Te preamărește oștirea

Cuprins
Te preamărește oștirea
Sfânt Creator din slavă:
Făpturile, bătrânii, 3 Editorial
Multe șiretenii... – Editorii
Și îngeri, serafimii,
Mereu îți cântă laudă.
4 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri
„...lucruri mai bune...” Evrei 6:9 –
Te preamăresc, Isuse, Ștefan Pleșuvu
Toți cei salvați prin har,
Prin jertfa de împăcare - 7 Familia, cuibul credinței

Preț de răscumpărare. Nu exagerați! – Claudiu Lulciuc

Că ne-ai adus iertare

Și mântuire-n dar. 8 Doctrine biblice

In așteptarea revenirii Domnului Isus Hristos

– Iosif Anca
Să ne unim în corul
Divin al nemuririi
Noi, florile, copiii, 12 Cuvânt pentru slujitori

Centralitatea Cuvântului în educarea

Voi, tinerii tăriei, copiilor contemporani – Caleb Nichifor
Bătrânii mărturiei…
Toți fiii mântuirii! 16 Biografii

Ionel Popa, „alergătorul cu făclâie” din

Heria – Fănel Șuteu
Uniți-vă-n slăvire!
Cântați cu bucurie!
Strigați cu-nsuflețire 18 Experiențe

Mărturie personală (partea a II-a) – M.A.

Celui ce e Iubire:
Osana-n veci, mărire
Aici și-n veșnicie! 20 Meditație

„Nu vei muri” – F.B.

Simion Buzduga

Fondurile necesare editării şi distribuirii re-

vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
sprijine această lucrare pot depune bani în contul
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
0303 1877 0001.
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Colectivul redacţiei

ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
multe șiretenii...
Mediul în care trăim este plin de oameni vicleni. Bine
spunea Solomon că „...Dumnezeu a făcut pe oameni fără
prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.” (Eclesiastul 7:29) În
istoria biblică, întâlnim situații când unii au demonstrat din
plin aceasta. Folosind metode variate și tehnici caudate, și-
au ascuns adevărata lor intenție. Ca și Saul de altădată, care
îi promitea lui David că-i va fi ginere și totuși urmărea să-l
omoare (1 Samuel 18), pot exista situații când, în spatele
unor promisiuni sau aprecieri, se urmăresc scopuri ascunse.
Să ne reamintim că slujitorii împăratului Dariu au apelat la
o lege care prevedea că timp de treizeci de zile nimeni nu
putea să se roage vreunui om sau vreunui dumnezeu afară
de împărat. Abia după aceea, împăratul a priceput viclenia
lor. (Daniel 6:6-8)
În anumite cazuri din Scriptură, îți vine să spui că
Dumnezeu Însuși se implică, favorizând păcălirea unora.
Astfel, când Dumnezeu a decis să dea cetatea Ai în mânile
evreilor, aceștia s-au prefăcut că sunt bătuți; dar nu era așa.
Abia după aceea, cei din Ai au înțeles că fuseseră înșelați.
(Iosua 8:15-17) În alt context biblic, prin implicare divină,
Absalom și oamenii lui au considerat că sfatul dat de Hușai
e mai bun decât sfatul dat de Ahitofel. Spre nenorocirea lor,
Dumnezeu a permis să fie înșelați. (2 Samuel 17:14)
Uneori, înșelarea este atât de mare încât tocmai atunci
când consideri că ai dobândit anumite beneficii, urmează
să guști din amărăciunea amăgirii. Ne putem aduce aminte
de fiii lui Iacov, care, deși s-au arătat binevoitori inițial, au
fost vicleni în relație cu familia lui Sihem. Nu bănuia acesta și
întreg poporul cât de aproape erau de moarte. Probabil, toți
se așteptau doar la avantaje de un fel sau altul; dar nu a fost
așa. (Geneza 34:13-26) Aceasta ne face să afirmăm că orice
aparent câștig trebuie probat de trecerea timpului. Altfel,
considerăm că suntem binecuvântați și când colo s-ar putea
să fie exact opusul.
Întrebarea care ne stăruie în minte, cunoscând aceste
lucruri, este cum să evităm înșelarea. Care ar fi câteva
măsuri de precauție? În general, e bine să probăm spusele
celorlalți. La un moment dat, Sfânta Scriptură reține o
afirmație cu privire la Dumnezeu, care îi spune lui Avraam
că „se coboară să vadă dacă în adevăr au lucrat în totul după
zvonul venit până la” El. (Geneza 18:21) Chiar dacă pare
ciudată afirmația, având în vedere atributele lui Dumnezeu,
ea poate fi o sursă de inspirație pentru noi, ca să știm cum
să procedăm. Ce ușor putem să clădim pe „nisip”, crezând
orice spun ceilalți. Cu toate că au avut parte de învățătura
apostolului Pavel, Luca detaliază faptul că cei din Bereea,
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
„...cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se
spunea, este aşa.” (Faptele Apostolilor 17:11) „Cercetarea” de
care dădeau dovadă e demnă de menționat. Câți alții au fost
amăgiți, pentru simplul fapt că nu au verificat informațiile
pe care le-au primit!
Un alt sfat care diminuează riscul de a fi amăgiți este
să nu ne grăbim să promitem sau să ne legăm într-un fel
sau altul, ca Iosua şi căpeteniile lui Israel faţă de gabaoniţi
(Iosua 9). Unul din scopurile celor ce umblă cu amăgiri este
să obțină de la noi afirmații care nu mai pot fi schimbate. Așa
că, atunci când trebuie să luăm decizii irevocabile, e bine să
fim atenți. Împăratul Dariu a dat un decret ce nu mai putea fi
schimbat. Tocmai aceasta doreau căpeteniile invidioase pe
Daniel. (Daniel 6:8,9) Nu în același mod au decurs lucrurile și
cu Pilat. Cu toate că până la urmă a făcut pe placul iudeilor,
acesta nu s-a grăbit să le îndeplinească cerința din prima.
(Matei 27:13,14,18,23)
Ca și adevăr de bază putem spune că cele mai profunde
verdicte le poate oferi doar Dumnezeu. Realitățile zilnice,
cât și cazurile Scripturii, demonstrează că, deși am avea toate
motivele să credem că suntem înșelați, pot exista și excepții.
Spre exemplu, deși Maria era însărcinată, nu se putea pune
la probă curăția ei. (Matei 1:18-20) În altă situație, deși Saul
nu era văzut bine de credincioși, Dumnezeu îl trimite pe
Anania la acesta. Orice om rațional ar fi refuzat dacă nu
știa de planul lui Dumnezeu cu privire la el. Totuși, Domnul
știe ce noi nu știm și e un har când ne informează. (Fapte
9:11-17) În vremurile din urmă s-ar putea să avem parte
de oameni care vor face minuni deosebite și totuși nu vor
fi susținuți de Dumnezeu. (Matei 24:24) Așadar, dacă nici
elementele supranaturale nu mai pot constitui o metodă de
selecție, în ce mod putem să ne protejăm de amăgirea celui
rău? Noi știm că doar Dumnezeu este în stare să pătrundă
dincolo de aparențe și să se uite „la inimă” (1 Samuel 16:7).
Bazați pe Sfânta Scriptură, credem că Dumnezeu va fi dispus
să dea curs solicitărilor noastre atunci când ele vin dintr-o
inimă curată și sinceră. (Isaia 58:2) Tocmai prin faptul că
recunoaștem că fără ajutorul Lui este foarte ușor să fim
înșelați, ne facem oarecum vrednici de cerința Sa care spune
că Dumnezeu le descoperă „pruncilor”. (Matei 11:25)
Așadar, dacă ținem cont de sfaturile Sfintei Scripturi
și depindem de Dumnezeu în toate domeniile existenței
noastre, ne „clădim” o „fortăreață” sigură, în care vom fi la
adăpost. Dumnezeu să ne ajute!
Editorii
3
 Cunoștință și pricepere pentru cei tineri
„să dea celor neîncercați agerime de minte, tânărului
cunoștință și chibzuință” (Proverbe 1:4)
„...lucruri mai bune...”
(Evrei 6:9)
In Evrei 6:9, scriitorul acestei cărți transmite o
încurajare bisericii ieșite dintre iudei, astfel: „ Măcar că
vorbim astfel, preaiubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri
mai bune şi care însoţesc mântuirea.” Se vede aici accentul
pus pe calitate. Există comercianți care își atrag clienții prin
prețuri mici pentru o cantitate mare. Alții doresc să ofere
mai degrabă calitate. De partea cealaltă, cei mai mulți
clienți caută produse de calitatea cea mai bună la prețul
cel mai bun. În cele spirituale, în primul rând să preţuim
calitatea, căutând să vedem ce am putea face mai bine.
Totodată, să nu scăpăm din vedere și aspectul cantitativ,
silindu-ne să aducem cât mai multă roadă Stăpânului.
Domnul Isus spunea: Pe orice mlădiţă care este în Mine şi
n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o
curăţă, ca să aducă şi mai mult rod.” (Ioan 15:2) Importante
sunt ambele, dar Dumnezeu nu pune niciodată mai
mult accent pe cantitate în defavoarea calității. Numărul
jertfelor aduse de poporul Israel l-au săturat pe Dumnezeu,
I-au produs dezgust și chiar L-au determinat să-Și întoarcă
ochii de la ei în ciuda îndeplinirii actelor cultice. Darurile
lor de mâncare, sărbătorile și arderile-de-tot au ajuns să
fie pentru Cel căruia Îi erau adresate, o povară de lucruri
nefolositoare. Oare de ce? Pentru că raportarea lor la
divinitate era doar ritualică, neglijând sfinţenia, care
este atributul fundamental al divinităţii. (Isaia 1:10-15)
Înțelegem din istoria evreilor că Dumnezeu are anumite
cerinţe și așteptări fără de care orice slujbă şi orice om nu
poate primi favoarea Sa. În contextul actual al închinării,
Domnul aşteaptă să ne aducem întreaga fiinţă în slujire, dar
în condiţii de sacralitate, căci orice profanare ne descalifică,
ba chiar stârneşte mânia Sa. În vederea îmbunătăţirii
calităţii vieţii noastre spirituale, voi enumera patru lucruri
mai bune decât altele.
1. „Mai bine puțin”
Într-o societate care încearcă să strângă și să posede
cât mai multe bunuri materiale, de multe ori încălcându-se
chiar principiile morale, Sfânta Scriptură ne învață că e mai
bun puținul; acel puțin muncit cinstit și dobândit cu frică
de Domnul: „Mai bine puţin cu dreptate decât mari venituri
cu strâmbătate.” (Proverbe 16:8); „Mai bine puţin cu frică de
Domnul decât o mare bogăţie cu tulburare!” (Proverbe 15:16.
În general, sărăcia sau bogăția nu ne fac mai neprihăniți.
Totuși Dumnezeu a rânduit ca unii oameni să fie bogați
(și în Biblie avem exemple precum Iov, Avraam, Lot și
4
alții), iar alții să fie săraci. În acest sens, Domnul Isus a spus
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
ucenicilor că „pe săraci îi aveți totdeauna cu voi și le puteți
face bine oricând voiți ...” (Marcu 14:7)
Vreau totuși să subliniez faptul că dorința de
îmbogățire e foarte periculoasă, periclitând pe cei
neștiutori și impactând viața duhovnicească. „Căci iubirea
de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat
după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri
cu o mulţime de chinuri.” (1 Timotei 6:10) Mai bună decât
umblarea după bogăție, este umblarea după neprihănire,
căci: „Mai mult face puţinul celui neprihănit decât belşugul
multor răi.” (Psalmul 37:16)
Cei care se mulțumesc cu puțin își cer de la Dumnezeu
pâinea în fiecare zi, recunosc dependența lor față de
Creator și se bazează pe El chiar și în lipsuri. În versetele
menționate, nu lenea este încurajată, ci puținul celui
neprihănit, câștigat cu sudoarea frunții și binecuvântat
de Dumnezeu. Procedând așa, cel neprihănit are pentru
el și poate da chiar și celui lipsit, fiindcă: „Ogorul pe care-l
desţeleneşte săracul dă o hrană îmbelşugată.” (Proverbe
13:23a)
2. „Mai bine să fii smerit”
Nu toți oamenii sunt atrași de bani sau alte posesiuni
materiale. Pentru o categorie de oameni, atracția se
situează în domeniul mândriei, al renumelui, dorind mereu
aprecieri şi glorie. Există artiști sau oameni de știință care
trăiesc în niște condiții modeste, doar pentru a investi în
propriul lor renume. Nici în bisericile noastre nu aleargă
toți după îmbogățire; unii caută aprecieri și laude. Un „mai
bine” din perspectiva lui Dumnezeu este însă opusul acestei
tendinţe păcătoare: „Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi decât
să împarţi prada cu cei mândri.” (Proverbe 16:19)
Câteodată, mândria se poate depista prin ceea ce
se vede, întâlnind lucruri care izbesc privirile, adesea
chiar caraghioase, exagerate și lipsite de bun-simț.
Totuși. câteodată mândria este ascunsă și e mai dificil de
detectat. Cine cunoaște toate gândurile omului afară de
Dumnezeu?
Acest păcat este întâlnit încă din grădina Eden, când
prima pereche a dorit să își depășească limitele și să fie
ca Dumnezeu; îl întâlnim apoi la Turnul Babel și în atâtea
alte situații. Problema e că uneori nu considerăm păcatul
mândriei ca fiind ceva deosebit de grav, totuşi realitatea
dovedeşte că în timp este sursa păcatelor mari, fapt pentru
care regele David se ruga să biruie ispita mândriei. (Psalmul
19:13)

