Sensul vieții

De meditezi la marea întrebare:

Cuprins
„Care e sensul vieții ce-o trăiești?”
Te vei convinge că-i tulburătoare,
Fiindcă-adânc în cuget răscolești.
3 Editorial
De vei sonda pe cei din jur cu temperanță: Poșta – Editorii
„Ce-i viața,care este scopul ei?”
Îți vor răspunde mulți, cu nonșalanță -
”Aici și-acum! Să ne simțim OK!”
4 Închinători în duh şi în adevăr
Pripit și cei idealiști vizează Zenit și negură în istoria muzicii creștine –
Un viitor, în nuanțe cât mai vii, Simion Buzduga
Uitând că azi e ziua ce contează!
Nu mâine, când nu știi de vei mai fi...
6 Doctrine biblice

Sondezi ateii? Fug de întrebare, Imagini apocaliptice - Mijlocirea – Iosif Anca

Iar pentru rockeri, viața n-are sens...
Și totuși care-i scopul? Provocare...
‘ Napoi la Creator, ce sfânt demers!
10 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm

Doar El decide sensul sfânt pe Cale, Scrisoarea a LII-a – Zaharia Bica

Am fost creați să relaționăm
Și să slujim de laudă Slavei Sale
Aici și-n veci, de aceea existăm. 12 Statutul moral și spiritual al ceștinului

Taina (ne)acceptării miracolelor sfinte –

Divinul plan ni-e pus chiar în gândire - Carol Szekely
E gândul veșniciei ce-l purtăm
De-aceea toți tânjim spre nemurire
Și după fericire aspirăm. 16 Carte în serial

Ridicaţi-vă! Începe judecata! partea a XI-a –

Când n-o găsim, căutarea e greșită - Ivan Petrovici Fedotov
Că o căutăm în verbul ” a avea”...
Nu în ”a fi”, ca-n predica rostită
Pe-ai Fericirii munți de Mesia. 19 Experiențe

De la necredință și păcat la credința în

Da, Dumnezeu e Cauza supremă;
Știm, ne-a iubit, Isus ne-a fost trimis,
Ca să refacă ordinea eternă
Și-apoi să ne trimită-n Paradis.
Eterna Viață e desigur, sensul!
O dobândim urmându-l pe Hristos.
Când vom pleca cu El, tot Universul
Va izbucni în corul maiestuos...
Ce armonii vor răsuna în glorii
Când scopul, în sfârșit, va fi atins
Și vor cânta în cor biruitorii...
Când L-or vedea pe-Acel ce-i Necuprins.
Simion Buzduga
Dumnezeu – M.Ș.
Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei
ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
Odată cu răspândirea oamenilor pe pământ,
pentru comunicare s-a folosit întotdeauna poşta.
Cronicile sfinte conţin mai multe scrisori, unele cu
caracter oficial, altele cu caracter particular. Apostolii
au folosit şi ei scrisorile în modul de a se adresa
credincioşilor din vremea lor, pentru a-i învăţa sau a
răspunde la întrebările lor. În ultimii ani, comunicarea
s-a diversificat şi multiplicat datorită noilor tehnici
electronice. Credincioşii, cât și necredincioşii, comunică
intens, ceea ce recomandă educaţie, pentru că noi vom
da socoteală de orice cuvânt, vorbit sau scris. Poate
scris mai mult decât vorbit, pentru că rămâne şi poate
fi recitit de mulţi. Inclusiv cele scrise în această revistă
intră la socoteala judecăţii.,editorii cât şi învăţătorii
având parte de o judecată „mai aspră”. (Iacov 3:1)
Dacă în jurul nostru este plin de scrisori pentru
că oamenii sunt avizi după relaţionări, fiecare având
dorinţa de a transmite şi respectiv de a primi ştiri
despre persoanele cu care vrea să interacţioneze,
cele scrise, ca prospectul unui medicament şi ca
o documentaţie tehnică a unui aparat, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii. Primul criteriu al unei
scrisori, pentru a ajunge la destinatar este adresa
corectă. De exemplu, informarea primită de apostolul
Pavel de la ai Cloei, despre certurile din Corint, a fost
corect adresată, pentru că el era părintele lor spiritual
şi trebuia să intervină în rezolvarea acelor probleme. De
altfel, toate epistolele apostolilor, care, prin providenţa
divină, s-au păstrat şi au intrat în componenţa Bibliei,
au fost adresate unor destinatari nominalizaţi, fie
slujitori, fie întreaga comunitate.
Un alt criteriu fundamental, evident în epistole,
este abordarea teologică cu aplicaţii practice foarte
precise. Manifestarea cultică, trebuie să împletească
factorul divin cu cel uman, stabilind principiile de lucrare
potrivit cu adevărul revelat şi nevoile participanţilor.
Stabilirea unei liturghii, aşa cum a apărut mai târziu
în administrarea cultică, nu corespunde de cele mai
multe ori cu problemele curente ale oamenilor şi ale
intervenţiilor divine care de cele mai multe ori sunt
spontane. Adresele referitoare la aspectele practice
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
POȘTA
al vieţii de familie sau la relaţionări economice,
ca raporturile dintre stăpâni şi sclavi, conţineau
recomandări foarte pragmatice ce îmbinau baza legală
cu metodologii practice. Toate acestea se înscriu în
acelaşi mod de abordare directă, întâlnit în legile lui
Moise în domeniul ceremonial, sanitar, funciar, militar
şi în exprimările concrete ale lui Ioan Botezătorul, care
se adresa specific celor ce primeau mesajul pocăinţei.
Scrisorile apostolului Pavel conţin lămuriri de principiu
şi studii de caz atât de utile şi în prezent. Petru a
fost foarte practic, când scria unor oameni peste
care venise persecuţia cezarului şi care trebuiau să
înţeleagă parcursul mântuirii în condiţiile prezentului.
Iacov în epistola lui, atât de practică, tratează punctual
diferite domenii. În epistola lui Iuda, avem urgenţa unei
scrisori ocazionată de abateri de la harul lui Dumnezeu
şi riscul extinderii lor. El aduce argumente istorice şi
profetice, prin care separa foarte clar manifestările
comportamentale şi destinele aferente.
Aceste principii trebuie aplicate şi studiilor biblice
şi predicilor susţinute în adunări sau transmise prin
diferite mijloace de comunicare pentru a face din poştă
nu doar un mod de comunicare ci și un instrument de
operare directă, în scopul implementării principiilor
sfinte, care să nu permită interpretări relative, ca în
filozofiile antice şi în fluiditatea postmodernismului.
Cronicarii sfinţi, profeţi sau apostoli, nu prezentau
păreri de pe piaţă, ci cuvinte dătătoare de viaţă,
inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Cartea Faptele
Apostolilor este plină de mărturii ale unei perioade de
poştaşi sfinţi (Fapte 13:49; 19:49) prin care „Cuvântul
lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult şi numărul
ucenicilor se mărea.” (Fapte 12:24)
A transmite informaţii cu gând rău, ca Doeg
edomitul, despre care David a zis: „Nu putea să nu
spună” (2 Samuel 22:22) este demonic şi păgubos
pentru toţi, afectând relaţiile dintre oameni şi
îndepărtându-i de la idealurile sfinte şi de la chemarea
la o mântuire eternă. Chiar informaţiile biblice pot fi
3
(continuare în pagina 9)
 Închinători în duh şi-n adevăr
„...fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl!” (Ioan 4:23b)
Zenit şi negură în istoria
muzicii creştine
Cântarea creştină de-a lungul veacurilor
„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile;
slăviţi-L, toate noroadele.” (Romani 15:11)
O privire generală în istoria muzicii
Trecând peste muzica antichităţii, asupra căreia nu
vom insista aici, ne vom opri fugitiv la perioadele marcante
ale istoriei muzicii. Astfel, vom analiza:
A. Muzica Evului Mediu:
Aceasta este şi ea împărţită în trei părţi:1
Prima etapă, Evul Mediu Timpuriu – sec. V-XI,
însumează date despre începuturile artei muzicale evoluţia
ei teoretică şi practică, de la monodia simplă la încercările
de polifonie rudimentară, bazată pe desfăşurarea sunetelor
atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Este perioada în care
s-a cristalizat notaţia muzicală. Pe lângă muzica seculară,
existau şi numeroase cântece religioase, care nu se foloseau
în biserică, ci doar acasă în particular.2
În a doua etapă (sec. XII-XIV) dezvoltarea artei muzicale,
este tot mai accentuată atât în teoretizarea muzicii, cât
şi în lucrările de compoziţie ale trubadurilor, truverilor
şi minesangerilor (cântăreţii pentru nobilime). Perioada
aceasta este marcată de apariţia polifoniei (mai multe sunete
sunt cântate simultan) în muzica de cult. Muzica seculară a
împrumutat polifonia de la muzica bisericească. „Motetul”,
iniţial o formă a muzicii sacre, a ajuns la sfârşitul sec. al XIII-
lea să fie în mare parte o muzică seculară. Muzica sacră
engleză, încă din cele mai vechi timpuri, a avut o strânsă
legătură cu stilul folk.3
A treia etapă: Renaşterea (sec. XV-XVI) este cunoscută ca
fiind „Epoca de aur a polifoniei vocale”. Deşi existau şi excepţii,
cea mai mare parte a muzicii era sub autoritatea Bisericii.
Ascultătorul era înălţat către Dumnezeu prin mese, motete şi
texte liturgice. Ritmurile erau domoale, melodiile aveau frazări
echilibrate. Până şi limbajul corporal profan era acelaşi cu cel
religios. Martin Luther motivează întreaga congregaţie să cânte
coralele protestante în limba germană (în locul celei latine), care
la început erau pe o singură voce, dar apoi au primit susţinere
armonică. Coralul reprezentativ este „Ein feste Burg ist unser
Gott” (O cetate tare este Dumnezeul nostru). Reformatorul Jean
Calvin4 recomandă cântul congregaţional, Psalmii lui David pe o
singură voce, în limba franceză.
B. Perioada Barocului sau Preclasicismul (1600‑1750),
baroc = bizar, ciudat.5
În acest timp apare ideea că muzica oferă libertate în
4 ornamentaţie, grandoarea formelor, fantezie în exprimare și
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
îl poate mişca pe ascultător într-un mod real, fizic, părăsind
tiparul Renaşterii. Este perioada marilor genii: Bach şi Händel.
Muzica acestora şi a lui Vivaldi (precum Anotimpurile) e de o
expresivitate rar întâlnită.
C.  Perioada Clasicismului, ca perioadă de timp6 este
situată între moartea lui J. S. Bach (1750) şi moartea lui L. V.
Beethoven (1827). Muzica din acest timp poartă amprenta
activităţii marilor clasici: Joseph Haydn (1732-1809),
Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) şi Ludwig Van
Beethoven (1770-1827). Ca noţiune estetică,7 presupune o
muzică ce vizează perfecţiunea prin sobrietatea, echilibrul,
soliditatea şi simplitatea limbajului său. Instrumentul
principal este pianul. Acum muzica nu mai este un lux, ci
poate fi accesibilă pentru toată lumea, mai ales că prin
intermediul tiparului ajunge în toată lumea.
D. Perioada Romantismului (sec. IX) este caracterizată
de evoluţia gândirii în schimbare, ce se îndepărtează tot mai
mult de principiile solide ale creştinismului „aplicând tiparele
esteticii noi, care elimină atotputernicia acţiunii în favoarea
ficţiunii, a fanteziei pure, ce dă frâu liber trăirilor puternice,
pasionale, tumultuoase, a sentimentelor ce cuprind toate
sferele vieţii sociale.8 Este veacul îndepărtării de Dumnezeu,
odată cu accentuarea gândirii umanist-ateiste. Apar pe
scenă evoluţionismul lui Charles Darwin, filosofi şi oameni
de ştiinţă materialişti. Muzica, în majoritate fără versuri,
este impregnată de noile ideologii apărute, iar pe fundalul
acestora se adoptă un limbaj corporal nou. În miezul ei
ajunge să pătrundă din plin şi ocultismul, de exemplu, în
muzica lui Richard Wagner.
E. Expresionismul9 este un curent artistic, cu un puternic
caracter contestatar şi nonconformist, apărut în Germania şi
Austria în începutul sec.al XX-lea. Cunoaşte două principale
tipuri de manifestări reprezentate prin Schonberg şi şcoala
dodecafonică vieneză, respectiv Stravinski din „perioada
rusă”. Ca trăsătură generală reflectată în muzică, se observă
şi aplecarea spre resursele primare ale muzicii folclorice,
arhaice, exotice (exacerbare şi obstinare a ritmului, efecte
de masivitate sau stridenţă în armonie şi orchestraţie), ca
mijloc de realizare a expresiei de forţă elementară telurică
(Stravinski, Bartok, Prokofiev).
F. Impresionismul şi Neoclasicismul.
Impresionismul10 este reprezentat mai ales de muzicianul
Claude Debussy și se remarcă printr-o considerabilă îmbogăţire
a limbajului armonic, prin utilizarea modurilor gregoriene şi a
celor proprii muzicii Extremului Orient, fiind arta evocării, nu a
descripţiei; a sugestiei, şi nu a reprezentării. Neoclasicismul11
are în centru tendinţa de reinstaurare şi implicit o reevaluare

