Nu-i bine să fii singur

Nu-i bine să fii singur când vii în astă lume,

Cuprins
Ești fericit s-ai mamă și tată pe pământ.
La ei găsești iubire, necazul ai cui spune
Dar este mai ferice să-L ai pe Cel preasfânt.
3 Editorial
Demnitatea familiei – Editorii
Nu-i bine să fii singur când alți copii se joacă,
Fii fericit, aleargă când jocul e frumos.
Zâmbește, râde, caută, nu butona de clacă
Așa crești, în statură și-n minte sănătos.
4 Închinători în duh şi în adevăr
Rămășița biblică a poporului lui Dumnezeu
La fel să nu pleci singur la studii sau la muncă
– Simion Buzduga
Departe sau aproape, să fii cu Dumnezeu.
Și orice `ngrijorare asupra Sa aruncă
Ești fericit când Domnul e Salvatorul Tău. 6 Doctrine biblice

Principiile biblice ale predicării – Iosif Anca

Nu-i bine să fii singur, când vremea-i potrivită.
Să-ntemeiezi căminul, de Domnul hărăzit
Cu partea pregătită, perechea fericită,
Familia în care poți fi un mântuit. 12 Statutul moral și spiritual al ceștinului

Speculum regis – Fănel Șuteu

Nu-i bine să fii singur în floarea tinereții,
Să ai totdeauna familia ta în car.
Când bat năprasnic vânturi, furtuni pe drumul vieții,
Cei dragi îți sunt alături, ai ajutor, ce har! 13 Experiențe

Promisiuni, boală, pocăință și vindecare–

M.M.
Nu-i bine să fii singur, Balaurul se-aruncă
Spre tot ce-i singuratic, spre tot ce-i disperat.
Cu inimile goale, mereu are de muncă
Să sfâșie, să intre, desigur, prin păcat.
16 Carte în serial

Misiunea Elisei – Cornel Nistor

Nu-i bine să fii singur când lupta se-ntețește.
Prin boli și suferințe, prin crize care dor,
Să-L chemi, că numai Domnul cu drag te sprijinește,
Din toate ai scăpare și ești biruitor.

Nu-i bine să fii singur când ceasul morții bate,

Ai pace și speranță că ai Mântuitor.
El te va lua de mână să treci cu bine-n moarte,
Te-nvie, îți dă răsplată, e și Judecător.
Și-atunci te va cuprinde uimirea, bucuria,
Când fața Celui Veșnic pe veci o vei privi
În corul cel mai mare din toată veșnicia
Pe Tatăl și pe Fiul și tu Îi vei slăvi.
Simion Buzduga
Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei

ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
Demnitatea familiei este dată în primul rând de originea
ei. La creaţie, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul
Nostru, după asemănarea Noastră...” (Geneza 1:26) Deci
Creatorul şi Suveranul universului i-a dăruit omului prin actul
creaţiei nu orice viaţă, ci una care să-L reprezinte. Mai mult, El
a creat distincţia şi complementaritatea bărbat - femeie, ambii
reflectând imaginea Sa: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul
Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească
şi parte femeiască i-a făcut.” (vers. 27) Scopul pentru care
protopărinţii noştri au fost creaţi a fost rânduit tot la creaţie:
„Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi,
înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste
peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare
care se mişcă pe pământ.»” (vers. 28) De aici decurge în egală
măsură responsabilitatea procreării şi dreptul de proprietate a
pământului şi tot ceea ce se află pe el.
O altă dimensiune a familiei care-i consacră demnitate
este dată de apartenenţa nostră ca familişti la Biserica
lui Isus Hristos. Apostolul Pavel scria celor două entităţi
complementare ale familiei: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor
voştri ca Domnului...Şi după cum Biserica este supusă lui
Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate
lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos
Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea...De aceea va lăsa omul
pe tatăl său şi pe mamă-sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi
vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare (vorbesc despre
Hristos şi despre Biserică).” (Efeseni 5:22-32) De asemenea,
relaţia celor doi soţi, ca structură familială privită prin prisma
relaţiei lor cu divinitatea, oferă o structură ce leagă cerul cu
pământul prin familie: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul
oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu
este capul lui Hristos...în Domnul, femeia nu este fără bărbat,
nici bărbatul fără femeie. Căci dacă femeia este din bărbat,
tot aşa şi bărbatul prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu.”
(1 Corinteni 11:3-12)
Deci familiei îi este oferită demnitate atât prin creaţie cât
şi prin mântuire, rămâne ca fiecare bărbat şi femeie, individual
şi împreună să-şi păstreze şi să-şi arate demnitatea prin
comportamentul lor. „Ce este tigaia pentru lămurirea argintului
şi cuptorul pentru lămurirea aurului: aceea este bunul nume
pentru un om.” (Proverbe 27:21) Fiecare om poate dovedi că
este cu adevărat om, cu chip divin şi perspectivă de mireasă a lui
Hristos. Cine nu-și va păstra demnitatea, ignorând dubla origine
divină, prin primul şi al doilea Adam, va auzi sentinţa divină: „te
vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti
şi în ţărână te vei întoarce.” (Geneza 3:17) Omul fără Duhul lui
Dumnezeu „nu este decât carne păcătoasă.” (Geneza 6:3)
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
DEMNITATEA
FAMILIEI
Demnitatea omului se descoperă în primul rând prin
vorbire, cuvintele deosebesc fundamental omul de celelalte
fiinţe de pe pământ, cuvintele exprimă toate valenţele
asemănării cu Dumnezeu. Respectul împărătesei din Seba
pentru cuvintele pe care le rostea Solomon, a făcut-o să exclame:
„Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat
înaintea ta.” (1 Regi 10:8). Referitor la demnitatea cuvintelelor,
el spunea în pildele lui: „Cuvintele alese nu se potrivesc în gura
unui nebun; cu cât mai puţin cuvintele mincinoase în gura unui
om de viţă aleasă!” (Proverbe 17:7) Iar Domnul, care este mai
mare ca Solomon, avertiza: „Căci din cuvintele tale vei fi scos
fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12:37)
Aşadar, fiecare se poate cerceta câtă onoare oferă familiei sale
prin cuvintele pe care le rosteşte acasă.
Tot în familie se dovedeşte demnitatea sub aspect
moral şi acum, când cei din jur „şi-au pierdut orice pic de
simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice
fel de necurăţie.” (Efeseni 4:19) este cea mai mare nevoie să
ne păstrăm „vasul (trupul, începând cu mintea) în sfinţenie şi
cinste, nu în aprinderea poftei, ca Neamurile, care nu cunosc pe
Dumnezeu.” (1 Tesaloniceni 4:4-5) Aici se impune şi o analiză
a îmbrăcăminţii, căci noi suntem „Templul lui Dumnezeu.”
(1 Corinteni 3:16) Preotului ce slujea în Templu, Dumnezeu i-a
dat „haine sfinte, ca să-i slujească de cinste şi podoabă” (Exodul
28:2), care-i acopereau trupul „până la glezne.” (vers. 42) Gestul
prin care Hanun amonitul i-a lipsit de demnitatea socială pe
solii lui David a constat în faptul că „le-a ras barba pe jumătate
şi le-a tăiat hainele pe jumătate până la coapse.” (2 Samuel
10:4) În vremea noastră este suficient să priveşti la felul cum
se îmbracă oamenii şi-ţi dai seama, adesea fără să mai auzi
şi cuvintele, că sunt lipsiţi de demnitatea cu care Creatorul
ne-a cinstit. El i-a îmbrăcat pe Adam şi Eva cu „haine de piele”
(Geneza 3:21), în locul şorţurilor lor, ca aşa păcătoşi cum erau,
să nu-şi piardă toată demnitatea spirituală şi fizică.
Cei ce vor păstra demnitatea familiei, respectând în
primul rând pe Tatăl ceresc şi principiile Sale, aşezate de la
creaţie şi pe Fiul preaiubit vor deveni „asemenea chipului Fiului
Său” (Romani 8:29) având dreptul prin har de a intra în „Cortul
lui Dumnezeu cu oamenii” (Apocalipsa 21:3) În schimb, să ştiţi
că diavolul nu-i familist şi nu are respect pentru familie. A-ţi
pierde demnitatea de bărbat sau femeie prin „derogări” şi
excepţii păcătoase de la linia creaţiei şi a familiei este o dovada
a acceptării încă o dată de a gusta din „ pomul cunoştinţei
binelui şi (a facerii) răului”, după care urmează alungarea din
prezenţa divină.
3
Editorii
 Închinători în duh şi-n adevăr
„...fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl!”
(Ioan 4:23b)
RăMĂȘIȚA BIBLICĂ A
POPORULUI LUI DUMNEZEU
Este cunoscut faptul că existența noastră umană este
împletită cu realitatea tristă a confruntării lumilor cerești,
numită războiul stelelor, acestea din urmă îi reprezintă,
desigur, pe îngeri (Apocalipsa 12:4). Extensia acestui
război cosmic dintre Dumnezeu și Satan a cuprins inclusiv
pământul. Balaurul a vizat omul, încă de la început. Teatrul
marilor bătălii se desfășoară pe planeta albastră. Momentul
legării lui pentru o mie de ani este explicat și motivat
de acțiunea sa principală, aceea de a înșela națiunile.
(Apocalipsa 20:1-3) Deși, înainte de Domnul Isus, la prima
vedere, se pare că a reușit, în realitate, în toate perioadele
menționate în Biblie, numite în teologie – dispensațiuni,
Dumnezeu n-a rămas fără mărturie. El a promis păstrarea
unei rămășițe. Cuvântul „rămășiță” aparține teologiei
mântuirii și cuprinde credincioșii, care indiferent de
evenimente, vremuri de constrângeri, de persecuții, de
situații dificile sau de bunăstare, rămân în ascultare de voia
lui Dumnezeu. Etimologia cuvântului sugerează că ei sunt
puțini, dar credincioși.
Caracteristicile rămășiței:
1. Jură credință lui Dumnezeu și rămâne loială
legământului Său (2 Cronici 15:14);
2. Rămâne în ascultare de poruncile lui Dumnezeu,
indiferent de împrejurări (Geneza 5:24; Ezechiel 44:15;
Apocalipsa12:17);
3. Într-o lume idolatră, se închină exclusiv lui Dumnezeu
(1 Regi 19:18);
3. Este însuflețită de „un alt duh” – Duhul Sfânt (Numeri
13:30; 14:24);
4. Nu execută decretele care contravin voii lui
Dumnezeu (Exodul 1:15-22; 2:1-5);
5. Nu cedează la amenințările vrăjmașilor (Neemia
6:1-16; Daniel 3; 6; Isaia 36:4-22; 37:1-38);
6. Transmite adevărul profetic cu evlavie (Isaia 8:16-18);
7. Acceptă mai degrabă martirajul, decât să facă
compromis cu voia divină (Matei 23:34-35).
În cele ce urmează, vom arunca o privire printre
veacurile trecute pentru a identifica și analiza rămășița
poporului lui Dumnezeu.
1. Rămășița antedeluviană – a închinării adevărate.
Abel este cap de afiș în norul de martori sau eroi ai
credinței. Prin credință a primit statutul de neprihănit,
4
pentru că că avea fapte neprihănite. Dumnezeu a privit cu
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
plăcere și a acceptat jertfa lui, care reprezenta jertfa de
ispășire a Domnului Hristos, Mielul Său.
Rămășița fiilor lui Set descrie o altă treiectorie spirituală,
comparativ cu descendenții fratele său Cain, ai cărui urmași
au comis crime, au introdus poligamia. Pe de altă parte, au
fost fondatori ai industriei - prelucrării metalelor feroase și
neferoase, construcțiilor, zootehniei. Unul dintre ei – Iubal
a fost inventatorul instrumentelor muzicale. Urmașii lui Set
refac închinarea, chemând numele Domnului, întrucât a fost
o vreme fără închinare (Geneza 4:26).
Enoh este un reprezentant al acestei perioade, deoarece:
a umblat cu Dumnezeu (Geneza 6:25), a primit mărturia că a
fost plăcut Lui (Evrei 11:5). O astfel de viață l-a plasat pe orbita
cerească, fiindcă a fost mutat de pe Pământ prin credință.
Rămășița salvată, a lui Noe s-a datorat caracteristicilor
pe care le-a întrunit: a fost propăvăduitor al neprihănirii
(1 Petru 2:5); era un om neprihănit, fără pată, între cei din
vremea lui (Geneza 6:9); umbla cu Dumnezeu (Geneza 6:9);
a fost binecuvântat de Dumnezeu, el și fiii lui (Geneza 9:1).
Domnul Isus face o analogie a vremii sfârșitului cu cea din
vremea lui Noe, când răutatea omului era mare și toate
întocmirile gândurilor lui erau rele (Geneza 6:5), iar pământul
era stricat și orice făptură își stricase calea (Geneza 6:12).
În mijlocul unei astfel de lumi, pentru a-și scăpa casa, Noe
ascultă de porunca Domnului și construiește o corabie: „Prin
credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre
lucruri care încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfântă,
a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osîndit
lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă
prin credinţă.” (Evrei 11:7)
2. Rămășița dintre neamuri
Melhisedec, un personaj enigmatic din vremea lui
Avraam, care apare și dispare brusc, nefiindu-i prezentat
arborele genealogic, nașterea și moartea sa, ci reținut doar
ca împărat al Salemului - probabil Ierusalim, ca preot al
Dumnezeului Cel prea înalt, care i-a urat de bine lui Avraam,
i-a ieșit înainte cu pâine și vin și l-a binecuvântat când se
întorcea biruitor dintr-o luptă cu Chedorlaomer și alți împărați
(Genesa 14:18-20). El este prezentat în epistola către Evrei ca
fiind superior lui Avraam, întrucât acesta îi dă zeciuială, dar
și preoției de tip levitic, a lui Aaron. Preoția Domnului Isus
este, de asemenea, superioară, de vreme ce aparţine acestei
preoții (Psalmul 110:4; Evrei 5:6; 7:13). Iată că și între națiuni
aflăm despre un mare slujitor al lui Dumnezeu.

