
ilustraţi în Fapte 9:31 „Biserica se bucura de pace în
toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte, şi
umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se
înmulţea.” Se poate uşor observa că succesul creşterii
numerice este direct proporţional cu cel al creşterii
calitative, al sfinţirii. Prin urmare, Biserica primară
a cunoscut un succes foarte mare, datorită faptului
că a ascultat de poruncile Mântuitorului şi a lucrat

prin directa călăuzire a Duhului Sfânt. A avut modele
puternice în apostoli şi diaconi (Fapte 6:3) în special
în Pavel şi Barnaba (Fapte 11:24), Timotei (Fapte
16:2). Modul de desfăşurare a lucrării din adunările
nou formate se evidenţiază cel mai bine în declaraţia
pe care apostolul Pavel o face în Milet, prezbiterilor din
Efes (Fapte 20:24‑35).
Era o participare activă a tuturor. Frecventarea
adunărilor Bisericii, era totală (Fapte 2:46). Toţi stăruiau
într-un cuget în rugăciune (Fapte 1:14; 4:24), toţi
se umpleau de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui
Dumnezeu cu îndrăzneală ( 4:7,31; 12:12). În cântare,
toţi îl lăudau pe Dumnezeu (Fapte 2:46-47); cei
vindecaţi Îl lăudau pe Dumnezeu (Fapte 3:9); poporul
întreg Îl lăuda pe Dumnezeu în urma minunilor (Fapte
4:21; 16:25-26). În urma cântării lui Pavel şi Sila s-a
produs cutremurul fizic, dar mai ales spiritual.
Toată activitatea se derula într-o atmosferă
de sfinţire, iar mulţimea era o inimă şi un suflet Fapte
(4:32). Biserica se bucura de pace, umbla în frica
Domnului şi se întărea sufleteşte (Fapte 9:31; 2:43).
Nivelul economic al bisericii este prezentat în
cuvintele: „Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc
şi aveau toate de obşte” (Fapte 2:44), vindeau tot ce
aveau şi împărţeau banii între toţi după nevoile fiecăruia
(Fapte 2:45).
În relaţiile frăţeşti, când se întâlneau,
mulţumeau lui Dumnezeu şi se îmbărbătau (Fapte
20:15); când se despărţeau izbucneau în lacrimi (Fapte
20:37; 21:1). Erau ospitalieri, punându-şi casele în
slujba Domnului: Lidia (Fapte 16:15); temnicerul din
Filipi (Fapte 16:33-34); Iason (Fapte 17:17); Mnason
(Fapte 21:16). Cazurile de lăcomie au fost puţine şi
aspru sancţionate – caz Anania şi Safira (Fapte 5:1‑11).
Apostolul Pavel îi sfătuia pe prezbiteri amintind cuvintele
Domnului Isus: „este mai ferice să dai decât să primeşti”
(Fapte 20:15b). El însuşi a fost un model deosebit în
privinţa aceasta (Fapte 20:33-35).
Cu toate că a avut un succes binecuvântat,
Biserica Primară nu s-a intitulat pompos. Numele ei
era simplu: calea credinţei (Fapte 9:2); calea lui
Dumnezeu (Fapte 18:26); calea Domnului (Fapte
18:25; 19:23). Credincioşii s-au numit simplu: creştini
(Fapte 11:26; I Petru 4:16); dar erau plăcuţi înaintea
întregului norod (Fapte 2:47).
În final rămăne întrebarea: „Câte Biserici de azi
se mai aseamănă cu Biserica Primară?” Fiecare cititor
va răspunde în mod individual!
Simion Buzduga
Continuare de articole
Agresiunea între fraţi
Michael Pearl
Întrebări:
„Cum reacţionăm la agresiunea între fraţi atunci
când se bat pentru jucării etc.?
Cum învaţă ei să rezolve situaţia şi să nu alerge
la mama pentru rezolvare?
Cum poate învăţa mama să nu intervină?”
În primul rând trebuie să recunoaşteţi dreptul
la proprietate privată. Dacă două familii împart aceeaşi
curte, vor ajunge foarte curând să acorde o atenţie
exagerată asupra modului în care acea curte va fi
folosită. Dacă şase familii ajung coproprietari ai unei
singure maşini, cam cât va dura până să ajungă să se
bată? Nu vă aşteptaţi ca exact copiii dumneavoastră să
dea dovadă de un nivel de maturitate şi sacrificiu pe care
unii adulţi nu-l arată niciodată.
Acolo unde acest conflict devine o problemă,
nu îngăduiţi coproprietatea. Nu forţaţi un copil să