După ce i-a scos Dumnezeu pe evrei din Egipt, înainte
de a trece Iordanul și a primi țara promisă, Dumnezeu le-a
transmis o avertizare pentru a-i feri de mândrie: „Când îi
va izgoni Domnul Dumnezeul tău dinaintea ta, să nu zici în
inima ta: «Pentru bunătatea mea m-a făcut Domnul să intru în
stăpânirea ţării acesteia. Căci din pricina răutăţii neamurilor
acelora le izgoneşte Domnul dinaintea ta.»” (Deuteronom
9:4) În țara Canaan existau uriași, oameni de care chiar și
luptătorii viteji se speriau. Domnul promisese că-i va smeri
pe acești uriași, nerămânând evreilor decât să-i izgonească
și să-i piardă. Pentru a nu se îngâmfa evreii in inima lor
sau pentru a nu se considera merituoși, Dumnezeu le-a
descoperit motivul pentru care a izgonit acel neam.
Să ne arătăm înțelepciunea printr-o trăire în
smerenie, nu doar departe de mândria grosolană, vizibilă
cu telescopul, ci și de cea microscopică, la nivel de gânduri
şi simţiri tainice.
3. „Mai bună este înţelepciunea”
În Eclesiastul 9, ni se prezintă o întâmplare priv,ind
asediul asupra unei mici cetăți. Un împărat puternic a
împresurat-o, ridicând mari întărituri împotriva ei. În
vremea respectivă, la război erau importante armele și tăria
fizică ale celor ce luptau. Totuși această cetate nu a rămas
în viață datorită forței unor viteji, ci datorită înțelepciunii
unui om sărac. Nu doar că era sărac, ci și nebăgat în seamă,
așa că nimeni nu se gândise la el. De aceea ni se spune:
„Mai bună este înţelepciunea decât tăria!”
Acelaşi autor, ca unul care a avut cele mai mari
experienţe în privinţa înţelepciunii, afirmă cu claritate: „Căci
Domnul dă înțelepciune.” (Proverbe 2:6) Există totodată și o
pseudoînțelepciune care arată bine în aparențe vremelnice,
dar nu îl are ca sursă pe Dumnezeu. Oamenii de știință și
cei învățați în felul lumii, nu sunt considerați de Dumnezeu
neapărat înțelepți prin ceea ce au studiat şi asimilat. Ei pot
fi pricepuți în lucrul lor, dar în ce privește înțelepciunea lui
Dumnezeu, există riscul să fie neînțelepți. Biblia numește
pe cei ce trăiesc fără Dumnezeu nebuni, oameni lipsiți
de înțelepciune – „Căci înțelepciunea lumii acesteia este o
nebunie înaintea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 3:19a)
Având în vedere cele menționate, e mai bine să
fii înțelept în a pricepe cum să rezolvi orice problemă a
vieţii, decât filozof sau savant. Pentru cei ce vor să devină
înțelepți în felul lui Hristos, se cere obligatoriu să devină mai
întâi nebuni, pentru a ajunge înțelepți. Aceasta înseamnă
să accepți disprețul, batjocura celor ce nu-L cunosc pe
Dumnezeu, ba chiar și să fii numit nebun, precum apostolul
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Pavel. Aceasta presupune să fii nebun, conform scalei de
valori a oamenilor fără Dumnezeu și înțelept conform
valorilor lui Dumnezeu.
Celor ce o cer, Dumnezeu le dă înțelepciunea „cu
mână largă”. Istoria sfinţilor ne prezintă oameni destoinici
care au primit de la Dumnezeu un duh de pricepere pentru
a face veșmintele preoțești, alții pentru facerea cortului
și a uneltelor, iar alții, precum Solomon, pentru a domni
peste Israel „în păzirea Legii Domnului Dumnezeu”. (1 Cronici
22:12. Astfel, înțelepciunea care vine de sus, ne ajută atât
aici, cât și în pregătirea noastră pentru viața de dincolo.
Să dea Domnul Dumnezeu, singurul Înțelept, harul să ne
umplem „de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi
pricepere duhovnicească”. (Coloseni 1:9)
4. Mai bine înăuntru.
Când fiul cel mare, fratele fiului risipitor, s-a întors de
la ogor, a auzit muzică și jocuri. A chemat un rob și a aflat
de la acesta ce se întâmpla în casă. Apoi s-a întărâtat și nu
a dorit să intre, nici măcar la rugămintea tatălui, cel în fața
căruia se lăudase că niciodată nu-i călcase porunca. Efectiv,
nu a vrut să intre; probabil din încăpățânare, invidie sau
nesupunere. (Luca 15:25-32)
În Luca 13:23, ni se descrie cum cineva s-a apropiat
de Domnul Isus cu următoarea întrebare: „Doamne, oare
puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” Domnul Isus nu
a făcut nicio precizare cu privire la numărul celor ce sunt
pe calea mântuirii, ci a evidențiat nevoia urgentă de a se
intra pe ușa cea strâmtă, pentru a se ajunge pe cale. Atunci
când se va scula Stăpânul casei și va încuia ușa, cei ce vor
fi rămas afară vor începe să bată la ușă în zadar. Unii vor fi
înăuntru, în Împărăția lui Dumnezeu, iar alții vor rămâne
afară.
Unui cărturar, Domnul Isus văzând că a răspuns
cu pricepere, i-a spus: „Tu nu ești departe de Împărăția lui
Dumnezeu.” (Marcu 12:34) La prima vedere ar părea un
compliment, dar realitatea este că acest cărturar nu se afla
înăuntru, în Împărăția lui Dumnezeu. Ce folos că ajunge
cineva la o ușă, fie ea și a raiului, dacă nu intră?
Pentru a arăta gravitatea păcatului și consecințele
lui dezastruoase, Domnul Isus afirma că mai bine este să
intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât
să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei. (Matei
5:29‑30) Desigur, nu am auzit de oameni care să privească
o imagine nepotrivită cu un singur ochi, pentru a nu-i
întina pe amândoi. Nici scoaterea fizică a ambilor ochi,
nu rezolvă definitiv problema. Noi trebuie să apelăm la
sângele Domnului Isus care ne poate curăți cugetul nostru
și întreaga ființă de faptele moarte. Apoi, prin Duhul Sfânt,
trebuie să trăim acea viață de neprihănire ca să putem intra
în Împărăția lui Dumnezeu.
Să ne ajute Dumnezeu să umblăm după lucrurile mai
bune care însoțesc mântuirea. Haideți să le căutăm și
să acceptăm mai bine puțin, mai bine smeriți, mai bine
înțelepți și mai bine înăuntru, în Împărăţia lui Dumnezeu
pentru eternitate!
Ștefan Pleșuvu
5
 Familia, cuibul credinței
„...Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”
(Iosua 24:15b)
Nu exagerați!
Multe cuvinte filozofice sau poetice pot fi folosite
pentru un stil de viață vinovat. Încă și acum mă gândesc că
aș fi putut lesne să cred că este ceva frumos, ba mai mult,
aș fi putut să devin avocatul unui stil de viață păcătos.
Toate acestea ar fi fost posibile dacă nu aș fi cunoscut
cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu ce acționează ca un
filtru de foc atunci când idei vinovate vor să îmi pătrundă
în suflet.
Despre ce este vorba? Citeam, nu cu mult timp
în urmă, mărturia vieții unei persoane care a pornit pe
drumul imoralității: de la puritate la imoralitate sexuală.
Era periculos în mod special pentru faptul că nu prezenta
urme de remușcare. Scurta mărturie era scrisă cu stil,
persoana fiind cândva printre elitele școlii. Își îndreptățea
comportamentul pe seama faptului că aceasta ar fi fost
singura posibilitate de a obține bani, poziție de influență și
un stil de viață luxos.
Am considerat de neapărată trebuință să spun
părinților acest lucru, deoarece prima și marea problemă a
acestei persoane nu a fost pofta, nici ispitele sexuale și nici
anturajul. Drumul îi fusese de mult timp deturnat chiar de
către persoanele ce o iubeau cel mai mult: părinții.
Încă de la o vârstă fragedă, părinții i-au picurat în
suflet „minciuni nevinovate”. Toate au fost din iubire și cu
dorința de a fi părinții pe care alți copii nu îi iau. Dar dacă
sub aspectul iubirii nu îți mai cântărești faptele sau vorbele,
atunci poți răni viitorul copilului. Greșelile, în cazul amintit,
au fost mai multe însă una dintre ele merită amintită.
Părinții i-au spus mai tot timpul că este un copil deosebit
și că merită ce este mai bun din lume. Afirmație aparent
nevinovată și chiar necesară, însă dacă devine refren al
vieții, poate aduce multă durere. Vom evalua pe rând trei
„vorbe nevinovate”, rostite din iubire de către părinți, vorbe
care însă pun în pericol viitorul copilului.
„Ești cel mai bun!”
Toți părinții înțelegem nevoia copiilor de a fi încurajați.
Însă va trebui să avem grijă să nu devenim niște înșelători.
Niciun părinte nu își dorește aceasta; însă, din neveghere, se
6
poate ajunge în această instanță. Există câteva instanțe în
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
care părinții își încurajează sau felicită copiii prin cuvintele
„Ești cel mai bun!”.
Uneori copilul tău poate fi deosebit de descurajat
în urma unei pierderi. Alteori copilul a muncit foarte mult
dorind să atingă o țintă, să înceapă o meserie sau să ofere
competențele sale unui public. Situațiile pot fi foarte
multe, inclusiv instanțe în care copilul dorește să slujească
în cadrul bisericii și, în pofida intențiilor sale bune și a
muncii depuse, rezultatele pot fi mai slabe. Să ne aducem
totuși aminte de faptul că în cadrul slujirilor duhovnicești
succesul nu este dat de performanță, ci în primul rând de
smerenie și primirea jertfei de către Dumnezeu. O jertfă
primită și binecuvântată de Dumnezeu este nespus mai
valoroasă decât orice fel de prezentare impecabilă. Care
va fi răspunsul tău în fața dezamăgirii copilului tău? Da,
este necesar să le venim în sprijin copiilor atunci când sunt
dezamăgiți, însă trebuie să veghem ca nu cumva mințind
copilul că a fost cel mai bun, să îi proiectăm un puternic
sentiment de nedreptate în sufletul său fragil.
Există situații în care copilul ți-a fost nedreptățit.
Probabil că în adevăr merita altceva. Nu a fost deloc normal
să fie sabotat. Dacă altfel ar fi stat lucrurile, cu siguranță că
ceilalți ar fi observat cât este de bun copilul tău. E posibil
ca numărul situațiilor de nedreptate să fie nesfârșit. Este de
un folos mult mai mare, în funcție de vârstă, să îi prezinți
copilului realitatea (sau doar parte din realitate dacă este
un copil mai mic). A-i vorbi copilului în termeni ca „Tu
ești cel mai bun! Este inacceptabil! Nu îmi vine să cred ce
ți‑au făcut!” Adresări de genul acesta duc în clocot sufletul
copilului. Iar când clocotul va fi puternic, în urma lui nu va
rămâne decât gând de abandon (demotivare) sau gând de
răzbunare.
Mai există situațiile în care copilul a fost chiar bun.
Și în aceste situații nu trebuie să uităm că a fost, probabil,
cel mai bun din toți cei care s-au prezentat – aceasta nu
înseamnă că în alte locuri nu există copii mai buni ca el.
Iar dincolo de succesul său, indiferent de domeniul în
care a avut reușita, este de datoria noastră să le aducem
aminte că Dumnezeu este cel care le-a dăruit biruința.
Trebuie să nu uităm că eforturile noastre, oricât de mari ar
 și în cele mai mici ape ale durerii. Nu va ști cum să străbată
mările învolburate ale vieții. Într-o zi, oricum se va întâlni
cu dezamăgirea, cu refuzul, cu nedreptatea și cu multe
alte forme de suferință. Îi va fi nespus mai greu ca în acele
momente să reziste. Drept vorbind, cel mai probabil tu nu
vei fi lângă el ca să îi sari în ajutor precum făceai când îi
deformai realitatea spunându-i: „Nu este normal să suferi!”
De asemenea, un alt efect și mai dureros, foarte probabil să
apară, este dat de durerea aflării că mama și tata, în loc să
îi explice ce și cum este viața, ei l-au mințit ani de-a rândul.
Dezamăgirea și neîncrederea vor crește puternic în sufletul
lui și aceasta ar umbri multele calități pe care părinții săi le
au. Pe deasupra tuturor acestor lucruri, să nu uităm că „în
împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”
fi, fără binecuvântarea lui Dumnezeu, nu ar fi decât eforturi
(Fapte 14:22). Așadar, a le spune : „Nu trebuie să suferi!” este
zadarnice. În loc să spunem copilului „Tu ești cel mai bun!”
de cele mai multe ori greșit; o abordare mult mai corectă
este de un folos mult mai mare a-i spune „De data aceasta ai
fiind în termenii empatiei, încurajării și direcționării către
fost bun!”: în sensul că a avut succes la acest moment, însă
Dumnezeu, singurul care poate transforma durerea în
nu înseamnă că așa va fi întotdeauna. În întreaga bucurie
binecuvântare.
a victoriei este absolut necesar să-i amintim copilului că
lucrul acela s-a întâmplat prin îndurarea lui Dumnezeu.
„Meriți tot ce este mai bun!”
Făcând aceasta, nu vom strica momentul de bucurie, ci îl
Există părinți care rostesc aceste cuvinte și există
vom atribui cui merită (lui Dumnezeu) și vom ajuta copilul
părinți, cei mai mulți, care se comportă de parcă într‑adevăr
să rămână ancorat în realitate și într-o poziție de smerenie
copilul lor ar merita ce este mai bun din lume. Crescând
față de Dumnezeu, Dătătorul tuturor binecuvântărilor.
cu acest gând, viitorul tânăr (copilul de astăzi) are toate
șansele să ia multe decizii greșite. El va dori să aibă în
„Nu e normal să suferi!”
palmele sale tot ce este mai bun – acum și aici.
A spune cuiva: „Nu e normal să suferi!” este de cele
Dacă ne vom întoarce privirea către cazul amintit mai
mai multe ori o minciună. Firul vieții este împletit cu
devreme, vom înțelege limpede faptul că nu pofta, nici
suferință. Chiar și viața copiilor. Să nu proiectăm o falsă
ispitele și nici anturajul nu au condus persoana amintită în
realitate în mintea copiilor, căci atunci i-am împinge către
imoralitate – fapt recunoscut de însăși persoana în cauză.
și mai multă durere. Trebuie să fim foarte atenți, întrucât
Căderea în păcat i-a fost „programată” de către părinți prin
durerea poate face ravagii în sufletul unui copil nepregătit
înșelarea că merită tot ce este mai bun. Astfel că, după ce a
pentru întâlnirea cu ea. Este într-adevăr datoria noastră să
încercat prin efort să câștige respect și bani, văzând totuși
cunoaștem puterea copilului și să nu îl lăsăm să își amărască
că drumul este greu și ce este mai bun întârzie să apară,
sufletul mai tare decât este cazul.
atunci i-a „sunat” din nou în urechi refrenul copilăriei și al
Fiecare om ce vine în lumea aceasta trebuie să
adolescenței: „Meriți tot ce este mai bun!” Rând pe rând
învețe a înota în apele durerii. Abandonarea prea devreme
a renunțat la morală, la integritate și la tot ce era curat. A
sau pentru prea mult timp în apele durerii poate duce la
renunțat la principii și a sacrificat chiar și imaginea personală
înecarea copilului. Părintele este chemat să fie și gardian
în ochii oamenilor. Un singur scop era înaintea ochilor:
și salvamar pentru sufletul copilului. Însă dincolo de
dorința de a obține ce-și dorește („tot ce este mai bun”)
aceste responsabilități, adeseori părinții rănesc copiii prin
indiferent de mijloacele folosite. Răni și păcate fără număr
smulgerea lor din realitate. Unii părinți le spun copiilor că
au fost înscrise în condicile sfinte ale lui Dumnezeu.
ei nu trebuie să sufere sau că n-ar trebui să le pese. Alți
Băiatul (sau fata) care crește cu o astfel de mentalitate
părinți le spun copiilor că nu trebuie să se întristeze, iar
va avea foarte mult de suferit în viață și în veșnicie. El va
alți părinți sar „în ajutorul copiilor”, ferindu-i de orice fel de
alerga către momelile strălucitoare. Va dori să muște din
suferință, chiar și atunci când vina aparține copilului. Ei fac
ele cu nesaț. Va fi inconștient sau nepăsător de cârligul ce
lucrul acesta pentru că „puișorul lor” nu trebuie să sufere.
i se înfige în suflet: va fi o pradă ușoară pentru oamenii
Acești părinți sunt convinși că a fi super-protectivi este o
stricați. Mulți tineri s-au avântat nepăsători față de prețul
dovadă de iubire: însă se înșală amarnic.
ce îl vor plăti pentru lăcomia de a avea tot ce este mai bun
În momentul în care ascund complet durerea față
aici și acum. Este trist faptul că n-au avut părinți care să îi
de copil sau repetă neîncetat faptul că nu este normal să
iubească în adevăr, nu conform propriei concepții despre
sufere, în astfel de momente părintele refuză să pregătească