Ietro sau Reuel (Exodul 2:18; Numeri 10:29) este
descendent din cheniți, care apar pentru prima oară în
Genesa 15:19. Despre el citim că era preot al Madianului
(Exodul 3:1). Madian este fiul lui Avraam, din nevasta Chetura.
Iată de ce, el și fiul său Hobab, cât și urmașii acestora - sunt
de proveniență madianită. Moise l-a convins pe Hobab să se
alăture israeliților și aceștia s-au alipit de seminția lui Iuda
în moștenirea lor (Judecătorii 1:16; 1 Samuel 27:10). Faptul
că Ietro are descendență avraamică, faptul că urmașii săi se
alătură israeliților, conturează ideea că Avraam și-a învățat fiii
Calea Domnului, iar învățăturile acestuia s-au transmis mai
departe (Geneza 18:19). Așa se face că Ietro aduce o ardere
de tot și o jertfă de mâncare și a mâncat cu Moise, Aron și toți
bătrânii lui Israel înaintea lui Dumnezeu (Exodul 18:12).
Recabiții (2 Regi 10:15-30; Ieremia 35:1-17) sunt cheniți,
ieșiți din Hamat- tatăl casei lui Recab (1 Cronici 2:55). Ionadab,
fiul lui Recab, ca tată al acestora, a dat porunci urmașilor săi
de a trăi un mod de viață nomad, asemeni celui practicat de
israeliți la ieșirea din Egipt. Una din ele viza abținerea de la
consumul de vin, pentru a-i ține departe de închinarea idolatră,
înaintea lui Baal, în care beția era una din componente. Faptul
acesta a fost testat de profetul Ieremia după două sute de ani,
la cererea lui Dumnezeu, pentru a-i demonstra profetului,
contrastul dintre recabiți, rămași în ascultare, în acest interval și
israeliții care n-au ascultat de poruncile Sale (Ieremia 35:1-19).
Datorită acestei atitudini, Dumnezeu a promis că: „Ionadab,
fiul lui Recab, nu va fi lipsit niciodată de urmași care să stea
înaintea Mea!” (Ieremia 35:19)
3. Rămășița lui Israel
Patriarhii: Avraam, Isaac, Iacov au strălucit într-o lume
învăluită de întuneric și idolatră. În timp ce bezna păcatului
domnea triumfătoare, patriarhii amintiți au ridicat altare, au
jertfit, s-au rugat; au invocat Numele lui Dumnezeu – s-au
aruncat la pământ înaintea Lui, au binecuvântat, au făcut
jurăminte sfinte, au meditat la lucrările lui Dumnezeu, au
practicat dărnicia, au ținut Calea Domnului și au poruncit și
fiilor lor să o țină (Geneza 18:19). Avraam este reper al credinței
fiind denumit tatăl celor credincioși (Romani 4:17-18).
Rămășița din vremea robiei egiptene , oameni ca
Amram și Iochebed, părinții lui Moise, Aron și Maria, care
nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului Egiptului
- aceea de a-l îneca pe pruncul Moise; au reușit să-l ascundă
prin credință, să-i imprime dragostea pentru ceea ce rămâne,
în detrimentul plăcerilor efemere.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Moise – a preferat să sufere împreună cu poporul,
decât să fie numit prințul Egiptului – fiul fiicei lui Faraon,
întrucât considera ocara lui Hristos o bogăție incomparabil
mai prețioasă decât comorile imperiului egiptean (Evrei
11:24-29).
Rămășița pustiului – cei care au înţeles că poporul
Israel a fost ales dintre toate popoarele de pe fața pământului
ca să fie un popor sfânt: „Acum, dacă veţi asculta glasul
meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre
toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi
o împărăţie de preoţi şi un neam Sfânt...” (Exodul 19:5-6a).
Istoria Bibliei ne relatează faptul că doar o rămășiță din popor
a împlinit cerința divină. Apostolul Pavel în 1 Corinteni 10:1-13,
face o radiografie spirituală a stării poporului Israel, folosind
pronume nehotărâte de genul:„toți”, „cei mai mulți”, „unii
din ei”, și implicit: cei mai puțini. Aceștia din urmă cei mai
puțini - sunt o rezultantă prin deducție din cei rămași loiali
lui Dumnezeu. Astfel, toți au fost sub nor, toți au trecut prin
mare, toți s-au bucurat de aceleași privilegii: botez în mare
și în nor pentru Moise; toți au mâncat aceeași mâncare și
băutură duhovnicească. Totuși cei mai mulți n-au fost plăcuți
lui Dumnezeu pentru că au poftit după lucruri rele (1 Corinteni
10:5). Doar unii din ei – rămășița – nu s-au închinat la idoli:
mâncând, bând, cântând și jucând cum a făcut-o majoritatea
(Exodul 32:6,17,18); doar ea n-a acceptat desfrâul, nu L-a
ispitit pe Dumnezeu și n-a cârtit împotriva Lui. Și când ne
gândim că tabloul acesta constituie o pildă și un ghid pentru
noi, cei din vremea sfârșitului, este mai mult decât indicat ca
mesajul pe care îl poartă să fie luat la cunoștință de întreaga
generație actuală, în care se regăsesc atâtea similarități
cu cea a pustiului. Pentru a ilustra mai consecvent această
perioadă, este de ajuns să aruncăm o privire asupra a cel
puțin trei personalități marcante, ale căror vieți sunt modele
semnificative pentru noi, peste care au venit sfârșiturile
veacurilor: Moise, Iosua și Caleb. Țara promisă a fost dată
doar lui Iosua și Caleb și, desigur, copiilor poporului despre
care au zis că: „Vor fi de jaf!” (Deuteronom 1:39).
Moise, datorită credinței, a părăsit Egiptul, fără
teamă de faraon, a sărbătorit Paștele, protejând poporul
de nimicitorul întâilor născuți și tot prin credință a trecut
Marea Roșie ca pe uscat (Evrei 11:27-29). Însă, din pricina
poporului, Dumnezeu s-a mâniat pe el, interzicându-i
accesul în țara pe care doar a văzut-o, dar n-a reușit să intre
în ea (Deuteronom 1:37). Este demn de remarcat faptul că
în Israel rămâne de neegalat atât ca proroc, pe care Domnul
să-l fi cunoscut față în față, cât și prin semnele și minunile,
prin care S-a manifestat.
Iosua și Caleb fac parte din minuscula rămășiță ieșită
din Egipt și intrată în țară. Iosua, din seminția lui Efraim,
plin de Duhul lui Dumnezeu și de duhul înțelepciunii, a fost
învestit ca să preia conducerea de la Moise, să cucerească
și să stăpânească țara. De reținut este faptul că poporul a
slujit pe Domnul în tot timpul vieții lui și a bătrânilor care
au urmat după el (Deuteronom 34:9; Iosua 24:31). Caleb,
pentru că a fost însuflețit de un alt duh și a urmat în totul
Calea Domnului; pentru că a potolit poporul în timpul crizei
de la Cades, pustia Paran, primește promisiunea de a intra
în țară, atât el, cât și copiii lui (Numeri 14:24; Deuteronom
1:36-37).
5
(continuare în pagina 15)
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
PRINCIPIILE biblice ale
predicării
Ce este predicarea şi cum se face? Care este statutul
spiritual al predicatorului? Care sunt în prezent provocările
majore ale celor implicaţi în această lucrare? Întrebările
referitoare la predicatori şi predicare, într-o societate
creştină aflată în derivă, au menirea să-i pună în gardă întâi
pe ei, fiindcă vor avea parte de o „judecată mai aspră”
(Iacov 3:1), dar şi pe cei ce trebuie să aleagă cine le vor fi
îndrumătorii spre eternitate, pe sensul unic al vieţii.
Predicarea evanghelică apare odată cu lucrarea lui
Ioan Botezătorul, el deschizând calea pe care a urmat-o
Domnul şi apoi toţi urmaşii Săi, trimişi cu vestea bună a
mântuirii. Aceasta nu înseamnă că mesajele lui Moise din
câmpia Moabului, aşa cum le redă cartea Deuteronom sau
cele ale lui Ezra şi ale leviţilor din vremea refacerii cultului lui
Yahve, de după întoarcerea din Babilon, nu pot fi considerate
predici, dar corelarea lor cu sistemul preoţesc al jertfelor
face o diferenţă, „căci până la Ioan au prorocit toţi prorocii
şi Legea.” (Matei 11:13) Domnul a desăvârşit predicarea
prin completarea mesajului pocăinţei cu includerea
tuturor celorlalte subiecte şi lucrări necesare desăvârşirii
sfinţilor şi totodată prin apariţia predicării misionare, căci
„Isus străbătea toată Galilea, învăţînd pe norod în sinagogi,
propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice
boală şi orice neputinţă care era în norod.” (Matei 4:23)
Predicarea celor doisprezece şi apoi a celor şaptezeci
de ucenici, a fost continuată în forme diferite în toată istoria
creştinismului, în condiţii diferite de la o perioadă la alta şi
va continua până la venirea Domnului Isus Hristos, căci El a
spus:. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită
în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor
neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” (Matei 24:14)
Scopul predicării este afirmat de apostolul Pavel astfel:
„Pe El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm
pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice
om, desăvârşit în Hristos Isus.” (Coloseni 1:28) Încadrând
aceste afirmaţii, în imaginea de ansamblu a planului etern
al lui Dumnezeu, conceput şi realizat în Domnul Isus Hristos,
rezultă că în parcurgerea etapelor mântuirii, în partea ce
revine colaborării umane, predicarea este o lucrare foarte
importantă. Profeţilor „... le-a fost descoperit că nu pentru ei
înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au
vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul
Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească.”
(1 Petru 1:12) Secretul vieţii veşnice este informaţia sfântă
6
descoperită în Scripturi, de aceea predicarea este primordială:
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
„Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă, ca să abată pe
om din cursele morţii.” ( Proverbe 13:14)
Riscul apariţiei interpretărilor greşite, al infiltrării
predicatorilor falşi este permanent, de aceea apostolul Pavel
avertiza: „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască
un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este
vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă
Evanghelie pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de
bine!” (2 Corinteni 11:4) Durerea apostolului datorată celor
ce nu recunoşteau unicitatea mântuirii prin jertfa Domnului
l-a dus la o exprimare radicală: „Dar chiar dacă noi înşine sau
un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie,
deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie
anatema!” (Galateni 1:8) O mustrare similară avem adresată
îngerului bisericii din Pergam: „Dar am ceva împotriva ta. Tu
ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care
a învăţat... să se dedea la curvie.” ( Apocalipsa 2:14)
1. O chemare la o lucrare sfântă
Conştienţa chemării în lucrarea de predicare se
încadrează în conceptul unui plan concret şi personalizat
de salvare a omenirii. Apostolul Pavel scria despre sine
că a fost „chemat să fie apostol, pus deoparte ca să
vestească Evanghelia lui Dumnezeu.” (Romani 1:1) Aceasta
responsabilizează pe predicator, cum scria acelaşi apostol:
„propovăduirea care mi-a fost încredinţată, după porunca
lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.” (Tit 1:3) Mai mult,
el afirmă „obligativitatea” acceptării şi executării lucrării
încredinţate, fără de care relaţia cu Dumnezeu şi implicit
mântuirea sunt puse în pericol. El scria: „Dacă vestesc
Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă,
căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc
Evanghelia!” (1 Corinteni 9:16)
Aşa cum gospodarul din Matei 20 a ieşit personal
să cheme oamenii să lucreze în via sa, la fel Dumnezeu
va încredinţa în diferite forme, de la adrese profetice la o
conştientizare personală, pe cei ce au harul şi darul să predice
Cuvântul. Ei vor avea pasiune pentru Scripturi şi le va fi dat să
înţeleagă şi să explice şi altora adevărurile sfinte. Chemarea
lor se va evidenţia public, aşa cum s-a evidenţiat toiagul
lui Aaron de ale celorlalţi şi după cum profetul va putea fi
recunoscut prin împlinirea mesajului lui. Diferenţa dintre o
încercare de a predica şi una de a profeţi este categorică, dar
darul identifică orice chemare. Deci, un om se poate verifica
pe sine dacă este sau nu chemat să predice prin felul în care