cedeze din drepturile sale. Deţinătorul are dreptul dintâi,
indiferent cine a fost primul. Aceasta rezolvă 95% dintre
conflicte înainte ca ele să apară. Dacă trebuie acceptată
varianta proprietăţii comune, atunci problema va trebui
tratată pornind de la baze gen arendă. Aparţine lui Ionel
dimineaţa şi Lilianei după-amiaza – sau un alt plan ce
poate fi controlat uşor. Noi dorim să-i învăţăm să cedeze
din drepturile lor, dar ei nu pot ceda ceva ce nu posedă.
Renunţarea este un proces voluntar, ceea ce înseamnă
că ei nu pot fi constrânşi la ascultare şi să se ajungă la o
dezvoltare pozitivă a caracterului. Dacă nici unul dintre ei
nu are dreptul de a poseda acel obiect, nici nu vor putea
renunţa la drepturi.
A-i da unui copil dreptul întâiului venit asupra
oricărui obiect din casă are ca rezultat crearea unei
false viziuni asupra lumii. Creează în schimb plângăcioşi
şi dă naştere egoismului şi agresiunii. Contribuie mai
mult la formarea caracterului, recunoaşterea voluntară
a dreptului cuiva şi cedarea obiectului dorit, decât să
ajungă primul să pună mâna şi să-l păstreze cu egoism
fără alt motiv decât acela de a-l avea o vreme.
„Cum putem trata agresiunea, lupta pentru
jucării?” Dacă este vorba doar de o ciondăneală, de o
dispută cu smucituri, stabiliţi cine este cel în drept să
deţină obiectul. Dacă nu există un posesor, îndepărtaţi-l
sau chiar aruncaţi-l. Iar dacă unul dintre copii recurge în
continuare la violenţă, lovituri, muşcături, dat cu piciorul,
îmbrânceli, etc., atunci violenţa trebuie tratată prin
mustrare, îndemn şi pedeapsă fizică. Copiii trebuie să
fie învăţaţi că violenţa nu este niciodată o alternativă în
conflictele personale. Nuiaua însoţită de mustrare este
un învăţător mult mai eficient.
13
 Continuare de articole
(continuarea din pafina 9)
ar putea fi fără acoperitoare materială, fără păr şi totuşi
netunsă. De asemenea, cert este că în Israel femeile
purtau tot timpul cu un voal sau o altă acoperitoare
similară (Numeri 5:18).
Menţionez că sub aspectul diferenţelor dintre
sexe, istoria biblică arată pentru bărbaţi ori păstrarea
întregii bărbi şi a părului scurt ori tunderea integrală a
bărbii sau a părului, fiind interzise forme parţial bărbierite
sau tunse, precum şi tatuajele (Iov 1:20; Ezechiel 5:1;
Leviticul 19:27; 21:5; Ieremia 9:26).
4. Îmbrăcămintea trebuie să arate simplitate,
naturaleţe şi armonie. Principiul utilului, al economisirii
în concordanţă cu decenţa şi plăcutul trebuie să determine
ce vom cumpăra, căci apostolul Pavel scria: „Vreau, de
asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip
cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr,
nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci
cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt
evlavioase” (1 Timotei 2:9-10). Astfel se elimină ispitele de
autocontemplare şi fotomodelism, specifice femeilor (Isaia
3:16-24), dar întâlnite uneori şi la bărbaţi (Luca 16:19).
Totodată există beneficii materiale prin economisirea
bunurilor şi a timpului necesar cosmetizării. Toate acestea
au efect spiritual, oferind investiţii în domeniul spiritual,
după cum scria apostolul Petru: „Tot astfel, nevestelor,
fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentruca, dacă unii nu
ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea
nevestelor lor,  când vă vor vedea felul vostru de trai:
curat şi în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba
de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de
scule din aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul
ascuns al inimii, în curăţia neperitoare a unui duh blând şi
liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu”(1
Petru 3:1-4). În acelaşi timp au şi efect fizic pozitiv
prin păstrarea trupului în condiţii optime unei sănătăţi