a compoziţiei, a unor principii şi norme estetice şi tehnice,
proprii muzicii clasice, precum şi anteclasice.
Noile stiluri muzicale - rădăcinile muzicii rock aparţin
muzicii americane, care, de asemenea, a fost influenţată de
ritualurile africane, păgâne ale religiei Voodoo, manifestate
prin bătăile din picioare ale sclavilor, pe elementele
poliritmice. Aceştia dănţuiau în jurul tobelor tribale pentru
invocarea spiritelor malefice. Genul muzical numit ragtime,
apare în anii 1920. A urmat „blues”-ul, stil american care
exprima disperarea, apoi „jazz”–ul. Ca o derivaţie din
„blues”, „country-western”, „gospel”, se naşte „rock”-ul cu
derivatele sale. Acesta promovează într-un mod agresiv
rebeliunea, imoralitatea, drogurile și mai grav, prin ocultism
–satanismul.
Rădăcinile muzicii corale
Psalmodierea ebraică: Această psalmodiere era foarte
aproape de ceea ce numim astăzi cvasiparlando; un cânt
declamat în tempo liber cu un accentuat caracter de rubato.12
Așa erau intonaţi psalmii, cele mai cunoscute și frumoase
texte poetice întâlnite în toate religiile monoteiste. În toată
viaţa religioasă a poporului evreu până la robia babiloniană,
psalmii erau recitaţi pe fondului unui acompaniament de
coarde ciupite.
Reproducerea psalmilor era o recitare apropriată de
cânt, acompaniată de un instrument cu coarde ciupite.13
În închinarea vechi-testamentală, existau câteva genuri
de psalmodiere:
a. Cântul solistic al cantorului (cântăreţul care conducea
serviciul religios);
b.  Cântul solistic al cantorului cu răspunsuri ale
comunităţii, executate la unison, coral;
c. Cântul în comun, coral, al comunităţii.
Cântul sinagogal congregaţional: n-a fost o noutate
pentru poporul israelit să cânte în comun. Pentru prima
oară au cântat cu toţi, din toată inima „Cântarea eliberării”
(Exod 15), după ce-au ieşit din Marea Roşie. Apoi Dumnezeu
le-a dat ordin atât lui Moise, cât şi lui Iosua, să scrie o altă
cântare, să înveţe poporul s-o cânte şi să le-o pună în gură,
pentru a fi o mărturie împotriva lor (Dt. 31:19). Cântarea se
intitulează: „Cântarea lui Moise”. După ce muzica israeliţilor
a fost apanajul neamului levit, care s-a dezvoltat mai ales
în timpul regelui David, multe secole mai târziu, cântarea
comună revine din nou. În captivitatea babiloneană, în
sinagogile evreiești (casele de rugăciune) care apar în timpul
acestei robii. Cântecele credincioşilor au început să ia locul
corurilor specializate.14
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Cântările husite: o contribuţie însemnată a acestora
a fost reintroducerea cântării în comun.15 Cântările husite
sau coralul husit au definit cântecul coral de masă, executat
pe un text simplu, clar și expresiv în limba naţională. Se
știe că Jan Hus, rectorul Universităţii din Praga, a preluat
ideile reformatoare ale lui John Wycliffe (1328-1384) și le-a
răspândit în Cehia. Aceasta a atras asupra sa persecuţia,
care a culminat cu martirajul său prin arderea pe rug, în
1415. Adepţii săi erau numiţi husiţi, iar cei mai radicali –
taboriţi. În epoca războiului ţărănesc și a reformei germane
(sec.al XVI‑lea), cântecele husite și-au exercitat influenţa
asupra formării coralului protestant al lui Luther16. Husiţii
au interzis cântatul liturgic în limba latină, folosind texte în
limba lor naţională. Au interzis instrumentele, inclusiv orga,
au încurajat compunerea melodiilor pe text ceh, dar au
păstrat cântările de cult cunoscute până în acea vreme.
Cântările husite corespundeau genului de imn religios.
Husiții au conferit femeilor drepturi egale cu ale bărbaţilor.
În celebrarea serviciilor religioase cântau cu mult entuziasm
și înflăcărare, astfel încât a fost numit un popor de cântăreţi.
În vremea lui Hus, cântările husite răsunau în biserici, pe
străzi, în diverse ocazii festive, la înmormântări etc. Chiar
copiii erau familiarizaţi cu aceste imnuri foarte răspândite
în rândurile lor. Husiţii aveau următorul motto: „Qui canit,
bis orat” („Cine cântă, acela se roagă îndoit”). Însuși Hus
a compus cântări precum: „Hristoase, Dumnezeule”; „Vino
la noi, Hristoase al nostru!” etc. Alte cântări renumite din
creaţia husită sunt cele ale compozitorului Jan Capek: „Hai,
creștini drept credincioși!” (1417); „Să pornim în Numele
Domnului!” (1419) și „Să cântăm, copii!”.
O extensie a concepţiilor taboriţilor a fost „Comunitatea
fraţilor cehi” care renunţau la proprietatea personală, își
câștigau prin muncă proprie existenţa și se conduceau după
cele mai înalte principii morale. Au dezvoltat genul coral de
muzică și au publicat ample culegeri de cântări, una dintre
cele mai cunoscute fiind „Să ne bucurăm cu toţii!” (1467).
Jan Hus a fost redus la tăcere prin martiraj, însă nu
și ideile sale reformatoare pentru biserica creștină. Din
Uniunea Fraţilor (Unitas Fratrum) sau Fraţii Boemieni a
apărut Biserica Moraviană, existentă și în zilele noastre.
Din rândul ei s-a afirmat Jan Amos Comenius (1592-1670),
educatorul evanghelic.17 Mișcarea husită a fost o sursă de
inspiraţie pentru Martin Luther, John Wesley și mulţi alţi
bărbaţi de seamă ai creștinismului.
Coralul evanghelic german: Cauzele care au condus
la reforma lui Luther din 1517 au fost multiple. Pe lângă
factorul moral care a condamnat corupţia existentă în
sânul ierarhiei apusene, alături de cel politic, economic,
intelectual - a prevalat factorul teologic. Neconcordanţa
dintre învăţăturile Sfintelor Scripturi și tradiţiile, obiceiurile
practicate în Evul Mediu, au condus la Reforma bisericii.
Aceasta a proclamat autoritatea finală a Bibliei în probleme
de credinţă, mântuire, biserică etc. bazate numai pe cuvântul
biblic, combătând practicile și doctrina catolicismului care
susţineau indulgenţele și nu pocăinţa, faptele ca o cauză
și nu ca un efect al mântuirii. Autoritatea religioasă nu era
Biblia, iar capul bisericii era papa, nu Hristos.
Prin cele 95 de teze, afișate de Martin Luther pe
poarta catedralei din Wittemberg, în 31 octombrie 1517,
întâlnim și teza conform căreia, întreaga congregaţie
avea dreptul să cânte laudă lui Dumnezeu, nu doar clerul
hirotonisit. Luther a fost somat de Vatican să-și renege
(continuare în pagina 14)
5
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
IMAGINI APOCALIPTICE
Mijlocirea
Mijlocirea, o slujbă sfântă
Mijlocirea este acţiunea prin care se intervine în
favoarea cuiva, cu motivare corespunzătoare. Subiectul
acestui articol este mijlocirea înaintea lui Dumnezeu, la
tronul din slavă, în primul rând prin lucrarea Domnului Isus
Hristos, de „la dreapta scaunului de domnie al Măririi” (Evrei
8:1), dar şi prin „rugăciunile tuturor sfinţilor, (care ajung)
pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie.”
(Apocalipsa 8:3). Este important să ştim ce oportunităţi
avem în diferite împrejurări ale vieţii, dar şi să ne cunoaştem
pe noi şi responsabilităţile spirituale în lucrarea sfântă.
Mijlocirea are întâi o motivaţie interioară, în baza
căreia mijlocitorul intervine. Relaţia dintre mijlocitor şi
autoritatea la care apelează şi relaţia dintre mijlocitor şi cel
/ cei pentru care mijloceşte, este determinantă în procesul
mijlocirii. Cazul mijlocirii lui Avraam pentru Sodoma, în care
el a obţinut prin mijlocire repetată, o „reducere” neobişnuit
de mare (Geneza 18:20-33) şi exemplul prezentat de
Domnul Isus Hristos, în care un om a apelat la un prieten
pentru a servi un alt prieten (Luca 11:5-8), arată că astfel de
intervenţii, poate îndrăzneţe, poate inoportune, nu se pot
consuma decât în cadrul unor relaţii speciale. Lecţia mijlocirii
evidenţiază relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele,
de fapt, aprobă sau dezaprobă calitatea noastră de oameni
mântuiţi. Iubirea „până la capăt” (Ioan 13:1) este singura
iubire care trece de capăt.
Domnul Isus Hristos – singurul mijlocitor
Mântuitor
Conform planului lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos
este mandatat de Tatăl să controleze toate fiinţele şi toate
evenimentele, în vederea instaurării ordinii cosmice eterne:
„Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în
ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune
de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au
fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate
lucrurile şi toate se ţin prin El.” (Coloseni 1:16-17) În acest
complex cosmic, rolul Său este în primul rând de Mântuitor.
6 În privinţa salvării ispăşitoare „...este un singur mijlocitor
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Timotei
2:5) El este „mijlocitorul unui legământ nou.” (Evrei 9:15)
Slujba Sa preoţească este descrisă cu detalii specifice
preoţiei în Epistola către evrei, arătându-i-Se superioritatea
faţă de preoţia Aaronică, ce a avut un rol temporar şi simbolic.
„Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu
cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este
aşezat pe făgăduinţe mai bune.” (Evrei 8:6) Autorul arată
rolul mijlocirii, prin care se realizează perfecţiunea slujirii
Sale preoţeşti, când scrie: „De aceea şi poate să mântuiască
în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin
El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.”
(Evrei 7:25) Oficiile Sale preoţeşti permanente, garantate de
jertfa Sa, ne oferă încredere în orice situaţie: „Căci n-avem
un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre;
ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără
păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul
harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim
ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4:15-16)
Apostolul Ioan a arătat şi el condiţiile favorabile de care
beneficiază cei mântuiţi: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri,
ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl
un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” (1 Ioan 2:1)
Mântuirea noastră este sigură datorită credincioşiei cu care
„...marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos”, (Tit
2:13) ne-a răscumpărat prin sângele Său şi ne păstrează prin
mijlocirea Sa. „Cine-i va osândi? (pe cei socotiţi neprihăniţi
prin jertfa Sa) Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă
la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (Romani
8:34) Domnul Isus Hristos este garanţia mântuirii noastre,
de aceea este scris: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse
este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta
scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului
prea Sfânt”. (Evrei 8:1-2a)
Duhul Sfânt – mijlocitorul delegat
Înainte de patimile Sale, Domnul a vorbit ucenicilor
despre etapa următoare plecării Sale de pe pământ, prezentând
Duhul Sfânt ca prim şi direct operator în lucrarea de mântuire.