va folosi Scripturile, în cercetare şi expunere, după cum scria
apostolul Pavel lui Timotei: „Nu fi nepăsător de darul care
este în tine... Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-
te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de
toţi.” (1 Timotei 4:14-15)
Cei mai „aproape” să fie chemaţi să predice sunt cei
ce conştientizează necesitatea acestei lucrări: Când Domnul
a spus ucenicilor: „Mare este secerişul, dar puţini sunt
lucrătorii! Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să scoată
lucrători la secerişul Lui.” (Matei 9:37-38), cu siguranţă că
ei s-au rugat. Drept urmare, aşa cum rezultă din versetele
următoare, Domnul i-a scos tocmai pe ei. A vrea cu adevărat,
ca leviţii altădată, să fii „pentru Domnul” (Exodul 32:26)
cu inima curată, nu ca Simon magul, nu după puterea şi
gândirea proprie, este o stare propice chemării în lucrare.
Moise, de exemplu, şi-a anticipat chemarea, dar numai după
„şcolarizarea” necesară, Dumnezeu l-a chemat pe nume;
numai când toiagul lui a devenit toiagul lui Dumnezeu, a
putut intra în lucrare.
Predicarea este ca şi lucrarea preoţească şi levitică,
rezervată exclusiv bărbaţilor: „Femeile să tacă în adunări,
căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie
supuse, cum zice şi Legea.... Ce? de la voi a pornit Cuvântul
lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? Dacă crede
cineva că este proroc sau însuflat de Dumnezeu, să înţeleagă
că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului.” (1 Corinteni
14:34-37) Textul biblic este categoric, din moment ce avem
de-a face cu o poruncă a Domnului, dar poate că pentru unii e
necesar şi versetul următor, 38: „Şi dacă cineva nu înţelege, să
nu înţeleagă!” În organigrama biblică sunt stabilite cu claritate
rolurile bărbatului şi ale femeii, potrivit înzestrărilor specifice:
„Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i
dau voie să înveţe pe alţii,... Căci întâi a fost întocmit Adam şi
apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită,
s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuşi ea va fi mântuită
prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în
dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2:11-15) Deci femeia este
mai vulnerabilă ispitirii în „linia întâi”, dar are oportunitatea
şi aptitudinile potrivite rolului de mamă şi de educatoare în
familie, ceea ce este foarte important în împlinirea scopului
lui Dumnezeu cu familia.
2. O împuternicire dată de Duhul Sfânt
Autoritatea mesagerului şi a mesajului sunt date de
puterea divină, aşa cum a fost în cazul Domnului. Modelul
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
marelui Predicator este exemplul suprem de împuternicire:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să
vestesc...” (Luca 4:18) Evanghelistul Matei scria, referitor
la Predica de pe munte: „După ce a sfârşit Isus cuvântările
acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci
El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau
cărturarii lor.” (Matei 7:28-29)
Despre primii apostoli este scris că aveau multă
„îndrăzneală” (Fapte 4:13, 29, 31), iar Pavel „propovăduia
cu îndrăzneală în Numele Domnului. (Fapte 9:27, 29; 19:8;
28:31) Apostolii au avut un mesaj puternic pentru că a
fost însoţit de autoritatea divină manifestată vizibil şi cu
efecte puternice în lumea spirituală. „... ei au plecat şi au
propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei
şi întărea Cuvântul prin semnele, care-l însoţeau.” (Marcu
16:20) Apostolul Pavel scria: „În adevăr, Evanghelia noastră
v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu
Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală.” (1 Tesaloniceni 1:5)
Împuternicirea sfinţilor este delegată, predicatorului
îi este dat, dar numai în prezenţa Duhului lui Dumnezeu,
ceea ce solicită permanent susţinerea cu rugăciune proprie
şi prin alţii, după cum scria apostolul: „Rugaţi-vă tot odată şi
pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt,
ca să putem vesti taina lui Hristos...” (Coloseni 4:3) Dacă şi
Domnul a avut nevoie zilnică de rugăciune, ce pretenţii de
putere fără rugăciune am putea avea noi? „Ziua, Isus învăţa
pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea în
muntele care se cheamă muntele Măslinilor.” (Luca 21:37)
Apostolii, la rândul lor, stăruiau „... necurmat în rugăciune şi
în propovăduirea Cuvântului.” (Fapte 6:4)
Împuternicirea face ca predicatorul şi prin
aceasta mesajul să aibă efect, după cum s-a întâmplat
în cazul ucenicilor când „...i-a trimis să propovăduiască
Împărăţia lui Dumnezeu... Ei au plecat şi au mers din sat
în sat, propovăduind Evanghelia şi săvârşind pretutindeni
tămăduiri.” (Luca 9:2-6) Evident că fiecare are de la Dumnezeu
o lucrare specifică şi nu toţi predicatorii au o împuternicire
apostolică, dar orice împuternicire face ca predicarea să
se lase cu efecte concrete. De exemplu, nu toţi cei descrişi
în Fapte 8:4 şi 11:19-20, aveau darul minunilor, ca Filip,
dar Cuvântul - „Sabia Duhului” (Efeseni 6:17) avea putere,
dovadă fiind convertirile autentice, prin care oamenii erau
eliberaţi din robia păcatului şi din împărăţia întunericului.
„Mâna Domnului era cu ei şi un mare număr de oameni au
crezut şi s-au întors la Domnul.” (Fapte 11:21)
3. O trimitere pentru un câmp de slujire
Predicarea este în primul rând misionară,
evanghelistică, după mandatul iniţial şi permanent: „şi-Mi
veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până
la marginile pământului.” (Fapte 1:8) Chemarea la mântuire,
este la rândul ei şi o trimitere generală, ce permite tuturor,
potrivit cunoaşterii şi posibilităţilor să predice, cel puţin,
de la om la om: „Cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc
în loc şi propovăduiau Cuvântul. Filip s-a coborît în cetatea
Samariei şi le-a propovăduit pe Hristos.” (Fapte 8:4-5) În
Antiohia Pavel şi Barnaba „învăţau pe norod şi propovăduiau,
cu mulţi alţii, Cuvântul Domnului.” (Fapte 15:35) O misiune
organizată trebuie să urmeze modelul Mântuitorului,
care a zis ucenicilor: „Haide să mergem în altă parte, prin
7
târgurile şi satele vecine, ca să propovăduiesc şi acolo; căci
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
pentru aceasta am ieşit .” (Marcu 1:38) Obiceiul predicării
itinerante a fost practicat de apostoli şi de urmaşii lor: „După
ce au mărturisit despre Cuvântul Domnului şi după ce l-au
propovăduit, Petru şi Ioan s-au întors la Ierusalim, vestind
Evanghelia în multe sate de ale samaritenilor.” (Fapte 8:25);
„Filip se afla la Azot, de unde s-a dus până la Cezarea. Şi
propovăduia Evanghelia în toate cetăţile prin care trecea.”
(Fapte 8:40)
Cea mai inaltă formă de trimitere este prin călăuzirea
Duhului Sfânt şi prin biserica locală, ca în cazul călătoriilor
misionare ale apostolului Pavel, care a plecat de la Antiohia
şi tot acolo s-a întors după fiecare misiune. Acolo se formase
o bază de misiune, o şcoală de învăţători şi proroci. Îmbinarea
acestor două valenţe asigură o creştere armonioasă a
ucenicilor şi facilitează întreg sistemul de slujire (Fapte
11:22‑30) „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a
zis: «Puneţi‑Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea
la care i-am chemat.»” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat,
şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul,
trimeşi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia şi de acolo au
plecat cu corabia la Cipru.” (Fapte 13:2-4).
Predicarea este o adresă divină către orice om, în
localitatea lui, căci Domnul a spus ucenicilor: „Duceţi-vă în
toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.”
( Marcu 16:15) Misionarul este indispensabil în procesul
mântuirii, după cum este scris: „... Şi cum vor crede în
Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre
El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu
sunt trimeşi?...” (Romani 10:14-15) Predicarea trebuie să
ţintească mereu noi grupuri de oameni după cum este scris:
„Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea şi
cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte.” (Romani 15:21)
După convertire şi constituirea de biserici locale,
predicatorii sunt primii care au menirea dezvoltării spirituale
a ucenicilor. În biserica locală se formează deopotrivă
predicatorul şi ucenicii, evident că în colaborare cu celelalte
slujiri din Trupul lui Hristos, după modelul din Antiohia: „Un
an întreg, au luat parte la adunările Bisericii şi au învăţat
pe mulţi oameni...” (Fapte 11:26) Plecarea din acest câmp
local de slujire, cu scop evanghelistic, se face numai după
un anumit grad de maturizare, împuternicirea şi călăuzirea
Duhului Sfânt.
4. Osfântă
lucrare care necesită sfinţire şi cunoaştere
Sfatul dat de marele apostol copilului lui în credinţă,
ce a devenit cel mai apropiat colaborator al lui, arată nevoia
cercetării Scripturilor pe un fond de viaţă curată şi dăruire
în lucrarea Domnului: „Porunceşte şi învaţă aceste lucruri...
ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în
dragoste, în credinţă, în curăţie. Până voi veni, ia seama
bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai
altora.” (1 Timotei 4:11-13) Lumina din Scripturi, ca şi
autoritatea, este dată de Dumnezeu numai celor ce umblă
în lumină; relaţia dintre neprihănire şi înţelepciune este
inseparabilă, după cum este scris: „Toată Scriptura este
însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să
8 îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru
orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16-17) Ceea ce citim şi
studiem trebuie să fie de calitate, iar viaţa tot de calitate,
numai aşa ceea ce vom transmite va fi de calitate. O recepţie
bună, printr-un receptor bun poate să ofere o emisie bună,
după cum este scris: „Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste
lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te
hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care
ai urmat-o până acum.” (1 Timotei 4:6) Cine nu-şi însuşeşte
învăţăturile sfinte nu poate dispune de o cunoaştere corectă,
împărtăşind soarta celor despre care este scris că „învaţă
întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă
a adevărului.” (2 Timotei 3:7)
Pregătirea spirituală şi intelectuală ca şi predicarea
propriu-zisă necesită timp, de aceea, apostolul îndemna
pe Timotei: „propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra
lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată
blândeţea şi învăţătura.” (2 Timotei 4:2) Trebuie apreciat
efortul depus de predicatori: „Presbiterii care cârmuiesc bine,
să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc
cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora.” (1
Timotei 5:17) Predicarea ca şi alte activităţi spirituale şi fizice
necesită întâi efort şi apoi aduce satisfacţie. „Plugarul trebuie
să muncească înainte ca să strângă rodurile.” (2 Timotei
3:6) Fiecare predicator are limitele lui, date de cunoaştere,
de darul şi harul primit, dar fiecare poate să primească mai
mult. Cazul Apolo este semnificativ în ce priveşte creşterea
spirituală a unui predicator şi rezultatele lucrării sale în
conlucrarea din Trupul lui Hristos: „Omul acesta avea darul
vorbirii şi era tare în Scripturi. El era învăţat în ce priveşte
Calea Domnului, avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa
amănunţit pe oameni despre Isus, cu toate că nu cunoştea
decât botezul lui Ioan. A început a vorbi cu îndrăzneală în
sinagogă. Acuila şi Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei şi
i-au arătat mai cu deamăruntul Calea lui Dumnezeu. Fiindcă
el voia să treacă în Ahaia, fraţii l-au îmbărbătat să se ducă
şi au scris ucenicilor să-l primească bine. Când a ajuns, a
ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră; căci
înfrunta cu putere pe Iudei înaintea norodului şi le dovedea
din Scripturi că Isus este Hristosul.” (Fapte 18:24-28)
Cele scrise lui Tit arată cât de imperativ este ca un
predicator să fie integru în comportament şi în calitatea
mesajului transmis: „Dă-te pe tine însuţi pildă de fapte
bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de
curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca
potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată să spună nimic
rău de noi.” (Tit 2:7-8) Regele David era conştient că numai
după ce-şi va pune viaţa în rânduială va putea spune şi la
alţii poruncile sfinte: „Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le
calcă şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.” (Psalmul 51:13) Un
predicator adevărat va putea spune el întâi, apoi cei pe care
îi învaţă, cuvintele: „Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur
de parc-aş avea toate comorile.” (Psalm 119:14); „Sufletul
meu ţine învăţăturile Tale şi le iubesc mult de tot!” (Psalmul
119:167) Cu un asemenea entuziasm sacru trebuie predicat
Cuvântul lui Dumnezeu.
Aşadar, modul de viaţă evlavios (căci nu în zadar
cele mai multe referinţe despre evlavie, apar în epistolele
adresate celor doi predicatori şi slujitori, Timotei şi Tit),
este suportul cel mai sigur pentru ca expunerea Cuvântului
să fie cu folos chiar şi în cele mai dificile situaţii. Relaţia
dintre controlul propriei fiinţe şi controlul unui context de
adversitate spirituală sunt direct proporţionale, după cum
este scris: „Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea,
credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe
Domnul dintr-o inimă curată... Şi robul Domnului nu trebuie
să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi,
plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe
potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să
ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se
desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i
facă voia.” (2 Timotei 2:22-26) O viaţă sfântă va convinge
oamenii că „... propovăduirea noastră nu se întemeiază
nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie. Ci, fiindcă
Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia.”
(1 Tesaloniceni 2:3-4)
Scopul predicării este readucerea omului într-o
stare cât mai aproape de Dumnezeu, de aceea evlavia
predicatorului şi efectul predicii, reflectat în evlavia celor
ucenicizaţi, dovedeşte calitatea lucrării. „Dacă învaţă cineva
pe oameni învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele
sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura
care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic: ba
încă are boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte,
din care se naşte pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele,
zădarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte,
lipsiţi de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câştig.
Fereşte-te de astfel de oameni.” (1 Timotei 6:3-5)
5. O slujire care trebuie făcută în orice condiţii
Predicarea nu este o profesie ca oricare alta, căci numai
în urma chemării şi împuternicirii de sus un om poate fi un
adevărat predicator. Despre apostoli este scris că Domnul
i-a trimis numai după ce „le-a dat putere” (Matei 10:1) şi
„după ce le-a dat învăţăturile următoare.” (Matei 10:5)
Învăţăturile de aici nu aveau în vedere conţinutul predicării,
ci erau instrucţiuni referitoare la metodologia predicării,
asigurarea susţinerii materiale şi suportarea adversităţii, de
la respingere politicoasă a celor spuse, la arestare şi chiar
ucidere (Matei 10:5-42) Aspectele polemice sunt o altă
neplăcere permanentă, după cum avertiza apostolul: „Se
vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri
stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” (Fapte
20:30) E neplăcut să spui oamenilor ce spunea apostolul,
dar este neceasar: „Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei
ce fac desbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care
aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.” (Romani 16:17 )Alături
de lupta apologetică, în care predicatorul se confruntă cu
tot arsenalul demonic din lume, aceste bătălii „interne”
fac parte din „apărarea şi întărirea Evangheliei” (Filipeni
1:7), sarcină ce completează îndatoririle predicatorului. Cu
o asemenea pregătire eşti gata să spui ca apostolul Pavel,
care scria: „Astfel, în dragostea noastră fierbinte pentru voi,
eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu,
dar chiar şi viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi.”
(1 Tesaloniceni 2:8)
Predicarea are cadrul cel mai potrivit într-un locaş
de cult, ca odinioară în sinagogi, dar nu întotdeauna există
posibilitatea aceasta şi oamenii pot fi întâlniţi adesea în
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
alte locuri, de aceea trebuie folosite toate ocaziile, după
procedura apostolului, care a predicat „înaintea norodului
şi în case” (Fapte 20:20) Apostolul Pavel este un exemplu
de slujire în condiţii de mare adversitate. El a putut scrie:
„Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos.”
(2 Timotei 2:3) Iată cum descria începutul misiunii lui în
Europa: „După ce am suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi,
cum ştiţi, am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru,
să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul multor
lupte.” (1 Tesaloniceni 2:2) Mai mult, a avut şi o suferinţă
permanentă, după cum scria celor din Asia Mică: „Dimpotrivă,
ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia
pentru întâia dată” (Galateni 4:13) Truda fizică a fost o altă
componentă a condiţiilor predicării aceluiaşi apostol: „Vă
aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi munca noastră. Cum
lucram zi şi noapte, ca să nu fim sarcină niciunuia din voi şi
vă propovăduiam Evanghelia lui Dumnezeu.” (1 Tesaloniceni
2:9) Condiţiile neplăcute ale slujirii apostolului n-au
împiedicat pe alţi predicatori să-şi facă lucrarea, căci el scria
din închisoare: „Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de
lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără
teamă Cuvântul lui Dumnezeu.” (Filipeni 1:14)
Susţinerea materială a celor ce predică şi, la nevoie, a
familiilor lor este datoria bisericii care i-a consacrat şi a celor
ce sunt slujiţi. Aceasta nu presupune limitarea predicării
doar la cei „scoşi din producţie” pentru lucrarea aceasta,
dar permite acestora o mobilitate deplină, necesară în mod
special pe câmpuri noi de misiune.. Apostolul Pavel scria:
„Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să
trăiască din Evanghelie.” (1 Corinteni 9:14) El s-a folosit de
acest drept numai în parte, primind la nevoie de la filipeni
un ajutor material, dar a refuzat să fie suţinut financiar de
cei din Corint. El îşi explica atitudinea diferită de la caz la
caz şi după principiul raportării la condiţii în limitele păstrării
adevărului mântuitor: „Căci, cu toate că sunt slobod faţă de
toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi.
Cu iudeii, m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu
cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aş fi fost sub
Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt
sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi
fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu,
ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege.
Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am
făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei.
Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.”
(1 Corinteni 9:19-23)
6. O prezentare a Cuvântului lui Dumnezeu
Predicarea este explicarea unui text biblic,
pentru a ajuta oamenii să înţeleagă voia lui Dumnezeu