necesare vieţii. De exemplu, vopsirea părului şi folosirea
cremelor cosmetice nu fac bine celulelor părului şi pielii.
Cât de corect şi de sănătos este ca să lăsăm culoarea
părului, a obrajilor, a buzelor aşa cum ne sunt oferite prin
naştere şi vârsta ce-o avem, căci oricât ne-am cosmetiza,
tot nu întrecem valoarea a ceea ce este natural, aşa cum
compară Domnul Hristos pe crini cu Solomon (Matei
6:30). Este nesănătosă purtarea pantofilor cu toc înalt
(pentru impresii artificiale), a hainelor prea strâmte sau a
brâului gol (şi totodată este chiar imoral).
Este incompatibil cu conceptul creştinului străin şi
călător în lumea aceasta să se poarte cu fast şi indiferenţă
faţă de ceilalţi din jurul lui, care vor sesiza şi interpreta felul
în care se îmbracă. John Molloy, după 17 ani de cercetare
pe 15000 subiecţi în cartea „Îmbrăcămintea de succes”
14 arată că felul în care cineva se îmbracă are efect asupra
celor din jur. În consecinţă, un creştin va fi cumpătat în
purtarea de haine şi se va îmbrăca decent, potrivit cu
timpul şi profesia ce o are. Valoarea hainelor cumpărate
va permite să se facă şi milostenie şi fapte bune, iar dacă
nu a fost aşa, să luăm sfatul Domnului care în context
a îndemnat: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie...” (Luca
12:33). Drept concluzie la acest principiu, putem lua
cuvintele Mântuitorului: „Căci unde este comoara voastră,
acolo este şi inima voastră” (Luca 12:34). De aceea,
trebuie înţeles că o preocupare excesivă, bazată pe cele
exterioare va muta centrul de atenţie şi preocupare pe cele
trecătoare şi va anula ceea ce Domnul afirma tot atunci:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste
lucruri vi se vor da pe deasupra” (Luca 12:31), şi poate
duce chiar la pierderea mântuirii.
CONCLUZII  
Trupul este suportul fizic al vieţii (Luca 12:22‑30),
dar „dorinţele” lui trebuie tratate cu înţelepciunea
Duhului, în limitele unui comportament natural, evlavios
şi sănătos. Trupul este Templul Duhului Sfânt, ceea ce
conferă un caracter de slujire, nu o imagine expoziţională.
El este în aşteptarea răscumpărării: „De asemenea şi
firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui
Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de
voie, ci din pricina celui ce a supus-o cu nădejdea însă, că
şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte
de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că
până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile
naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele
dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm
înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani
8:19 23) nu a comercializării lui.
O îmbrăcăminte care să nu ţină doar de frig, ci
să ferească trupul de goliciunea sufletească şi fizică,
în aşteptarea hainei de slavă, trebuie să-l acopere cât
mai mult şi cât mai bine. O expresivitate naturală şi o
modestie sănătoasă vor fi o carte de vizită ce va face
trecerea oricui înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu
excepţia celor rău intenţionaţi.
Iosif Anca
Note de subsol
1 Am redactat prezentul articol în urma unor dezbateri cotidiene,
folosindu-mă în primul rând de textul biblic şi în anexă de lucrarea
telogului Samuele Bacchiocchi, Îmbrăcăminte şi podoabe, apărută la
editura Zappy’s, Băneşti, apreciind-o datorită vastei cercetări biblice
şi istorice în domeniu, pe fondul căutării cu sinceritate a adevărului –
dovadă - schimbările intervenite în viaţa lui în urma acestui studiu.
2 Samuele Bacchiocchi, Îmbrăcăminte şi podoabe, Zappy’s, Băneşti,
p.17;
3 Ibidem, p.75;
4 Ibidem, p.46-50;
5 Ibidem, p.49;
6 Ibidem, p. 112-113;
7 Ibidem, p.115;
8 Ibidem, p.116;
 Statutul moral şi spiritual al creştinului