El a zis: „...Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt mângâietor,
care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului...”
(Ioan 14:16-17) În procesul / etapele mântuirii: convertire,
înnoire, sfinţire, umplere şi împuternicire pentru slujire şi
culminând cu răscumpărarea trupului, Duhul Sfânt lucrează
în colaborare cu omul, efectuând tot ce ţine de supranatural.
Între aceste lucrări specifice Duhului lui Dumnezeu este
şi mijlocirea, după cum este scris: „Şi tot astfel şi Duhul ne
ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne
rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine
negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa
Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui
Dumnezeu.” (Romani 8:26-27) Cred că mijlocirea Duhului
se manifestă prin rugăciunile inspirate rostite cu credinţă şi
autoritate spirituală, care completează rugăciunile bazate pe
cunoaştere, de aceea apostolul afirma despre vorbirea în alte
limbi, un dar al Duhului Sfânt: „Fiindcă, dacă mă rog în altă
limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce
este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga
şi cu mintea...” (1 Corinteni 14:14‑15) În ce fel se manifestă
acele „suspine negrăite” despre care scria apostolul Pavel,
încheind explicaţia cu specificaţia textului biblic care afirmă
că mijlocirile grăite şi negrăite sunt „pentru sfinţi” şi „după
voia lui Dumnezeu”, ceea ce este foarte important în lucrarea
de mijlocire divină.
Îngerii – mijlocitori la porunca lui Dumnezeu
Legea de pe Sinai „a fost dată prin îngeri, prin mâna
unui mijlocitor,” (Galateni 3:19) adică printr‑un intermediar,
fenomen specific comunicărilor divine adresate oamenilor,
dar alte referinţe biblice ca cele din Daniel 9-12 sau textul ce
urmează, indică o formă de mijlocire angelică prin mesajele
transmise: „Dar dacă se găseşte un înger mijlocitor pentru
el, unul din miile acelea, care vestesc omului calea pe care
trebuie s-o urmeze”. (Iov 33:23) Aceste intervenţii nu presupun
facilităţi directe, adică o adresare către un înger pentru a
vorbi favorabil înaintea lui Dumnezeu sau efectuarea unei
lucrări la dorinţa unui om, aşa cum rezultă din toate relatările
biblice despre îngeri. Ei execută numai activităţi din porunca
divină, conform exprimării profetului David: „Binecuvântaţi
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
pe Domnul, îngerii Lui, care sunteţi tari în putere, care
împliniţi poruncile Lui şi care ascultaţi de glasul cuvântului
Lui. Binecuvântaţi pe Domnul, toate oştirile Lui, robii Lui, care
faceţi voia Lui!” (Psalmul 103:20‑21) Ei sunt mijlocitori prin
serviciile efectuate, acţionând în ansamblul mijlocirilor divine
şi umane, fiind „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească
o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea”. (Evrei 1:14)
Pentru serviciile lor de intermedieri nu primesc închinare,
socotindu-se „împreună” slujitori cu toţi oamenii care slujesc
lui Dumnezeu. (Apocalipsa 22:8-9)
Sfinţi în viaţă – mijlocitori în rugăciune
Mijlocirea pentru mântuire
Proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu, implică acţiuni
în lumea spirituală, scop în care lucrarea de mijlocire în
rugăciune are rol de pregătire şi de susţinere a eliberării şi
păstrării oamenilor în har, într-o lume al cărei stăpânitor
este diavolul. Îndemnul apostolului Pavel indică prioritatea
mijlocirii în procesul mântuirii: „Vă îndemn, deci, înainte de
toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru
toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi
în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă pacinică şi
liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta
este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul
nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să
vină la cunoştinţa adevărului.” (1 Timotei 2:1-4) El a apelat
la credincioşii din diferite adunări, pentru a fi însoţit de
autoritatea divină şi a fi înfrânte forţele demonice care
subjugă oamenii în întunericul păcatului şi se opun celor ce
vestesc Evanghelia. El scria: „Rugaţi-vă totodată şi pentru
noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt...”
(Coloseni 4:3); „...fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca, Cuvântul
Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit cum este la
voi şi să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi şi răi; căci nu toţi
au credinţa.”(2 Tesaloniceni 3:1-2)
În lucrarea de mântuire, de la evanghelizare la tot
procesul păstoririi, este mare nevoie de mijlocire pentru cei
aflaţi pe linia întâi a frontului; de aceea solicitarea repetată a
slujitorilor: „...rugaţi-vă pentru noi.” (1 Tesaloniceni 5:25; Evrei
13:18) Un frate pe care l-am cunoscut mi-a relatat că în tinereţe
a postit mai multe săptămâni pentru a şti care este slujirea
lui în lucrarea Domnului. Domnul i-a vorbit că este chemat
să mijlocească pentru slujitori. Potrivit sfaturilor pe care le-a
primit, timp de cincizeci de ani, a postit o zi pe săptămână şi
s-a rugat o oră în fiecare zi, numai în scopul mijlocirii, separat
de postul şi rugăciunile pentru sine, familie sau alte nevoi.
Trebuie să recunoaştem că în adunările noastre, rugăciunile
de mijlocire nu ţin pasul cu cele de evanghelizare, dovadă
rezultatele slabe în numărul de convertiţi. Fie ca angajările pe
posturile „ascunse” de mijlocire, cel puţin să egaleze numărul
celor implicaţi vizibil în evanghelizare!
(continuare în pagina următoare)
7
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
Mijlocirea pentru iertarea păcatelor
În viaţa celor mântuiţi, există riscul revenirii stărilor
păcătoase anterioare, caz în care situaţia se poate înrăutăţi până
la apostazie. Pentru recuperarea acestor victime ale păcatului,
iarăşi este nevoie de mijlocire. Aşa s-a întâmplat în pustie, cu
ocazia închinării la viţelul de aur şi situaţia s-a repetat de mai
multe ori în istoria evreilor. Atunci „Moise, alesul Său, a stat la
mijloc înaintea Lui, ca să-L abată de la mânia Lui şi să-L oprească
să-i nimicească.” (Psalmi 106:23) Moise a zis poporului: „Aţi
făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul:
poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru.” (Exodul
32:30): „M-am aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului,
ca mai înainte, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să
mănânc şi fără să beau apă, din pricina tuturor păcatelor pe care
le săvârşiserăţi, făcând ce este rău înaintea Domnului, ca să-L
mâniaţi. Căci mă îngrozisem la vederea mâniei şi urgiei de care
era cuprins Domnul împotriva voastră, până acolo încât voia să
vă nimicească. Dar Domnul m-a ascultat şi de data aceasta.”
(Deuteronom 9:18-19) Iată un fragment din mijlocirea lui:
„Stăpâne Doamne, nu nimici pe poporul Tău, moştenirea Ta
pe care ai răscumpărat-o, în mărimea Ta, pe care ai scos-o
din Egipt, prin mâna Ta cea puternică. Adu-ţi aminte de robii
tăi, Avraam, Isaac şi Iacov. Nu căuta la îndărătnicia acestui
popor, la răutatea lui şi la păcatul lui, ca nu cumva ţara din
care ne-ai scos să zică: «Pentru că Domnul n-avea putere să-i
ducă în ţara pe care le-o făgăduise şi pentru că-i ura, de aceea
i-a scos ca să-i omoare în pustie.»” (Deuteronom 9:26-28)
Un model de mijlocire în rugăciune pentru a obţine îndurarea
Domnului pentru cei păcătoşi din poporul Domnului, avem şi
în pilda smochinului neroditor: „«Doamne» i-a răspuns vierul
«mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i
pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă;
dacă nu, îl vei tăia.»” (Luca 13:8-9)
Să nu uităm că exisă o limită de timp pentru mijlocirea
în vederea mântuirii sau a iertării. Domnul i-a zis de trei
ori aceleaşi cuvinte profetului Ieremia: „Nu mijloci pentru
poporul acesta!” (Ieremia 7:16 11:14; 14:11) Sentinţa divină
în cazul evreilor contemporani cu Ieremia era definitivă.
Salvarea mai avea în vedere numai nişte indivizi credincioşi
ca Baruc sau Ebed Melec etiopianul. Atunci, nici cei mai
mari mijlocitori din istoria poporului ales nu ar fi avut succes
la Dumnezeu, care a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar
înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul
acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!” (Ieremia 15:1)
Este un mare har câtă vreme cererea şi oferta de mijlocire
sunt viabile, ca în vremea lui Samuel, când „...tot poporul
i-a zis lui Samuel: «Roagă-te Domnului, Dumnezeului tău,
pentru robii tăi...». Samuel a zis poporului: «...Departe
iarăşi de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând
să mă rog pentru voi!»” (1  Samuel 12:19-22) Şi Samuel
a experimentat expirarea harului mijlocirii, în cazul Saul.
„Domnul i-a zis lui Samuel: «Când vei înceta să plângi pe
Saul, pentru că l-am lepădat...»” (1 Samuel 16:1) Apostolul
8 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Ioan scria şi el referitor la mijlocirea în rugăciune, făcând
diferenţa dintre rugăciunile ce primesc răspuns şi cele
care nu pot primi răspuns favorabil: „Dacă vede cineva pe
fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să
se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au
săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care
duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela.”
(1 Ioan 5:16)
Mijlocirea pentru vindecare
Apostolul Iacov recomanda rugăciunea de mijlocire
pentru cei bolnavi, ca una dintre metodele de vindecare: „
Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru
alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea
fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16) Exemplul oferit
de el în mijlocire este profetul Ilie, care, deşi avea un
cuvânt din partea Domnului, că venise vremea să dea
ploaie, a intervenit cu un lanţ de şapte rugăciuni, până
când a apărut norul ce vestea ploaia. Patriarhul Isaac, la
rândul lui, deşi avea promisiuni pentru urmaşi, a trebuit
să mijlocească pentru naşterea lor: „...s-a rugat Domnului
pentru nevastă‑sa, căci era stearpă; şi Domnul l-a ascultat:
nevastă-sa Rebeca a rămas însărcinată.” (Geneza 25:21)
Evanghelistul Luca prezintă o intermediere motivată pentru
o lucrare de vindecare efectuată de Domnul în favoarea
unui străin, la solicitarea unor „bătrâni ai iudeilor...Aceştia
au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul şi au zis: „Face
să-i faci acest bine; căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit
sinagoga.” Isus a plecat cu ei...” (Luca 7:3-6) Un frate slujitor
mi-a relatat ce i s-a întâmplat când era plecat într-o misiune
în afara ţării. Pe drum s-a simţit rău şi, când a coborât din
maşină, nu avea echilibru. Ulterior s-a constatat că a avut
un accident vascular cerebral. N-a mai putut să‑şi continue
călătoria, dar în SUA, Domnul a vorbit unor fraţi, care au
intrat în rugăciune de mijlocire pentru el. În dimineaţa
următoare unei seri de mijlociri stăruitoare, a constatat
că prin ureche s-a scurs un cheag de sânge şi starea de
sănătate era bună. Astfel a mulţumit Domnului şi a putut
să-şi continue călătoria în altă ţară pentru o lucrare în care
era aşteptat.
Mijlocitorii – oamenii cu mâinile îndreptate spre cer şi
spre cei ce au nevoie de ajutor
Afirmaţia profetului Isaia despre Dumnezeu: „El vede
că nu este nici un om şi se miră că nimeni nu mijloceşte.”
(Isaia 59:16), arată aşteptarea divină de asumare a slujbei
de mijlocire din partea sfinţilor din poporul Lui. Mijlocirea
în rugăciune este lucrarea celor ce înţeleg din cele scrise,
ca şi Daniel, că împlinirea planurilor divine nu se aşteaptă
pasiv, ci printr-o dedicare puternică. Profetul scria: „...
mi‑am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu
rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă. M-am rugat
Domnului, Dumnezeului meu...” (Daniel 9:3-4) Numai