7
copilul pentru viață. Copilul (viitorul tânăr) se va îneca chiar (continuare în pagina 11)

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
În aşteptarea revenirii
Domnului Isus Hristos
Cuvintele spuse de Domnul Isus Hristos ucenicilor Săi
despre revenirea Sa şi intrarea în veacul viitor sunt informaţii
de cea mai mare încredere şi împlinire spirituală. Împărăţia
lui Dumnezeu a fost subiectul central al mesajelor Sale.
Astfel, pe lângă cele profeţite până la cea dintâi venire a
Sa, despre viitorul pregătit de Dumnezeu conform planului
Său etern, oracolele Domnului, rostite cât a fost pe pământ
şi cele transmise prin îngerul Lui în cartea Apocalipsei,
constituie tema cea mai fericită a celor ce cred în El „şi-L
iubesc fără să-L fi văzut”. (1 Petru 1:8)
Ce aşteptăm ?
Noi „aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.
El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face
asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care
o are de a-Şi supune toate lucrurile.” (Filipeni 3:20-21) Odată
cu căderea în păcat şi expulzarea din Eden, a început
degradarea creaţiei terestre, sortită în întregime distrugerii.
De la prima venire a apărut înnoirea, sub realizarea Duhului
Sfânt, ca urmare a ispăşirii, răscumpărării şi înfierii prin
Domnul Isus Hristos. La revenirea Domnului, se aşteaptă
refacerea a tot ceea ce a fost corupt şi supus morţii. „Şi
firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor
lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii nu de
voie, ci din pricina celui ce a supus-o-cu nădejdea însă, că
şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de
slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu... Şi nu numai ea, dar
şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în
noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului
nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.” (Romani
8:19-24) După cum pământul a fost blestemat prin om, la
fel refacerea naturii create va fi o urmare a mântuirii omului
și a regenerării lui.
Afirmaţiile Scripturilor se vor dovedi pe deplin
valabile în ziua revenirii Domnului. El a spus: „Iată, Eu vin
curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia
după fapta lui.” (Apocalipsa 22:12) Atunci se vor aplica pe
deplin principiile retributive ale dreptăţii lui Dumnezeu,
care lucrează în timp, ca la potop, căci „îndelunga răbdare
a lui Dumnezeu era în aşteptare”. (1 Petru 3:20) Aşteptările
celor ce trăiesc după voia lui Dumnezeu şi respectiv ale
8
celor ce trăiesc în păcat se vor dovedi a fi total opuse,
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
aşa cum spunea şi înţeleptul Solomon în proverbele lui:
„Aşteptarea celor neprihăniţi nu va fi decât bucurie, dar
nădejdea celor răi va pieri.” (Proverbe 10:28); „La moartea
celui rău, îi piere nădejdea şi aşteptarea oamenilor nelegiuiţi
este nimicită.” (Proverbe 11:7) Dreptele sentinţe eterne vor
fi pronunţate la procesul cel fără de recurs, de la scaunul
Celui ce este şi Judecător, nu numai Mântuitor, aşa cum
a fost spus prin profet: „Cei ce se tem de Domnul... «Ei vor fi
ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită,
în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are
milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou
atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre
cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte.» Căci
iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi
toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice
Domnul oştirilor şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură.
Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări
Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi
ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe
cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre, în
ziua pe care o pregătesc Eu, zice Domnul oştirilor.” (Maleahi
3:16-4:3) Rămâne încă valabilă avertizarea profetică pentru
toţi cei ce privesc nepăsător spre Domnul şi pentru cei ce
se hrănesc cu nădejdi înşelătoare: „Daţi slavă Domnului,
Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul, până nu vi
se lovesc picioarele de munţii nopţii! Veţi aştepta lumina,
dar El o va preface în umbra morţii şi o va preface în negură
adâncă.” (Ieremia 13:16) Revenirea Domnului va însemna
pentru sfinţii care-şi păstrează vrednicia primită, evitarea
judecăţilor divine împotriva păcătoşilor. Altfel vor împărtăşi
soarta celor de afară, ba chiar o osândă mai mare. Ce har
„să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său pe care L-a înviat din
morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare.” (1
Tesaloniceni 1:10), dar pentru cei ce au căzut, revenirea
Domnului este „o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia
unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi”. (Evrei 10:27) Iată de
ce apostolul Pavel era atent cu sine şi recomanda lui Timotei
veghere, pentru a nu cădea din harul aşteptării slavei lui
Dumnezeu, în osânda mâniei şi judecăţilor Lui: „Să păzeşti
porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului
nostru Isus Hristos.” (1 Timotei 6:14)
Orice promisiune divină odată rostită nu se poate să