„…orice lucru veţi

cere, când vă rugaţi,
să credeţi că l-aţi şi
primit, şi-l veţi avea.”
(Marcu11.24)

Existenţa noastră este determinată, în general, de

două verbe: a fi şi a avea. Credinţa ne ajută să înţelegem şi
să acceptăm că ceea ce suntem, este mai important decât
ceea ce avem şi lucrul acesta l-am spus deja. Dar dacă ea,
credinţa ne ajută să devenim ceea ce trebuie să fim, asta
nu înseamnă că ceea ce avem, nu mai este important. Este
sugestivă afirmaţia din Fapte 2:44: „Toţi cei ce credeau,
erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte.” Adevărata
noastră identitate (ceea ce suntem), se exprimă şi se
evidenţiază şi prin lucrurile pe care le avem, prin cele pe care
le stăpânim, sau prin cele de care suntem stăpâniţi. Credinţa
adevărată determină modul în care ne mişcăm prin lumea lui
a avea (liberi, nu robi, stăpânind, nu stăpâniţi); ea ne oferă
principii de alegere, de selecţie a lucrurilor în aşa fel încât
bogăţia acumulată să nu ne îngroape, ci să ne înalţe.
Cum ? Credinţa ne va ajuta să ştim şi să acceptăm că:
1. „…un singur lucru trebuieşte, Maria şi-a ales
partea ce bună care nu i se va lua” (Luca 10.42). Maria
auzise probabil, cuvintele rostite de Mântuitorul în Matei 6:33:
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi
toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Dintre multe
lucruri, ea a ales împărăţia lui Dumnezeu, iar dintre lucrurile
împărăţiei, ea a ales ce era mai important: pe împăratul
împăraţilor şi domnul domnilor. Frumoasă şi corectă alegere
pentru că, primirea oricărui lucru din împărăţia lui Dumnezeu
este condiţionată de relaţia noastră cu Domnul Isus. „În El,
Dumnezeu ne-a ales… În El avem răscumpărarea… În El
am fost făcuţi şi moştenitori…” (Efeseni 1:1-12). „Cine are
pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa
veşnică. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi
în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţă veşnică” (1 Ioan
5:12-13). Aşadar, credinţa în Isus va face din fiecare din noi,
căutători consecvenţi ai lucrurilor de sus, lucruri care rămân
şi de care ne vom bucura veşnic (Matei 6:19-21; Coloseni
3:1-2). Din uriaşa bogăţie a Împărăţiei lui Dumnezeu, noi
avem, deocamdată, doar arvuna (2 Corinteni 1:22; Efeseni
(continuarea în pagina 16) 15
 Continuări de articole

(continuarea din pagina 15)

Dacă vrei să obţii ceea ce Dumnezeu

nu vrea să-ţi dea,
El îţi va lua înapoi şi ceea ce ţi-a dat.

1:14), virtuţile (Galateni 5:22-23) şi promisiunile (2 Petru „Celui ce are,

1:4). Acum avem în parte, puţin din ceea ce ni s-a pregătit;
dar, să nu ne descurajăm, să nu e lenevim, ci să călcăm
(doar ceea ce i-a dat Dumnezeu)
„pe urmele celor ce prin credinţă şi răbdare moştenesc
făgăduinţele” (Evrei 6.12).
2. „…toate aceste lucruri vi se vor da pe i se va da,
deasupra,” Îngrijorarea tulbură mintea oricărui om. Ei nu
i se poate opune decât o credinţă bine fundamentată pe (ceea ce vrea Dumnezeu)
Cuvântul lui Dumnezeu. Tatăl nostru ştie că avem nevoie
de pâine, de apă, de aer, de soare, de umbră, de haine, de şi va avea de prisos;
adăpost, de ajutor, de protecţie, de sănătate, de vindecare,
de mângâiere, de odihnă, de plăcere, de prieteni şi de multe
alte lucruri care ţin de normalitatea vieţii acesteia. Credinţa
iar de la cel ce n-are
ne va ajuta să avem aceste lucruri, nu ca rezultat al zbaterii,
al frământării şi îngrijorării noastre, ci ca rod al îndurării
(plăcere şi mulţumire
şi binecuvântării lui Dumnezeu. (Asta nu înseamnă că
Scriptura încurajează lenevia; dimpotrivă omul credincios cu ceea ce i-a dat Dumnezeu)
e îndemnat să lucreze cu hărnicie şi responsabilitate
pentru sine şi pentru alţii). Rugăciunea înălţată cu credinţă se va lua chiar şi ceea ce are
către Dumnezeu ne va ajuta să aşteptăm, să primim şi să
mulţumim pentru fiecare lucru, căci Domnul a zis: „Dacă (de la Dumnezeu)”
rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi
orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7); „Tot ce veţi cere cu
(Matei 13:11).
credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21:22); iar David,
încrezător, afirma: „…Dimineaţa, eu îmi îndrept rugăciunea
spre Tine, şi aştept” (Psalmul 5:3). Dumnezeu a dat lui Adam şi Eva o grădină
3. Şi nu în ultimul rând, credinţa ne va da siguranţa
şi poziţia corectă, în această ordine existenţială, în minunată cu excepţia unui pom. Ei au vrut
care ne simţim împliniţi şi în care contribuim cu drag, la
împlinirea altora: „…toate lucrurile sunt ale voastre, fie
pomul (la presiunea lui Satan) şi
Pavel, …fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile Dumnezeu le-a luat grădina.
de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre şi voi
sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” Dumnezeu i-a dat lui David tronul lui Israel,
(1 Corinteni 3:21-23).
Înţelegem aşadar, că nu putem avea orice, oricând alături de alte haruri unice, dar nu i-a dat pe
şi oricum. Există o ordine şi o vreme pentru fiecare lucru
pe care trebuie să-l avem; şi există lucruri pe care nu Bat-Şeba (nevasta lui Urie).
trebuie să le avem. Există însă şi în domeniul lui a avea
El a vrut-o pe Bat-Şeba, iar Dumnezeu i-a luat
destule taine, care ni se vor explica abia în ziua aceea.
Până atunci, să păşim cu băgare de seamă, cu credinţă şi (pentru o vreme, până la pocăinţă)
speranţă, meditând la întrabarea lui Augustin: „Săracilor,
ce vă lipseşte, dacă-L aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce tronul lui Israel.
aveţi, dacă vă lipseşte Dumnezeu?
16 Marin Pintilie