când Daniel şi-a încetat activitatea pe pământ i s-a spus să se
odihnească până „la sfârşitul zilelor”. (Daniel 12:13) Prorocii, ca
slujitori care intră în atmosfera tronului lui Dumnezeu, pentru a
le fi transmise mesaje cereşti, trebuie să vină înaintea cerului cu
rugăciuni de mijlocire: „Dacă sunt ei prooroci şi dacă este cu ei
Cuvântul Domnului, să mijlocească la Domnul oştirilor”. (Ieremia
27:18) Evreii ştiau aceasta, aşa cum rezultă din următoarele cereri
de mijlocire adresate prorocilor: „Înalţă, deci, o rugăciune pentru
rămăşiţa care a mai rămas.” (Isaia 37:4b); „Mijloceşte pentru noi
la Domnul” (Ieremia 37:3; 42:2) Şi pentru că, potrivit statutului
nostru de popor al lui Dumnezeu, avem acces permanent la
Dumnezeu, în baza intermedierii Marelui nostru Preot, toţi putem
interveni în favoarea celor ce au nevoie de rugăciune, în aşa fel
încât să nu fim numai beneficiari ai mijlocirii, ci şi prestatori de
astfel de servicii sfinte.
Mijlocirea trebuie să aibă în vedere planurile Domnului, dar
şi ale celui rău, de care putem fi înştiinţaţi la timp şi astfel pot fi
contracarate. Apostolul Pavel scria unor credincioşi care erau ispitiţi
să revină la vechile lor păcate: „...ne rugăm lui Dumnezeu să nu faceţi
nimic rău...” (2 Corinteni 13:7) Rugându-se mult pentru credincioşi,
apostolul călca pe urmele Mântuitorului, care, în urma rugăciunii de
mijlocire, i-a zis lui Petru: „...Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă
cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă
credinţa ta...” (Luca 22:31-32) Aşadar, rugăciunile de mijlocire por fi
anticipate şi completate ulterior după nevoie.
Din cele prezentate rezultă că toţi sfinţii, începând cu Sfântul
sfinţilor, Duhul Sfânt, sfinţi îngeri şi sfinţi de pe pământ, participă
şi cu mijlocirea la realizarea planului lui Dumnezeu. Să avem
întotdeauna un capitol prioritar în rugăciunile noastre, mijlocirea
pentru cei ce slujesc, cât şi pentru cei ce primesc mesajul salvator.
Dacă cei ce slujesc trebuie să mijlocească pentru popor, ca Moise şi
Samuel, toţi din adunare trebuie să se roage pentru toate categoriile
de slujitori ca pentru apostolul Pavel. Dacă sfinţii în viaţă îşi vor face
partea, ajutorul cel mare va veni de sus prin mijlocirea structurilor
cereşti, care sigur ne vor fi alături.
Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru toată lucrarea de
mijlocire!
Iosif Anca
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuare din pagina 3)
POȘTA
transmise „din pizmă şi din duh de ceartă”
(Filipeni 1:15), iar ereziile găsesc suficienţi
poştaşi care să înconjoare „marea şi
pământul”, (Matei 23:15) pentru a recruta
adepţi. Să fim atenţi când recomandăm un
text sau o înregistrare audio sau video, pentru
a nu fi vânt care duce sămânţa pe meridianele
pământului. O atenţie deosebită trebuie
avută pentru a nu participa la răspândirea
de informaţii „uşoare” formate din impresii
subiective şi povestiri neadevărate (Exodul
23:1) Guvernatorul Neemia a avut de rezistat
în faţa multor scrisori şi poştaşi răuvoitori,
dar a rămas pe poziţie, întărit de Dumnezeul
pentru a cărui cauză şi-a dăruit viaţa.
Aşadar, să nu scriem orice, să nu citim
orice, dar în egală măsură să fim atenţi să
nu fim un poştaş vinovat, că e foarte uşor să
dai copy paste fără să verifici expeditorul şi
destinatarul. Vom răspunde şi noi de ceea ce
au zis sau scris alţii, dacă suntem noi poştaşii.
Să nu transmiți ceea ce nu trebuie citit, chiar
dacă ţie ţi-a fost transmis cu „rugămintea”
să transmiţi mai departe. De asemenea, să
nu citim ceea ce nu trebuia scris. Serviciile
noastre de corespondenţă să permită
citarea adevărată a cuvintelor apostolului
Pavel, când a scris: „Mulţămiri fie aduse
lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna
cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care
răspândeşte prin noi în orice loc mireasma
cunoştinţei Lui.” (2 Corinteni 2:14)
Să luăm modelul scrisorilor biblice care
sunt corecte, având argumente doctrinare
puternice şi concrete, aplicate la realitatea
de timp şi spaţiu, fără afectarea adevărurilor
transcendentale. Scopul lor era să determine
destinatarii să „voteze” prin atitudinea
practică de viaţă, că doar credinţa din
prima generaţie era numită Cale, ceea ce
înseamnă că ucenicii, aşa cum erau numiţi
credincioşii, abandonau sau urmau pe deplin
învăţătorul.
Editorii
9
 Am învăţat să învăţăm şi învăţând ne învăţăm
„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om”.(Eclesiastul 12:13)
S crisoa r ea a L II - a
Abia acum, după atâta vreme, îndrăznesc să-ţi
mărturisesc că în tinereţe mă gândeam cu un fel de jind
la anii bătrâneţii: un anotimp ancestral, tihnit, un fel de
ostrov liniştit, fără furtuni răvăşitoare şi patimi nepotolite.
Visam ceasuri liniştite, în care cu acea cuminţenie pe care
o dă înţelepciunea culeasă, limpezită şi încercată cu anii,
să recapitulăm marile adevăruri ale mântuirii noastre
care ne înflăcăraseră odată şi ne dădeau avânt la amvonul
bisericilor. Îţi mai aminteşti? Ce convinşi eram atunci că în
domeniul credinţei, un nivel intelectual ridicat înseamnă şi
maturitate spirituală.
Mai târziu, am înţeles că maturitatea este totuşi
altceva. Pentru nimic în lume n-am fi putut accepta că de
la o babă bătrână şi ştirbă care recita psalmi, citea zilnic
o Biblie, tot atât de bătrână şi se ruga plângând, se putea
uneori învăţa mai mult decât de la catedra de teologie la
care năzuiam.
Eram oameni de carte şi în raport cu bătrânii care
ne‑au învăţat credinţa, ne socoteam mai...răsăriţi. Te mai
miri că ne dovedeam adesea destul de colţuroşi, exclusivişti
şi intransigenţi cu cei care exprimau opinii diferite de ale
noastre? În acel elan primăvăratec descătuşat, credeam
zadarnică osteneala să aprofundăm „adevărurile” noastre,
cât să le respingem pe ale altora. Eram atât de siguri de
noi încât „întabulasem” în întregime chiar şi împărăţia lui
Dumnezeu pe numele confesiunii căreia îi aparţineam. O,
Doamne! Mă gândesc că Dumnezeu, nu ne-a disciplinat cu
asprime, cum s-ar fi cuvenit, spre potolirea acelor zbenguieli
ale începutului, ci mai degrabă a zâmbit aşteptând, cu
părintească răbdare, vremea să zâmbim şi noi. Şi vremea
zâmbetului a venit.
Multe din acele avânturi „belicoase” exprimate în anii
tinereţii, se vede că nu au fost decât zâmbete rezervate
bătrâneţii. La urma urmei, nu eram noi singurii atinşi de
această dulce nebunie; mai erau şi alţii care se lăudau cu
acest etern disputat „titlu de proprietate” asupra Adevărului
şi împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru cei mai mulţi cearta nu
s-a potolit nici astăzi, dar noi, după cum ştii, i-am lăsat să
se ciorovăiască şi am păşit mai departe mânaţi de dorul
Adevărului...Eram nemulţumiţi de cât cunoşteam din
Cuvântul lui Dumnezeu, şi socoteam nemulţumirea noastră
un fel de revendicare îndreptăţită, întrucât credeam că
suntem chemaţi de Dumnezeu la mai mult. Timpul trecând
10
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
a adeverit că nu ne-am înşelat! Numai că pe neaşteptate,
tu ai luat toiag de pribegie şi ai plecat spre alte pământuri
cu gând să-ţi durezi sălaş statornic printre străini. Cât e
de durabil şi statornic numai tu ştii. Nu-ţi ascund însă
faptul că de atunci mă simt destul de singur, deşi uneori
mă tămăduiesc de amărăciunea acestor tristeţi tăcute,
îndulcindu-mă cu amintiri. Deşi vremea a trecut şi odată cu
ea şi visurile tinereţii, sunt convins totuşi că interesul tău
pentru Adevărul Scripturilor n-a scăzut, deşi ţi s-au adăugat
câţiva ani buni. Mă mai încurajează să-ţi scriu şi faptul că,
de când ai plecat, lumea s-a mai strâmtat, iar Atlanticul a
devenit un lac mic pe care-l trec şi copiii.
De aceea îmi place să cred că suntem totuşi mai
aproape. Am înţeles din ceea ce mi-ai scris că pasiunea
pentru subiectul pe care l-am frământat adesea în tinereţe
nu te-a părăsit. Este adevărat că Planul lui Dumnezeu
de mântuire a omului prin credinţă, fără faptele Legii,
cum scria Sfântul Pavel, nu se circumscrie logicii umane
naturale, ci ţine numai de logica credinţei. Este şi motivul
pentru care e înţeles aşa de greu de către cei credincioşi şi
adesea aşa de târziu şi numai după ani buni de rugăciune
şi cercetare atentă şi stăruitoare a Sfintelor Scripturi. Am
băgat de seamă că uneori e nevoie să ni se adauge de către
Dumnezeu chiar şi crize sufleteşti grave pentru înţelegerea
multor adevăruri ale Bibliei. Mi-ai sugerat că ar fi înţelept să-
ţi trimit reflecţiile mele duhovniceşti pe subiectul mântuirii
prin credinţă, încercând aprofundarea Scripturii în această
privinţă. Pretenţia ta mă cutremură. Este adevărat că am
multe notiţe, rodul atâtor frământări şi stări de vorbă, note
risipite prin caietele mele biblice în care am încercat mai
demult să surprind treptat feţele acestui slăvit Adevăr care
nu secvenţial sau cu rupturi, ci precum o frânghie cărămizie,
străbate toată istoria mântuirii de la începutul lumii şi până
la sfârşitul actualei stări de lucruri.
Lângă gândul meu mai vechi, ai adăugat stăruinţă nouă:
să adun cu răbdare acele note răzleţite prin tot felul de hârtii
şi punându-le într-o rânduială anume să se facă lesne de
înţeles de către cititor. îţi mărturisesc că m-am dedat acestei
munci cu multă râvnă şi înaripare sufletească, ştiind că un
om se realizează doar prin munca pe care o face cu plăcere.
Mi-ai dat o sugestie înţeleaptă cerându‑mi pentru început
să supun cercetării atente experienţa duhovnicească a
patriarhului Avraam, a cărui relaţie cu Dumnezeu, cu toate
 Sfinte, autorii sub lumina călăuzitoare a Duhului Sfânt, au
consemnat din viaţa oamenilor lui Dumnezeu doar acele
momente în care anumite relaţii, cuvinte sau fapte i-au făcut
pilduitori peste veacuri, oglindindu-i deplin. Şi pentru a fi
sigur că nu voi greşi, voi reflecta cu reţinerea şi cuminţenia
celui care a acceptat de multă vreme să gândească teologic,
sub autoritatea absolută a profeţilor şi scriitorilor apostolici
ai Noului Testament. Nu-i voi ignora nici pe Sfinţii Părinţi,
dar îi voi aborda critic. De altfel, ştii că eu iubesc tradiţia
religioasă, dar aşa de la distanţă fie că este vorba de tradiţia
bisericii creştine, fie de tradiţia rabinică. Prin urmare, nu am
de gând să apelez fără discernământ la astfel de surse uneori
suspecte şi nesigure. Voi urma, pe cât îmi va ajuta Dumnezeu,
poteca trasată ferm de textul biblic, menţinându-mă fidel în
logica lui înţeleaptă. în ce-l priveşte pe patriarhul Avraam
înţelesurile ei adânci, ocupă un loc central atât în predicarea,
despre care mi-ai scris şi a cărui viaţă s-a desfăşurat pe
cât şi în scrierile apostolice ale Noului Testament şi nu
parcursul a 175 de ani, informaţiile pe care le avem privesc
numai. Practic îmi ceri să compun o biografie duhovnicească
doar ultimii 100 de ani din viaţa lui, informaţii care au un
a părintelui patriarh, cât mai amplă cu putinţă, pornind
caracter secvenţial. Cât despre primii 75 de ani petrecuţi
numai de la datele oferite de Sfânta Scriptură, în special
în cetatea Ur, din Haldeea, nu ştim aproape nimic sigur.
de cartea Geneza, dar şi de celelalte cărţi. Nici eu nu m-am
Trebuie să ne mulţumim deocamdată cu ceea ce s-a păstrat
gândit altfel, numai că tare mă tem că nu-mi va fi lesne. Ştiu
la suprafaţa unei istorii sfinte scrise, fără să acceptăm însă
că, în general, o biografie pe care aş alcătui-o, oricât m-aş
că între primele unsprezece capitole ale cărţii Geneza, şi
strădui să fiu obiectiv, ar fi în final, poate mai mult literatură
apariţia lui Avraam, pe scena istoriei în capitolul 12, ar fi o
decât viaţă reală, deoarece este imposibil ca observator
ruptură în ce priveşte intenţia lui Dumnezeu, de mântuire a
să surprind doar acele ipostaze ale vieţii unui om care să-l
omului sau că ar fi o zonă adânc obscură şi întunecată cum
recomande ca exemplu pentru posteritate. Cine mi-ar oferi
se crede.
acele criterii sigure în virtutea cărora să pot reţine fapte,
Dimpotrivă, începutul procesului răscumpărării omului
cuvinte şi atitudini ale unui om, aşa încât reflectând îndelung
căzut, nu a debutat cu Avraam, aşa cum ai sugerat tu, ci cu
asupra lor să reuşesc să le descopăr logica interioară care le
primii oameni din istorie, aşa cum ziua nu îşi are începutul la
uneşte, acele semnificaţii ascunse, nu presupuse, în virtutea
amiază, ci în lumina timidă a dimineţii. Revenind la persoana
cărora să se configureze cu adevărat personalitatea lui? De
patriarhului Avraam, pot să-ţi spun că tot ceea ce este de
fapt, experienţa a dovedit că nu este nevoie să consemnezi
interes duhovnicesc pentru noi din viaţa lui, mă refer la
tot ce a spus sau a făcut cineva ori să reţii toate momentele
cei 100 de ani mai înainte pomeniţi, autorul cărţii Geneza
semnificative care i-au clădit viaţa. Uneori sunt suficiente
a cuprins doar în 13 capitole şi jumătate (Geneza 12-25).
poate câteva cuvinte din toate cele rostite sau câteva fapte
Cât o fi vorbit bătrânul patriarh într-un secol de viaţă şi câte
ori atitudini din lunga sau scurta existenţă a unui anume
experienţe o mai fi trăit! Scriptura a trecut totul sub o tăcere
personaj avut în vedere. Dar de unde să ştie un biograf care
adâncă, reţinând pentru posteritate, doar atât cât este
sunt acele cuvinte sau dacă s-au păstrat cu adevărat doar
necesar pentru ca cercetându-le să putem dobândi, printr-o
acele cuvinte şi fapte prin care acel personaj să-şi dezvăluie
credinţă precum a lui, starea duhovnicească înaltă numită
cu adevărat identitatea? De aici şi marea dificultate în care
de sfântul Pavel „neprihănire”, stare pe care se întemeiază
s-ar putea afla un biograf fiindcă nu ştie ce criterii trebuie să
toate promisiunile lui Dumnezeu (Romani 4:3,13). Am
aibă în vedere pentru ca dintr-o viaţă extrem de complexă,
numărat, şi-ţi scriu asta ca o curiozitate, că Moise, biograful
cum a fost viaţa marilor personalităţi ale Bibliei să poată
lui Avraam, nu a consemnat decât aproximativ 21 de ocazii
identifica şi extrage doar acele momente care au exprimat
în care patriarhul a luat cuvântul. Ne-au rămas numai câteva
în mod plenar sensul ultim şi unificator ce a stat la baza vieţii
cuvinte spuse în anumite împrejurări: soţiei Sara, nepotului
lor? Şi tot de aici riscul ca o biografie pe care o scrie să fie
său Lot, împăratului Sodomei sau cuvinte spuse lui Dumnezeu
povestea altcuiva decât cel avut în vedere, să creeze mai
etc. Puţine, dar suficiente pentru noi. Căci atât evenimentele
degrabă un personaj care nu este, decât să relateze viaţa
din viaţa patriarhului Avraam, cât şi cuvintele lui, chiar dacă
unuia care a fost. Tocmai de aceea ţi-am mai spus şi în alte
sunt prezentate cu o anumită zgârcenie în treisprezece
ocazii că am mari reţineri atunci când citesc literatură cu
capitole şi jumătate, au valoare şi semnificaţie numai dacă
caracter biografic deoarece m-am convins că de cele mai
sunt înţelese în relaţie cu conţinutul lor spiritual. Acesta se
multe ori o biografie nu întrupează, cât fabulează.
cere să fie dominant în raport cu informaţia strict biografică,
Când fac aceste consideraţii, nu am în vedere povestea
de interes mai degrabă pentru cel ce scrie pur şi simplu
atâtor vieţi de bărbaţi şi femei, tineri sau vârstnici, demnitari
istorie. Însă autorul cărţii Geneza, scriind despre părintele
cu rang înalt sau oameni simpli, pe care o avem păstrată
Avraam, nu a reţinut din viaţa lui fapte, întâmplări sau chiar
în Sfânta Scriptură, şi pe care o citim în fiecare zi în spirit