descoperită în Scripturi, căci Dumnezeu „a vorbit... în
multe rânduri şi în multe chipuri” (Evrei 1:1): Predicatorul
este ca preotul de altădată, el „...trebuie să păzească
ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că
el este un sol al Domnului oştirilor.” (Maleahi 2:7) Când
apostolul Pavel şi-a încheiat lucrarea directă la Efes,
printr-un raport în faţa slujitorilor locali, a zis: „Ştiţi că
n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am
temut să vă propovăduiesc şi să învăţ” (Fapte 20:20) El
s-a adresat şi altora cerând ajutor în rugăciune pentru a
9
putea transmite un mesaj complet şi corect: „Rugaţi‑vă
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
tot odată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă
pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru
care iată, mă găsesc în lanţuri: ca s-o fac cunoscut aşa
cum trebuie să vorbesc despre ea.” (Coloseni 4:3-4)
Predicarea cuprinde „adevărurile începătoare”, urmate
de „cele desăvârşite” (Evrei 6:1-2), prin afirmarea celor
scrise şi prin explicaţii, în vederea convingerii ascultătorilor:
„Astfel propovăduia Ioan norodului Evanghelia şi-i dădea
încă multe alte îndemnuri.” (Luca 3:18) Dacă includem
în predică idei nebiblice, dintre care unele pot fi contrare
învăţăturilor ei sfinte, efortul nostru este „truda nebunului
(care) oboseşte pe cel ce nu cunoaşte drumul spre cetate.”
(Eclesiastul 10:15) Domnul spunea despre învăţătorii iudei
din vremea lui: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături
care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.” (Marcu 7:7)
Adevărurile sfinte sunt limitate la ceea ce este scris; ceea
ce este în afară ne scoate de sub autoritatea divină şi planul
de mântuire, de aceea avertizarea: „Fraţilor, pentru voi am
spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine
şi la Apolo, ca prin noi înşine, să învăţaţi să nu treceţi peste
«ce este scris»...” (1 Corinteni 4:6) Un predicator fără Biblie
şi cu o sută de comentarii nu-i predicator, ci doar un cărturar
obositor şi înşelător.
Cazul convertirii famenului evidenţiază valoarea
înţelegerii referinţelor biblice despre Mesia, pentru că
mesajul biblic este hristocentric. Începând cu prezentarea
primară, conţinutul mesajelui biblic nu poate excepta,
dimpotrivă trebuie să fie axat pe planul etern de mântuire
făcut în Domnul Isus Hristos. Răscumpărarea, ispăşirea,
regenerarea, sfinţirea şi justificarea, procese ce vor culmina
cu glorificarea, sunt toate realizări hristice. Iată de ce
apostolul scria corintenilor că importanţa lucrării nu cade
pe vreun om cu competenţele şi darurile lui, ci pe lucrarea
mântuitoare a Domnului Isus Hristos: „Fiindcă propovăduirea
crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar
pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui
Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:18)
Explicaţiile biblice sunt cele mai convingătoare aşa cum
le folosea şi apostolul Pavel care „le-a adus dovezi şi a căutat
să-i încredinţeze, prin Legea lui Moise şi prin Proroci, despre
lucrurile privitoare la Isus...” (Fapte 28:23) Adevărul biblic
nu permite niciun sincretism teologic. Ceea ce este susţinut
de Scriptură este mesajul cel mai puternic şi convingător.
„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai
tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până
acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva,
judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12) Evident că
exegeza şi hermeneutica necesară vor face ca cerinţele legii
ceremoniale să fie interpretate corespunzător şi profeţiile
personalizate să fie folosite cu scop pedagogic, nu normativ.
Să nu uite predicatorul şi sfatul: „Dar de întrebările nebune, de
înşirările de neamuri, de certuri şi ciorovăieli privitoare la Lege,
fereşte‑te, căci sunt nefolositoare şi zădarnice.” (Tit 3:9)
Regulile omileticii pot fi utile pentru că mintea
umană poate înţelege şi reţine mai bine ceeea ce este
structurat, dar ele nu sunt totul, pentru că înţelegerea unui
adevăr, acceptarea şi practicarea lui implică în prim-plan
10
dimensiunea spirituală, iar omul este dependent ori de
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Dumnezeu, ori de diavolul. Nimeni nu are independenţă
spirituală absolută. Predicile prezentate în cartea Fapte sunt
foarte biblice, ţesute cu versete corect explicate (Fapte 2;
7; 13), ca în cazul expunerii făcute de Domnul celor doi în
drum spre Emaus (Luca 24:27) sau a lui Filip în cele spuse
famenului etiopian (Fapte 8:25).
Scripturile sfinte conţin învăţături şi exemple,
pozitive şi negative. Aceleaşi elemente constitutive trebuie
să le aibă o predică. Ilustraţiile cele mai recomandate sunt
cele din istoria biblică, pentru că sunt realităţi surprinse
în natura lor obiectivă. Pot fi folosite şi alte exemple reale
sau imaginare, dacă sunt compatibile cu cele înscrise în
inspiraţia biblică, cu menţiunea de a nu face publice aspecte
private ale oamenilor. Confesiunile nu sunt o pepinieră de
unde predicatorul poate răsădi în grădina adunării, pentru
că nu vor contribui la edificarea acesteia. Anumite realităţi
constatate în practica pastorală, pot fi prezentate, dar
numai într-un mod înţelept, care să nu dezvăluie identităţi
vinovate. Nominalizarea unui păcătos nu-i va face pe alţii
mai sfinţi, numai dacă avem de-a face cu un pericol concret,
caz în care nominalizarea devine imperativă.
Colaborarea frăţească necesită colaborare între
predicatori, dar aceasta este posibilă numai în condiţia
colaborării cu Dumnezeu, prin Duhul. Apostolii aveau o
învăţătură comună pentru că beneficiaseră de acelaşi
Învăţător, erau călăuziţi de acelaşi Duh şi se consultau în tot
ceea ce era necesar noii lucrări (Fapte 15) Pavel scria: „M-am
suit, în urma unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia
pe care o propovăduiesc eu între neamuri, în deosebi
celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat
în zădar.” (Galateni 2:2) O doctrină uniformă scuteşte pe
cei ce primesc Cuvântul de multe erori şi asigură un climat
de dragoste comunităţii creştine. Ce frumos ar fi ca orice
predicator să poată spune ca apostolul Pavel, despre el şi
ceilalţi predicatori care au misionat în Corint: „Astfel, deci,
ori eu, ori ei, noi aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut.”
(1 Corinteni 15:11)
7. biblic
O formă corectă de exprimare a mesajului
Predicarea iniţială – evanghelizarea – trebuie
continuată, ceea ce presupune aprofundarea cunoştinţelor
biblice în procesul edificării spiritule, după modelul: „După
ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta şi au făcut
mulţi ucenici.” (Fapte 14:21) Textul care urmează creionează
un mod de expunere a adevărurilor biblice prin care se
poate face o selecţie corectă a celor ce vor şi a celor ce nu
vor să-L cunoască pe Dumnezeu. Rolul predicatorului este
de a-l pune de cel ce aude faţă-n faţă cu Dumnezeu, al cărui
Cuvânt îl transmite, oferindu-i posibilitatea şi cunoştinţele
necesare pentru a putea să-L cunoască pe Dumnezeu şi,
dacă vrea, să-L slujească: „De aceea, fiindcă avem slujba
aceasta... am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu
umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci,
prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi
de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă
Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru
cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a
orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind
lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui
Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe
Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus.”
(2 Corinteni 4:1-5) Predicatorul se poate încadra în definirea
fişei postului descrisă şi prin cuvintele: „Iată cum trebuie
să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte
ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la
ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul
încredinţat lui.” (1 Corinteni 4:1)
O omiletică folositoare nu se va baza pe reguli oratorice
sau psihologice, ci pe modul de operare a Duhului lui
Dumnezeu care cunoaşte cel mai bine toate gândurile prin
care o minte poate să fie eliberată de întunericul diavolului
şi al păcatului. „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care
vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe
care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre
ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci
cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţînd o vorbire
duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti.” (1 Corinteni
2:12-13)
Predicatorul trebuie să aibă în vedere stadiul spiritual
al auditoriului, dar căile de acces la sufletele oamenilor
sunt spirituale. Se spune că un absolvent al unei facultăţi
de teologie a plecat într-un câmp de misiune, cu câteva
predici bine structurate, dar spre surprinderea lui, nu
aveau niciun efect. Mai mult, fiindcă el se gândea că cei
ce-l ascultau n-aveau şcoală şi de aceea nu pricepeau, a
fost întrebat de un om cu studii superioare de ce transmite
mesaje fără sens. El s-a cercetat şi a înţeles că era singur
pe teren lipsindu-i însoţirea divină şi a cerut Domnului
puterea Sa, fapt ce s-a văzut de îndată ce Dumnezeu l-a
găsit vrednic să-l însoţească.
Nicio pierdere a popularităţii, în favoarea celor ce vor
aprecia stilul de predică ce face casă bună cu lumea, nu
trebuie să ne devieze de la a transmite într-o formă curată
şi cu un conţinut corect Cuvântul lui Dumnezeu. Show-urile
cu glume şi teatru nu sunt pentru un om al lui Dumnezeu,
nici în timpul despre care s-a profeţit că: „... oamenii nu
vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila
urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători
după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi
se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” (2 Timotei 4:3-4)
Să reţinem că aici avem de-a face cu o adresă către un
evanghelist, deci chiar în prima etapă de abordare a celor
din lume, nu ne putem permite o formă lipsită de evlavie
în transmiterea mesajului divin.
Concluzii
Fiecare predicator trebuie să audă mereu în mintea
lui cuvintele: „Tu însă, vorbeşte lucruri care se potrivesc
cu învăţătura sănătoasă.” (Tit 2:1) şi să ştie că nu trebuie
spus oricum Cuvântul adevărului: „Spune lucrurile acestea,
sfătuieşte şi mustră cu deplină putere.” (Tit 2:15) Slujitorii
sunt aleşi dintre predicatorii care ştiu „să se ţină de
Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca
să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă şi să
înfrunte pe potrivnici.” (Tit 1:9) O predicare corectă, într-o
condiţie spirituală corectă contribuie decisiv la atingerea
obiectivului pentru care predicarea a fost instituită, aşa
cum reiese din sfatul apostolic: „Fii cu luare-aminte asupra
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora: stăruieşte
în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine
însuţi şi pe cei ce te ascultă.” (1 Timotei 4:16) Un predicator
trebuie să fie conştient că îi va fi urmărită deopotrivă fapta şi
vorba şi chiar să recomande aceasta ca o carte de vizită: „Tu,
însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea.”
(2 Timotei 3:10)
De asemenea este foarte important de reţinut că în
procesul predicării, efectele scontate nu depind de abilităţi
umane ale predicatorului. Nu prin calităţi literare, filozofice
sau psihologice se conving oamenii de păcat şi neprihănire,
ci prin aportul indispensabil al Duhului lui Dumnezeu. Nici
logica argumentării, nicio metodă pedagogică specifică
zilelor noastre sau altor perioade istorice, nici charisma
temperamentală a predicatorului nu contribuie în mod
concret la edificarea spirituală a membrilor adunării, ci
cuvintele pline de har pe care le dă Domnul celor smeriţi şi
pe care Duhul Sfânt le foloseşte pentru a da viaţă şi putere.
Istoria penticostală din România, dacă mai este nevoie de
un alt exemplu pe lângă cel al ucenicilor Domnului, este
grăitoare în ce priveşte efectul predicii, de la naştere din
nou la maturitate spirituală. Inspiraţia predicatorului vine
numai prin citirea şi studierea Scripturilor. Duhul Sfânt
poate „dicta” cu anticipaţie predicatorului ce are de spus,
în timpul de pregătire, dar în egală măsură poate inspira,
în funcţie de relaţia lui cu Domnul şi gradul de cunoaştere,
în timpul expunerii predicii. În mod normal, o predică cu
un anumit subiect rostită într-o adunare are nevoie de
„amendamente” şi adrese diferite dacă este rostită într-o
altă adunare. Adresele către cele şapte biserici din Asia
Mică sunt o dovadă a nevoii de inspiraţie a predicatorului
în funcţie de starea spirituală a celor ce aud mesajul
(Apocalipsa 2-3). Apostolul Pavel a identificat corect cheia
succesului său când a scris: „Şi învăţătura şi propovăduirea
mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci
într-o dovadă dată de Duhul şi de putere... Noi propovăduim
înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă pe
care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte
de veci.” (1 Corinteni 2:4-7)
Predicatorul are misiunea să asigure auditoriul de
siguranţa transmiterii corecte a adevărului, dar în același
timp să explice celor ce ascultă că mântuirea lui şi a lor
depinde în definitiv de respectarea celor predicate.
Cuvintele transmise prin predicare nu sunt o teorie
religioasă, ci un mod de viaţă, aşa cum afirma categoric
apostolul Pavel: „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care
v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas
şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum
v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.” (1 Corinteni
15:1-2) Prin predicare se dechide o cale - „calea Domnului”
(Geneza 18.19; Iosua 14:14; Fapte 18:25; 19:9), aceasta este
cea mai veche, dar şi cea mai corectă descriere a vieţii sfinte.
Adevăraţii ucenici sunt cei ce umblă pe ea cu Dumnezeu,
iată de ce un mesaj corect poate fi identificat în fapt numai
de cei ce vor să fie şi ei corecţi înaintea lui Dumnezeu, după
cum afirma Domnul: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va
ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu
sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7:17)
Iosif Anca
11
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
SPECULUM REGIS1
Scrisoarea III: Despre două case și o alegere
(Proverbe 17:1)
Dragul meu frate,
Am îndrăznit să-ți adresez chinuitoarea întrebare a
celui ce așteaptă hotărârea celui ce alege, fiind dator să
răspundă Celui ce-l trimite (2 Samuel 24:13). Întrebarea am
turnat-o ca pe o jertfă, din suflet în text apoi iarăși din text
în suflet, așteptând hotărârea ta. Ea vizează direct: inima,
familia, comunitatea, națiunea, lumea ta: „ce casă alegi?”
Pentru că există numai două tipuri de locuințe.
O elucidare terminologică: ce înseamnă „casă”? Este
uimitor faptul că în Scripturi găsim cuvântul „casă” într‑un
ritm care depăşeşte numărul paginilor ei. Termenul „casă”
descrie: inima (Matei 12:43,44); locuința, familia sau
căsnicia - casa lui Avraam, David, Petru, Simon tăbăcarul,
temnicerului, Filip evanghelistul, Aquila, Aristobul, Gaiu
și multe altele (Geneza 12:15; Romani 16); localitatea,
locașul de cult sau Trupul lui Cristos: Bethel (Geneza 28:19),
Cortul Întâlnirii (1 Samuel 1:24), Templul (1 Regi 6:1), sau
Biserica Domnului, purtând numele de „Casa lui Dumnezeu”
(1 Timotei 3:15); națiunea, „casa lui Israel” (2 Samuel 6:5,
15); lumea (Psalmul 96:7).
Dealtfel ebraicul bayit sau grecescul oikía, semnifica
„instituţie”, „aşezământ”, „căsnicie”, „familie”, „dinastie”,
„neam”, „seminţie” sau „stat”. Locuinţa evreului obişnuit
din Vechiul Testament era alcătuită din patru încăperi care
adăposteau câteodată până la patru generaţii umane.
Casele bogaţilor în epoca regală împrejmuiau o mică
incintă în care găseai cuptorul de pâine, râşniţa de grâne şi,
câteodată, un rezervor cu apă. Erau cazuri când casa avea o
’ăliyyāh, „cameră de sus”, ca cea în care a fost găzduit Elisei.
Terasa era de obicei acoperită cu rămuriş şi lut. Sărbătoarea
Paştelui a fost celebrată de Domnul cu ucenicii în hyperôn,
„odaia de sus” (Luca 22:12). Această hyperôn a devenit locul
celor doisprezece apostoli şi al Bisericii primare; locul în care
se frângea pâinea, se făceau rugăciuni şi se studia Scriptura
(Fapte 1:13, 2:2, 46; 5:42; 20:20), iar adunările formau
Biserica, numită „Casa lui Dumnezeu”.
Chiar dacă iniţial termenul avea o referință concretă,
când ne gândim la „casă” în sens spiritual nu ne interesează
amplasamentul. Nu ne interesează nici casa latină, nici doma
grecească din care provine italianul duomo­ (catedrală), nici
dar-ul arab utilizat în expresia „Dar es Salaam”– „Casa Păcii”,
nici izba rusească, nici bungaloul hindus, nici maison-ul francez,
nici iglu-ul de gheaţă din regiunile polare. Semnificaţiile
profunde ale cuvântului s-au păstrat pe filele istoriei, iar
12
ecourile lor ne marchează încă. Cine nu a auzit de celebra şi
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
depravata „Casa Borgia” sau de „Casa Albă”? Cine nu a auzit
de biblicele Beth-El, „Casa lui Dumnezeu”, Beth-Dagon, „Casa
lui Dagon”, Beth-Lehem, „Casa Pâinii” sau Betania, „Casa
Mizeriei”, devenită „Casa Harului”? Fără ţară fiind, evreii şi-au
păstrat identitatea într-o altă casă, unde se află Avraam, Isaac
şi Iacov, întemeietorii iudaismului şi toţi urmaşii lor: „Casa
Vieţii”, „Beit-Hahaim”, cum numesc ei cimitirul.
O ciudățenie geografică: peste 7 miliarde de oameni
construiesc doar două tipuri de case!
Întorcându-ne la Scriptură, remarcăm în mod deosebit
două case, devenite de referinţă în istoria mântuirii noastre:
„casa lui Nabal”, casa nebuniei şi a morţii (2 Samuel 25:2-3,
25, 38) şi „casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu”, casa
înţelepciunii şi a vieţii, devenită celebra „Cameră de Sus”
(Fapte 12:12). Pe aceeași traiectorie se înscrie casa omului
înțelept – zidită pe stâncă – și a cea a omului nebun – zidită pe
nisip – despre care a vorbit Isus într-o pildă (Matei 7:24‑26).
Nu există niciun om să nu fi construit sau constituit una
dintre cele două case. Aşadar, ce alegi: Casa della Discordia
sau Casa della Armonia?
„O bucată de pâine uscată împărțită în pace în «Casa
della Armonia» din «Familia Ioan Marcu», este mai dulce
decât pâinea unsă cu miere de manuka din «Casa della
Discordia» în «Familia Nabal»”, a spus într-o zi Înţeleptul.
L-am încuviinţat. Pentru că Prea Înţeleptul nostru Stăpân,
Cel care are comori de înţelepciune şi ştiinţă, ne-a lăsat
scrisă această taină în Cartea Înţelepciunii Sale: „Mai bine
o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de
cărnuri, cu ceartă!” (Proverbe 17:1).
Unii mănâncă „alune petrecărețe” și nu fac bine; alții,
castane certărețe și nu fac nici măcar un pustiu de bine
cuiva. Frate preaiubit, fugi de casa plină de broaște (nu uita
că Faraon a avut odată un „concert” brotăcesc la el acasă;
ferește-te să nu ajungi ca el!) și aleargă după pacea din Casa
Domnului păcii!
Cu pace,
Fănel Şuteu
Notă de subsol
1. Printr-un generic intitulat Speculum regis, adică „oglinda regilor”,
doresc să abordăm câteva teme actuale referitoare la viața creștină.
Speculum regis a constituit un gen literar răspândit în Evul Mediu
care conținea principii de guvernare și etică destinate suveranilor.
Pe noi, Scripturile ne consideră împărați și preoți ai Domnului
(Apocalipsa 1:6; 20:6). Deci, a treia scrisoare din seria „oglinzii
regilor” este adresată unui împărat al Împăratului Împăraților: cel
care o citește.