„La ce slujeşte argintul în mâna nebunului?
Să cumpere înţelepciunea?... Dar n-are minte”
(Proverbe 17:16)
Se spune că „banul (argintul) este o slugă bună, dar
un stăpân rău”. Argintul ar sluji bine dacă mâna ce-l deţine s-ar
afla şi ea în slujba unei minţi sănătoase. Este foarte important
să înţelegem că într-o societate în care banul este căutat atât ca
mijloc de trai, cât şi ca mod de împlinire sufletească, problema
fundamentală este de altă natură. Nu argintul, nici aurul, fie
el galben sau negru, ci înţelepciunea realizează condiţia de
bază în atingerea stadiului fericirii umane. Realitatea unei lumi
relativ bogate şi dezvoltate dar care suferă în mod cronic, fiind
în căutarea de noi valori religioase, filozofice şi practice este
însăşi dovada eşecului societăţii moderne. De aceea suntem
datori să „aprindem” lumina înţelepciunii pentru a aduce
speranţe şi soluţii pentru oameni, care aşa ca întodeauna, îşi
trăiesc viaţa o singură dată.
Pe piaţa ofertelor înţelepciunii şi nebuniei, arginţii
nebunului ajung în contul nebuniei. Lipsa înţelepciunii
(minţii) îl împiedică să facă o investiţie bună şi chiar dacă
din întâmplare ar realiza ceva, nu va obţine vreun profit, căci
lipsa unui management eficient duce la pierderi. De exemplu,
cu aceeaşi sumă de bani se pot cumpăra mărfuri şi se pot
obţine servicii diferite ce pot fi de folos, sau sunt o pagubă.
Reclamele şi ofertele cu acces mai întâi la mintea noastră
şi apoi la banii noştri. Într-o altă imagine, putem compara
argintul cu o apă, iar mintea cu un vas, care poate reţine sau
pierde apa dacă este spart. Astfel „la ce-ţi foloseşte izvorul
dacă ai un vas spart în care nu poţi păstra apă?”
Înţelepciune pentru înţelepţi
Deci, orice formă de înţelepciune are utilitate numai
dacă poate fi receptată tot cu înţelepciune. Dacă nu, este ca
în povestea „Prostia omenească”, căci lumina soarelui nu se
„transportă” iar înţelepciunea nu-şi poate stabili reşedinţa decât
într-o minte sănătoasă. (Proverbe 8:12).
Problema care trebuie rezolvată este eliminarea
gândirii fără înţelepciune, prin educaţia profundă în
căile virtuţilor sacre. Nebunia este însă de mai multe
feluri: nebunia coplilăriei - lipsa educaţiei şi a experienţiei;
nebunia ateismului şi a idolatriei – starea lumii care nu-L
recunoaşte şi nu-L lasă pe Dumnezeu să guverneze mintea
umană şi, prin ea, întreaga societate. Acestea sau alte forme
asemănătoare de nebunie pot fi anulate spre deosebire de
nebunia ce provine din incapacitatea intelectuală, din lipsa
sau afectarea fizică a celulelor creierului. Nebuniile care
pot fi „vindecate” nu provin de la lipsa minţii (n-are
minte), ci din lipsa acumulărilor înţelepciunii în minte.
Acestea din urmă se rezolvă numai dacă şi „nebunii” sunt de
acord să gândească. Dacă şi-ar „pune mintea la contribuţie”
ar avea mult de câştigat.
Cum şi de la cine pot „să cumpere înţelepciunea”,
face obiectul altor meditaţii. Acum este important doar să
sesizăm diferenţa dintre cei ce au capacitatea şi harul să fie
educaţi (aceştia sunt cei mai mulţi) şi cei lipsiţi de raţiune sau
cu o capacitate intelectuală foarte redusă. Pentru cei „fără
minte” Dumnezeu are soluţii să-i mântuiască, căci El a pregătit
o cale şi „cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte nu vor
putea să se rătăcească” (Isaia 35:8). Pentru ceilalţi rămâne
valabil sfatul înţelept din Proverbe 23:23 - „Cumpără adevărul
şi nu-l vinde, înţelepciunea, învăţătura şi priceperea”.
Iosif Anca
17
 Istorie
Reforma protestantă începută în secolul precedent