nu se împlinească, evident cu cerinţele şi clauzele general
valabile sau cele specifice, aşa cum i s-a spus lui Habacuc:
„Căci este o prorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie
de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va
veni şi se va împlini negreşit.” (Habacuc 2:3) Cei ce Îl cunosc pe
Dumnezeu din Scripturi şi din experienţele vieţii, aşteaptă
cu deplină încredere împlinirea celor scrise, aşa cum a
anunţat un înger de rang înalt în Apocalipsa 10:6-7, când
„a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul
şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi
lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă, ci că în zilele
în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va
sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de
El robilor Săi prorocilor.” Orarul sfârşitului, aşa cum este
stabilit în „cartea adevărului” (Daniel 10:21), din care avem
unele extrase ce dovedesc exactitatea şi siguranţa puterii
divine ce-şi va pune la timp şi în cele mai bune condiţii
planul în aplicare, conferă celor ce sunt cu adevărat ai
Domnului, acea „deplină încredere în ziua judecăţii” (1
Ioan 4:17). „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă
nădejdea neprihănirii.” (Galateni 5:5) Siguranţa mântuirii ce
operează în noi prin credinţă, acea „încredere neclintită în
lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile
care nu se văd.” (Evrei 11:1), ne face să „aşteptăm cu răbdare”
(Romani 8:25) revenirea Domnului în slavă pentru a ne
duce la slavă.
Cei ce au suportat diverse forme de prigonire, „de
altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus,
vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12), vor avea o împlinire cu
atât mai mare, care trebuie anticipată şi gustată prin
credinţă, după cum este scris: „Bucuraţi-vă, întrucât aveţi
parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă
veseliţi şi la arătarea slavei Lui.” (1 Petru 4:13) Cu referire
la finalitatea actului mântuirii, la revenirea Domnului,
apostolul îndemna pe cei ce treceau prin persecuţie astfel:
„puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la
arătarea lui Isus Hristos.” (1 Petru 1:13) Odihna, ocrotirea,
prosperitatea, bucuria şi orice altă împlinire a fiinţei umane
sunt o aşteptare a tuturor celor ce nu îşi găsesc locul în
lumea afectată de păcat şi coordonată de diavolul. Despre
Avraam este scris că „aştepta cetatea care are temelii
tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
11:10). Credincioşii poporului lui Dumnezeu erau mereu
„în căutarea unei patrii”, dorind „o patrie mai bună, adică o
patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se
numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” (Evrei
11:14-16) La venirea Domnului, „sfinţii Celui Prea Înalt vor
primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie
în veşnicie” (Daniel 7:18); astfel se va pune capăt stăpânirii
demonice peste oameni, care vor atinge prin antichrist şi
toţi aliaţii lui, culmea stricăciunii, dar şi sfârşitul sistemelor
lor: „Atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va
nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii
Sale.” (2 Tesaloniceni 2:8) Când vor începe urgiile sfârşitului,
„oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor
care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi
clătinate.” (Luca 21:26). Dar nouă Domnul ne-a spus: „Când
vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să
vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie...
când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că
Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.” (Luca 21:28-31)
Cum aşteptăm?
Aşteptarea este o stare fericită sau nefericită, în funcţie
de ceea ce se anticipează. Dintre toate aştepările posibile,
aşteptarea revenirii Domnului şi a tuturor evenimentelor
trecerii din veacul acesta în cel viitor este de departe cea
mai importantă aşteptare, dar şi aşteptarea care se va lăsa
cu cele mai mari surprize. Pentru că tot ceea ce se va dovedi
atunci mai real decât orice realitate a vieţii acesteia, va
avea urmări eterne. Nu se poate ca un om care gândeşte,
şi mai mult, care crede în cele afirmate în Scripturile sfinte,
să fie indiferent faţă de aceste adevăruri. Totuşi, iureşul
vieţii noastre, mai stresant ca în orice altă epocă a istoriei
umane şi „zăbovirea mirelui” ne pot împinge într-o stare de
neveghere şi chiar de indiferenţă faţă de „fericita noastră
nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi
mântuitor Isus Hristos”. (Tit 2:13) Tocmai aceste stări atât de
vinovate, observate ca fenomen de masă, m-au determinat
să scriu aceste rânduri, prin care aş vrea, aşa cum dorea
apostolul, „să vă trezesc mintea sănătoasă... ca să vă fac să
vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte” (2 Petru
3:1-2). Atitudinea recomandată de el era una de aşteptare
foarte atentă şi activă. El scria: „Deci, fiindcă toate aceste
lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi
voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi
grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse
vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar
noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ
nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor,
fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi
înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2 Petru
3:11-14)
Cei care conştientizăm într-o măsură mai mică sau
mai mare valoarea evenimentelor aşteptate, ar trebui să
evaluăm situaţia, ca cei patru leproşi de la poarta Samariei
(continuare în pagina următoare)
9
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
atunci când s-au văzut salvaţi de la moarte prin înfometare
şi asiguraţi pentru zilele următoare. Ei au zis unul altuia:
„Nu facem bine! Ziua aceasta este o zi de veste bună. Dacă
vom tăcea şi dacă vom aştepta până la lumina zilei de mâine,
vom fi pedepsiţi. Veniţi acum şi haidem să dăm de ştire casei
împăratului.” (2 Regi 7:9) Vestea revenirii Domnului şi a tot
ceea ce ţine de vestirea instaurării împărăţiei lui Dumnnezeu
și a mântuirii, este mult mai importantă decât salvarea
celor din Samaria. Acolo era iminentă o moarte fizică, aici
este o moarte eternă; acolo era un oraş de mii sau cel mult
zeci de mii de oameni, iar în jurul nostru sunt milioane. Să
proclamăm vestea că timpul salvării este limitat, după cum
spunea Salvatorul: „Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi
la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi
de pe acoperişul caselor.” (Matei 10:27)
Uneori, în durere sufletească sau fizică, am vrea să
terminăm cu toate. De asemenea, unii „aşteaptă moartea şi
nu vine; cu toate că o doresc mai mult decât o comoară” (Iov
3:21), dar totuși nu se sfârşeşte istoria noastră la moartea
fizică. Cei ce cunosc pe Dumnezeu şi planurile Sale eterne
încheie viaţa în nădejde, aşa cum afirma Iov, ajuns la capătul
puterilor: „La ce să mai nădăjduiesc când nu mai pot? La ce să
mai aştept, când sfârşitul se ştie?” (Iov 6:11); „Când Locuinţa
morţilor o aştept ca locuinţă, când în întuneric îmi voi
înălţa culcuşul... Unde mai este atunci nădejdea mea?
Şi cine mai poate vedea nădejdea mea? Ea se va pogorî
cu mine la porţile locuinţei morţilor, când vom merge
împreună să ne odihnim în ţărână.” (Iov 17:13-16) Să
rămânem în credinţă chiar şi atunci când orizontul gândirii
umane s-a închis și să nu cârtim ca evreii, care, în lungul
drum al pustiei, „au uitat curând lucrările Lui şi n-au aşteptat
împlinirea planurilor Lui” (Psalmi 106:13). Nădejdea a fost
întotdeauna ancora sfinţilor, aşa cum cânta şi psalmistul:
„Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduieşte şi
aştept făgăduinţa Lui. Sufletul meu aşteaptă pe Domnul,
mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa, da, mai
mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa.” (Psalmii 130:5-7)
Nădejdea este determinată de credinţă. „Şi cel neprihănit va
trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte
plăcere în el.» Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca
să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea
sufletului.” ( Evrei 10:38-39)
O aşteptare corectă presupune o pregătire corectă şi
o veghere permanentă. În acest scop, Dumnezeu a rânduit
ca mântuirea să se realizeze prin Biserică. Ceea ce se face
în cadrul bisericii ne pregătește pentru a avea parte de
intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi ne instruiește cum
să trăim pentru toată eternitatea în compania cerului şi
a mântuiţilor din toate timpurile. Pentru zidirea Bisericii,
corintenii nu duceau „lipsă de niciun fel de dar, în aşteptarea
arătării Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Corinteni 1:7)
Slujbele ce se derulează în adunări prin predici, prorocii,
cântări, îndemnuri, mărturii şi alte lucrări sfinte au menirea
10 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
pregătirii poporului pentru întâmpinarea Domnului, după
cum El a spus ucenicilor Săi: „Mijlocul să vă fie încins şi
făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni, care aşteaptă pe
stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă
îndată, când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia
pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă
spun, că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va
apropia să le slujească. Fie că vine la a doua strajă din noapte,
fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia, dacă-i va găsi
veghind! Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas
va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi,
deci, fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu
vă gândiţi.” (Luca 12:35-40)
De ce zăboveşte să vină?
De-a lungul miilor de ani, generaţie după generaţie,
cei credincioşi au aşteptat Împărăţia lui Dumnezeu, ca Iosif
din Arimatea, care „aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu”
(Luca 23:51) La naşterea Domnului, prorociţa Ana „a venit
şi ea în acelaşi ceas (cu bătrânul Simion) şi a început să laude
pe Dumnezeu, şi să vorbească despre Isus tuturor celor ce
aşteptau mântuirea Ierusalimului” (Luca 2:38), chiar dacă
ei o aşteptau sub altă formă. Orarul revenirii Domnului însă
ţine cont de tot ceea ce presupun „vremurile aşezării din nou
a tuturor lucrurilor”. (Fapte 3:21) Inclusiv Domnul „aşteaptă
de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor
Lui.” (Evrei 10:13) Apostolul Iacov, fratele Domnului,
compara aşteptarea revenirii Domnului (având în vedere
toate evenimentele ce o preced şi cele produse de ea) cu
operaţiile naturale de la semănat la secerat: „Fiţi, deci,
îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului.
Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului şi o
aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie.”
(Iacov 5:7)
În imaginea şi starea noastră ca oameni, putem
ajunge ca fecioarele care „fiindcă mirele zăbovea, au aţipit
toate şi au adormit”. (Matei 25:5) Noi suntem datori să luăm
toate măsurile necesare ca să nu cădem de oboseală şi
prin toate să rămânem la datorie, căci Domnul a spus:
„Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă
zi şi noapte către El, cu toate că zăboveşte faţă de ei? Vă
spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul
omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:7-8) Aşa
că la „împlinirea vremii” (Galateni 4:4), „nu va mai fi nici o
zăbavă”. (Apocalipsa 10:6) Să luăm exemplul altor sfinţi şi
să aşteptăm, căci nu va fi o veşnicie până vine Domnul.
„Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia
lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. „«Încă
puţină, foarte puţină vreme»” şi «Cel ce vine va veni şi nu va
zăbovi.” ( Evrei 10:36-37)
Dacă zăbovirea nu este înţeleasă ca o vreme prielnică
pentru mântuirea şi pregătirea multora, poate fi înşelătoare
putând fi interpretată ca o perioadă în care, încă trăind în