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
PROMISIUNI, BOALĂ,
POCĂINȚĂ și VINDECARE
În anul 2001, mi-am dorit mult să ajung în Anglia
unde aveam un frate. Atunci am făcut o promisiune înaintea
Domnului: „Dacă mă ajuți să ajung în Anglia, eu mă pocăiesc.”
M-am dus la adunare și am fost cercetat, am avut har în
rugăciune, L-am simțit pe Domnul, am văzut bunătatea Lui în
viața mea și în familia mea, dar în loc să mă rog Domnului să
îmi dea putere, m-am lăsat amăgit de Satana și m-am apucat
să fumez din nou.
În perioada 2003-2004, Domnul mi-a făcut o chemare
mai aparte, am căzut de pe acoperiș, de la înălțimea de 7,8 m,
pe acoperișul vecinului și nu am pățit absolut nimic. Am știut
că e Mâna Domnului, dar nu mi-am înțeles chemarea pentru
că eram atras mai mult de lume, decât să mă întorc la El. După
o lună de zile, am căzut de la o distanță mai mică, de 2-3 m
și mi‑am zdrobit călcâiul și tibia, mi-am rupt piciorul și am
stat nouă luni de zile cu el în fibră de sticlă. Mi s-au dat două
opțiuni: prima, să fac operație la picior și să îmi pună placă la
călcâi, iar la şase luni să merg la operatie să îmi schimbe placa,
ca să nu fac cancer la picior, iar a doua opțiune, să aștept să se
vindece el, să vindece Domnul. Am refuzat operația și m-am
încrezut în Domnul, dar nici atunci nu am înțeles chemarea. De
multe ori m-a chemat Domnul la El și nu L-am ascultat.
În toamnă, în 2011, a apărut o schimbare în trupul meu,
dar nu i-am dat importanță. În decembrie, când m-am dus
acasă în România, de sărbători, i-am spus soției mele. A văzut
că e ceva grav și mi-a spus să mă duc la spital, dar tot nu m-am
dus. M-am întors în Anglia, dar de grija banilor, ca să nu pierd o
zi de lucru, nu m-am dus nici aici la spital. M-am gândit: „Chiar
mie să mi se întâmple așa ceva?” În 2013 a început să mă doară
tare spatele și să umblu din ce în ce mai rău. În martie, deja nu
mai puteam să ridic un scaun de jos. În 27 martie, Domnul mi-a
dat puterea să mă las de fumat. În 4 aprilie, nu am mai suportat
durerea de spate și m-am dus la spital, la urgență. Le-am spus
că mă doare tare spatele. După un timp, au venit și m-au dus
într-un separeu, mi-au dat un calmant şi mi-au luat sânge să
îmi facă analize. Eu nu le-am spus nimic despre schimbarea din
trupul meu pentru că nu am crezut că este important.
Ei au plecat și am rămas singur. Durerea m-a lăsat și
atunci m-am gândit să închid puțin ochii, că sunt obosit de
atâta durere și până vin ei să mă odihnesc puțin. Nu știu după
cât timp, s-a făcut o lumină foarte puternică în mintea mea,
așa ceva nu mai văzusem niciodată și din mijlocul ei ieșeau raze
ca de cristal, ca și picurii de apă, clari, mai strălucitori decât
lumina albă. Eu eram surprins de ce se întâmplă, surprins că nu
mai este întuneric, nici măcar un punct. Mă uitam pretutindeni,
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Experienţe
credinţa!” (Evrei 13:7)
să văd unde e întunericul, dar în același timp mă uitam și mă
vedeam pe mine. Atunci nu am înțeles despre ce e vorba, dar
acum știu. Mă uitam la duhul meu cum se închina înaintea
luminii, în acel timp, am auzit o voce care mi-a spus: „Omule,
tu cândva Mi-ai făcut o promisiune și nu te-ai ținut de ea, dar
Eu tot nu M-am îndepărtat de tine.” M-a cuprins o teamă, ca să
nu plece lumina înainte să vorbesc cu ea şi am spus: „Lasă‑mă,
te rog, să mă prind de picioarele Tale sfinte, să fiu sigur și
prinde-mă și de spate.” Atunci vălul luminii, s-a ridicat până
la nivelul gambei, la jumătate și s-au văzut două picioare cu o
încălțăminte ca pe vremea romanilor, sandale și puțin dintr-o
manta. O parte din marginea hainei se vedea cum se ondula
în vânt și pe urmă am văzut o mână dreaptă ieșind din lumină,
apoi tot așa puțin din mânecă se vedea și m-a prins de spate.
În momentul acela, o pace și o liniște, o bucurie deplină, ca și
când ai fi împlinit în toate lucrurile și nu mai ai nevoie de nimic
m-a acoperit, a intrat în inima mea și în mintea mea. Pe urmă
totul a dispărut. Parcă eram un nou om, aveam doar bucurie în
mine, ca niciodată până atunci.
Nu după mult timp, au venit doctorii înapoi și mi-au spus
că am cancer și trebuie să mă internez de urgență. Eu, ca și orice
om, ar fi trebuit sa mă sperii și să mă îngrijorez, dar eu eram
plin de pace și bucurie și ce mi-au spus nu m-a afectat deloc. Au
zis că trebuie să fac chimioterapie și s-ar putea să fac și câteva
operații, și tot nu m-am speriat și nu m-a afectat. Eram fericit
și bucuros pentru că vorbisem cu Domnul. Mi s-a spus că am
purtat boala doi ani de zile, fiind foarte avansată și răspândită
în tot în corpul. Am început chimioterapia și într-o lună de zile
am ajuns la 53 de kg de la 75. Eram foarte slăbit, dar tot nu
mă afecta nimic pentru că eu eram tot timpul bucuros. După
o lună de zile l-am întrebat pe doctor dacă s-a întâmplat vreo
schimbare și mi-a spus că tratamentul a acționat doar 30%.
După o altă o lună de zile, a venit și mi-a spus că boala mea
este prea puternică și s-a obișnuit cu tratamentul și trebuie
schimbat cu unul mai puternic.
În timpul acesta, ei mă mai lăsau să mă duc câte o
săptămână, două și acasă, să nu forțeze corpul cu prea mult
tratament. Atunci i-am spus fratelui meu că vreau să mă duc la
biserică și să mă întorc la Domnul. El a rămas surprins și mi-a
spus că nu e o joacă cu pocăința, dar el nu știa de experienţele
mele. Prima dată când am mers la biserică, doua ore cât a ținut
programul, nu m-am putut opri din plâns. Duhul meu tresărea
în mine de putere și de bucurie că sunt în casa Domnului! La
sfârșitul programului, Domnul mi-a vorbit printr-un proroc
13
astfel: „Dacă tu te întorci în inima ta și cu toată dragostea ta la
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
Mine, Eu te voi vindeca.” Pe urmă m-am dus din nou la spital
și am început tratamentul. A mai trecut o perioadă și am venit
din nou acasă și le-am spus fraților că eu vreau să mă botez.
Domnul m-a ajutat să pot să fac legământul cu El, pe data de
13 iulie 2013, după 13 ani de la promisiunea făcută Domnului.
Eram plin de bucurie, de dragoste, de voință de a sta lângă El
și de a-L iubi pentru ceea ce este și pentru chemarea pe care
mi-a făcut-o, nu de speranța de a fi vindecat de boala mea.
După ce am făcut legământul cu Domnul, am început un
alt tratament, mai puternic, dar nici acest tratament nu și-a
făcut efectul. Doctorii mi-au spus că boala mea este prea tare
și trebuie un tratament şi mai puternic. Am fost programat
să mă duc să îmi scoată 11 milioane de celule stem pentru
următorul tratament. În ziua aceea, m-am întâlnit cu un alt
pacient care a fost în salon cu mine și l-am întrebat ce mai
face. El mi-a spus că este aproape vindecat, mai are doar 1%
cancer și va fi vindecat. Eu L-am întrebat pe Domnul: „Eu de
ce nu am fost vindecat?” Dar nu am primit niciun răspuns.
Am venit acasă și pe urmă m-am dus la biserică și Domnul
mi-a răspuns: „Timpul Meu nu e timpul tău și timpul tău nu
e timpul Meu.” Tot El mi-a dat înțelepciunea să înțeleg că mai
am încă foarte multe de învățat și să am răbdare. Doctorii mă
pregăteau pentru următorul tratament ce trebuia să îl încep la
începutul lunii august. La sfârșitul lui iulie m-am dus la biserică,
înainte de a începe tratamentul, Domnul mi-a vorbit din nou și
mi-a spus așa: „Voi îngădui să se creadă moarte în jurul tău, dar
nimeni și nimic nu se va atinge de tine.” Am început tratamentul
și doctorul de la început mi-a spus că dacă nici tratamentul
acesta nu își face efectul, voi avea nevoie de operație. După
două săptămâni de tratament, a venit și mi-a spus că sunt cam
îngrijorați pentru mine. A treia săptămână mi-a spus că sunt tot
mai îngrijorați pentru mine, iar la începutul ultimei săptămâni
mi-au spus că sunt foarte îngrijorați pentru mine și că o să am
nevoie de o operaţie mai mare. Ca să îmi facă operație, după
cum era răspândit cancerul în corp, mi-a spus că sigur nu voi
supraviețui, dar încearcă să îmi facă o operație prin care să scoată
cât mai mult din boala pe care o aveam, iar dacă voi supraviețui
operației, îmi va îngădui un timp să mă vindec, apoi va relua
chimioterapia. Medicul meu a spus că va vorbi cu un chirurg și
va veni la sfârșitul săptămânii ca să vorbească cu mine.
Îmi făceau analize în fiecare zi și nu era nicio schimbare.
Eu eram foarte obosit și nu puteam să citesc Biblia, dar o voce
a venit și mi-a spus: „Ia Biblia, strânge-o în brațe, dormi cu ea și
repetă după mine: «Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei
morții, nu mă tem de nimeni și de nimic, căci Tu ești cu mine.»”
De câte ori mă trezeam, de câte ori mă trezeau ei ca să mă
verifice, de atâtea ori vocea îmi spunea: „Repetă după mine.”
Dar la sfârșitul săptămânii, nu știu în care zi, doctorul a venit
la mine în cameră bucuros și foarte entuziasmat și mi-a spus
că în viața mea s-a întâmplat un miracol. Toate celulele mele
canceroase au murit peste noapte. Eu, fiind foarte obosit de
la chimioterapie, pe moment nici nu am realizat ce a spus și
nu puteam purta o conversație cu el, pentru că a fost foarte
puternic tratamentul și într-o lună de zile am dormit foarte
mult, cred că 3 săptămâni în total. M-am întors pe partea
cealaltă și am dormit. Când m-am trezit, am reluat ce mi-a
spus doctorul și m-am bucurat foarte tare. Am sunat-o pe soția
14
mea, i-am spus fratelui meu și m-am liniștit.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
În timpul când eram bolnav și mergeam la spital să fac
tratament, eram foarte slăbit și nu puteam să umblu fără cârje
nici măcar doi-trei metri. Pentru mine era un chin să stau în
picioare pentru că eram amorțit tot de la piept în jos. De multe
ori am văzut bunătatea Domnului și Mâna Lui la lucru, pentru
că puteam să stau în picioare. Doar El, slăvit să-I fie Numele,
îmi dădea putere să mă duc la spital să fac tratamentul și să
vin înapoi acasă. Mergeam o oră cu autobuzul până la spital,
o oră jumate, în funcție de trafic, tot la fel și înapoi. Totuși,
nu s-a întâmplat niciodată să amețesc sau să cad, pentru că
Domnul a vegheat asupra mea. Într-o zi, când a fost vreme
ploioasă, trebuia să mă duc la spital să fac tratament. Eram în
fața ușii, cu amândouă cârjele în mână și m-am uitat sus spre
cer și am zis Domnului: „Eu trebuie să mă duc la spital, să fac
tratament, dar nu pot să țin umbrela în mână, căci nu mă pot
mișca fără cârje. La un pas, din fața ușii, până ies afară, Domnul
a oprit ploaia, m-am dus la autobuz și doar pe urmă a început
să plouă din nou. Am ajuns la spital și s-a oprit ploaia, am intrat
în spital și a început ploaia, iar asta s-a întâmplat de multe ori.
Atât de mult iubește Domnul sufletul unui om, că face orice
ca să înțeleagă că-l iubește cu adevărat și că la El toate sunt cu
putință. Trebuie doar să te încrezi în El și să recunoști că fără El
nu ești nimic.
În luna august, când încă eram bolnav, mi-a venit dintr-o
dată gând să îmi cumpăr bilet de avion, să plec în România.
I-am spus fratelui meu că data viitoare când vine la mine să își
aducă tableta, să îmi pot cumpăra bilet de avion. El s-a uitat
la mine și m-a întrebat dacă sunt sigur. Eu am spus că da. Nu
știu ce avea el în gând, poate s-a gândit că am pierdut eu mai
mult decât banii pe un bilet și că nu îmi dau seama de starea
mea, dar gândul și voința de a cumpăra biletul de avion nu au
fost de la mine. Mi-am cumpărat bilet de avion pe data de 6
decembrie, ca să plec acasă. Când a venit doctorul la mine,
i-am spus că pe 6 decembrie mă voi duce acasă. Prima dată s-a
uitat la mine și nu a zis nimic. Ei toți se gândeau că eu nu știu
ce vorbesc, nu știu nici măcar dacă voi mai trăi sau nu. După
ce mi-a zis doctorul că sunt vindecat, la sfârșitul lui august i-am
reamintit mă voi duce acasă. El s-a uitat la mine și a spus că
lucrurile nu sunt întotdeauna așa cum par, deoarece el a crezut
că eu voi muri și totuși eu sunt în viață și vindecat.
Pe urmă, după ce m-a lăsat doctorul acasă, m-au
programat la operație să scoată tumoarea principală din corp.
M-am dus singur la spital, m-au internat, mi-au făcut operația,
o operație foarte mică și pe urmă, a doua zi, m-au lăsat să mă
duc acasă. Nu m-a durut nimic, chiar deloc, doar mă pișca
foarte puțin, când mă mișcam, dar dureri nu am avut deloc.
În tot timpul încercării mele, nu am înțeles niciodată cu
adevărat prin ce am trecut, pentru că Domnul nu m-a lăsat
să fiu afectat la nivelul minții, m-a umplut cu pace, cu liniște,
eram fericit tot timpul și foarte bucuros. Psihic nu am suferit
deloc, pentru că suferința psihică este mai rea decât suferința
fizică și prin aceasta Domnul m-a ajutat să trec prin această
încercare și m-a scos biruitor în fața morții, Slăvit să fie El! Am
trecut singur prin această încercare, departe de cei dragi mie
și departe de multe lucruri, ca să înțeleg cu adevărat ceea ce
înseamnă Dumnezeu. Să înțeleg de ce trebuie să te lupți, să
fii plin de râvnă și de dragoste, să slujești pe Domnul. De ce
trebuie cu adevărat să te încrezi doar în El, pentru că înainte