continuă să influenţeze viaţa religioasă şi politică a
Europei.
• În Anglia, revoluţia puritană îl înlătură de la domnie
şi-l execută pe regele Charles (Carol), încercând să
instaureze o confederaţie (commonwealth) puritană.
• În Franţa, hughenoţii protestanţi se răscoală
împotriva regelui Ludovic al XIII-lea.
• 1618-1648 – în Europa centrală, războiul de 30
de ani produce o măcelărire reciprocă între protestanţi şi
catolici, care luptă pentru putere.
• Anglia stabileşte primele colonii în America de Nord,
Jamestown – 1607, Pilgrims – 1620, Massachusetts Bayy
Colonyy – 1630; multe dintre ele s-au născut din dorinţa
de a răspândi creştinismul şi de a stabili o ordine politică
cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.
• În Anglia este lansată traducerea „King James”
a Bibliei (1611). Ea va modela limba engleză folosită în
următoarele trei sute de ani.
• 1633 – Galileo este forţat de inchiziţie să „abjure”
teoriile ştiinţifice ale lui Copernicus. Apar alţi oameni de
ştiinţă care se apucă să studieze temeinic legile după
care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac
Newton, Francisc Bacon, Robert Boyle.
• Apar lucrări de literatură care vor deveni în scurt
timp „clasice” în lumea creştină: John Milton, Paradisul
Pierdut (1667), Blaise Pascal, Cugetări (1670), John
Bunyan, Călătoria creştinului (1678).
• În arena gândirii, apar „iluminiştii” care contestă
valoarea creştinismului şi încearcă să aşeze toată teoria
cunoaşterii umane pe temelia „raţiunii”: Leibnitz, Hobbes
şi Descartes.
Anul 1700. La 56 de generaţii după Christos,
lumea este încreştinată în proporţie de 22,3% (84,1%
fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporţie de
25,2%. Biblia este tradusă în 52 de limbi.
18
Privită retrospectiv, perioada Evului Mediu a demonstrat
că unirea dintre Stat şi Biserică s-a dovedit dezastruoasă
pentru ambele părţi. Biserica şi clericii au căpătat statut
preferenţial şi subsidii generoase din partea Statului, dar
odată cu ele au apărut şi pretenţiile Statului ca Biserica să
binecuvânteze toate „aventurile” politice. Statul s-a angajat să
nu promoveze în funcţii oficiale decât dintre membrii Bisericii,
dar aceasta a făcut ca Biserica să fie obligată să accepte
în sânul ei oameni cu abilităţi politice, dar fără nici un fel de
calităţi spirituale. Mai mult, Statul şi-a asumat sarcina de a
extirpa orice învăţătură sau mişcare decretată de Biserică
drept păgână sau incorectă. Orice deviaţie de la doctrinele
oficiale au fost pedepsite cu o cruzime inimaginabilă.
Dizidenţii au fost lichidaţi fără milă şi categorisiţi drept
„împotrivitori faţă de Christos, duşmani ai adevărului şi ai
vieţii, aliaţi ai diavolului şi partizani ai distrugerii”.
„Reforma”, care a fost nu numai o mişcare religioasă, ci
şi una cu caracter economic şi politic, a declanşat procesul de
separare dintre Stat şi Biserică. Procesul s-a întins însă pe durata
„războiului de treizeci de ani”, iar în acele lupte au pierit nu mai puţin
de 15 milioane de oameni. Germaniei i-au trebuit apoi 200 de ani
ca să-şi refacă numărul populaţiei decimate în luptele fratricide.
Contrareforma declanşată de Biserica Romano-catolică
nu a fost atât o luptă a ideilor, cât o campanie de represalii
sângeroase. Oştile supuse scaunului papal au masacrat
milioane de oameni în sudul Franţei şi în alte teritorii
plecate pe drumul Reformei. Ruşinea acestor masacre a
fost recunoscută prin cererea publică de iertare rostită de
Papa Paul în anul 1995. Cum rămâne însă cu „infailibilitatea”