lume, putem trăi ca lumea. Accentul vegherii în vremea
zăbovirii, revine în primul rând celor ce slujesc; ei sunt
datori să vegheze asupra lor şi asupra celorlalţi din poporul
Domnului. „Domnul a zis: «Cine este ispravnicul credincios şi
înţelept, pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca
să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? Ferice de
robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând
aşa! Adevărat vă spun, că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar
dacă robul acela zice în inima lui: «Stăpânul meu zăboveşte
să vină»; dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să
mănânce, să bea şi să se îmbete, stăpânul robului aceluia
va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul în care
nu ştie şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor
necredincioşi în lucrul încredinţat lor. Robul acela, care
a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a
lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine
n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu
puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a
încredinţat mult, i se va cere mai mult.»” (Luca 12:42-48)
Concluzii
„Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului?” (Amos 5:18) este
o întrebare pentru toţi, dar răspunsul nu va fi la fel pentru
toţi. Cea de-a doua venire are ca scop împlinirea tuturor
promisiunilor divine, desăvârşind mântuirea începută la
prima venire, căci „Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură
dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua
oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea
celor ce-L aşteaptă.” (Evrei 9:28) La venirea Domnului,
nu va fi numai bucuria întâlnirii Mirelui cu mireasa, ci şi
întâlnirea Stăpânului cu toţi robii buni şi credincioşi, ocazie
cu care se vor atribui răsplătirile; de aceea este scris: „Să
nu vă părăsiţi, deci, încrederea voastră pe care o aşteaptă o
mare răsplătire!” (Evrei 10:35)
Aşadar „fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea
cerească” (Evrei 3:1), „ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu
şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos
pentru viaţa veşnică” (Iuda 1:21), căci în dragoste se
realizează cea mai binecuvântată stare de aşteptare.
„Cununa neprihănirii” este promisă „tuturor celor ce vor fi
iubit venirea Lui.” (2 Timotei 4:8) Da, pentru că iubirea venirii
Lui înseamnă nu doar o credinţă abstractă în cele scrise, ci
„credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6) O astfel
de stare, a iubirii logodnicei în aşteptarea Mirelui care-i va
da onoarea de mireasă, va determina pe orice credincios să
îşi organizeze viaţa, dorind zi şi noapte revenirea Domnului
mai mult decât orice. Cine iubeşte pe Domnul cu adevărat,
chiar dacă are o interpretare escatologică conform căreia
venirea Lui nu este iminentă, tot şi-ar dori-o să fie azi.
Iosif Anca
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuare din pagina 7)
Nu exagerați!
iubirea parentală. Acești tineri au crezut fiecare cuvânt al
părinților care considerau că le fac bine spunându-le că
merită ce este mai bun. Există totuși speranță, întrucât unii
dintre cei crescuți cu exagerări de genul acesta au început
să citească realitatea și să înțeleagă adevărul așa cum
Dumnezeu ni-l prezintă.
Unii chiar au evadat din stilul greșit de educație primit
de la părinți. Au fost ca niște lanțuri care îi trăgeau către
plăcerile de o clipă ale păcatului. Însă cei ce s-au smuls din
așteptări și dorințe greșite, chiar dacă au avut de suferit, au
avut de câștigat în urmă nespus mai mult în împărăția lui
Dumnezeu.
Stimați părinți, o inimă mare și intenții bune nu
sunt suficiente. E nevoie de o educație bună. Este datoria
noastră în calitate de părinți să nu otrăvim sufletul copiilor
noștri prin exagerări. Copilul nostru nu este cel mai bun, ci
prin harul lui Dumnezeu a fost priceput la un moment dat
în viață. Însă și alții au dreptul de a fi pricepuți, chiar mai
buni decât copiii noștri și au dreptul de a fi binecuvântați
de Dumnezeu. Să le amintim copiilor că nu se cade să fie
invidioși și nici răutăcioși. Totodată să ne aducem aminte
de faptul că suferința în viață este o normalitate. Atent
monitorizate și permise atât cât pot duce, micile dezamăgiri
și întristări ale vârstei tinereții îi pregătesc pentru marile
dureri și nedreptăți ale lumii și mai ales cele datorate alegerii
de a trăi pentru Dumnezeu. Nu în ultimul rând, este datoria
noastră să înțelegem pentru noi și pentru copiii noștri că
noi nu merităm ce este cel mai bun. Noi vom căpăta tot
ce este mai bun de la Dumnezeu dacă vom trăi viața așa
după cum Domnul Isus ne-a spus. Suntem datori să le
amintim copiilor că a fi corecți, a umbla în adevăr și a trăi
frumos va aduce cele mai frumoase răsplătiri din partea lui
Dumnezeu. Vor fi cei mai buni în ochii lui Dumnezeu dacă
au trăit viața pentru lucrurile sfinte. Într-o zi, suferința va
înceta și nu vor mai suferi în veac dacă trăiesc viața pentru
Dumnezeu. Iar ziua în care Dumnezeu va face premierea,
va dărui tot ce este mai bun credincioșilor Săi. Pentru
sănătatea vremelnică și veșnică a copiilor dumneavoastră
vă rog: nu exagerați!
Claudiu Lulciuc
11
 Cuvânt pentru slujitori
„Luați seama, dar, la voi înșivă și la toată turma peste care
v-a pus Duhul Sfânt episcopi...”(Faptele Apostolilor 20:28)
CENTRALITATEA
CUVÂNTULUI ÎN EDUCAREA
COPIILOR CONTEMPORANI
Introducere
Cuvântul lui Dumnezeu este acea cauză necauzată,
însă care cauzează toate lucrurile. Dacă ne referim la Logosul
divin, trebuie să subliniem că Acesta e etern şi a fost proclamat
de-a lungul timpului prin mai multe moduri. Întruparea Sa nu
a avut drept scop umanizarea absolută, ci îmbrăcarea Sa cu o
nouă dimensiune (cu cea umană), pentru ca omul să-L poată
percepe mai uşor. Perceperea Cuvântului divin a fost făcută
posibilă prin comunicarea lui pe înțelesul omului, astfel că,
atât în perioada Vechiului Testament, cât şi în cea a Noului
Testament, factorul principal în cadrul unei întâlniri era
proclamarea Cuvântului. În perioada Vechiului Testament,
Cuvântul era proclamat prin profeți1 sau prin preoți. În
Noul Testament, Cuvântul a fost rostit în mod expres de
Logosul Însuși, pentru ca mai apoi toți ucenicii care au primit
mandatul proclamării Acestuia să meargă cu Evanghelia în
toată lumea. Indiferent de epoca în care a fost emis, Cuvântul
proclamat a avut la bază aceleași principii.
Unul dintre efectele cele mai relevante ale
transmiterii Cuvântului (atât în Vechiul Testament, cât şi în
Noul Testament) era educarea noilor convertiți, respectiv
a copiilor, a adolescenților şi a tinerilor din cadrul unei
comunități. Mai mult, putem afirma chiar că sursa principală
a educației creștine a fost şi continuă să fie Cuvântul lui
Dumnezeu (atât cel scris, cât, mai ales, cel proclamat). Deși
maniera în care a fost transmis Cuvântul a fost diferită,
uneori, în funcţie de factura auditoriului, totuși, conținutul
Său a fost fără excepție acelaşi.
Preliminarii
Deoarece studiul de faţă intenționează a arăta că
educarea copiilor, respectiv a tinerilor contemporani are
ca bază proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, se impune
a schița care sunt caracteristicile epocii postmoderne care
interferează într-un fel sau altul cu procesul de prezentare
a mesajului divin. Dintre aceste caracteristici amintim:
• Relativizarea valorilor, „distrugerea oricărui adevăr
absolut”2 şi chiar „crearea” adevărului3;
• Sincronismul sau simultaneitatea care tind să
12
dizolve istoria4;
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
• „Toleranța”, „deschiderea” şi „integrarea” care
promovează „crezurile personale”5 în defavoarea unui
„dialog autentic asupra adevărului spiritual şi moral”6.
1.Centralitatea
Cuvântului în educarea copiilor
în perioada vechi-testamentară
E important să amintim că în cadrul Bibliei este folosit
verbul „a învăța” cu toate derivațiile acestuia de cel puțin
cinci sute optzeci de ori. Din toate aparițiile sale, cele mai
multe ocurenţe ale verbului au sensul de a învăța poporul
lui Dumnezeu (în Vechiul Testament), respectiv Biserica
(în Noul Testament), principiile transmise de Dumnezeu.
Pe lângă acest sens, dar tot în ideea de promovare a unor
principii sănătoase, ni se accentuează că părinții erau
responsabili să-şi înveţe copiii să conviețuiască după legile
lui Dumnezeu.
Una dintre formele incipiente din cadrul Vechiului
Testament, în care a fost proclamat Cuvântul, e cu ocazia
emiterii Decalogului. Mai apoi, e unanim acceptat că
prezentarea Cuvântului în cadrul familiilor evreiești era
resimțită prin faptul că toți copiii trebuiau să memoreze
pericopa din Lege numită „Shema Israel” (Ascultă Israel
– Deuteronom 6:4-5). Tot în cadrul pericopei amintite,
părinților le era poruncit „să întipărească în mintea copiilor”
legile date de Domnul, să vorbească de ele când vor fi
acasă, când vor fi în călătorie, când se vor culca şi când se
vor scula. (Deuteronom 6:7) Odată la șapte ani, în timpul
Sărbătorii Corturilor, trebuia recitită Legea în prezența
tuturor categoriilor de vârstă, respectiv de gen (a bărbaților,
a femeilor, a copiilor şi a străinilor), pentru ca toți aceștia
– dar în mod special copiii care n-o știau – „s-o audă şi să
înveţe să se teamă de Domnul”. (Deuteronom 31:12-13)
Mai târziu, la finalul pribegiei evreilor prin pustie,
imediat după intrarea în Ţara Canaanului (mai precis după
cucerirea cetății Ai), Iosua a citit toate cuvintele Legii în faţa
întregului popor evreu („în faţa întregii adunări a lui Israel, în
faţa femeilor, copiilor şi străinilor” – Iosua 8:34-35). Psalmul 78
evidențiază în mod unic maniera în care Legea a fost dată de
către Dumnezeu şi toți părinții erau obligați „să-şi înveţe în ea
copiii” (Psalmul 78:5), iar aceștia, când vor avea propriile lor