m-am încrezut foarte mult în oameni și am așteptat ajutor
de la oameni, dar de cele mai multe ori, nu am avut decât
de pierdut. În timpul încercării, Domnul mi-a arătat de multe
ori de ce anumite lucruri s-au întâmplat înainte în viața mea,
pentru ce motiv, pentru ca eu să înțeleg cu adevărat acum, în
momentul acesta, că El este Suveran și că sunt răscumpărat
din păcate de moarte, prin jertfă și Sângele Domnului nostru
Isus Hristos. Cel mai important lucru în viața omului și singura
bucurie adevărată este să stai lângă Domnul. Atunci când Îl
simți pe El în viața și familia ta, ești împlinit și ai totul.
Pe 6 decembrie, m-am dus acasă și după sărbători, cam
prin 5 ianuarie, într-o seară când eram în pat, nu știu sigur
dacă dormeam sau eram treaz, vocea aceea ce îmi mai vorbise
mi-a spus: „Omule, acum că au trecut toate, hai să își arăt prin
ce ar fi trebuit să treci și nu am îngăduit.” S-a făcut întuneric,
în întuneric mi-a apărut ca un ecran și am început să văd din
viața mea, de când am aflat că am cancer, cum am trecut
prin încercare. Mă vedeam eu pe mine, singur, cum urlam și
plângeam, îngrijorat pentru soție și băiat. Mă gândeam ce o
să se întâmple cu mine și cu ei. Eram agitat și se auzea o voce
care râdea tot timpul. Atunci vocea mi-a spus din nou: „Vezi ce
se întâmplă atunci când zici că fumezi o țigară și nu faci rău,
nu omori pe nimeni, dacă bei o bere nu faci rău, dacă faci una
sau alta nu faci rău, atunci când omul își permite prea multe și
nu ascultă de Domnul și de glasul Lui, se duce spre pierzare.”
Atunci am văzut în întunericul acela mare o mână neagră sub
patul meu, care era mai neagră decât întunericul, m-a prins de
spate, mă trăgea în jos și se auzea o voce care râdea. Eu eram
foarte înțepenit și nu știu dacă eram cu adevărat treaz sau nu,
eu cred că eram treaz, dar nu știu sigur, corpul meu era foarte
încordat și nu mă puteam mișca, dar am înțeles și am văzut
totul, am simțit în întunericul acela groaza și frica iadului. Nu
am văzut mai mult, dar am putut simți groaza. Pe urmă totul
a dispărut. M-am întors pe partea cealaltă și am fost atât de
speriat și de îngrozit, că nu mai puteam să spun nimic.
Când am fost în țară, am fost la munte. Eram fercit să
văd brazii înalți și zăpada, mă bucuram și eram entuziasmat.
Domnul mi-a spus dintr-o dată: „Omule, nimic nu este mai
important decât Mine și lucrarea Mea.” Pe urmă, a doua oară
m-am uitat, eram bucuros, mă gândeam la creația Domnului
și El iar mi-a spus: „Omule, nimic nu este mai important decât
Mine și lucrarea Mea.” A treia oară am făcut aceeași greșeală, și
din nou Domnul mi-a zis același lucru. Atunci am înțeles: Să te
bucuri de creațiile Lui, dar cel mai mult să te bucuri că Dumnezeu
se uită spre tine și spre mine și că ne iubește și întotdeauna, să
Îl recunoaștem în toate și în tot. Atunci am înțeles că eu trăiesc
astăzi pentru a mărturisi bunătatea și dragostea Lui față de noi,
pentru a mărturisi minunea ce a făcut-o în viața mea, pentru a
mărturisi că El este viu și adevărat.
„Dacă ai făcut o juruință lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o
împlinești, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlinește
juruința pe care ai făcut-o.” (Eclesiastul 5:4).
„Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o
pricină de întristare, nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce
celor ce au trecut prin școala ei roada dătătoare de pace a
neprihănirii.” (Evreii 12:11)
„Dumnezeu mi-a izbăvit sufletul ca să nu intre în groapă
şi viața mea vede lumina!Iată, acestea le face Dumnezeu, de
două ori, de trei ori, omului.” (Iov 33:28-29)
M.M
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuare din pagina 5)
RăMĂȘIȚA BIBLICĂ A
POPORULUI LUI DUMNEZEU
Rămășița cea biruitoare în luptă, din vremea lui
Ghedeon, cei trei sute care au limpăit apa, ducând-o cu mâna
la gură, a biruit în lupta cu Madian cu trâmbița, ulcioarele
și făcliile în mâna stângă, au condus la victoria împotriva
madianiților (Judecătorii 7:22). Alături de aceasta este și
Ionatan cu cel ce-i purta armele, doi oameni, prin care
Dumnezeu a dat o mare izbăvire lui Israel (1 Samuel 14:6, 15);
și să nu uităm de David, un singur om, care a repurtat o mare
victorie împotriva lui Goliat și, implicit, împotriva filistenilor.
Rămășița profeților evlavioși. Lista profeților începe
cu Avraam, Maria - sora lui Moise, Moise, Eldad și Medad,
Debora, Samuel, David, Gad, Natan, Asaf, Heman, Iedutun,
Ahia, Iehu, Hulda, Șemaia, prorocii Domnului ascunși de
Obadia, Zaharia fiul lui Iehoiada, Mica, ceata proorocilor,
fiii prorocilor etc. Lista continuă și cu cei ale căror nume
constituie titlurile cărților pe care le-au scris. Fie că au
fost denumiți profeți mari sau mici, fie că le-au fost scrise
sau nu profețiile, o mare parte a acestora a rămas mereu
credincioasă lui Dumnezeu. În pofida faptului că o parte din
ei traversau crunte perioade de apostazie a poporului, prin
mesajele pline de clocot și revoltă, au biciuit nedreptățile,
călcările Cuvântului divin, chiar dacă le-au rostit împăraților,
dregătorilor, preoților, pentru că existau chiar în însuși sânul
lor. Aceștia și-au asumat riscul ce îl constituia transmiterea
adevărului din partea lui Dumnezeu, care de cele mai multe
ori era neprielnic celor cărora li se adresa. Unii au fost loviți,
încarcerați, expulzați sau au avut domiciliu forțat. Mulți
dintre ei au plătit cu viața. Domnul Isus confirmă această
tristă realitate, atunci când a promis cărturarilor și fariseilor
că va trimite proroci înțelepți (Matei 23:35).
„Rămășița lui Israel”, „a lui Iacov” din vremea
apostaziei (Isaia 10:20-22), o rămășiță în închinare, deoarece
nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal și a căror gură nu
l-a sărutat (1 Regi 19:18). Rămășița din vremea apostaziei
împăraților lui Israel a fost şi cei veniți din țara lui Israel ce
s-au așezat în Iuda (2 Cronici 11:13-17) şi israeliții din Așer,
Manase și Zabulon și Isahar și de la toată cealaltă parte a
lui Israel, care s-au smerit și au venit la Ierusalim (2 Cronici
30:11, 18), ce au contribuit la facerea lucrării din Casa
Domnului (2 Cronici 34:9). Au existat desigur și împărați
reformatori, precum: Asa (2 Cronici 15:14), Iosafat (2 Cronici
17:3-60), Marele Preot Iehoiada (2 Cronici 20:14), Ezechia
(2 Cronici 29-32), Iosia (2 Cronici 34-35).
Rămășița credincioasă în exil. Fiii lui Țadoc au păzit slujba
locașului sfânt când se rătăceau copiii lui Israel. Dumnezeu le-a
promis că vor sta înaintea Sa și că El va fi moștenirea și moșia lor
(Ezechiel 44:15,28). Nu este exclus ca ea să fi fost mai extinsă,
dar îi putem aminti inclusiv pe cei trei tineri care n-au executat
porunca lui Nebucatnețar (Dan 3:14-22). Însuși Daniel n-a
executat ordinul dat de împăratul Dariu, ca timp de 30 de zile
să se roage doar împăratului. De asemeni, Mardoheu, tutorele
Esterei, în Susa, nu s-a închinat lui Haman, respectând porunca
divină, ceea ce a atras răsplătirea Domnului.
(continuare în pagina 19)
15
 Carte în serial
„Mai Sunt multe alte lucruri pe care le-a
fãcut Isus...”(Ioan 21:25a)
MISIUNEA ELISEI
În călătoriile mele misionare în Rusia, în vara anului 2016,
împreună fraţii Dănuț Vişan şi Lică Tibu, diaconi în Biserica
Betleem, Ruben Mandici, Dorin Piscuc, Beniamin Spoială, din
Biserica Romană din Bruxelles, Nicu Andresi din Palma de
Mallorca şi doi fraţi translatori din Republica Moldova: Maistruc
Nicolae şi Balahtari Andrei, am fost timp de 15 zile în centrul
Rusiei. Din punct de vedere economic, centrul Rusiei este la
Moscova, dar geografic, este la Krasnoiarsk, un oraş mare cu o
populaţie de 1.066.934 locuitori şi o suprafaţă de 384 km2.
În anul 2014, în trecerea noastră cu un alt grup de fraţi,
când duceam trei maşini din Londra pentru trei misionari, la
Nahotka, în Extremul Orient al Rusiei, ne-am oprit pentru
câteva ore la Krasnoiarsk şi am făcut cunoştinţă cu fraţii care
slujesc în această regiune. Între ei era şi fratele Pavel Moroz
care este episcop peste zona Siberiei centrale, o întindere mare,
dacă ne gândim doar la faptul că de la Celeabinsk, oraş situat
la poalele Munţilor Ural, partea asiatică şi până la oraşul Cita
unde începe zona Extremului Orient al Rusiei, sunt 4452 km.
Aici slujeşte acest neobosit om al lui Dumnezeu, un ucrainean
care a fost adus aici să facă armată, iar după armată, în urma
unei descoperiri a Duhului Sfânt, s-a mutat la Krasnoiarsk. Unul
din bunicii fratelui Pavel a fost român din Ploieşti care în vremea
celui de-al Doilea Război Mondial a fost deportat în Ucraina.
Acum, fratele Pavel are 69 de ani. El ne-a chemat să venim
să misionăm în această zonă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în
dimineaţa zilei de 31 mai 2016, la ora 4:30, după 4 ore de zbor
de la Moscova, am aterizat pe aeroportul din Krasnoiarsk.
Aici a început experienta minunată a misiunii „Elisei” în
Siberia centrală. Fratele pastor Vitali Kolomiets, responsabil
cu misiunea în biserica din Krasnoiarsk, a fost gazda şi ghidul
nostru în tundra Siberiei, care ţi se pare că nu are capăt. De
la Krasnoiarsk înspre nord, şosea este doar până la Eniseisk,
un oraş situat la 334 km pe malul fluviului Enisei. După ce am
parcurs distanţa aceasta cu maşinile, de la Eniseisk spre nord,
în lipsa şoselei, tot transportul se face pe apă, pe fluviul Enisei.
Acest mare fluviu, care izvorăşte din Munţii Tuva, în Siberia de
Sud şi se varsă în Marea Kara, Oceanul Arctic, are 4094 km. Pe
apele acestui fluviu am parcurs în ziua de 01.06.2016, 470 km
din Eniseisk până la Bor cu un vapor pe care ruşii l-au poreclit
„Racheta”. După 11 ore de călătorit pe apă, am ajuns la Bor,
centrul raional, o localitate care a luat fiinţă în 1951 din ordinul
lui Stalin, la început doar o așezare - pușcărie pentru a mai avea
un loc în marele gulag sovietic, unde să fie deportaţi deopotrivă
şi cei ce meritau să fie închişi şi cei ce nu au vrut să se închine în
fața balaurului comunist. Aici, în Bor, în inima tundrei, departe
16
de aşezările omeneşti, unde iarna temperatura coboară până
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
la -50oC, iar în lunile iunie, iulie şi august, când nu este zăpadă,
temperatura urca până la 40-45oC. Pe malul fluviului Enisei,
localitatea Bor se întinde pe 7 km şi are la ora actuală 3000 de
locuitori. Am găsit aici o Biserică penticostală formată din fraţi
sinceri care îl caută pe Domnul Isus. Fratele Vitali care a venit cu
noi de la Krasnoiarsk ne-a povestit cum au ajuns cu Evanghelia
Domnului Isus în acele locuri. Prin aşezările acelea au fost fraţi
pocăiţi închişi de cei care au condus Partidul Comunist de-a
lungul istoriei lui în fosta URSS. Dar ei erau izolaţi, nu erau
constituiţi în biserici locale. Cu mari greutăţi ţineau legătura
între ei, iar când în 26 decembrie 1991, URSS s-a destrămat şi
cei mai mulţi fraţi s-au întors în locurile lor de baştină, Biserica
de la Krasnoiarsk se ruga pentru o viziune din partea Domnului
Isus în ce priveşte misiunea în ţinutul lor care are o suprafaţă
de 2.339.700 km2, cu o populaţie de 2.865.908 locuitori. Ei
doreau ca Dumnezeu să îi ajute să înceapă lucrarea de misiune
a acestui vast ţinut, nu ştiau cum să înceapă, nu aveau fonduri
şi nici oameni pregătiţi pentru lucrarea de misiune, mai bine‑zis
misiune de pionierat în prima fază. S-au rugat, au postit şi
Dumnezeu a răspuns în modul în care ei nu se aşteptau.
În anul 1997, guvernul ţinutului Krasnoiarsk s-a hotărât
să cerceteze mai amănunţit acest ţinut, în special în partea de
nord, de unde informaţiile veneau mai greu. Pentru acest plan,
au închiriat un vapor mare, care timp de o lună să meargă pe
fluviul Enisei, de la Krasnoiarsk în sus şi să cerceteze fiecare
aşezare omenească mare sau mică. În acest vapor au chemat
de la evidenţa populaţiei, poliţie, primărie, FSB (fostul KGB),
învăţământ, televiziune, radio, presă, spital şi au chemat
şi din partea bisericii ortodoxe, doi preoţi. La solicitarea
guvernatorului toţi au răspuns afirmativ şi s-au pregătit pentru
această expediţie. Dar din partea Bisericii Ortodoxe nu s-a găsit
nimeni să meargă timp de o lună pe acest vapor, să adune
informaţii. Aici era planul lui Dumnezeu. De menţionat faptul
că toţi cei ce s-au hotărât să meargă trebuiau să achite suma
de 1000$ pentru cheltuielile necesare pe vapor în acea lună
de călătorie. Fiindcă cei de la Biserica Ortodoxă nu au găsit
pe nimeni să trimită, organizatorii acestei acţiuni s-au dus la
catolici, dar nici la ei nu s-a găsit nimeni. Au căutat pe la vreo
4-5 organizaţii religioase, dar fără a primi răspuns afirmativ.
În cele din urmă au ajuns la Biserică Penticostală. Fraţii, când
au auzit planul, s-au bucurat foarte mult. Era răspunsul la
rugăciunea lor de mult timp pentru misiune. Au acceptat, dar
le-au spus organizatorilor că ei pot trimite doi pastori, dar că nu
aveau 2000$ să plătească şi dacă nu se poate fără bani, ei nu
puteau merge. Se apropia data la care vaporul trebuia să plece
şi cei ce organizau le-au spus fraţilor că pot să meargă şi fără