papilor care au iniţiat şi binecuvântat aceste crime?
Iată ce a spus Harnack, unul din istoricii Bisericii
creştine contemporane, despre fiecare din cele trei mari
ramuri ale Bisericii creştine:
„Biserica Ortodoxă este creştinismul primitiv plus
păgânismul grec şi oriental. Biserica Romano-catolică este
creştinismul primitiv plus păgânismul grec şi roman. Biserica
Protestantă este încercarea de elibera creştinismul primitiv
pur de sub toate formele de păgânism”.
Extras din
„Identitate creştină în istorie”
Daniel Brânzei
 Cred că această relatare va aduce lumină şi
putere de pocăinţă unora din cei care o vor citi. Cu scopul
acesta mă destăinui, deoarece este vorba de păcat şi cu
el nu te poţi lăuda.
Am plecat în Italia în urmă cu vreo opt ani, de
curând botezat, fără să mă intereseze voia Domnului,
deşi auzisem eu că adevăraţii credincioşi nu umblă de
capul lor. În plan material m-am descurcat foarte bine, dar
în plan spiritual a fost un dezastru. Am plecat minţind pe
la ambasadă, apoi am acceptat şi alte lucruri mai rele în
trăirea mea. În starea aceasta, am cunoscut doi români
în zona în care lucram şi am legat o prietenie cu ei, căci
era o bucurie să te întâlneşti în străinătate cu cineva din
ţară, numai că ei erau şi mai străini de Dumnezeu. Odată
le-am împrumutat nişte bani, iar ei nu s-au grăbit să mi-i
restituie. După ce cu greu am recuperat banii m-am gândit
să-i penalizez pentru fapta lor. Într-o seară m-a sunat unul
dintre ei să mergem la o pizza căci primise salariul şi de
acolo am mers încă în vreo două locuri unde prietenul
meu s-a îmbătat de-a binelea. Atunci am considerat că
e momentul potrivit pentru răzbunare şi i-am furat 500 €.
Lucrurile s-au limpezit cumva şi m-am întors în ţară.
Aici, parcă am păşit pe pământ sfânt, căci nu aveam
linişte interioară şi doream să mă împac cu Dumnezeu, cu
toate că aveam aceleaşi abateri. Într-o zi, m-am întâlnit
cu un frate, care m-a ajutat să-mi mărturisesc trecutul şi
starea gravă în care eram. De aici lucrurile s-au schimbat
pentru că am început să merg din nou la adunare şi să iau
decizii de a-L sluji pe Domnul. Am ajuns la stăruinţa pentru
botezul cu Duhul Sfânt, dar de cei 500 € nu puteam trece,
cu toate că am mărturisit vinovăţia mea. Văzând că mereu
mă condamnă acest gând şi consultându-mă cu un slujitor
din adunare, am zis: „Doamne îi dau înapoi! Erau mulţi... dar
nu erau ai mei.”
Am înţeles că Domnului nu-I plac cei fără minte,
care fac juruinţe şi nu se ţin de ele. De aceea acum,
muncind cu greu, m-am hotărât să-i restitui. Apoi a mai fost
o problemă, căci eu eram din judeţul A. şi ei din judeţul B.
şi doar satul şi prenumele lor le ştiam. M-a ajutat fratele
slujitor de la noi şi altul din zona lor, iar Dumnezeu a lucrat
că să-mi pot împlini promisiunea. Am primit numărul lor
de telefon şi i-am sunat. M-au recunoscut şi imediat le-
am şi cerut iertare pentru banii furaţi, garantându-le că îi
voi restitui. Surpriza a fost foarte mar, căci ei nu se mai
aşteptau la aşa ceva.
Abia atunci am dovedit o pocăinţă reală! Dumnezeu
din cer m-a tot îndemnat la aceasta şi în aceeaşi zi, am
trimis banii. Ei m-au sunat de mai multe ori de bucurie şi
strigau în gura mare că nu au mai întâlnit aşa ceva. Cu
siguranţă s-a vorbit în satul acela de fapta mea şi poate prin
faptul acesta, Dumnezeu să-i trezească la mântuire pe unii
de acolo... Doamne îndură-Te cum Te-ai îndurat şi de mine,
căci numai cu ajutorul Tău am putut scăpa de păcatul meu!
Binecuvântat să fie Numele Tău în veci!
Iertatul