familii, „să vorbească despre ea copiilor lor”, pentru ca, în final,
mesajul Legii să ajungă la toate generațiile de oameni şi toți
cei ce au auzit-o să se încreadă în Dumnezeu şi să-I respecte
poruncile. (Psalmul 78:6-7)
Proclamarea Legii nu s-a constituit ca un obicei practicat
de evrei doar în timpul lui Moise, respectiv al urmașului
acestuia, Iosua, ci acest fapt a fost reiterat de-a lungul
timpului de către toți regii, cărturarii, respectiv învățătorii
Legii care au dorit să reformeze într-un fel sau altul starea
poporului evreu. Mai mult, regele iudeu avea prin decret o
copie a Legii (Deuteronom 17:18) şi i se cerea să o citească
zilnic (Deuteronom 17:19b) pentru a „învăța să se teamă de
Domnul Dumnezeul lui” (Deuteronom 17:19c) şi, în consecință,
să povățuiască poporul evreu după planul divin. Unul dintre
regii care a dat dovadă de respect deosebit pentru Lege a
fost Iosia, împăratul lui Iuda, care, după ce a găsit cartea Legii
în Casa Domnului (prin marele preot Hilchia), a chemat pe
tot poporul („de la cel mai mic până la cel mai mare”), „a citit
înaintea lor toate cuvintele din cartea legământului” (2 Împărați
23:2) şi mai apoi a realizat o reformă inegalabilă în vremea
dinastiei iudaice. (2 Împărați 23:25)
Chiar în vremea exilului babilonian, deși majoritatea
evreilor nu mai respectau Legea Domnului (motiv pentru
care au şi devenit robi haldeilor), Dumnezeu a avut tineri (ca
Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria) care i-au rămas loiali şi au
respectat Legea, chiar cu riscuri mari (Daniel 1:4,8). Prin faptul
că acești tineri au rămas loiali principiilor Legii ebraice chiar
printre străini, se arată cât de puternic a fost implementată
în mintea lor în vremea copilăriei această Lege.
Şi în perioada postexilică, reabilitarea poporului evreu
s-a făcut posibilă tot în urma proclamării Legii, context în
care cărturarul „Ezra a citit în carte de dimineața până la
amiază, în faţa bărbaților şi femeilor şi în faţa celor ce erau în
stare s-o înțeleagă.” (Neemia 8:3)
Pe lângă proclamarea efectivă a Cuvântului,
în educarea copiilor în context vechi-testamentar,
Dumnezeu a folosit şi imaginile vizuale, astfel că, la
instaurarea Paștelui, Dumnezeu a accentuat că această
sărbătoare trebuie să fie comemorată din generație în
generație şi la ea trebuie să fie prezenți şi copiii (Exodul
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
12:24), care, când vor observa întreg ritualul, vor fi intrigați
de acest gest şi, drept urmare, părinții vor trebui să le
reitereze modalitatea prin care Dumnezeu i-a eliberat din
robia egipteană (Exodul 12:26-27). Prin urmare, la această
sărbătoare, toate generațiile de copii (şi mai apoi de tineri)
vor fi informați de maniera în care Dumnezeu le-a purtat
de grijă evreilor şi acest fapt se va constitui ca un argument
extrem de puternic în favoarea încrederii pe care aceștia
şi-o vor pune în Dumnezeu. Acelaşi principiu l-a aplicat
Dumnezeu şi în cazul traversării Iordanului, astfel că, după
trecerea întregului popor evreu, Dumnezeu a poruncit lui
Iosua să aleagă doisprezece bărbați, care să ia din Iordan
douăsprezece pietre. Aceste pietre au rămas ca mărturie
pentru toți copiii care se vor naște în familiile evreilor
(Iosua 4:6-7), arătând modul miraculos în care Domnul i-a
trecut pe evrei prin Iordan ca „pe uscat.” (Iosua 4:22) Acest
decret divin avea drept scop arătarea atotputerniciei lui
Dumnezeu din generație în generație, subliniindu-se
faptul că Domnul nu i-a izbăvit pe evrei doar prin secarea
Mării Roșii (Iosua 4:23), ci El a continuat să acționeze şi în
vremea lui Iosua. Mai mult, scopul acestei minuni era ca
„toate popoarele pământului să știe că mâna Domnului
este puternică” şi poporul evreu „să se teamă întotdeauna
de Domnul Dumnezeul lor.” (Iosua 4:24)
2.
Centralitatea Cuvântului în educarea copiilor
în perioada nou-testamentară
E important să subliniem că principiul proclamării
Cuvântului în formarea educației creștine continuă să
fie valabil şi în Noul Testament. Un prim exemplu e cel al
copilului Isus care, născându-se din poporul evreu, e de
la sine înţeles că şi El a respectat toată Legea încă de la
circumcizie şi până la înălțare, copilăria Sa fiind marcată
de o supunere exemplară faţă de părinți. (Luca 2:51)
Referindu-ne tot la elementele din Vechiul Testament care
rămân valabile şi în educația din Noul Testament, amintim
că Sfântul Apostol Pavel, când scrie Epistola către Efeseni,
adresându-se copiilor cu cerința de a „asculta în Domnul de
părinții lor”, aduce ca argument cea de-a cincea poruncă
a Decalogului („să cinstești pe tatăl tău şi pe mama ta.” –
Efeseni 6:2-3)
Așadar, educarea copiilor din perioada nou-
testamentară avea la bază principiile emise în cadrul
Vechiului Testament şi, implicit, punea accent pe Cuvântul
proclamat. Schimbările care intervin în Noul Testament
sunt cele legate de Persoana Domnului Hristos, care
avea să aducă o exigență nouă a Legii din Vechiul
Testament, şi anume, aceea că păcatul e păcat încă din
forma sa incipientă de dorință, respectiv de gând. Încă
de la predica de pe munte (Matei 5-7) Domnul Hristos
avea să arate tuturor evreilor, şi mai apoi creștinilor, că
principiile directoare ale Împărăției Sale aveau de-a face
13
(continuare în pagina următoare)
 Cuvânt pentru slujitori
„Luați seama, dar, la voi înșivă și la toată turma peste care
v-a pus Duhul Sfânt episcopi...”(Faptele Apostolilor 20:28)
cu o educare exigentă în spiritul Legii, nu doar în litera
acesteia. Mai precis, avea în vedere schimbarea naturii
interioare a omului. Astfel că, nerespectarea Legii nu
presupunea doar actul uciderii, ci chiar şi a spune fratelui
tău „prostule!” sau „nebunule!” (Matei 5:21-22). Deși Noul
Testament e marcat de o schimbare de profunzime în
ceea ce privește mesajul Cuvântului, totuși, acest fapt
nu mută din centrul educației tinerilor, copiilor şi chiar a
creștinilor Cuvântul proclamat al Domnului.
Revenind la scrierea Apostolului Pavel către Biserica
din Efes, observăm că se accentuează responsabilitatea
părinților în a-și crește copiii „în mustrarea şi învățătura
Domnului” (Efeseni. 6:4b). Tot Apostolul Pavel, îi scrie
tânărului său colaborator, Timotei, arătând că e extrem
de important să „rămână în lucrurile pe care le-a învățat”
(2 Timotei 3:14), deoarece din „pruncie cunoaște Sfintele
Scripturi, care pot să-i dea înțelepciunea care duce la mântuire”
(2 Timotei 3:15). Mai apoi, îi subliniază că responsabilitatea
lui ca învățător este de a „propovădui Cuvântul” şi de a
„stărui asupra lui la timp şi nelatimp.” (2 Timotei 4:2)
Se observă, așadar, că prezentarea Cuvântului, atât în
epoca vechi-testamentară, cât şi în cea nou-testamentară,
era chintesența educaţiei copiilor şi a tinerilor.
3.
Principii ale proclamării Cuvântului în
contemporaneitate
Având în vedere starea de fapt a contemporaneității
şi, în mod expres, relativismul de care suferă societatea
noastră, e important să ne reamintim care sunt acele
principii care au rămas invariabile de-a lungul timpului
privitor la proclamarea Cuvântului.
3.1. Principiul adevărului absolut
După cum am observat deja, provocarea de bază
căreia trebuie să-i facă faţă prezentarea Cuvântului în
contextul actual este cea a relativismului accentuat care,
prin excelență, se remarcă ca fiind valoarea absolută a
postmodernismului. Postmoderniștii „consideră mesajul
creștin ca fiind <<adevărat>> doar pentru aceia care şi-l
însușesc ca atare”7, fapt ce conduce spre crezuri personale
care în loc să favorizeze credința biblică, o discreditează.
În acest context, mai întâi de toate este obligatoriu ca
propovăduitorul să fie absolut convins de ceea ce urmează
a prezenta. Se impune ca propovăduirea Cuvântului să fie
pentru cel ce o realizează un adevăr atât de puternic, încât
acesta să fie dispus să moară pentru el. Mai apoi, mesajul
transmis prin propovăduire trebuie să fie profund biblic,
bazat pe principiile invincibile ale Scripturii şi în acelaşi
timp radical. În cadrul prezentării Cuvântului, prin esență
trebuie să se proclame adevărurile absolute ale Bibliei şi
să nu se plieze nici într-un caz pe structurile de toleranță
ale epocii postmoderne. În contrast cu pragmatismul
14 exagerat promovat de postmodernism, prezentarea
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Cuvântului trebuie să promoveze valorile spirituale care,
prin excelență sunt imateriale şi, în acelaşi timp, absolute.
Așadar, în cadrul unei propovăduiri e imperios necesar a fi
prezentat Cuvântul8. Pentru aceasta, putem să observăm
maniera în care au fost compuse predicile din cartea
Faptele Apostolilor, în care există extrem de multe citate
din Vechiul Testament, deoarece pentru predicatorii
Bisericii primare, Cuvântul era adevărul absolut care trebuia
prezentat în orice context. Dintre toate propovăduirile
susținute în cartea Faptele Apostolilor amintim doar două,
şi anume: cea din Fapte 2, în care apostolul Petru citează
din trei pasaje din Vechiul Testament (Ioel 2:17-21; Psalmul
16:8; Psalmul 110:1,2) şi cea din Fapte 7, în care diaconul
Ștefan citează din șapte pasaje distincte (Geneza. 12:1;
Exodul 3:5,12; 14:19; Deuteronom 18,15; Isaia 32:1; Amos
5:25; Isaia 66:1)9. Întotdeauna apostolii au prezentat în
prelegerile lor Cuvântul lui Dumnezeu, fapt evidențiat în
mai multe pasaje din cartea Faptele Apostolilor10.
3.2. Principiul Salvatorului unic – Isus Hristos
Dacă suferă de ceva prezentarea Cuvântului în context
contemporan, e faptul că foarte rar se accentuează că
Domnul Isus Hristos este singura Cale spre mântuire. Albert
Mohler, în contextul în care prezintă șapte motive pentru
care prezentarea Cuvântului e precară în postmodernism,
consideră că unul din motive e dat de lipsa Evangheliei
din propovăduire. Tot el scria că „prezentarea clară a
Evangheliei trebuie să fie o parte a predicii, indiferent de
textul folosit.”11
În mod expres, cartea Faptele Apostolilor subliniază
această practică a ucenicilor de a-L prezenta pe Hristos, de la
Rusalii şi până la Roma12. Nu doar cartea Faptele Apostolilor
ne accentuează necesitatea prezentării lui Hristos în cadrul
mesajelor noastre, ci şi majoritatea epistolelor, dintre care
amintim:
• Romani 1:1,3,4 – „Evanghelia lui Dumnezeu ... Ea
privește pe Fiul Său ... dovedind cu putere că este
Fiul lui Dumnezeu, ... adică pe Isus Hristos, Domnul
nostru”;
• 1 Corinteni 2:2 – „Căci n-am avut de gând să știu […]
altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit” (Gal. 3:1;
6:14);
• 2 Corinteni 4:5 - „Căci noi nu ne propovăduim pe noi
înșine, ci pe Domnul Hristos Isus”;
• Filipeni 1:18 – „Oricum, [...] Hristos este propovăduit”.
Așadar, propovăduirea care aduce o educaţie sănătoasă
copiilor contemporani este important a fi una cristocentrică.
Tot ceea ce se enunță prin propovăduire trebuie să fie cauzat
şi să conducă spre Domnul Isus Hristos.
 Concluzii
În toate epocile, educația copiilor şi a tinerilor s-a
constituit ca factorul de bază al societății umane. Dumnezeu
a ales să vină în ajutorul educării omului prezentându-i
(mai întâi prin Lege, iar mai apoi prin Persoana Domnului
Isus) Cuvântul Său ca soluția perfectă. Acest Cuvânt, odată
proclamat şi mai apoi acceptat de omul ce-l percepe,
deține forța necesară, pentru schimbarea radicală a vieții
şi educarea continuă a acestuia.
Prin articolul de faţă s-a încercat a se arăta că norma
de bază a educației tinerilor, mai întâi în perioada vechi-
testamentară, apoi în cea nou-testamentară şi, în final,
în cea contemporană, a fost şi continuă să fie Cuvântul
proclamat al Scripturii. Așadar, răspunsul la problema
actuală a educației copiilor este Cuvântul lui Dumnezeu
proclamat în acord cu societatea contemporană, dar fără a
compromite mesajul divin.
Caleb Nechifor
Endnotes
1. Ca Moise (prototipul Profetului Mesia prin care Dumnezeu
a transmis toate legile Sale), Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi
ceilalţi profeţi anonimi.
2. Călin Sinescu şi Liliana Trofin, „Pluralismul religios şi formele
sale de expresie într-o societate democratică”, în: Sfera Politicii,
nr. 159, mai 2011, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/159/
art05-Sinescu-Trofin.php, 26 martie 2014.
3. „Postmoderniştii susţin că de fapt noi creăm adevărul
atunci când îl interpretăm şi nu descoperim adevărul.”,
apud Jim Leffel şi Dennis McCallum, Confruntarea creştinului
cu spiritul postmodernist al veacului, traducere de Teodor
Macavei, (Original Title: The Postmodern Challenge: Facing
the Spirit of the Age) http://www.rcrwebsite.com/postmod.
htm, 20 noiembrie 2016; David J. Lose, Confessing Jesus Christ:
Preaching in a Postmodern World, Grand Rapids, Michigan
Eerdmans Publishing, 2003, pp. 23-4.
4. Mircea A. Diaconu, Poezie postmodernă, Aula, Braşov, 2002,
p. 10, apud. G.G. Neamţu, Ioana Bot, Limba şi Literatura română
pentru grupele de performanţă, p. 162.
5. G.G. Neamţu, Ioana Bot, Limba şi Literatura română pentru
grupele de performanţă, p. 162.
6 G.G. Neamţu, I. Bot, Limba şi Literatura română, p. 162.
7. J. Leffel şi D. McCallum, Confruntarea creştinului, http://www.
rcrwebsite.com/postmod.htm, 20 noiembrie 2016.
8. Timothy S. Warren, “Preaching the cross to a postmodern
world” în: Ministry International Journal for Pastors, May
1999, https://www.ministrymagazine.org/archive/1999/05/
preaching-the-cross-to-a-postmodern-world, 20 martie 2014.
9. Celelalte predici împreună cu citatele conţinute: în Fapte 3,
Petru citează din Deuteronom 18:15-19; Geneza 12,3; în Fapte
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
4, Petru citează din Psalmul 118:22; Psalmul 2:1; în Fapte 13
citează din Psalmul 2:16; Habacuc 1:5; Isaia 49:6; în Fapte 15
citează din Amos 9:11,12; în sinagoga din Tesalonic Pavel îl
predică pe Hristos (Fapte 17:3).
10. În Fapte 8, după pornirea prigoanei se specifică clar că „cei
ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau
Cuvântul.” (v.4, 14; Fapte 12:24; 13:44,46,49; 14:25); în Fapte
13:5, Barnaba şi Saul vestesc Cuvântul în sinagogile iudeilor;
apoi în Antiohia (Fapte 15:35). Pavel vesteşte Cuvântul în Filipi
temnicerului şi celor din casa lui (Fapte 16:32), în Bereea (Fapte
17:13) şi în Asia Pavel predică Cuvântul (Fapte 19:10,20).
11. R. Albert Mohler, Jr., He is Not Silent: Preaching in a Postmodern
World, 2008, Moody Publisher, Chicago, pp. 20‑21.
12. Apostolul Petru îl predică pe Isus la Cincizecime (Fapte
2:22-36), apoi, în „pridvorul lui Solomon” (Fapte 3:13-26);
în faţa Sinedriului (Fapte 4:10-12) – unde vorbeşte atât de
proeminent despre Isus încât şi liderii religioşi au observat că
acest Nume e centrul mesajul predicilor lor, drept pentru care
le-au interzis să mai vorbească în Numele acesta; apoi vorbeşte
în fața marelui preot (Fapte 5:30-31), şi în final Neamurilor în
casa lui Corneliu (Fapte 10,36-43). Apostolii în Templu şi acasă
vesteau „Evanghelia lui Isus Hristos” (Fapte 5:42). Diaconul
Ştefan îl predică pe Domnul Isus în faţa acuzatorilor (Fapte
7,52d) şi, mai apoi, criminalilor săi (v. 56,59). Diaconul Filip
îl propovăduieşte pe Hristos în Samaria (Fapte 8,6,12), apoi
pe drumul pustiei îi „tâlcuieşte” famenului etiopian toate
profeţiile mesianice despre El (FA 8,35). Lui Saul din Tars i se
prezintă Hristos în mod personal (Fapte 9:5,17), pentru ca mai
apoi, fostul Saul, actualmente Pavel, să propovăduiască în
sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Fapte 9:21,22,27,29)
şi în Lida să-l asigure pe paraliticului Enea că „Isus Hristos îl
vindecă” (Fapte 9:34). Oameni din Cipru şi din Cirena predică
în Antiohia şi grecilor, Evanghelia Domnului Isus (Fapte
11:20). Revenind la apostolul Pavel, să observăm că îl predică
pe Hristos în următoarele locaţii: în sinagoga din Antiohia
Pisidiei (Fapte 13:23-39), în Filipi, temnicerului (Fapte 16,31),
în Atena (Fapte 17,31), în Corint, evreilor – dovedind că Isus
este Hristosul (Fapte 18:5), în Ahaia – unde dovedea evreilor
din Scripturi că Isus este Hristosul (Fapte 18:28). Din nou, Pavel
îl reafirmă pe Hristos în cuvântarea de rămas bun de la Milet
(Fapte 20:21), apoi lui Felix şi Drusilei, credinţa în Hristos (Fapte
24:24); lui Festus (Fapte 26:23) şi în final la Roma a propovăduit
pe Hristos de dimineaţa până seara, doi ani, într-o casă luată
cu chirie (Fapte 28:23,30-31).
15
 Biobragii
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
experiențe cu dumnezeu
IONEL POPA (1929-2017)
„ALERGĂTORUL CU FĂCLIE” DIN HERIA
1.
„A venit un om trimis de Dumnezeu; numele lui era
Ioan” (Ioan 1:6)
Atunci când s-a înfiripat în localitatea Fărău din
județul Alba o biserică tradițională purtând numele unui
sfânt (1926), nimeni nu știa că vor trece doar trei primăveri
și Dumnezeu va trimite dincolo de drumul care șerpuiește
printre dealuri și cruci, pe omul care va deveni un templu
al dumnezeirii. Numele lui era Ioan. Iar cerul întreg ştia; dar
au aflat-o mai târziu și oamenii. O țară întreagă l-a știut;
însă, cel mai important lucru a fost că l-a știut Dumnezeu,
deoarece el îl cunoștea pe Dumnezeu.
Pastorul și omul lui Dumnezeu, Ionel Popa, s-a născut
în anul 1929 într-un loc pictural purtând numele de Heria,
adică „vadră”, „vas cu cercuri de fier”. La vârsta de 20 de ani, a
încheiat legământul cu Domnul în apa botezului (1949). Un
an mai târziu (1950), s-a căsătorit cu Haiduc Eugenia și după
trei ani a devenit slujitor al bisericii penticostale „Betleem”
din Heria, colaborând cu valoroși oameni dedicați slujirii
din zonele apropiate precum: Zacheu, Matei, Petru Aron
(Cecălaca), Gheorghica Ghiurca (Șeulia), Ila Trif (Câmpia
Turzii), Iacob Pop sau Belindeanu Augustin (Târgu Mureș).
Studiile lui nu au depășit patru clase, însă a studiat
toată viața în cele „patru clase” instituite de Duhul Sfânt.
Plecând de la ocupația sa pământească de morar, a fost
recunoscut de oameni ca fiind „morarul lui Dumnezeu”;
moara era locul unde coborau îngeri divini, în pragul serilor
când se cernea „floarea făinii” cu Biblia pe genunchi și cu
genunchii pe podele.
2.
„…au venit de i-au luat trupul, l-au îngropat și…
au dat de știre lui Isus” (Matei 14:12)
La o vârstă venerabilă (88 de ani), după 26 de ani de
singurătate familială, slujitorul Domnului a plecat acasă
pentru a-și reîntâlni mireasa și pentru a face parte din
Mireasă.
Slujba de înmormântare s-a desfășurat în data de 27
martie 2017 la biserica din localitate. Pleiada de pastori
prezenți a vorbit în mod elogios despre el, expunând fațetele
unei inimi „care bătea ca inima lui Dumnezeu”. S-au folosit
expresii ca:„un apostol care avea darul interpretării în lumina
Sfintelor Scripturi”, „model demn de urmat și navigator
16 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
îndrăzneț și curajos care a ajuns în portul
ceresc”, „tată spiritual”, stegar plecat
în veșnicie, omul care inspira respect,
88 de
omul rugăciunii, „stejarul slujitorilor lui
ani: clipa
Dumnezeu”, „urmașul Mântuitorului din dintre
vremurile de azi”, „cel mai de frunte dintre aprinderea
evangheliștii din zonă”, „prietenul unora și stingerea
și fratele nostru al tuturor”, „om al lui unei
Dumnezeu ne-a impactat”, „un om al lui făclii...
Dumnezeu” și „alergătorul cu făclie”, care
„și-a isprăvit alergarea” (2 Timotei 4:7-8),
trecând „linia de sosire în veșnicie cu făclia aprinsă”. La final,
s-a concluzionat, spunându-se: „Pastorul Ionel Popa a fost
un om care a spus: «așa vorbește Dumnezeu!»”, astfel încât
„L-am văzut pe Dumnezeu, L-am trăit pe Dumnezeu, am
văzut lumina lui Dumnezeu pe dealurile acestea!”
3.
„Eu… sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Neteziți
calea Domnului!»” (Ioan 1:23)
Cine a fost pastorul Ionel Popa? Cele „patru clase”
spirituale pe care le-a absolvit la Biserica Primară în Școala
Duhului (Fapte 2:42) i-au caracterizat toată viața de slujire:
doctrinară („învățătura apostolilor”), socială („legătura
frățească”), sacramentală („frângerea pâinii”) și spirituală
(„rugăciuni”). El a fost o făclie aprinsă
printre slujitori de marea „Făclie a
Universului” – Dumnezeu! O făclie
(1) Treapta doctrinară: Ionel nu poate fi
Popa, un model pentru predicatori. În un model
paradigma cunoașterii, Schopenhauer
utilizează la un moment dat imaginea
unui orb vânjos (voința), care-l duce
pentru
altele dacă-i
lipsește
în cârcă pe un șchiop cu vederea
limpede (intelectul); și fiecare îşi dedică
focul. Frați
abilitatea sa inabilității celuilalt. Dacă predicatori!
preluăm aceste imagini și le raportăm Tot ce ne
la texte biblice precum cel din Matei dorim în
22:29, putem afirma că există patru orice slujire
tipuri de vestitori ai Evangheliei, definiți este focul
de propriile lor înclinații: [1] Înșelătorul- sfânt!
mulțimii (Fapte 24:1-8; 1 Tesaloniceni