11
devoţional şi nu numai. Fiindcă în mod excepţional în Cărţile (continuare în pagina 13)

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
TAINA (NE)ACCEPTĂRII
MIRACOLELOR SFINTE
„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul
care face minuni!” (Psalmul 72:18)
„Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor
lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și
de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care
vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roș în însuși cugetul lor.”
(1 Timotei 4:1-2)
Miracolele însoțesc pe cititorii Scripturilor de la Geneza
până la Apocalipsa. Chiar și crearea omului și a mediului lui
de viață, constituie o minune. Domnul a pedepsit Egiptul
idolatru, cu zece plăgi ca să-l determine pe faraon să dea
drumul poporului Israel (Exodul 7-12). La ieșirea acestuia
din Egipt, Domnul a despicat Marea Roșie și poporul a
trecut-o fără niciun periol, dar urmăritorii lor au fost înghițiți
de valuri. (Exodul 14) În pustie, Domnul și-a hrănit poporul
cu mană și i-a scos apă din stâncă.
Domnul a înfăptuit prin prorocii Ilie și Elisei mari
minuni, pentru a întoarce inima poporului către El și pentru
a-i ajuta pe ai Săi în nevoi. (1 Regi 17- 2 Regi 8) Isus a
înviat trei morți, a curățit pe leproși și a dat vedere orbilor.
Evangheliile abundă în relatarea minunilor de vindecare
şi eliberare. După El au urmat apostolii să fie folosiţi de
Dumnezeu pentru însoţirea Cuvântului în propovăduirea
mesajului mântuitor. În Efes, Dumnezeu a săvârșit asemenea
minuni prin mâna apostolului Pavel, încât vrăjitorii de acolo,
pocăindu-se, și-au ars cărțile. (Fapte 19:11-20)
Însă pe tot parcursul istoriei creştine, ca şi acum, sunt
teologi și vestitori ai Evangheliei, care afirmă că vremea
miracolelor divine a trecut și astăzi numai Satan mai face
minuni, umplându-și auditoriul de groază față de miracole.
Ei profesează credința, dar îi neagă puterea, anulând
numeroase versete din Noul Testament care subliniază
puterea credinței. (Marcu 9:23; 11:20-24; Ioan 14:12,13)
Când rostim cuvinte de credință, Duhul Sfânt intră în acțiune
și înfăptuiește minuni. (Matei 12:28)
În Psalmul 72, regele Solomon relevă faptul că
Dumnezeul lui Israel face minuni. Iahveh este singurul
Dumnezeu care face minuni adevărate, nu mincinoase. În
schimb, Satan face minuni false, ca să înșele pe oameni.
Cele două soiuri de minuni s-au manifestat și în antichitate,
chiar și la curtea faraonului. (Exodul 8:5-7, 16-19) Astăzi
de ce ar dispărea minunile adevărate, ca să persiste cele
mincinoase? Domnul stă oare pasiv ca să asigure spațiu
12
de manifestare Diavolului? Ostilitățile dintre Domnul și
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
vrăjmașul său personal nu se vor termina decât cu nimicirea
actualei structuri lumeşti.
În mod normal, ucenicii fideli ai lui Hristos înfăptuiesc
minuni. Minunile încetează în unele adunări creștine, din
pricina toleranței față de păcat, a lipsei de sfințire și de
dedicare. Orbul din naștere ne învață și astăzi, prin replica
sa dată odinioară fariseilor ce defăimau pe Domnul: „Știm
că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci, dacă este cineva
temător de Dumnezeu și face voia lui, pe acela îl ascultă.”
(Ioan 9:31) Putem deduce de aici, fără frica de a greși, că
nu se semnalează miracole în adunările unde creștinii nu se
tem de Dumnezeu și, în consecință, trăiesc în păcate făcute
cu voia, călcând Cuvântul.
Adepții teoriilor de discreditare a minunilor fac parte
din biserici unde nu se semnalează minuni, întrucât Duhul
Sfânt părăsește comunitățile ce se compromit cu păcatul și
cu lumea. Pornind de la practica lor proprie, ei au ajuns la
concluzia că Dumnezeu a încetat să mai facă minuni. Dacă
se duce vestea că, prin niște creștini simpli, au loc minuni
de vindecare sau de exorcism, ei sunt cuprinși de gelozie și
recurg la cuvinte de blamă.
Pasajul din Timotei lasă să se întrevadă tainele stării
spirituale ale celor ce discreditează minunile. Credința
mântuitoare se sprijină pe o minune: învierea Domnului.
(Romani 10:9-10) Clătinarea credinței în minuni are
deci ca scop șubrezirea mântuirii sufletului. În clipa în
care cineva încetează să mai creadă în minuni, s-a și
lepădat de credința mântuitoare. Așadar, teologii școlii
„anti‑miracol” sunt oameni care s-au lepădat de credință
și s-au alipit de duhurile înșelătoare și de învățăturile
dracilor. Ei sunt însemnați cu fier roșu în cugetul lor de
pretinși ucenici ai Domnului.
Tragedia teologilor ostili miracolelor vine din
faptul că nu și-au păstrat curată conștiința de slujitori
ai Evangheliei, permițând-și multe lucruri ce nu plac lui
Dumnezeu. Credinţa în puterea şi lucrările Lui Dumnezeu
este dependentă de o viaţă trăită în lumină. În vederea
evitării unei astfel de devieri, scria apostolul Pavel în
aceeaşi epistolă: „...să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi
credinţa şi un cuget curat pe care unii l-au pierdut şi au
căzut din credinţă.” (1 Timotei 1:18-19)
Carol Szekely
(continuare din pagina 11)
cuvinte cu scopul de a prezenta un simplu personaj istoric,
cât mai ales un om al credinţei „prietenul lui Dumnezeu”,
cum îl numeşte Sfânta Scriptură (Isaia 41:8). Un om care pe
parcursul celor o sută de ani, începând cu cel de-al 75‑lea an
al vieţii sale, a întâmpinat „prin credinţă” toate promisiunile
făcute de Dumnezeu fie ale lui personal, fie ale seminţei
care avea să se nască din el. Un om pe care Dumnezeu l-a
păstrat în prim-planul istoriei salvării pentru a fi cunoscut şi
astfel, prin experienţa lui, precum într-o schiţă amănunţită
şi desfăşurată în faţa ochilor întregii umanităţi, atât evreii,
cât şi neamurile, să poată avea înţelegerea corectă, în ce
priveşte alcătuirea şi desfăşurarea Planului etern de salvare
a omului.
De aceea Dumnezeu, mai târziu, prin glasul profetului
Isaia, a cerut imperios poporului Israel, doritor de mântuire,
dar profund dezorientat să se întoarcă la experienţa
patriarhului Avraam:
„Ascultaţi-mă voi care umblaţi după neprihănire,
care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost
ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi. Uitaţi-vă la
părintele vostru Avraam şi spre Sara, care v-a născut; căci
l-am chemat când era numai el singur, l-am binecuvântat şi
înmulţit. Tot astfel Domnul are milă [...]” şi aşa mai departe.
(Isaia 51:1-3/a).
Textul din profeţi atrage atenţia prin accentul pus de
Dumnezeu, pe această ultimă propoziţie care face din viaţa
patriarhului o paradigmă, exprimând limpede pentru cititor
conţinutul istoriei salvării fiecărui om. Ultimele cuvinte
sunt, fără nici o exagerare, refrenul pe care l-au cântat toţi
răscumpăraţii Domnului de-a lungul istoriei: „Tot astfel
Domnul are milă [...]”. Experienţa lui Avraam este iniţiativa
lui Dumnezeu care a hotărât ca în această istorie particulară
să se descopere pe Sine aşa cum este El în relaţie cu omul
pur şi simplu. Tocmai de aceea Avraam nu este singular în
această privinţă căci înaintea lui au mai fost şi alţii ce s-au
împărtăşit din aceeaşi experienţă salvatoare. În scrisorile
care urmează îi voi avea în vedere, începând cu Abel şi
continuând cu ceilalţi, chiar dacă sunt prezentaţi în cartea
Geneza ca nişte „schiţe” sumare. Totuşi, în aceste schiţe
poate fi citit cu destulă claritate Planul de mântuire al lui
Dumnezeu, aşa cum îl cunoaştem şi noi. De aceea când citim
despre ei puţinele informaţii rămase, nu trebuie să ne lăsăm
ispitiţi a crede că au fost nişte oameni care au beneficiat
doar de o cunoaştere şi o mântuire sumară, cum afirmă
unii. Citind aceste informaţii mă voi strădui să pătrund
nu într-o experienţă oarecare, ci într-una întemeietoare
într-un Plan de salvare cosmic care a străbătut triumfător
şi străbate încă tot astfel veacurile. Tu mi-ai propus să
încep cu părintele patriarh deoarece consideri că el este
exemplul de credinţă pentru Biserică şi prin urmare „tatăl
nostru înaintea lui Dumnezeu” (Romani 4:17). Bine ai zis,
numai că a prezenta o biografie a lui Avraam, fără a avea
în vedere nişte antecedente care sunt tot atât de bine o
„scriptură”, la fel de valoroasă ca şi aceea care povesteşte
viaţa acestui om neprihănit, ar însemna să vorbim despre
un copac ignorându-i rădăcinile sau despre modelarea unui
vas de preţ fără a arăta interes pentru frământătura din care
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
a fost luat. Cum părintele Avraam nu poate fi despărţit de
„neprihănitul Abel”, nu voi căuta doar în timpul patriarhului
rădăcinile experienţei lui mântuitoare. Le voi căuta undeva
mai adânc, în ascunsul unei istorii de început a umanităţii şi
poate dincolo de această istorie, mai adânc...
N-am folosit aici cuvântul rădăcină la voia întâmplării,
ci având în vedere că rădăcina este elementul primordial la
o plantă şi că ea se arată doar accidental privirii. Am vrut să
fac aici pomenire de persoana şi credinţa în Dumnezeu, a
celor care au trăit înainte de Avraam, bunăoară, Abel, Enoh,
Noe, şi alţii asupra cărora voi reveni la timpul potrivit. Ei
sunt „rădăcini”...Nu este nicio îndoială că şi în experienţa
acestor oameni, Dumnezeu şi-a oglindit în aceeaşi măsură şi
cu aceeaşi limpezime şi forţă intenţiile mântuitoare potrivit
cu Planul Său veşnic, pe care ei în mod sigur l-au înţeles,
dar nu mai puţin decât noi cei de azi. Considerând că numai
prin îndurarea Lui, prin credinţă şi nu prin fapte meritorii
au beneficiat de acele intenţii divine putem înţelege cât
de veche este „legea credinţei [...]!” (Romani 3:27). Altfel
spus, Dumnezeu şi-a pornit lucrarea răscumpărătoare de
la ei ca să ajungă la noi, pentru ca noi, iată, să fim sfătuiţi
să ne întoarcem acum la pilda lăsată de ei în istorie. Avem
impresia că se închide un cerc. Interesant, nu?
Convinşi fiind că aşa stau lucrurile putem considera
că din viaţa acestor bărbaţi şi din experienţele lor poate
fi înţeles Planul de mântuire conceput de Dumnezeu în
originea, dar şi în finalitatea lui. Şi ca să mă înţelegi şi mai
bine revin la această metaforă a rădăcinii, rădăcină în
care se află începutul unei plante, dar şi finalitatea ei. Mă
înţelegi acum de ce îmi pare logic necesar să mă întorc la
începuturi pentru a porni cu cercetarea lucrurilor de acolo?
Aşa că, punând eu început bun, dobândesc astfel mai multă
îndrăzneală în cercetările mele. Căci dacă într-un calcul cu
cifre greşeala se poate strecura fie la început, fie în timpul
socotirii, în cele teologice nu este aşa. Aici greşeala se poate
strecura numai pe parcursul raţionamentului teologic, dar
niciodată la început, deoarece în cele duhovniceşti trebuie
să acceptăm că începutul îl pune întotdeauna Dumnezeu, în
textul revelat al Sfintelor Scripturi. Îţi aminteşti de Domnul
Hristos? Când rabinii vicleni i-au cerut un răspuns în spinoasa
problemă a divorţului, Isus sfidând orice tradiţie, fie şi cea din
vestitele şcoli rabinice ale vremii, şi-a invitat interlocutorii să
caute întotdeauna dezlegarea lucrurilor „la început” (Matei
19:3-8). Şi eu voi face asta dacă va voi Dumnezeu.
Fii sănătos!
Zaharia Bica
13
 Continuare de articole
„...dacă s-ar fi scris cu deamăruntul,...în lumea aceasta n-ar fi
putut încăpea” (Ioan 21:25)
Zenit şi negură în istoria
muzicii creştine
crezul, să‑și renege celebrele teze. Doar cu puţin timp
înainte de vremea aceea, Dumnezeu, fiind la cârma
evenimentelor lumii, a știut să-l inspire pe Gutenberg
(1397-1465), care a inventat tiparul. Astfel, răspunsurile
și scrierile lui Luther se răspândesc cu o mare repeziciune,
câștigând de partea sa numeroși adepţi din toate clasele
sociale ale Germaniei, și nu numai. Nici după puternice
ameninţări, Luther nu se descurajează. Ia decizia de
a merge la Worms în anul 1521 ca să dea socoteală
pentru vederile lui, Dietei convocate de împăratul Carol
al V-lea. Credincioșii luterani intră în oraș intonând
puternic imnul compus de reformator – „Ein feste burg
ist unsere Gott” („O cetate tare este Dumnezeul nostru”)
– care i-a impresionat foarte tare pe cei ce ascultau.
Reformatorul nu-și reneagă convingerile, răspunde prin
da, recunoscându-și paternitatea cărţilor scrise și, în
final, rostește cuvintele rămase celebre: „Aici sunt (aici
stau). Nu pot altfel. Dumnezeu să mă ajute. Amin!”18
Luther a fost un mare iubitor de muzică. El a scris:
„După teologie, locul următor și cel mai mare i se cuvine
muzicii!”19 Asemenea taboriţilor și primelor mişcări de
factură evanghelică, coralul evanghelic a devenit accesibil
maselor largi de credincioși. Dacă Zwingli și Calvin au interzis
muzica de cult polifonică, Luther a avur grijă ca liturghia să
fie simplificată în orașele și satele mici și să fie interpretate
monodic20 în limba germană.
Astfel, coralul evanghelic era o cântare interpretată în
comun, la o singură voce pe un text biblic în limba naţională
(germană), apoi el este extins la 4-5 voci. Coralul intonează
concomitent (sincronizat) aceleași silabe la toate vocile.
Ritmul, având valori egale, a dat coralului evanghelic o
deosebită forţă și grandoare.
Luther s-a implicat personal în compunerea de cântări
creștine, oferind melodii și texte care au străbătut veacurile.
De numele său se leagă imnul numit „Marseilleza secolului al
XVI-lea” (a Reformei) „Cetate tare-i Dumnezeu, Tatăl nostru
din ceruri” („Vater unser in Himmelreich”); ”Bucuraţi-vă acum
cu toţii, dragi creștini!“. Luteranii germani au folosit ca sursă
pentru coralul evanghelic un mare număr de melodii ale
husiţilor și fraţilor cehi („Bőhmiche Brüder”). Forţa coralului
evanghelic a străbătut Europa centrală și nordică. Vigoarea
și credinţa în biruinţa adevărului au clătinat din toate
încheieturile crezul nebiblic, practicat de peste o mie de ani.
Poetul Heinrich Heine scria despre imnul reformei, cântecul de
luptă „încăpăţânat” al protestanţilor care au intrat în Worms:
„Bătrâna catedrală s-a cutremurat la auzul acestor sunete noi
14
și corbii s-au speriat în cuiburile întunecate din clopotniţe”.21
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Luther a simplificat cântarea bisericească la corale
monodice în limba germană pentru satele și orașele mici.
Pentru orașele mari a propus să se execute muzică polifonică.
Luther aprecia arta lui Josquin des Prés, pe care o dorea
familiarizată tuturor cunoscătorilor și iubitorilor de muzică. El a
acordat prioritate teologiei și apoi muzicii, spunând că „…este
un mare și minunat dar al lui Dumnezeu”22. „Orice învăţător de
școală trebuie să cânte, altfel nu pun nici un preţ pe el.”23
Cântarea bisericească a început să fie cântată în limba
poporului. Milioane de oameni au devenit o forţă divină
care a început să spulbere întunericul spiritual, cântând în
comun opere corale spre slava lui Dumnezeu. În 1687 apare
în Leipzig o culegere cu 5000 de cântări corale.
Coralul evanghelic german a dat un nou suflu cântării
creștine. Curenţii săi au purificat atmosfera creștinismului
din veacurile trecute, aducând o briză răcoritoare, un aer
proaspăt care, mai târziu, a cuprins marea familie creștină de
pe tot globul și chiar dacă a ajuns mai târziu pe meleagurile
românești, a încălzit sufletele a mii de credincioși, fie
cântându-l, fie ascultându-l cu drag.
Ştiaţi că?
Reformatorul Martin Luther24 are cinci contribuţii
majore aduse în slujbele de închinare: (1) a introdus liturghia
în limba poporului, în locul celei oficiate în limba latină,
(2) a conferit predicii locul central în întrunirile bisericii,
(3) a introdus cântarea în comun, (4) a desfiinţat ideea că
liturghia ar fi o reeditare a jertfei lui Hristos şi (5) a permis
adunării de credincioşi să se împărtăşească din pâine şi vin
(lucru rezervat în catolicism doar preotului).
Reformatorul Urlich Zwingli25 a introdus masa
împărtăşaniei şi practica aducerii pâinii şi vinului în bănci.
Tot el este principalul promotor al interpretării Cinei
Domnului ca simplă comemorare prin care pâinea şi vinul
sunt simple simboluri ale trupului şi sângelui lui Hristos. La
fel ca şi Luther, a susţinut caracterul central al predicării.
Coralul evanghelic francez (hughenot)
Forma principală de manifestare a muzicii
hughenoţilor (protestanţii sau reformaţii francezi) era
executarea monodică (pe o singură voce) a psalmilor în
limba franceză. Melodia lor era lentă, măsurată, formată
din note de durată egală, în concordanţă cu structura
versului. Theodore Béza a terminat traducerea psalmilor,
astfel că în anul 1565, culegerea de psalmi avea 62 de
ediţii. În Noaptea Sfântului Bartolomeu și-a găsit sfârșitul
și Claude Goudimel – unul dintre compozitorii de vârf,