Întrebări
1. Ce relaţii de dependenţă sau interdependenţă sunt între partea spirituală - duhul minţii omului
şi partea fizică - trupul? Are vreun efect asupra stării de credinţă şi mântuire felul în care utilizăm
şi îngrijim trupul?
2. Ce stări de slăbiciune spirituală sunt mai grave în viaţa credincioşilor? Care sunt cauzele
problemelor ce împiedică creşterea spirituală în viaţa celor ce au crezut în Hristos?
3. Care sunt „lucrurile îngăduite”, dar care „nu sunt de folos” şi „nu zidesc”? (1 Corinteni 6:12;
10:23) Dar „lucrările neroditoare” la care trebuie să „nu luaţi deloc parte” (Efeseni 5:10-12)?
 CARACTER

Omul din afară reprezintă persoana; omul dinlăuntru reprezintă personalitatea. Frumuseţea
de afară nu este mai adâncă decât pielea şi e atât de trecătoare! Frumuseţea lăuntrică este
cea care fericeşte viaţa şi care are valoare înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor

„Caracterul nu se naşte odată cu persoana. El se formează prin dragostea şi grija părinţilor. Este
datoria lor să înstileze în inima copiilor principiile pe care Dumnezeu le-a lăsat în Cuvântul Lui”
(Tim LaHaye)

„Instruirea unui copil este cea mai înaltă, cea mai sfântă şi cea mai fascinantă ocupaţie”
(S.D. Gordon)

„Caracterul omului este ca umbra ce îl însoţeşte pretutindeni; câteodată merge înapoia lui,
altădată merge înaintea lui; uneori e mai lungă, alteori e mai scurtă” (Socrate)

Caracterul este o carte de vizită, nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul fiinţei, care te pre-
zintă oriunde, oricând şi oricui. El se exprimă prin felul în care te îmbraci, cum te comporţi în
familie, în biserică, în societate, prin felul în care conduci bicicleta, căruţa sau maşina; prin felul
în care îţi alegi prietenii. Faptul că îţi ţi cuvântul sau ţi-l calci, că eşti punctual sau veşnic intâr-
ziat, că eşti ordonat sau dezordonat, că priveşti lucrurile de fond sau doar pe cele de supra-
faţă, că iubeşti curăţia sau că te complaci în murdărie, că eşti aprins sau blând, că eşti certăreţ
sau paşnic, că eşti măndru sau smerit, că te bucuri de lucrurile uşuratice sau de cele serioase,
toate acestea, absolut toate, spun ce fel de caracter ai.

Caracterul este o forţă superioară care îţi înleşneşte succesul în acţiune. Şi aceasta fără prea
mare efort din partea ta. Dacă tu te preocupi de caracter, el va rezolva o serie întreagă de
lucruri.

Duşmanii îţi pot răpi bunurile, îţi pot lua drepturile, libertatea, te pot îmbrăca în zdrenţe sau
în straie de batjocură cu diavoli zugrăviţi pe ele, ca pe vremea inchiziţiei, dar cu atât va strălu-
ci mai mult caracterul omului dinlăuntru; ei pot, prin bătăi să-ţi strivească trupul, dar nu-ţi pot
strivi caracterul. El este invincibil.

Reputaţie este ce avem la sosire, caracter este ce suntem la plecare.

Caracter este ceea ce ai face dacă ai fi sigur că nimeni nu va afla vreodată

Slava lumii trece, popularitatea este doar un accident, bogaţiile prind aripi, ei ce ne cîntă osa-
nale astăzi, ne pot blestema mâine; singurul lucru cu adevărat durabil este caracterul!

Fiecare va trebui să meargă prin viaţă cu sine însuşi; iată de ce, cu cât îşi va modela mai fru-
mos caracterul, cu atât va avea o companie mai placută!

Ca să vezi cât de mare este un om, măsoara-i înalţimea idealurilor, adâncimea convingerilor,

lărgimea vederilor şi lungimea răbdarii.

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:

Revista „Dragoste pentru Adevăr”

Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Tel./Fax: 0257 272477, Mobil: 0740 437777, 0746 046080