bani numai să trimită doi din partea bisericii. Fraţii, bucuroşi,
au început să se sfătuiască între ei cine să meargă. Au găsit
doi lucrători, dar s-au gândit că ar fi bine şi vreo 2-3 cântăreţi
să meargă. Se gândeau cum să facă, dar până la urmă, după
ce s-au rugat, i-au întrebat pe cei cu vaporul dacă puteau să
meargă şi trei cântăreţi cu o orgă, dar tot fără bani pentru că
nu aveau. Prin minune i-au acceptat şi pe cântăreţi. Era mâna
lui Dumnezeu la mijloc. Aveau acum cinci persoane pregătite
să meargă. Fratele Vitali ne povestea că fraţii, tot vorbind între
ei, s-au gândit că ar fi bine şi din partea şcolii duminicale să
meargă cineva pentru o viitoare lucrare cu copiii. În cele din
urmă, au început să negocieze cu organizatorii că Avraam cu
Dumnezeu când se ruga pentru cei din Sodoma şi Gomora, iar
până la data plecării au obţinut 12 locuri. Minunea mai mare
a fost că pe toţi i-au luat fără a plăti ceva. Normal, trebuiau să
plătească 12000$, dar pentru că ei nu au avut de unde, au fost
acceptaţi să călătorească fără a plăti.
La data plecării vaporului din oraşul Krasnoiarsk
erau prezenţi toţi cei din conducerea regiunii, oraşului,
televiziunii, radioului, presei. Toţi, cu mare pompă, au salutat
ridicarea ancorei acestui vapor care timp de o lună trebuia să
călătorească pe marele fluviu Enisei şi să culeagă informaţii din
fiecare aşezare omenească. Pe puntea vaporului, între zecile de
oameni din toate instituţiile statului, erau şi 12 reprezentanţi ai
celei mai mari instituţii din univers: „Împărăţia lui Dumnezeu”.
Au pornit, precum cei 12 apostoli, să evanghelizeze ţinutul
Krasnoiarsk, înarmaţi cu Biblii, Nou Testamente, broşuri şi cu
mare râvnă pentru a predica Evanghelia. Toţi erau bucuroşi că
Dumnezeu le-a răspuns la rugăciunile lor cum nici nu visaseră.
În fiecare oraş, comună sau sat, vaporul se oprea, mergea
cineva şi chema în vapor pe primar, poliţist, pe cei de la
şcoală şi, stând la o masă cu toţii, discutau despre localitatea
respectivă, notându-se toate informaţiile pentru recensământ.
Doi fraţi păstori au stat pe tot parcursul acelei călătorii de o lună
la acea masă şi puneau şi ei întrebări despre viața religioasă
în localitatea respectivă. Vaporul stătea ancorat în dreptul
localităţii în funcţie de mărimea ei. Pe parcursul acestor opriri,
în timp ce oficialităţile vorbeau în vapor, pe puntea vaporului,
fraţii penticostali lăudau pe Dumnezeu prin cântări. Aveau o
staţie cu boxe, o orgă, cântau şi propovăduiau Evanghelia la cei
ce se adunau pe mal ca să vadă lucrul acesta nemaipomenit în
ţinutul acela, unde doar cu câţiva ani înainte fraţii erau închişi
tocmai pentru că predicau Evanghelia în adunările lor. Iar acum,
sub privirile autorităţilor, ba chiar sponsorizaţi de ei, fraţii din
Biserica Domnului Isus din Krasnoiarsk făceau evanghelizare.
Ce mare har şi ce vremuri de libertate a adus Dumnezeu, Slavă
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Lui! În timp ce fraţii cântăreţi lăudau pe Dumnezeu pe puntea
vaporului, alţi fraţi tineri împărţeau Nou Testamente şi broşuri
celor adunaţi pe mal. În felul acesta, în toate localităţile de pe
malul Eniseiului s-a predicat Evanghelia pe cheltuiala statului
rus, care înainte îi persecuta până la moarte pe creştini. S-au
întors mulţi oameni la Dumnezeu, s-au stabilit contacte şi
apoi s-au născut biserici acolo. După întoarcerea vaporului
la Krasnoiarsk, fraţii au discutat cu Biserica şi au trimis familii
de misionari în anumite localităţi unde s-au format biserici. În
oraşul Bor, unde am stat noi, cei din misiunea Elisei, timp de o
săptămână, ne-a povestit fratele Vitali cum a luat fiinţă Biserica
Domnului Isus în 1997. În Bor locuia un bărbat ucrainean pe
nume Fedor Boraciuc, care pe vremea lui Stalin, copil fiind, a
fost deportat aici împreună cu tatăl său care luptase în armata
de partizani a Ucrainei. Fedor a crescut în Siberia, în aceste
locuri grele, a fost învăţat de mic cu necazurile, deoarece, fiind
fiu de fost partizan ucrainean, toţi îl persecutau. A crescut într-o
familie în care mama era credincioasă penticostală botezată
cu Duhul Sfânt, dar el nu avea nici un gând de pocăinţă, din
contră, a devenit un om din ce în ce mai rece faţă de Evanghelia
propovăduită de mama lui, iar într-o zi a plecat de acasă, s-a
mutat la peste 2000 km de părinţi, numai să nu mai audă de
Dumnezeu. Dintr-o localitate aproape de lacul Baikal, din zona
de unde izvorăşte râul Angara, un afluent al Eniseiului, a venit
şi s-a aşezat la Bor. Aici se credea departe de Dumnezeu, ca şi
proorocul Iona de altă dată. Câţi fii risipitori şi azi sunt în aceeaşi
situaţie, plecaţi departe de părinţii credincioşi, care zi şi noapte
se roagă pentru ei. Dumnezeu să aducă cât mai curând ziua în
care să se întoarcă toţi la El!
Când vaporul trimis de guvernatorul Regiunii Krasnoiarsk
a ajuns la Bor şi când fraţii au început să cânte pe punte, Fedor
(Fechea, cum îi spun ruşii) era la pădure şi deodată a auzit o
cântare pe care o ştia din copilărie, cântare pe care i-o cânta
mama şi o cântau şi fraţii când el mergea dus de mama la
adunare. Nu ştia ce să creadă, s-a uitat în toate părţile şi nu
vedea pe nimeni, era singur în pădure. Cântarea a fost cântată
toată, apoi a urmat alta. Fechea credea că un cor de îngeri
pe care el nu-l vede, cânta. S-a oprit din lucru şi a început să
meargă în direcţia de unde venea cântarea până ce a ajuns pe
malul Eniseiului şi a văzut de unde venea cântarea. Primul gând
a fost să se întoarcă înapoi în pădure şi să-şi vadă de lucru. Erau
nişte „ştunzi”, cum li se spunea pocăiţilor în batjocură. Cuvântul
„ştund” vine din limba germană, „stunde” înseamnă „oră”. Aşa
îi numeau soldaţii ruşi în cel de-al Doilea Război Mondial pe
soldaţii nemţi care mergeau şi se rugau câte o oră în păduri. Îi
strigau „stunzi” şi de atunci, aşa a rămas numele de batjocură al
pocăiţilor, echivalentul cuvântului românesc „sectant”? Dar cu
toate că acest gând persista în mintea lui, Fechea s-a apropiat
de vapor ca să vadă despre ce era vorba. Nu mai văzuse aşa
ceva niciodată. În timp ce stătea pe mal şi asculta, a venit la
el o tânără din grupul de fraţi de pe vapor şi i-a dat un Nou
Testament. El nu a vrut să îl ia şi i-a spus acelei surori că nu-i
trebuie aşa ceva. În momentul acela, Duhul Sfânt a vorbit
prin tânăra respectivă, care avea şi darul prorociei. Fraţii ruşi
nu trimit în misiune oameni nebotezaţi cu Duhul Sfânt, după
învăţătura Domnului Isus Hristos din Fapte 1:4-8. Şi este bine să
luăm toţi seama la această poruncă sfântă a Domnului Isus şi să
nu plecăm în nicio evanghelizare până nu suntem botezaţi de
Domnul Isus cu Duhul Sfânt, după modelul Noului Testament.
Cei ce merg altfel, merg împotriva poruncii Domnului Isus.
17
(continuare în pagina următoare)
 Carte în serial
„Mai Sunt multe alte lucruri pe care le-a
fãcut Isus...”(Ioan 21:25a)
Cuvântul de prorocie venit atunci prin tânăra de pe vapor,
pentru Fechea, a fost aşa: „Va veni vremea când tu, care azi nu
vrei să pui mâna pe cartea aceasta, vei predica din ea.” Fechea
nu a crezut-o atunci, dar în 2016 când noi ne aflăm la Bor, fratele
Fechea era conducătorul bisericii, iar fiul său, Vasile, de 34 ani,
era pastorul bisericii. S-a împlinit Cuvântul Domnului, slavă Lui!
Acum la Bor există o Biserică, ce are propria clădire construită
de nişte fraţi ruşi care locuiesc în Germania. Există şi un centru
misionar mai mic pentru toate satele din această regiune.
În zona aceasta a Siberiei trăieşte un popor care se cheamă
„Keţi”. Sunt pe cale de dispariţie. Mai sunt doar 700 de oameni
rămaşi dintre ei şi aceştia trăiesc în trei sate: Sulamai, Bahta şi
Kellog, acesta din urmă este capitala keţilor, un sat în taiga, la
375 km de Bahta. La toate aceste trei sate se poate ajunge numai
pe apă. Din ceea ce ne-au povestit fraţii, am aflat cum a pătruns
Evanghelia şi între aceşti oameni keţi. După ce s-a stabilit o bază
de misiune la Bor, fraţii au început să meargă pe apă şi să ducă
Evanghelia şi în celelalte sate. De la Bor până la satul Sulamai faci
două ore pe râul Tunguska, un afluent mare al fluviului Enisei, care
se varsă în Enisei chiar în dreptul localităţii Bor. Primul misionar
care s-a stabilit în Sulamai, sat format în întregime din keţi, a fost
fratele Valer din Krasnoiarsk. Când acest om al lui Dumnezeu a
ajuns aici, a întâmpinat foarte mari împotriviri. Keţii sunt un
popor păgân, care se închină la soare, lună, stele şi nu au vrut să-l
asculte pe fratele Valer. O femeie din sat, care acum este pocăită,
iar soţul ei este conducătorul bisericii din Sulamai, atunci când a
ajuns fratele Valer în satul lor cu Evanghelia, i-a aţâţat pe oameni
să îl ia pe misionar, să îl pună legat în barcă şi să îl lase să meargă
unde îl duce apa. Numai că nu s-a întâmplat aşa. Domnul Isus a
lucrat într-un alt mod la mântuirea acestor oameni. În anul 2001,
a venit un grup mai mare de fraţi din Krasnoiarsk, la chemarea
fratelui Valer, au ţinut o evangheliazare pe malul apei la care a
venit tot satul. După evanghelizare, fraţii s-au rugat ca Dumnezeu
să binecuvânteze satul şi au plecat, a rămas doar misionarul cu
keţii. În aprilie 2001, după evanghelizare, s-a întâmplat că tot
satul Sulamai a fost luat de apele râului Tunguska. Primăvara la
ei începe în a doua jumătate a lunii aprilie când gheaţa începe să
se topească. Au venit avalanşe de apă cu bucăţi mari de gheaţă şi
au distrus tot satul. Oamenii, cu ce au avut pe ei, au fugit la deal,
în pădure şi aşa s-au salvat. Am văzut mai multe fotografii făcute
în urma inundaţiei, totul era distrus. Atunci, oamenii au venit la
fratele Valer şi i-au spus că din cauza lui s-a întâmplat asta, că de
când s-au rugat pocăiţii pentru sat s-a abătut nenorocirea peste
ei. Fratele Valer a luat legătura cu cei de la Krasnoiarsk să vină să
vadă situaţia de la Sulamai. Fratele Vitali ne-a povestit că l-a luat
pe fratele Pavel Moroz, episcopul acestei zone şi luând avionul
până la Bor, iar apoi cu o barcă cu încă un frate, s-au pornit în susul
râului Tunguska. Era o vreme foarte rea, ceață mare şi o burniţă
puternică sufla, în aşa fel că fraţii au început să îngheţe. Hainele
fiindu-le ude, au îngheţat pe ei. Problemă mare era că nu găseau
satul. Centrala care producea curent electric a fost luată şi ea de
apă şi nu mai era lumină în sat. În acele locuri, telefonul mobil nu
are semnal, nu te poţi folosi de el. Fraţii erau tare îngrijoraţi, nu
ştiau ce să facă, înainte nu puteau merge pentru că următorul sat
pe râul Tunguska era la 5-6 ore de mers cu barca, înapoi dacă se
întorceau nu ar mai fi putut ajunge, că mureau de frig, ei deja fiind
îngheţaţi. Ceaţa era mai deasă, nu se puteau apropia tare de mal
18
pentru că râul era încă îngheţat la margini şi motorul de la barcă
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
se putea lovi de gheaţă şi se defecta. (Noi am prins aşa o ceaţă
când am fost în această misiune pe fluviul Enisei. Nu vedeam
la doi metri în jur, pe apă veneau trunchiuri de copaci de care
barca se putea lovi. La mal nu poţi opri oriunde pentru că sunt
mulţi bolovani. A fost şi pentru noi tare greu.) Deci fraţii se aflau
într-o situaţie foarte critică. Au început să se roage Domnului Isus,
aşa cum mergeau încet pe apă. După o perioadă de rugăciune,
au văzut o lumină dinspre mal. Au început să strige tare numele
misionarului: „Valer, Valer!” , iar de pe mal chiar el le-a răspuns,
el era cel cu lumina, cu o lanternă. Le-a făcut semn unde să se
apropie încet de mal şi astfel au ajuns fraţii noştri la mal, cu
hainele pe ei ca tabla, îngheţate. L-au întrebat pe fratele Valer
cum de a aprins lanterna atunci, că ei de mult se tot plimbau pe
acolo. Fratele Valer le-a spus că în timp ce se ruga, Domnul Isus l-a
îndemnat să iasă afară să aprindă lanterna spre apă. Aşa lucrează
Dumnezeu, slăvit să fie Numele Lui! Au rămas peste noapte în
coliba ridicată din resturi de scânduri de fratele Valer, iar a doua
zi, când s-au trezit şi au văzut ce era în jurul lor, parcă erau într-o
altă lume. Noi, când am ajuns la Sulamai în 02.06.2016, după ce
am coborât pe malul unde de nişte bolovani mai mari erau legate
3 sau 4 bărci, am urcat pe deal unde este aşezat satul şi la prima
impresie credeai, după cele ce vedeai în jur, că te-ai întors în timp
prin anii 1945-1950. Iar acum satul era refăcut, dar cum părea
atunci pentru fraţii veniţi de la Krasnoiarsk?
La întoarcere, fraţii au mers la guvernatorul Regiunii
Krasnoiarsk şi au prezentat pozele de la faţa locului, solicitând
ca autoritățile să se implice şi să ajute la refacerea satului. Au
primit după câteva zile un răspuns din partea autorităţilor:
„Oamenii din satul Sulamai, care a fost luat de apă, să se mute
la 100 km mai jos în Bor, centrul raional, unde vor primi locuinţe
de la primărie”. Cei din Sulamai nici nu au vrut să audă de aşa
ceva. Nu doreau să părăsească vatra satului, veche de sute de
ani. Aşa că toată problema a rămas pe umerii fraţilor. Biserica
din Krasnoiarsk a început să se roage şi să ceară ajutorul lui
Dumnezeu. Au trimis scrisori peste tot, au anunţat la radio, pe
unde au avut acces. După o vreme, nu tare lungă, fratele Vitali
a primit un telefon din Norvegia, de la o femeie de 70 de ani
care i-a spus că vrea să vină în Krasnoiarsk peste două zile, să o
aştepte la aeroport. Au aşteptat-o fraţii la aeroport. Din avion
s-a coborât o bunicuţă foarte elegantă şi le-a spus fraţilor că
a auzit la un post nemţesc de radio despre situaţia din satul
Sulamai, de pe râul Tunguska şi că vrea să meargă acolo să vadă
la faţa locului ce este. Se întrebau ei cum poate să meargă femeia
aceasta cu barca la Sulamai, dar pentru că a venit hotărâtă să
ajungă acolo, au găsit o soră care vorbea nemţeşte, căci această
doamnă vorbea şi nemţeşte şi au trimis-o cu avionul până la Bor,
iar de la Bor cu barca la Sulamai. Ajunsă acolo, a filmat ravagiile
făcute de apă, colibele întocmite provizoriu, apoi s-a întors în
Norvegia fără a da prea multe detalii fraţilor sau oamenilor din
Sulamai. După plecarea ei, fratele Vitali ne spunea că a primit
iar un telefon din Norvegia în care această doamnă îi cerea
insistent să vină în Norvegia ca să vorbească despre oamenii
din Sulamai la o întâlnire pe care ea o organiza. Fratele Vitali,
foarte neîncrezător, a plecat în Norvegia. Se gândea ce poate
face aceasta bunicuţă de îl pune pe el pe drumuri?
În Norvegia, această doamnă a organizat o recepţie la un
hotel nu cu un număr mare de oameni şi l-a rugat pe fratele
Vitali să prezinte situaţia satului Sulamai care a fost luat de apă.
Fratele le-a spus celor 10-15 oameni care erau adunaţi acolo
toate lucrurile de la faţa locului. După ce a terminat de vorbit,
un domn de 80 de ani l-a întrebat de câţi bani avea nevoie ca să
reconstruiască tot satul şi să-l facă mai pe deal, nu acolo lângă
apă. Fratele Vitali nu a ştiut cum să răspundă la această întrebare
deoarece niciodată nu se gândise că cineva i-ar putea pune o
astfel de întrebare. Ştia cât costă să faci o casă, dar nu tot satul
cu magazin, cu cămin cultural, cu şcoală, cu baie etc. I-a cerut
un răgaz de câteva minute bune acelui domn şi după ce a făcut
calculele, i-a spus aproximativ suma. Domnul respectiv, fără să
stea pe gânduri, i-a spus: „Bine, dă-mi datele de cont şi poţi pleca
să te apuci de treabă. Mâine îţi voi transfera banii în cont.” „Am
rămas fără cuvinte” ne-a spus nouă fratele Vitali. După o pauză,
doamna care a vizitat satul luat de ape i l-a prezentat fratelui
Vitali pe domnul care s-a oferit ca din banii lui să reconstruiască
tot satul. Acel domn era nepotul lui Fridtjof Nansen, născut în
10 octombrie 1861 în Norvegia şi decedat în 13 mai 1930. El a
fost om de ştiinţă şi explorator. În expediţia pe care a făcut-o în
1888 în Nordul îndepărtat al Siberiei, a descoperit acest popor
de keţi şi a scris despre ei în cartea intitulată „În ţara viitoare”.
Doamna din Norvegia care a vizitat satul Sulamai a citit această
carte, iar când a auzit despre tragedia acestui popor, l-a căutat pe
nepotul lui Nansen şi i-a povestit prin ce trec oamenii descoperiţi
de bunicul său. Iar acest om, cu mari posibilităţi financiare,
s-a implicat în reconstruirea satului. Fratele Vitali s-a întors cu
mare bucurie din Norvegia şi s-a apucat de treabă, a mobilizat
fraţii şi au reconstruit tot satul. Au făcut case pentru toţi keţii
din Sulamai. Când totul a fost gata, l-au chemat pe nepotul lui
Nansen, care la 81 de ani a călătorit cu avionul de la Krasnoiarsk
la Bor şi apoi cu barca la Sulamai şi a văzut satul reconstruit cu
banii pe care el i-a donat oamenilor pe care i-a descoperit în
1888 bunicul lui. În urma acestei întâmplări, jumătate din sat s-a
pocăit. Slăvit să fie Dumnezeu că El lucrează minunat, cum nici
nu ne putem gândi noi. Cine ar fi putut crede că printr-un nepot
al unui om care în 1888 a vizitat aceste locuri poate să lucreze
Dumnezeu la mântuirea acestor keţi.
Noi am stat patru zile în acest sat mic din nordul îndepărtat
al Siberiei în 2016. Am avut părtăşie cu fraţii şi surorile acestea
în micuţa biserică pe care au construit-o, dar au fost zile de har,
de bucurii duhovniceşti, în Duhul Sfânt. Aceşti fraţi sunt botezaţi
cu Duhul Sfânt, vorbesc în alte limbi, Îl laudă pe Dumnezeu.
Nu au posibilităţile noastre. Ei, pentru cumpărături, trebuie să
meargă cu barca trei ore şi jumătate, chiar patru, pe apă. Merg
la vânat şi la pescuit după ce se roagă lui Dumnezeu să le scoată
vânatul şi peştele în cale. Trăiesc o viață foarte, foarte simplă.
În după-amiaza zilei de 5 iunie 2016, după slujba de duminică
dimineaţa, în care ne-am bucurat cu toţii, keţi, ruşi, ucrainieni
şi români, ne-am despărţit de fraţii de la Sulamai. Eram cu ochii
în lacrimi. Plecam cu barca în josul râului Tunguska, dar ceva din
noi a rămas acolo la Sulamai, în acel sătuc, ascuns în pădurile ce
parcă nu se mai sfârşesc ale Siberiei.
Am vizitat şi bisericuţa din satul Bahta, un alt sat al keţilor,
care se afla pe fluviul Enisei, la 140 km de Bor, spre vărsarea
fluviului în Marea Kara. Am avut şi cu fraţii aceştia părtăşii de
neuitat. Ne-am întors în Londra şi în celelalte locuri de unde
au venit fraţii în misiune, dar toţi aveam aceeaşi dorinţă: să ne
întoarcem cât de curând şi să ne mai bucurăm cu aceşti keţi
simpli care L-au primit în inimile lor pe Domnul Isus Hristos ca
Domn şi Mântuitor. Doamne, ajută-ne la aceasta!
Cornel Nistor
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuare din pagina 15)
RăMĂȘIȚA BIBLICĂ A
POPORULUI LUI DUMNEZEU
Rămășița postexilică. Este cea care s-a întors din
robia babiloniană, care a construit altarul și a pus temeliile
templului, pentru a fi rezidit, în felul acesta a fost refăcută
închinarea din timpul cărturarului Ezra. Neemia a fost cel
care restaurat și a reformat Ierusalimul atât la nivel social,
cât și spiritual.
În cartea profetului Zaharia (8:11-23), Domnul are
minunate promisiuni pentru aceasta, ca o anticipare a
Bisericii – rămășița Sa, din ultimele două milenii.
Iată câteva din caracteristicile acestei rămășițe:
1. „Semănăturile vor merge bine” (v. 12) - Vestirea
Evangheliei (Matei 24:14);
2. „Vița își va da rodul” (v. 12) - Via care dă rodul
Duhul Sfânt (Galateni 5:22,23);
3. „Pământul își va da roadele” (v. 12) - Roada luminii
și a neprihănirii, adevăraților creștini (Efeseni 5:8-9);
4. „Veţi fi o binecuvântare” (v. 13) - răscumpărarea de
sub blestem (Galateni 3:13).
Iată şi cerințele lui Dumnezeu:
1. „Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecaţi
în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii.” (v.16);
2. „nici unul să nu gândească în inima lui rău
împotriva aproapelui său.” (v. 17)
3. „şi nici să nu iubiţi jurământul strîmb!” (v.17).
Şi binecuvântările ce vor urma:
1. Transformarea posturilor de jale în zile de bucurie
(v.19).
2. Evanghelizarea mondială; misiunea spirituală a
rămășiței din vremea sfârșitului - „Locuitorii unei cetăţi vor
merge la cealaltă şi vor zice: «Haide să ne rugăm Domnului
şi să căutăm pe Domnul oştirilor! Vrem să mergem şi noi!...»
Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute
pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului.”
Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «În zilele acelea, zece oameni
din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala
hainei şi-i vor zice: ...Vrem să mergem cu voi; căci am auzit
că Dumnezeu este cu voi!»” (v.21-23).
În final, să nu uităm că Dumnezeu are întotdeauna
o rămășiță care dă continuitate slujirii Sale. Fiecare să se
cerceteze dacă aparţine acestei rămăşiţe sfinte.
Simion Buzduga
19
 BOGĂŢIA ŞI SĂRĂCIA