ale cărui corale armonizate au trecut de hotarele Franţei,
aducându-i faimă.
Contribuţia și aportul deosebit al reformatorilor
evanghelici – Luther, Zwingli, Calvin și a mișcărilor care au
precedat reforma, taboriţii și fraţii cehi, au făcut muzica
creștină accesibilă pentru popor.26 Calvin și Zwingli au rezumat
capacitatea de expresie doar la psalmodierea monodică.
Bach şi Händel - compozitori care s-au inspirat din
Sfintele Scripturi
Johann Sebastian Bach se află printre marii inspiraţi
ai timpurilor. Cel care l-a descoperit pe Bach și l-a lansat pe
marile orbite ale muzicii universale, recunoscut ulterior, în
unanimitate, ca uriașul compozitor al tuturor timpurilor, a fost
Felix Mendelsohn. El a spus: „Curios că cea mai impunătoare
muzică având caracter creștin a fost dată la iveală publicului
(lumii) de către fiul unor evrei.”27 Bach se căsătoreşte cu
Maria Barbara, are şapte copii din care supravieţuiesc patru.
După moartea Mariei, se recăsătoreşte cu Ana Magdalena
cu care are 13 copii, din care supravieţuiesc doar 6.28 Opera
sa a îmbogăţit patrimoniul muzicii universale cum puţini au
făcut-o. Coralul protestant a fost ca o piatră de temelie în
construcţia cantatelor și Pasiunilor lui Bach. Creaţia lui este o
ofrandă strălucitoare pentru Dumnezeu. Muzica sa păstrează
predilecţia inflexiunilor modale. Gândirea sa contrapunctică
încheie magistral o epocă a istoriei muzicii. Ea invită la o
atitudine de contemplare. A scris deasupra compoziţiilor
sale: „Soli Deo Gloria”, în numele lui Isus, cu ajutorul lui Isus,
numai lui Dumnezeu I se cuvine onoarea. Nu a călătorit mult,
ci mai degrabă în umbra catedralelor, Bach dăltuia misele
și cantatele sale, pe care le dăruia lui Dumnezeu în timpul
serviciilor religioase. Şi-a împărţit timpul între școala de
muzică în care avea loc educaţia fiilor și elevilor săi și funcţia
de cantor la Biserica Tomaskirche din Leipzig. Prin cântarea
„Vino, dulce moarte!” dorește să ajungă la Domnul Isus.
Aproape murind, a dictat ultima piesă pe care a creat-o pe
acest pământ: „Înaintea tronului Tău păşesc acum”.29 S-a stins
din viaţă orb (orbeşte în anul 1749), istovit de efort şi muncă
migăloasă, în timp ce compunea cântarea amintită deja, pe
la măsura 239 pe care a lăsat-o neterminată, dar încheindu-şi
misiunea pe pământ, în data de 12 iulie a anului 1750.
Georg Friedrich Händel a fost fiul unui chirurg și al unei
fiice de pastor, care i-au oferit o educaţie luterană severă,
avându-l ca educator muzical pe maestrul Willhelm Zachow.
Este muzicianul care cucerește prin frumuseţea și transparenţa
temelor care îi străbat operele, concertele și oratoriile. Muzica
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
sa edifică printr-un optimism profund și atinge o potenţare
a bucuriei nemaiîntâlnită până la el. Joseph Haydn ascultând
oratoriul „Mesias” în Anglia, după 50 de ani de la premieră,
exclamă printre lacrimi: „El (Händel) este maestrul nostru, al
tuturor“.30 Compoziţiile sale, aproape toate în tonalitate majoră,
au prefigurat clasicismul vienez. A călătorit mult prin Europa,
unde a avut parte de o largă acceptare și apreciere. Totuși nici
aceasta n-a ţinut mult. Cea mai mare parte a lucrărilor lui au
tematică biblică. Urmează apoi o perioadă de regres, insucces
financiar, deși a fost cel mai bine plătit compozitor al timpului
său. Prietenul său Charles Jennens îi trimite niște texte biblice
ca mângâiere (Isaia 40:1). Între 22 august-17 septembrie
1741, Händel scrie Oratoriul „Mesias” care rămâne una din
marile capodopere ale muzicii universale. Händel a compus
oratoriul „Mesias”, iar partea finală, corul „Halleluyah”, „ridică
în picioare deopotrivă regii Angliei ca şi întreaga asistenţă”.31
Despre această cântare a mărturisit citându-l pe apostolul
Pavel (2 Cor. 12:2): „Nu ştiu dacă atunci când am scris-o eram
în trupul meu sau în afara lui, Dumnezeu ştie”.32
Au trecut 283 de ani de când în Dublin, Irlanda, a avut loc
premiera Oratoriului. Händel moare la Londra, funeraliile sale
având loc la Westminster Abbey, unde este şi înmormântat.
Extras din cartea
„Închinarea şi lauda în acord cu Sfânta Scriptură“
Simion Buzduga
Note
1. Liviu Brumariu, Curs de istoria muzicii, vol. l, op. cit., p. 27.
2. Grout şi Palisca, „A History of Western Music”, ediţia a 5-a.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p.73.
5. Dicţionar de termeni muzicali, op. cit., p. 54.
6. Liviu Brumariu, „Istoria muzicii universale, Clasicismul”, Ed.
Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1999, p. 7.
7. Ibidem, p. 100.
8. Liviu Brumariu, „Romantismul muzical”, Ed. Români de Mâine,
Bucureşti, 1995, p. 5.
9. Dicţionar de termeni muzicali, op. cit. p. 171.
10. Ibidem, p. 236.
11. Ibidem, p. 322.
12. Rubato = mișcare (desfășurare) liberă, interiorizată.
13. R. I. Gruber, „Istoria muzicii universale”, Ed. Muzicală a Uniunii
Compozitorilor din R.P.R, București, 1963, p. 71.
14.  „Dicţionar enciclopedic de Iudaism”, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2000, p. 168.
15. Frank Viola, George Barna, „Creştinism păgân?”, 2010, p.184.
*Luther a încurajat cântarea în comun, în timpul anumitor părţi
ale slujbei
16. R.I. Gruber, „Istoria muzicii universale”, op. cit., 1963, p. 337.
17. Earle Cairns, op. cit., 1997, p. 247.
18. Ovidiu Manole, Cantus Cristianus, op.cit.p.19.“Hier stehe ich.
Ich kann nicht anderes. Gott hilfe mir. Amen!”
19. R.I. Gruber, „Istoria muzicii universale”,op.cit.p. 52
20. Monodic = pe o singură voce
21. R. I. Gruber, „Istoria Muzicii Universale”, op. cit. p. 54.
22. Ibidem, p. 52.
23.  Iosif Sava, „Muzicanţii pe acoperiș”, Ed. Hasefer, București,
1995, p. 196.
24. Frank Viola, George Barna, op. cit., p. 84-85.
25. Ibidem, p. 86, 87.
26. Ibidem, p. 51.
27. Iosif Sava – „Muzicanţii pe acoperiș”, op. cit., p. 196.
28. Carmen Chelaru, „Cui i-e frică de istoria muzicii?”, Ed. Artes,
Iaşi, 2007.
29. Ovidiu Manole, „Cantus Christianus”, op. cit. p. 33.
30. Ibidem, p.38.
31. Ibidem, p.35.
15
32. Ibidem, p. 35.
 Carte în serial
„Mai Sunt multe alte lucruri pe care le-a
fãcut Isus...”(Ioan 21:25a)
Ridicaţi - vă!
Înce pe ju dec a ta!
Al treilea proces
Ne-au arestat pe amândoi în acelaşi timp. Acasă ne-au
făcut percheziţie. Au venit vreo 20 de miliţieni, au răscolit
tot în casă şi în curte. Toţi vecinii s-au adunat şi ziceau că
precis suntem spioni sau ceva de genul acesta. A treia oară,
nu m-au mai dus la psihiatru, se vede că şi‑au dat seama că
sunt un om normal. Am fost dus în celulă, unde l-am găsit
pe un om închis, pentru a nu ştiu câta oară, pentru furt.
Noaptea mi s-a făcut rău, am suferit un infarct miocardic.
Colegul de celulă a început să strige, să bată în uşă cu mâinile
şi cu picioarele:
- Chemaţi un medic, repede un medic, omul ăsta moare!
Nu venea nimeni. El credea că nu l-au auzit, dar ei
se făceau că nu aud. Ziceau că, dacă moare, să moară! El
continua să lovească uşa cu picioarele, până a venit medicul,
o femeie, care ne-a spus încet să nu mai batem la uşă, că
şi aşa nu va veni nimeni. Am ştiut că numai Dumnezeu mă
poate ajuta şi am început să mă rog.
Deodată, colegul meu a văzut cum, prin geamul mic de
sus, a intrat un porumbel. S-a oprit în faţa mea şi a început să
dea din aripi. Eu am început să mă simt mai bine. Mihail, că
aşa îl chema pe colegul meu, a rămas foarte uimit de ceea ce
vedea. Când m-am liniştit, porumbelul a ieşit pe unde a intrat.
Peste câteva clipe, iar mi s-a făcut rău. Porumbelul a intrat din
nou, făcând acelaşi lucru. Stătea în faţa mea şi bătea din aripi. - A, de ăsta-mi eşti! Pe şantier cu tine! Să te văd cum
Mihail putea să-l prindă uşor, dar vedea că acesta îmi aducea
viaţa şi l-a lăsat în pace.
Investigaţia a trecut repede şi a urmat judecata. Când a
avut loc procesul, în sală nu au lăsat să intre niciun credincios.
A intrat doar soţia mea şi a lui Muraşchin. Credincioşii s-au
plimbat pe sub ferestre şi, la un moment dat, ca să ne dăm
seama că sunt alături de noi, au început să cânte cântări de
laudă. Domnul a fost cu noi, împreună cu îngerii Săi, aşa cum
e scris în Biblie, despre prorocul Elisei: „Slujitorul omului lui
Dumnezeu s-a sculat dis-de‑dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că
o oaste înconjura cetatea, cu cai şi care. Şi slujitorul a zis
omului lui Dumnezeu: «Ah! Domnul meu, cum vom face?» El
a răspuns: «Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât
cei cu ei.» Elisei s-a rugat şi a zis: «Doamne, deschide-i ochii
să vadă.» Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut
muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.”
Sentinţa a fost dată repede. Ne-au dat şi mie şi lui
Muraşchin câte cinci ani. Ne-am întâlnit la proces şi am stat
împreună o zi, ca apoi să ne despartă pentru cinci ani. Când
16 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
partea a XI-a
ne-au băgat în dubă, am auzit psalmul de bun-rămas, cântat de
fraţii noştri şi, apoi, n-am mai auzit cântări cinci ani de zile.
Din nou în lagăr – pentru a patra oară
Eu aveam prieteni şi în lagăr, care mă ajutau cum
puteau şi când puteau. Am slăbit foarte mult, iar un evreu,
Leonid Userovici, a cerut să mi se dea mâncare mai multă. El
a vrut să-mi facă un bine, dar a ieşit invers. În loc să-mi dea
mai multă mâncare, m-au trimis la arest.
Anii au trecut şi, nu cu mult înaintea eliberării, m-au
vizitat nevasta şi mama mea. Eu nu aveam dreptul să
primesc vizite, dar în lume sunt şi oameni buni. Era sâmbătă
şi şefii lipseau. Cel ce era de serviciu, după ce a vorbit cu
mama, mi-a dat voie să ne întâlnim. Luni l-au dat afară din
serviciu. Domnul să-l răsplătească. Aceasta a fost ultima
mea discuţie cu mama. Când cel ce a fost
de serviciu a vorbit cu mama, el i-a zis:
- Nu ştiu de ce fiul dumneavoastră stă aici închis, el ar
trebui să fie la Kremlin, la conducerea ţării, nu aici.
Prietenul meu, Muraşchin, pentru că îşi ispăşea
pedeapsa pentru prima dată, avea parte de regim obişnuit.
În schimb eu, ca recidivist, am fost trecut la cel mai sever
regim. Când s-a vorbit că eu făceam case la văduve, şeful a
strigat:
construieşti aici.
Regimul sever se deosebea de cel obişnuit prin
condiţii foarte grele de muncă şi nu numai. Când ne
duceau la muncă, ne transportau într-un vagon fără uşi
şi fără geamuri. Stăteam în picioare în frigul insuportabil.
Dacă te puneai pe jos, nu te mai ridicai. După infarctul
meu, medicul a scris în fişa mea: „Să nu fie pus la munci
grele“. Şeful când a citit, a zis:
- Te vom lecui noi, o să duci 10 tone de fier pe zi!
Eu mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să pot trece şi
prin aceasta, şi El mă ajuta. Acasă, secretarul de partid i-a zis
nevestei mele:
- Soţul tău a fost închis pentru ultima oară. O să avem
grijă să nu se mai întoarcă în Maloiaroslaveţ.
Autorităţile din închisori ştiau că nu sunt vinovat, dar
aşa era ideologia comunistă. Sectanţii trebuiau învăţaţi
minte, să nu mai aducă oameni ca jertfă. Kaghebiştii îi
păcăleau pe oameni şi umpleau închisorile cu preoţi. Despre
asemenea preoţi vorbeşte Cuvântul: „Voi însă sunteţi o

seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt,
un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat, ca să fie al Lui,
ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată.” (1 Petru 2:9).
Îmi aduc aminte de prima mea privare de libertate.
În lagăr te întâlneşti cu mulţi şi diferiţi oameni, dar cel mai
mult te bucuri când întâlneşti oameni ca tine, cu aceeaşi
credinţă. Am avut şansa să cunosc patru oameni minunaţi
(adevăraţi credincioşi ortodocşi). Unul dintre ei, după ce
am stat de vorbă, a trecut la penticostali, împreună ne
ajutam unii pe alţii, eram adevăraţi fraţi. Unul dintre ei,
după eliberare, s-a ridicat împotriva noastră, zicea şi el că
noi aducem copii ca jertfă. Nu ştiu dacă chiar credea acest
lucru sau din alte motive spunea aceste lucruri. Cert este
că o singură jertfă ajunge, jertfa de bunăvoie de pe dealul
Golgota, a Domnului nostru Isus Cristos. Dumnezeu nu are
nevoie de alte jertfe, nu le primeşte. De la noi, El primeşte
jertfa rugăciunii în Duh şi pocăinţa de păcate. Mă rog ca
Domnul să-i ierte pe toţi cei ce ne vorbesc de rău, ca să nu
ardă în focul veşnic. Pe noi minciunile nu ne afectează. Noi
iertăm şi ce iertăm noi, iartă şi Dumnezeu.
Odată am călătorit cu trenul şi o femeie povestea că în
nu ştiu ce oraş se aducea un copilaş ca jertfă lui Dumnezeu.
Cu povestea ei, a reuşit să impresioneze pe oamenii
neştiutori. Nu înţeleg cum poate poporul să creadă mai
degrabă minciuna decât adevărul. Pasagerii s-au revoltat şi
au început să strige:
- Sectanţii aceştia ar trebui spânzuraţi cu toţii!
Acesta se numeşte sindromul mulţimii. Despre aşa
ceva se aminteşte şi în Faptele apostolilor, unii strigau una,
alţii, alta.
Atunci eu am întrebat-o pe femeia aceea:
- Dumneavoastră aţi văzut când se aducea copilul ca
jertfă? Era băiat sau fetiţă? Câţi ani avea?
- Eu nu am văzut cu ochii mei, a răspuns în cele din
urmă femeia, dar am auzit pe autobuz, cum o bătrânică
povestea că ea chiar a fost acolo şi a văzut.
- Cred că i-au prins pe acei oameni şi i-au arestat şi cu
siguranţă au scris şi în ziare despre ei, continuam eu, se ştie
cine erau?
Eu ştiam ce întrebări să pun, cunoşteam bine tactica
comuniştilor. Femeia a răspuns speriată:
- Nu, nu am citit despre acest lucru.
- Atunci eu pot să vă trag la răspundere pentru
răspândirea zvonurilor neadevărate conform art. 227.
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
De unde era să ştie săraca femeie ce scrie în acel
articol, dar eu ştiam foarte bine. Conform acestui articol am
fost încarceraţi mulţi.
- Dacă vă trimit în închisoare pentru doi-trei ani, atunci
o să vă învăţaţi minte să nu vorbiţi neadevăruri, lucruri care
nu pot fi dovedite. Apoi am întrebat cu autoritate:
- Cum vă numiţi? Să vă arăt legitimaţia sau vă cereţi
iertare de la oamenii nevinovaţi?
Sărmanei femei au început să-i tremure buzele.
- Vă rog să mă iertaţi, eu nu am nicio dovadă ...
- Atunci nu mai vorbiţi prostii, să nu vi se întâmple
ceva mai rău. Eu aveam în momentul acela în buzunar o
legitimaţie, conform căreia am fost reabilitat. O asemenea
hârtie a primit şi nevasta mea, şi prietenul meu Reahovschi,
cel vinovat fără de vină, dar până să obţii hârtia, trebuia să
rabzi şi mai cu seamă să nu mori.
În lagăr, ne mutau deseori dintr-o celulă în alta, ca nu
cumva să complotăm. Când stai mult timp în asemenea locuri,
ajungi să nu mai ai încredere în nimeni şi-n nimic. Răspunsul la
orice problemă din partea autorităţilor a fost mereu acelaşi: „Aşa
vreau eu.” Uneori şeful zicea: „Astăzi Fedotov nu iese la muncă,
să stea la barăci; dacă apare un elicopter american şi-l duce în
America?” Şi Fedotov stătea singur, ca un neputincios. Trei ani
de zile m-au ţinut fără să muncesc. N-am văzut iarba, n-am văzut
soarele şi mi-era foame.
Nimeni nu-mi dădea nimic. Când primeau pachete
de acasă, mai dădeau unii la alţii. Mie nu-mi dădea nimeni
nimic, pentru că ştiau că eu nu am dreptul la pachete şi n-o
să primească nimic de la mine. Când veneau deţinuţii de la
muncă, eu le predicam. A doua zi, ei se duceau la muncă,
pe mine mă duceau la arest, pentru că le-am predicat.
Autorităţile se aşteptau să mor, dar Dumnezeu avea alte
planuri cu mine.
După trei ani, a venit la mine soţia. Ea a insistat să
mă vadă. În celulă pe perete era o hârtie cu ce nu aveam
dreptul, eu, cel care mă aflam sub regimul sever. Când a
venit Valentina, eu am luat hârtia şi-am băgat-o în sân. Un
gardian trebuia să ne supravegheze. Ea a intrat, iar eu am
luat-o în braţe şi i-am zis:
- Lasă-mă să te sărut, se poate?
Ea s-a dezobişnuit de prezenţa mea şi a zis:
- Mi-e ruşine, uite că se uită la noi ...
- Dacă are un pic de bun simţ, se va întoarce, am
răspuns eu. Şi a mers. Gardianul s-a întors în altă parte, iar
hârtia a ajuns în sânul hainei Valentinei.
Peste puţin timp, lângă ambasada rusească din
Washington, s-a adunat o mulţime de oameni, strigând
că în URSS se încalcă drepturile omului şi purtau pancarte
cu înscrisuri: „Libertate pentru Fedotov! Libertate pentru
Muraşchin!“
Ambasadorul sovietic a ieşit la demonstranţi şi ei i-au
înmânat hârtia dată de mine. Televiziunea americană a
transmis în direct tot ce s-a petrecut acolo şi informaţia a fost
dusă peste tot. Puterea sovietică a fost trasă la răspundere. A
venit la mine reprezentantul KGB şi m-a întrebat?
- Cum a ajuns hârtia în America?
Eu, de surprindere, am ridicat sprâncenele şi am zis:
- Eu stau după gratii, iar dumneavoastră în libertate şi
mă întrebaţi pe mine?
17
(continuare în pagina următoare)
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi
credinţa!” (Evrei 13:7)
Nu m-a mai întrebat nimic. Şi ce ştiam eu? Hârtia i-o
dădusem Valentinei, dar cum a ajuns în America habar nu
aveam, iar eu nu-mi trădez prietenii, de fapt nu-i trădez nici
pe duşmani. Partea lui Iuda Iscarioteanul mi-e cunoscută, ca
şi sfârşitul lui. Din SUA au venit 10 pastori şi s-au interesat
de condiţiile din închisoare, unde eram eu şi de sănătatea
mea. Imediat m-au dus la spitalul închisorii pentru câteva
zile. Valentina a venit la mine, dar nu au lăsat-o kaghebiştii
[securitatea de stat]. Ea s-a depărtat de închisoare, a căzut
cu faţa la pământ şi a plâns cu amar. Atunci eu am ştiut, am
simţit că îi este greu.
Într-o scrisoare către mine, ea zicea:
Mă rog pentru tine, nu pot să nu mă rog.
De fiecare dată, când în genunchi eu cad,
Numele tău scump la Dumnezeu ridic.
Şi nu voi înceta nicicând a mă ruga
Să nu te copleşească neliniştea şi dorul,
Tristeţea, neputinţa. Să aibă Salvatorul
Mereu mâna întinsă cu mângâierea Sa
Şi să ne dea putere, ca să-L putem urma.
Când s-au împlinit 20 de ani, după eliberarea mea şi
a lui Muraşchin, Daria Şafurina, o soră scumpă, a scris o
frumoasă poezie, pe care aş vrea s-o scriu aici:
CELOR ÎNCHIŞI PENTRU CREDINŢĂ
Soţie, nevastă, prietenă, consoartă ...
Ce alte cuvinte aş mai putea alege ca să descriu
slujirea-ţi sfântă,
De-a sta alături de al tău soţ pân’ la sfârşit? Câtă
putere!
Trebuie să stai, să-l întăreşti în tot;
În închisori, în foame, persecuţii,
Bătăi şi munci, şi-n umilinţe ...
Şi neîncetat să-L rogi pe Domnul
Să-l ocrotească. E dus departe, dar e aproape.
În duhul vostru, tot uniţi;
Odată-n an, dacă-i vezi ochii.
Cât mai poţi oare să rezişti?
Inima crede, inima speră
Că se va termina-n curând
Şi vom fi liberi şi ne-om duce
La rugăciune tot cântând.
Au trecut anii, au dus chinul
Şi despărţiri şi post şi lacrimi,
Dar dragostea a biruit.
Prin viaţa voastră chinuită,
Isus Cristos S-a proslăvit.
Puterea comunistă din ţara noastră a luptat împotriva
propriilor cetăţeni, oameni cinstiţi şi muncitori. Domnul Isus
ne-a învăţat să dăm cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu,
ce-i al lui Dumnezeu. Slujitorii lui Satan a vrut să ne ia şi ceea
ce aparţine lui Dumnezeu. Despre această luptă vorbeşte
apostolul Pavel:„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii
şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cereşti. De aceea,
luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în
ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit
18
totul.” (Efeseni 6:12-13).
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
urmaţi-le
Cât am fost la spital, colaboratorii KGB mi-au pus o
mulţime de întrebări, dar nu au primit răspunsul dorit. Până
şi procurorul a venit să mă întrebe cum a ajuns un articol
despre cazul meu în ziarul din Paris.
Eu am răspuns:
- Întrebaţi-o pe mama, poate că ea ştie ceva, deoarece
toate mamele fac orice ca să-şi ajute copiii.
În cele din urmă, m-a vizitat un om care zicea că este
de la KGB şi mi-a spus că voi fi judecat ca unul incorigibil.
- Ce înseamnă incorigibil?
El n-a putut să-mi explice. Atunci eu am început să-i
zic:
- Aceasta înseamnă că eu nu vreau să muncesc, dar eu
vreau să muncesc. Dimpotrivă, nu am fost lăsat să muncesc.
Aceasta mai înseamnă că eu joc cărţi, dar nici aceasta nu-i
adevărat. Eu nici nu fumez, nu înjur, nu fac nimic din ce intră
în acest articol. Apoi i-am povestit despre mine; cine sunt
eu şi de ce mă aflu acolo. Apoi i-am povestit despre Daniel,
care a rămas credincios Domnului; despre cum l-au urmărit
oamenii răi şi l-au aruncat în mijlocul leilor şi cum Dumnezeu
l-a salvat pentru că a rămas credincios.
- Deci noi suntem acei oameni răi?, a întrebat el.
- Da, am răspuns eu. De fapt eu am stat deja 18 ani
închis şi s-ar putea să mai stau, iar conform acestui articol,
eu fac ce hotărâţi voi, iar voi faceţi ce hotărăsc mai-marii
voştri. Eu stau în lagărul acesta, iar voi staţi în lagărul numit
Uniunea Sovietică, nici voi nu sunteţi liberi. Am văzut că
aceste cuvinte l-au deranjat foarte tare, dar el a continuat
cu întrebările.
De data aceasta m-a întrebat ce părere am despre
Mihail Gorbaciov. Eu i-am răspuns, prin cuvintele Scripturii,
că inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu.
Astfel, a luat sfârşit vizita, fără să mă aibă cu ceva la
mână. Înainte să plece i-am mai spus:
- Timp de 70 de ani au stat evreii în robie, iar apoi au
ieşit. Va scăpa şi Rusia din robie, iar eu de partea voastră tot
n-am să trec. Noi suntem logodiţi cu Domnul Isus Cristos, iar
trădarea este păcat.
- Eşti un om cinstit, a zis el înainte să plece, şi nu va
mai fi niciun proces. După câteva zile, m-au dus din nou
în închisoarea în care am fost dus şi prima dată, ba chiar
şi în aceeaşi celulă în care am mai fost. Când am intrat,
acolo stătea un om cu barbă. Eu nu m-am uitat la el. Mi-am
aruncat bagajul şi când m-am întors ...
- Ivan Petrovici, tu eşti?, a strigat omul. Vocea îmi era
foarte cunoscută şi numai după voce l-am recunoscut.
- Muraşchin!, am strigat şi eu plin de bucurie.
Ne-am îmbrăţişat. Sentimente de nedescris, lacrimi
de bucurie, dar lăsaţi să rămână aceasta pentru noi, fără să
mai descriu. Am îngenuncheat şi L-am slăvit pe Dumnezeu.
Duhul Sfânt S-a coborât peste noi. Am dat drumul la apă, să
nu ne audă gardienii.
Am stat acolo împreună 20 de zile.
(va urma)
Extras din cartea
Ridicaţi-vă! Începe judecata!
Ivan Petrovici Fedotov