2:3) – care este falsul slujitor, rătăcit, necurat și viclean, ce
nu vrea să cunoască în sens profund nici Scriptura, nici
puterea divină (fiind orb și şchiop în cele sfinte); [2] Cel
ce caută minuni (1 Corinteni 1:22) – care este vestitorul
ce promovează puterea semnelor și a minunilor, dar nu
Scriptura (fiind orb în cunoașterea divină); [3] Cărturarul
(Matei 23:2) – care este cel ce vrea să cunoască Scriptura,
dar nu și puterea Domnului (fiind infirm în puterea
divină); şi [4] Predicatorul-crucii (1 Corinteni 1:23-24) – cel
care spune precum Pavel: „noi propovăduim pe Hristos cel
răstignit”. Primul creează dezgust, al doilea nedumereşte, al
treilea plictiseşte și doar al patrulea mişcă inima. Din prima
categorie provine Tertul, din a doua Simon Magul, din a
treia „vorbărețul-veacului” (1 Corinteni 1:20) și din a patra
coboară apostolii și profeții. Frați predicatori! Bătălia cea
mare se dă la nivelul cunoașterii noastre sfinte! Să cunoști
Scriptura și pe Dumnezeul Scripturii, puterea divină și pe
Cel Atotputernic este punctul forte al predicării și secretum
secretorum al predicatorilor. Frate predicator! Întoarce-te
la rădăcinile biblice ale predicării: cugetarea continuă la
Scripturi (Iosua 1:8), dărnicia, postul și rugăciunea (Matei.
6:1-18); apoi, în Numele Domnului și pentru Numele Lui,
rostește-ți predica! Isus a fost „un proroc puternic în fapte și
cuvinte.” (Luca 24:19)
Ionel Popa a fost un om puternic în fapte și tare în
Scripturi. Eliberarea demonizaților, vindecarea bolnavilor,
mântuirea sufletelor și toate acestea însoțite de interpretări
ale versetelor Bibliei care s-au dovedit adevărate revelații
la probleme reale ale oamenilor, ni-l arată ca pe un model
al predicatorilor. El interpreta Scriptura cu Scriptura și
cuvintele ei cu ajutorul Duhului ei. Nu a fost considerat
un desăvârșit al doctrinei biblice, dar a fost ca o doctrină a
desăvârșirii, ca o făclie a Domnului umblând printre oameni.
De aceea, viața sa a fost o predică pentru predicatori și un
exemplu pentru oameni.
(2) Treapta socială: Ionel Popa, un model pentru frați.
Dumnezeu ne-a așezat în spațiu și timp, pentru a relaționa.
Există între oameni legături familiale, colegiale, comerciale
etc. Familia umană, spunea cineva, este în vârful piramidei
relaționale, fiind unificată prin cele mai puternice legături
– „firele de sânge”. Nu este tocmai adevărat: familia lui Isus
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
și a Miresei Sale este net superioară celei pământești, fiind
reunită prin „funiile de dragoste” (Osea 11:4) ale iubirii
divine țesute de Duhul Sfânt pe Calvar cu sângele lui
Dumnezeu! Și când acest sânge pulsează în inimile fraților
lui Isus, apare puterea legăturii frățești. Într-o predică, Ionel
îi îndemna astfel pe frații din Portland (2006): „Paharnicul
Neemia avea fața tristă pentru starea de plâns a poporului
său. Câți din jurul nostru – vecini, prieteni, rudenii – nu sunt
în nenorocire? În ce măsură ne topim noi înaintea Domnului
pentru starea sufletelor oamenilor care se coboară zilnic în
Locuința Morților?” „Morarul lui Dumnezeu” a confirmat
practic această „topire” interioară a inimii compasionale:
să-ți iei vaca din grajd și să o dăruiești unei familii care a
rămas fără sursa de lapte, să tai un vițel crescut cu grijă și
să-ți inviți frații la o părtășie sau să renunți la nopți întregi
de somn pentru a asculta problemele oamenilor din jur –
sunt fapte care vorbesc.
(3) Treapta sacramentală: Ionel Popa, un model de
frângere de sine asemenea Pâinii frânte. Trei tipuri de pâini
sunt evidențiate în Scripturi: pâinea zilnică, Pâinea Vieții și
pâinea consacrată. Pâinea de la Cina Domnului este o azimă
sfințită prin Cuvânt și prin rugăciune, care nu rămâne o
simplă azimă; cel care o mănâncă frântă și sfințită, trebuie
să aibă în inimă Pâinea Vieții. Fratele Ionel știa că la Masa
Domnului nu se poate intra oricum. De aceea, obișnuia
să cheme poporul la frângere de sine înainte de a mânca
din Pâinea frântă; el îi chema la mărturisire înainte de
Împărtășire și îi îndemna la post și sfințire înainte de a se
întâlni cu Dumnezeul Preasfânt.
(4) Treapta spirituală: Ionel Popa, un model de om al
rugăciunii pentru oamenii rugăciunii. Medievalii îl citau
adesea pe poetul Ovidiu, care a afirmat: bene orasse est
bene studuisse („a te ruga bine înseamnă a lupta bine.”).
Nimic mai adevărat; pastorul Popa Ionel a fost cruciatul
rugăciunii. El era cunoscut astfel în cer, în iad și pe pământ.
Primind sensibilitatea spirituală pe genunchi, atunci când
știa că Dumnezeu vorbește în adunare printr-o predică
sau printr-un cuvânt profetic despre pocăință, el chema
poporul la rugăciune știind că odăița rezolvă mai multe
decât oratoria și Duhul rugăciunii înmoaie voința mai mult
decât orice apostol. Întrebarea lui
frecventă, atunci când întâlnea cazuri Ionel din
grave era: „cât timp te-ai rugat?” Prin
Heria a
rugăciunile făcute adesea de seara
până dimineața în zori, el nu doar că
plecat,
a cunoscut inima lui Dumnezeu, dar a iar făclia
primit și confirmarea că Dumnezeu îl sa aprinsă
considera omul Lui. La începutul slujirii a rămas;
sale, într-o seară, în casa de rugăciune dar cine o
a apărut un frate purtat de alții; era va duce mai
pe moarte din cauza unei hemoragii departe?
cumplite. Atunci printr-un profet,
Dumnezeu a strigat: „mărturisește
ce ai vorbit contra slujitorului meu, Ionel, și vei trăi; altfel,
17
(continuare în pagina următoare)
 Experienţe
„Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri,
nu vom ascunde de copiii lor, ci vom vesti neamului de oameni
care va veni...” (Psalmul 78:3-4)
te voi coborî în Locuința morților…” Cu groază, printre
gemete, omul și-a confesat păcatul bârfei apoi încet-încet,
s-a liniștit și a fost vindecat. Exemplele ar putea continua.
Îngerii îl vedeau pe Ionel Popa la rugăciune, demonii îl
știau drept omul rugăciunii, iar oamenii îl respectau pentru
sfințenia dobândită pe genunchi. Este aceasta o treaptă
spirituală bună? Da.
Concluzie
Pastorul Ionel Popa a fost pe pământ „alergătorul cu
făclia lui Dumnezeu”, el însuși fiind o făclie arzând care s-a
topit până la ultima licărire, luminându-i și înflăcărându-i
pe alții. El a plecat, iar făclia sa aprinsă a rămas; și cine oare
o va duce mai departe?
Acum 90 de ani a apărut din anonimat ca și Ilie
Tișbitul „Alergătorul cu făclie” din localitatea Heria. A luat-o
din Mâna Marelui „Alergător cu făclie” pentru a o duce mai
departe. A trecut prin fața mulțimilor nenumărate, în cei 68
de ani de slujire. Pe oameni i-a privit în ochi cu flacăra sacră
a dedicării arzându-i în priviri și cu inima aprinsă pe altarul
jertfei de sine. Cei care au fost priviți din mers cu zâmbetul
neînțeles al celui care a renunțat la viață pentru Viață, au
văzut în fiecare privire o altă fațetă a unei inimi care bătea
ca inima lui Dumnezeu. După ce a ajuns la linia de sosire,
și-a predat făclia în Mâna străpunsă a Marelui Archegon –
„Căpetenia [și Desăvârșirea] credinței noastre” (Evrei 12:2a),
declarând cu loialitate: „mi-am isprăvit alergarea” (2 Timotei
4:7b). Astăzi, când „alergătorul” Ionel Popa și-a isprăvit
alergarea, în pragul veșniciei stă Mântuitorul Isus, cu făclia
aprinsă în Mâna dreaptă și te întreabă, cu „flacăra vie a
iubirii” strălucindu-I în privire: „pe cine să trimit și cine va
merge pentru Noi?” (Isaia 6:8). Ce faci? Vei întinde mâna? Vei
lua făclia? Vei striga „iată-mă, trimite-mă?” Vei duce lucrarea
mai departe? Domnul să te ajute!
Gânduri biblice ale pastorului Ionel Popa (în
Portland, Oregon, 2006)
Iosua 1:8a: „Nu putem citi toată ziua în «Cartea Legii»,
însă putem citi în fiecare zi.”
Psalmul 1:1a: „Cel fericit știe nu doar unde-i este
interzis să meargă, ci și când și cum să fugă de locul interzis.
El fuge din locul păcatului în momentul ispitei și fuge atât
de repede încât nu-l ajunge nici diavolul!”
Fapte 5:14a: „Frate, aici vorbește Scriptura de numărul
celor care credeau, nu de al celor care se îndoiau! Tu în ce
număr te înscrii?”
Romani 1:21b: „Peste omul care se dedă la gândiri
deșarte, vine noaptea, chiar dacă este ora 12 din zi. Vine
noaptea spirituală, inima i se întunecă și cade în noaptea
nebuniei.”
Fănel Șuteu
18 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Mărturie
personală
(partea a II-a
continuare din nr. 61/2019)
În alt an, s-au mai botezat opt persoane. Lucrarea
a pornit pe un făgaș bun. După ce în anul 1999 am fost
ordinat, pentru primul botez pe care trebuia să-l oficiez,
am adus dintr-o localitate vecină un bazin. Seara, înainte
de ziua când urma să avem botezul, am pompat apă din
fântână ca să-l umplem. Deoarece apa nu a ajuns, ne‑am
propus să așteptăm până a doua zi dimineața, ca în
fântână să se mai strângă apă. A doua zi am constatat că în
fântână tot nu era apă. Mai era puțin timp și nu știam cum
să procedez. Am intrat în încăperea unde aveam părtășie
și băteam cu pumnii în perete spunând: „Doamne, ce fel
de botez va fi acesta? Ne vom face de rușine!” Să aducem
apă de la alte fântâni, nu ne ajungea furtunul, iar dacă ar fi
trebuit să cărăm cu gălețile nu ne mai ajungea timpul. După
ce m-am oprit din strigătele mele, am ieșit din încăpere și
stăteam pe prag. În timp ce eram acolo și credeam că nu
se mai poate face nimic, au venit doi bărbați cu găleți în
mâini și fără să mă bage în seamă s-au uitat în bazin să
vadă câtă apă e, iar după aceea s-au dus la o fântână cu
cumpănă și au început de acolo să care apă și să o toarne
în bazin. Eu i-am privit, i-am salutat și i-am întrebat cine i-a
trimis, deoarece erau oameni necredincioși din localitatea
noastră. Unul dintre ei, cu țigara în mână, după ce a respirat
fumul din țigară, mi-a răspuns: „Acel de sus!” Unul dintre
ei era fiul unei surori care urma să fie botezată, iar celălalt
era bărbatul unei surori care urma să se boteze. În timp ce
eu îi priveam cum umpleau cu apă fântâna, am observat
în depărtare o căruță plină de vase mari cu apă. Toate
însumau aproximativ patru sute de litri de apă. Căruțașul
era bărbatul unei surori din adunare. Cine i-a informat și
i-a chemat, nu știu. Doar Dumnezeu știe. Ei s-au uitat la
mine și m-au întrebat dacă e suficientă apă, spunându-mi
că, dacă trebuie, vor mai aduce. Le-am spus să mai aducă,
considerând că e mai bine să fie mai multă. Cu toate că apa
a fost foarte rece, lucrarea s-a făcut cu ajutorul Domnului.
În anul 1997, am avut o problemă de sănătate.
Situația era grea și abia munceam. Într-o zi, m-am întors
acasă și i-am spus soției să pregătească niște apă ca să
mă spăl. Eram foarte obosit. Mă obosise mai mult durerea
decât munca propriu-zisă. Soția a pregătit niște apă,
 (continuare din pagina 20)
încălzind-o la cazanul ce-l aveam în curte. În timp ce apa se încălzea,
m-am dus să mă odihnesc puțin în casă. M-am pus pe podea și am
adormit. Deodată, am auzit un glas ce mi-a spus: „Scoală-te și roagă-te
și îți voi da vindecare!” Am început să mă rog, iar la urmă am mulțumit
Domnului. După ce am terminat rugăciunea, m-am culcat înapoi pe „Nu vei muri”
podea. După un timp a venit soția și m-a trezit. Am început să mă spăl
și am constatat că nu mă mai doare nimic. I-am spus soției că Domnul
m-a vindecat. Din momentul acela nu am mai avut nicio problemă
până în ziua de azi.
În anul 2000, ne-am propus să construim o adunare nouă Când s-a oprit la cea din urmă
în localitatea noastră. Clădirea în care noi ne strângeam era foarte casă, luându-și rămas bun de la cetatea
veche. Am început să adunăm materiale de construcții și le-am sfântă, sau când a trimis înapoi Chivotul,
depozitat în curtea unde era adunarea. Prin niște vase ale Domnului conștient fiind că pe Cel Sfânt nu Îl poți
a fost descoperit faptul că Dumnezeu dorește să construim o clădire duce cu forța cu tine, împăratul lui Israel
în altă parte a localității, nu acolo unde ne strângeam noi. În timp ce avea nădejdea că Dumnezeu Își respectă
căutăm un spațiu pentru noua adunare, printr-un frate responsabil Cuvântul. Iar când un străin îl blestema,
din zona noastră, Domnul ne-a descoperit unde trebuie să construim acuzându-l de lucruri neadevărate,
noua clădire. Dumnealui a avut un mesaj profetic în care l-a văzut pe singurul lucru pe care îl vedea, în tot
Domnul Isus răstignit pe cruce acolo, iar oamenii veneau și plecau ceea ce i se întâmpla, era mâna lui
eliberați. Toate lucrurile au decurs bine și am putut să cumpărăm, cu Dumnezeu.
ajutorul Domnului, clădirea și terenul. Înainte acolo fusese un depozit. A ajuns în vârf, s-a închinat, iar apoi,
Construcția a durat cincisprezece ani. Deoarece nu am dispus de fonduri rând pe rând, vrăjmașii au început să își
consistente, casa de rugăciune s-a construit prin credință. Am fost piardă din putere, iar el a fost izbăvit.
ajutați în mod special de un frate din Statele Unite, căruia Domnul i-a O! Pedeapsa nu a fost deloc ușoară,
pus pe inimă să ne trimită regulat bani. Cu toate că nu avea o companie totuși cuvintele prorocului trebuie că
mare, probabil din zeciuielile lui și ale celor cu care lucra, ne trimiteau i-au răsunat în minte, ca o garanție: „Nu
pe an în jur de 3.000 - 4.000 de dolari. Noi construiam în funcție de câți vei muri!” ori de câte ori se temea și ca
bani aveam. Cu toate că construcția nu a fost finalizată, am putut să un răspuns la tristețea lui.
facem slujbe înăuntru. Dumnezeu ne-a păzit și nu s-a întâmplat niciun La fel și noi, urcând sau coborând
incident neplăcut. Între timp, Domnul a înmulțit poporul, iar noi am poate dealuri, suntem urmăriți de
încercat să păstrăm anumite rânduieli pe care le-am considerat biblice. Absalomii noștri, blestemați de Șimeii
Dacă ar fi să strângem pe toți cei care L-au cunoscut pe Domnul în de azi. Dar dincolo de toți aceștia, tot
această localitate, cred că sunt peste o sută. Dar o parte din ei au plecat ce ni se întâmplă în viață vine din partea
la cele veșnice, iar alții s-au căsătorit în alte părți. În present, în adunare Celui care, cu mânie și durere, a spus:
suntem în jur de cincizeci de membri. „Eu voi face lucrul acesta.” Și când vom
După ce am finalizat construcția, am constatat că am început să zice: „Vai de mine! Căci Domnul a adus
mă lenevesc. Oarecum îmi atinsesem scopul de a avea o adunare nouă. întristare peste durerea mea, îmi sleiesc
Aceasta nu înseamnă că am dat înapoi sau am renunțat la principii, ci puterile suspinând și nu găsesc odihnă!”,
am pierdut ceva. M-am rugat Domnului, am început să postesc și să mă El ne va răspunde: „Îți voi da ca pradă de
rog ca Domnul să mă ajute să îmi duc lupta până la capăt. război viața ta. Nu vei muri!”