Nu orice sărăcie este albă şi nu orice bogăţie este neagră,

dar nici orice bogăţie nu este albă şi nici orice sărăcie nu este neagră.

Lucrurile cele mai preţioase din viaţă nu sunt acelea procurate cu bani.
Nu este sărac cel ce nu are bani, ci cel ce trăieşte fără de Dumnezeu.

Unele fete sunt frumoase privite prin averea părinţilor, dar această valoare e la fel de
înşelătoare ca frumuseţea fizică, pentru că şi una şi alta e trecătoare şi în absenţa bunătăţii
n-au niciun gust.

Când fugi de muncă, te cuprinde lenea.

Munca te scapă de sărăcie, dar nu oferă tuturor bogăţie.

În exces, atât bogăţia, cât şi sărăcia strică estetica lumii.

Sărăcia poate înnobila omul, bogăţia, de multe ori, îl întinează!

Numai atunci când sunt bolnavi, cei bogaţi realizează, cu adevărat, neputinţa bogăţiei.
Prima bogăţie a omului este sănătatea.

Luxul face bogăţia să micşoreze şi sărăcia să crească.

Săracul are necazuri pentru că nu are bani şi bogatul pentru că-i are.

Dăruirea, folosirea şi pierderea sunt cele trei stări ale averii.

Celui ce nu dă şi nici nu foloseşte îi rămâne starea a treia: pierderea.

Nici sărăcia nu poate înjosi sufletele tari, nici bogăţia nu poate înălţa sufletele josnice.
Circumstanţele s-ar putea să te împiedice să acumulezi o avere mare,
dar în niciun caz nu te vor împiedica să-ţi formezi un caracter bun.

Cu necaz se dobândeşte averea şi cu necaz se păstrează. Cu necaz vine şi cu necaz se duce. 

„Ferice de omul care se teme de Domnul şi care are o mare plăcere pentru poruncile Lui!...
El are în casă bogăţie şi belşug şi neprihănirea lui dăinuieşte în veci.” (Psalmul 112:1-3)

„Mai bine puţin, cu frică de Domnul, decât o mare bogăţie, cu tulburare!” (Proverbe 15:16)

„Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare şi a fi iubit
preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.” (Proverbe 22:1)

„Depărtează de la mine neadevărul şi cuvântul mincinos;

…ca nu cumva,în belşug, să mă lepăd de Tine şi să zic: «Cine este Domnul?»”
(Proverbe 30:8a-9a)

„Cine îşi lucrează câmpul are belşug de pâine, dar cine aleargă după lucruri de nimic
are belşug de sărăcie.” (Proverbe 28:19)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080