„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
De la necredință și păcat
la credinţa în Dumnezeu
„Atunci el cântă înaintea oamenilor şi zice:
«Am păcătuit, am călcat dreptatea şi n-am fost pedepsit după faptele mele;
Dumnezeu mi-a izbăvit sufletul ca să nu intre în groapă şi viaţa mea vede lumina!»” (Iov 33:27-28).
Am trăit 55 de ani în necredinţă, în necunoştinţă
de Dumnezeu; am fost un răzvrătit, negam existenţa lui
Dumnezeu şi am făcut doar ce era rău înaintea Lui. Cu toate
acestea, Domnul m-a iubit. Am avut o viaţă lipsită de griji şi
nevoi; o copilărie frumoasă, mi-am putut termina studiile,
am avut un serviciu bun, mi-am întemeiat o familie, am
avut un copil sănătos, eu, la rândul meu am avut sănătate.
Motive suficiente să-L laud pe Dumnezeu, dar nu m-am
gândit niciodată să ridic ochii spre cer să-I mulţumesc
pentru aceste binecuvântări. Credeam că toate acestea mi
se cuveneau, că le-am obţinut prin forţele proprii, datorită
studiilor şi cunoştinţelor acumulate.
A venit însă o zi când s-a arătat dreptatea Domnului
şi El a vrut să-mi deschidă ochii şi să-mi arate că, dacă n-ar
fi fost mâna Lui la lucru în viaţa mea, n-aş fi fost nimic şi
n-aş fi avut nimic din toate câte am amintit mai sus. Atunci,
Domnul s-a hotărât să mă mustre şi să mă pedepsească
pentru necredinţa şi nerecunoştinţa mea. Prin durere şi
suferinţă a găsit de cuviinţă Domnul să mă mustre şi să mă
smerească, lăsându-mă în mâna celui rău, după cum este
scris: „Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când
o luptă necurmată îi frământă oasele. Atunci îi este greaţă
de pâine, chiar şi de bucatele cele mai alese. Carnea i se
prăpădeşte şi piere...sufletul i se apropie de groapă şi viaţa
de vestitorii morţii. Dar dacă se găseşte un înger mijlocitor
pentru el, unul din miile acelea, care vestesc omului calea
pe care trebuie s-o urmeze, Dumnezeu Se îndură de el şi zice
îngerului: «Izbăveşte-l, ca să nu se pogoare în groapă; am
găsit un preţ de răscumpărare pentru el!»” (Iov 33:19-24).
Dacă pe Iov l-a lăsat pentru a-i verifica credinţa, pe mine m-a
lăsat pe mâna diavolului pentru a mă aduce la credinţă.
Începând cu anul 2010, în viaţa mea au început să
apară tot felul de probleme: sănătatea mi s-a şubrezit
şi am suferit două intervenţii chirurgicale; am pierdut la
interval scurt de timp, două persoane dragi mie; familia mi
s-a destrămat (am divorţat şi fiica noastră, singurul copil, a
plecat în străinătate), iar eu, pe fondul acestor întâmplări
nefericite, am făcut o depresie severă. Am avut multe nopţi
nedormite, am plâns mult şi îmi pierdusem pofta de viaţă.
Îmi luase diavolul totul şi voia să-mi ia chiar viaţa, sădindu‑mi
în minte gândul acesta. Dar slăvit şi binecuvântat să fie
Domnul, că El nu a îngăduit aceasta, deoarece Domnul nu
doreşte moartea păcătosului, ci vrea ca acesta să se întoarcă
de la calea lui cea rea (Ezechiel 33:11). Domnul mă trecea
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Experienţe
credinţa!” (Evrei 13:7)
prin toate aceste încercări (cuptoare) pentru a mă curăţi,
pentru că mă dorea mântuit. Atunci s-a produs convertirea
mea. Atunci am realizat că Domnul era scăparea mea. I-am
recunoscut puterea şi autoritatea asupra vieţii mele, am
căzut pe genunchi, m-am pocăit, mi-am recunoscut păcatele,
mi-am cerut iertare şi aşa cum ştiam eu la momentul acela,
I-am cerut Domnului ajutorul.
Menţionez că la scurt timp după ce am divorţat de
soţia mea, ea a încheiat legământ cu Domnul. Ea provenea
dintr-o familie de penticostali, dar se depărtase de biserică,
de credinţă în adolescenţă. Impreună cu biserica şi cu mama
soacră, s-au rugat pentru familia noastră, pentru mine în
mod special şi Domnul le-a ascultat rugăciunile.
Am început să-L caut pe Domnul şi să aflu mai multe
despre El pentru că nu-L cunoşteam deloc. M-am aplecat
serios asupra Cuvântului şi citind, ascultând, am realizat cât
de departe eram de ceea ce dorea Dumnezeu de la mine. Am
aflat totodată că exista o cale de a mă împăca cu Dumnezeu
şi aceasta era credinţa în Fiul Său şi botezul. Luând act de
măreaţa lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o prin Fiul Său,
Isus Hristos, de răscumpărare a omenirii, fiind conştient că
Domnul Isus a murit şi pentru păcatele mele, am hotărât
să-mi predau viaţa în mâinile Lui. Am încheiat legământ cu
Domnul în data de 31.05.2015 şi de atunci viaţa mea s-a
schimbat. Din momentul când am luat hotărârea de a mă
preda Domnului, mâna Sa a fost din nou la lucru în viaţa
mea. Starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit, fiind vindecat de
depresie şi de alte neputinţe trupeşti şi Domnul mi-a reunit
şi familia (m-am recăsătorit cu soţia). Slăvit să fie Domnul!
Rugăciunea are mare putere. Pentru noi (pentru mine
şi soţie) mama soacră s-a rugat 26 de ani. Din momentul
când ne-am căsătorit (şi pentru soţie de când a plecat din
casa părintească) ea n-a contenit să se roage şi să postească
şi Domnul i-a ascultat rugăciunile. Îndemn toate surorile şi
fraţii din adunare să nu contenească să se roage pentru „fiii
risipitori” şi Domnul, la vremea hotărâtă, îi va aduce înapoi.
Acum ne bucurăm din plin de viaţa cu Domnul, cu
tot ce presupune ea şi-L rugăm să desăvârşească lucrarea
pe care a început-o cu casa şi familia noastră şi să ne dea
putere să ne ducem mărturia credinţei şi mântuirea până
la capăt, să păstrăm ce avem, ca nimeni să nu ne ia cununa.
(Apocalipsa 3:11)
A Domnului să fie slava şi puterea în veci!
M.Ş.
19
 Adevărul
Adevărul care îi face pe oameni liberi este adesea adevărul pe care ei n-ar vrea să-l audă.
Adevărul doare întotdeauna, dar dacă vrei să te vindeci definitiv, nu există alt leac mai bun
decât el. Adevărul este viaţă chiar şi când loveşte.
Spune adevărul întotdeauna, e mai bine să spui tu, decât să-l adauge cineva necontenit, la cele ce spui.
Un adevăr spus pe jumătate este o minciună întreagă.
Adevărul iese biruitor la vremea lui, chiar dacă temporar pare un învins.
Nimic nu durează, decât Adevărul.
Credinţa adevărată este credinţa în Adevăr, în totalitatea adevărurilor Scripturilor.
Mai bine este ca, întemeiat pe adevăr, să învingi o părere,
decât întemeiat pe o părere să încerci să învingi adevărul.
Adevărul este atât de întunecat în aceste timpuri şi minciuna atât de fixată,
încât n-am fi în stare să cunoaştem adevărul, dacă nu l-am iubi.
Am avut revelaţia că în afară de Cuvântul lui Dumnezeu, nu există adevăr curat.
Adevărul e unul singur în toate doctrinele. Trebuie doar eliminat din ele ceea ce
contrazice adevărul.
„Iată ce trebuie să faceţi: Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecaţi în
porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii;” (Zaharia 8:16)
„Temelia cuvântului Tău este adevărul şi toate legile Tale cele drepte sunt veşnice.”
(Psalmi 119:160)
„Cumpără adevărul şi nu-l vinde, înţelepciunea, învăţătura şi priceperea.”
(Proverbe23:23)
„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul;
căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile
viitoare.” (Ioan 16.13)
„...să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu,
de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:24)
„Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoşa neprihănirii”
(Efeseni 6:14)
„…veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:32)
„Isus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.»” (Ioan 14:6)

„De aceea, lăsaţi-vă de minciună:

«Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul»”...” (Efeseni 4:25)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080