În același timp, mulțumesc Domnului pentru cei opt copii pe
F. B.
care El mi i-a dat. Cu toate că unul din ei este invalid, Domnul m-a
ajutat să fiu susținut de familie în sensul că nu mi-au făcut probleme,
ci au rămas pe calea Domnului. O parte din copii deja s-au căsătorit în
credință. Într‑adevăr, Domnul ne-a ajutat să creștem în credință. Deși
împreună cu soția avem douăzeci și nouă de ani de căsnicie, în poarta
casei noastre nu a venit niciodată salvarea. Când se îmbolnăveau
copiii, prima dată ne rugam; după aceea încercam să aplicăm diverse
tratamente pe care noi le cunoșteam. Procedam așa deoarece, în
special soția, nu dorea să vadă personal medical.
Domnul mi-a dat și mașină și am încercat să mă pun cu totul la
dispoziția Lui și să-L pun pe primul loc.
Slăvit să fie Domnul!

M.A.

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
19
 „Nu vei muri”

„Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii
mele; Dumnezeul meu mă va asculta. Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci,
chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric,
totuşi Domnul este lumina mea!” (Mica 7:7-8)

Era o zi tristă în Israel, când omul lui Dumnezeu urca plângând Dealul Măslinilor,
„Golgota” lui proprie. Și cei care-l iubeau urcau și ei alături de el, plângând. Aveau
capul acoperit, să nu mai vadă poate mânia lui Dumnezeu sau ca să nu-și mai audă
gândurile. Picioarele le erau goale, căci râvna li s-a dus.
Nu urca muntele să-și jertfească fiul, ca Avraam odinioară, ci el însuși era
urmărit de fiul său care îl ura atât de mult încât s-a arătat gata să-l omoare.
Nu urca muntele nici ca Isus mai apoi, pentru a lua păcatele altora, ci era
pedepsit, atunci și acolo, de Dumnezeul cel drept, pentru păcatul lui personal. Dar
știa un lucru: Dumnezeu îi promisese: „Nu vei muri!”
Era omul care și-a îngropat noul născut după ce zile întregi a stăruit cu post și
adâncă umilință de Dumnezeul său să îl ierte și să nu i-l ia. Dar nu a fost ascultat.
Pedeapsa vestită începuse, totuși un gând îl mângâia, iar Duhul cu drag i-l reamintea.
Erau cuvintele prorocului, care îi spunea din partea Domnului: „Nu vei muri!”
Tot el și-a mai pierdut un „miel”, zdrobit de pofta care odinioară îi robise
tatăl, adică pe el însuși. Era fiul său pierdut, căruia un alt fiu, nerisipitor, nu i-a mai
dat voie să se întoarcă acasă, ci l-a pedepsit și l-a ucis. Îi fusese vestită pedeapsa,
iar acum, ochii lui o vedeau, îndurerați. Și totuși, David putea să-și aducă aminte
și atunci făgăduința lui Dumnezeu dată lui prin prorocul Natan: „Nu vei muri!”
„Eu sunt omul care a văzut suferința sub nuiaua urgiei Lui”, putea spune
regele lui Israel, dar, în tristețea lui, a rămas destul de lucid încât să nu cadă în
deznădejde, știind că Dumnezeu este Cel care îl lovește, dar fiind conștient și că
mai poate spera încă la îndurarea Lui.
O singură dată a obosit să lupte cu dușmanii lui și ai poporului sfânt și a stat
acasă. „Oare mereu are să sfâșie sabia?” Și tocmai sabia acelor străini a folosit-o
el să-și omoare fratele. Și totuși el spune Domnului: „Numai împotriva Ta am
păcătuit.” Și i se răspunde: „Nu vei muri!”
Mai grea chiar decât pedeapsa vestită era durerea dată de conștiența faptului
că a păcătuit împotriva Domnului. Asta pentru că Îl cunoștea pe acest Domn. Și
pentru că era un om după inima Lui.

(continuare în pagina 19)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080